Scoala Postliceala Sanitara “Fundeni”

Referat Biochimie

Elev: Clasa

Ene Catalina Olivia An II, F2

 1. METODE DE SEPARARE A AMESTECURILOR DE SUBSTANŢE
Separarea – metoda prin care se obţin substanţe în stare pură dintr-un amestec. Caracterizarea
unui compus organic incepe intotdeauna cu stabilirea compozitiei sale. In vederea acestui
scop, compusul organic studiat este mai intai izolat din meiul in care a aparut (mediul de reactie)
si apoi purificat pentru indepartarea oricaror urme de substantestraine. Izolarea si purificarea
compusilor organici se poate face cu o gama larga de metode – fizice, fizico-chimice, chimice si
biochimice. Alegerea metodei de separare sau purificare se face in functie de proprietatile
substantelor aflate in amestec, mai precis de caracteristicile fizico-chimice ale acestora.

Decantarea -metoda de separare a componentelor unui amestec eterogen, pe baza

diferentelor de densitate, fara a modifica starea lor de agregare. Prin decantare se pot separa din
amestecul:
- solid-lichid, componenta solida, cu densitate mai mare decat a lichidului in care se afla, ex:
apa si nisip (2 pahare Berzelius si o bagheta – se scurge lichidul prin prelingere pe bagheta);
- lichid-lichid, componente lichide cu densitati diferite, ex: apa si ulei(cu palnia de separare).
Ustensile necesare: pahar Berzelius, o bagheta de sticla, paharul cu amestecul.

Se utilizeaza pentru: obtinerea apei potabile, purificarea sarii extrase din saline, separarea celor 2
componente ale varului stins: apa de var si laptele de var, spalarea unor precipitate.
 Filtrarea - metoda de separare a componentelor unui amestec eterogen, fara a modifica
starea lor de agregare, folosind un filtru pe care se depune substanta solida. Ex: pulbere de
carbune cu apa.
Ustensile necesare: suport universal, pahar Berzelius, palnie de filtrare, filtru, bagheta de sticla,
paharul cu amestecul.

Se utilizeaza pentru: la obtinerea apei potabile, la autovehicule, prepararea cafelei in cafetiera, in

industrie.

Cristalizarea - trecerea unei substanţe solide din soluţie în stare cristalină; cristalul este un
corp solid, omogen, cu formă geometrică definită, mărginit de suprafeţe plane. In practică,
metoda cristalizării este folosită pentru obţinerea zahărului din trestie de zahăr şi pentru
obţinerea sării de bucătărie din apa mării. Cristalizarea nu se foloseşte în cazul lichidelor
inflamabile. Cristalizarea poate avea loc în adâncul pământului prin modificarea
magmei formându-seroci magmatice (granit, bazalt).
Ustensile necesare: sursa de incalzire, trepied, sita metalica, capsula, paharul cu maestecul.

Experiment: cristalizarea sulfatului de cupru

 Distilarea - operatia de purificare prin separarea componentelor dintr-un amestec omogen
de lichide care au puncte de fierbere diferite, prin fierbere urmata de condensarea vaporilor
formati.
Ustensile necesare: 2 suporturi universale, sursa de incalzire, balon Würtz, termometru,
refrigerent, vas de colectare.

Experiment: distilarea metanolului

Se utilizeaza pentru: obtinerea bauturilor alcoolice, obtinerea apei distilate, separarea
oxigenului si azotului din aerul lichid, obtinerea produselor prin distilarea petrolului.

Extractia - operatia de purificare a substantelor prin separarea componentelor dintr-un

amestec (lichid sau solid) cu ajutorul anumitor lichide, pe baza solubilitatii diferite a
componentelor.
Extractia poate fi: solid din lichid(substanta care se purifica este solida), sau lichid din
lichid(substanta care se purifica este lichida).
Se utilizeaza pentru: extractia uleiurilor vegetale din seminte, purificarea substantelor
farmaceutice, prepararea ceaiului, a cafelei.
 2. METODE DE PURIFICARE A SUBSTANTELOR CHIMICE

Recristalizarea
Substanţele organice pe care le obţinem prin sintezăsau cele extrase din produşi naturali
sunt amestecuri complexe din care izolăm, de obicei, componentul care ne interesează. Pentru a
avea un compus unitar, este necesar să-l separ ăm de impurităţile ce-l însoţesc sau dealte substanţe
care ne interesează în mod egal. Se pune problema separării amestecului de substanţe în
substanţe chimice individuale pure. Pentru a realiza acest aspect, avem la îndemână două
metode de separare eficiente: recristalizarea şi distilarea.
Metodele de purificare depind de starea de agregare a componentelor ce se separă
dinamestecul respectiv. Purificarea substanţelor solide se face, de obicei, folosind
diferenţa desolubilitate a substanţei respective într-un dizolvant dat, la cald şi la receşi anume
substanţa se dizolvă în cantitate mai mare la cald, iar prin r ăcire precipită cantitativ.Un factor
esenţial în recristalizare este alegerea solventului. Acesta trebuie să îndeplinească o serie de
condiţii, ca de exemplu: să dizolve o cantitate de substanţă mai mare de substanţă la cald,decât la
temperatura obişnuită. Deoarece la dizolvarea unei substanţe pentru recristalizare, lichidul se
încălzeşte la fierbere, la alegerea solventului trebuie avut în vedere ca punctul său de fierbere să
fie mai coborât decât punctul de topire al suubstanţei de purificat. În caz contrar, substanţa se
poate separa sub formă deulei, ceea ce dăunează purificării. Solvenţii de laborator uzuali sunt:
apa, alcoolul etilic, alcoolmetilic, eter etilic, benzenul, cloroformul, sulfura de carbon,
tetraclorura de carbon etc.

Sublimarea
Prin sublimarea se înţelege transformarea unei substanţe din stare solidă în stare evapori.
Sublimarea poate avea loc atât la temperatura camerei – mai lent, cât şi la temperatur ă ridicată,
prin încălzirea substanţei – mai rapid.Unele substanţe solide pot fi purificate datorită
proprietăţilor de a se transforma direct din starede vapori în stare solidă. Această proprietate
poartă numele de sublimare. Substanţele rezultate prinsublimare sunt foarte pure. La cele mai
multe substanţe, punctul de sublimare se găseşte deasupra punctului de topireşi substanţa se
topeşte înainte de a sublima. Pentru unele substanţe, punctul desublimare este mai scăzut decât
cel de topire. (naftalină, iod).În laborator, sublimarea se poate executa aşezând substanţa pe o
sticlă de ceas care se acoperă cu o hârtie de filtru, iar deasupra se aşează o pâlnie de sticlă. Se
incălzeşte foarte uşor pe sită.Substanţa solidă se transform în vapori care condensează pe pereţii
reci pâlniei sub formădecristale. Impurităţile, având alt punct de sublimare, vor rămâne pe sticla
de ceas. În felul acesta se poate sublima naftalina, acidul benzoic etc.Puritatea substanţei
purificate prin sublimare se verifică prin determinarea punctului de topire,care este o constant
caracteristică

Fig. 2 Instalaţie pentru sublimare

1 – capsulăde porţelan; 2 – pâlnie de sticlă; 3 – bec de gaz; 4 – trepied metalic; 5 – sită de azbest; 6
- hârtie de filtru perforată
.
Extracţia cu solvenţi
Extracţia este o operaţie cu multiple aplicaţii la purificarea substanţelor solide sau lichide.
Operaţia constă în dizolvarea, cu ajutorul solvenţilor, a uneia sau a mai multor substanţe dintr-un
amestec. Extracţia se bazează pe diferenţa de solubilitate a componentelor amestecului într-un
anumit solvent. Pentru efectuarea extracţiei, se alege de obicei un solvent care să dizolve una din
componentele amestecului, iar soluţia se separă de componenta insolubilă cu ajutorul unei pâlnii
de separare, prin filtrare, sau cu ajutorul unui aparat de extracţie.
Solvenţii cei mai utilizaţi pentru extracţie sunt: eterul etilic, eterul de petrol benzenul,
cloroformul, tetraclorura de carbon, etc.. Operaţia are largi aplicaţii în practică, de exemplu la
obţinerea unor substanţe naturale din regnul animal sau vegetal.
Substanţele organice pot fi conţinute înţesuturile vegetale sau animale de unde urmează
a fi extrase cu ajutorul solvenţilor potriviţi. Substanţele pot exista în amestec sau pot fi
chiar amestecuri de substanţe organice cu substanţe anorganice, în care caz, de asemenea este
necesară o separare bazată pe diferenţa de solubilitate. Aparatele folosite permit un contact
îndelungat între substanţă şi dizolvant. De cele mai multe ori se folosesc aparatele de tip Soxhlet,
unde substanţa este acoperită treptat de solventul care curge prin refrigerentul ascendent;
extractul se scurge printr-un sifon în balonul în care iniţial afost introdus solventul. Aparatul
Soxhlet se compune din trei părţi: un balonaş(1), un extractor (2)şi un refrigerant ascendent (3).

Fig. 3 Aparat Soxhlet pentru extracţie

1 – extractulşi solventul utilizat; 2 – balon de sticlăcu fund rotund; 3 – sifon; 4 – tub lateral; 5 –
cartuşcu substanţa de extras; 6 – extractor; 7 – refrigerent ascendent.

Distilarea - operatia de separare a componentilor dintr-un amestec omogen de lichide, prin

fierbere urmata de condensare. Aceasta metoda de separare este utilizata la obtinerea alcoolului
si in prelucrarea titeiului in rafinarii pentru obtinerea benzinei, petrolului lampant si a motorinei.
Uscarea - este o operaţie frecvent utilizată, ce are ca scop îndepărtarea umidităţii
substanţelor obţinute în laborator prin sinteză, fără ca acestea sa sufere transformări. Operaţia de
uscare se poate face la temperatura mediului ambient si la cald.
Calcinarea - in analiza calitativă se face calcinarea reziduurilor, în vederea îndepărtării
sărurilor de amoniu sau a distrugerii unor substanţe sau impurităţi organice. Operaţia se execută
în capsule sau creuzete de porţelan, prin încălzire direct la flacăra becului de gaz. După răcire,
reziduul se reia cu apă sau cu o soluţie acidulată, în funcţie de împrejurări.
3.PROTEINE SI AMINOACIZI. SURSE DE PROTEINE. ROL BIOLOGIC
1.1 Proteinele
Proteinele sunt, din punct de vedere chimic compusi macromoleculari naturali, cu structura
polipeptidica, care prin hidroliza formeaza aminoacizi. Ele contin pe langa carbon, hidrogen,
oxigen, azot, sulf, potasiu si alti halogeni. Alaturi de glucide si lipide, proteinele furnizeaza
energie pentru organism, dar ajuta si la refacerea tesuturilor lovite. Pe langa acestea, ele intra in
structura tuturor celulelor, si ajuta la cresterea si refacerea celulelor. Unii hormoni contin
proteine, acestia avand rol in reglarea activitatii organismului. Participa la formarea anticorpilor,
ajutand la debarasarea de toxine si microbi. Formarea unor enzime si fermenti necesita prezenta
proteinelor. Si nu in ultimul rand, ele participa laformarea dioxidului de carbon, a apei, prin
aportul energetic rezultat din arderea lor.
Clasificarea proteinelor
1. Dupa sursa de provenienta:
 proteine de origine vegetala
 proteine de origine animala
2. Dupa solubilitatea in apa si in solutii de electroliti:
 insolubile (fibroase)
 solubile (globulare)
3. Dupa produsii rezultati la hidroliza totala:
 proteine propriu-zise
 proteine conjugate sau proteide
Proteinele fibroase se gasesc in organismul animal in stare solida si confera tesuturilor
rezistenta mecanica (proteine de schelet) sau protectie impotriva agentilor exteriori.
Keratinele- proteinele din epiderma, par, pene, unghii, copite si coarne, se disting printr-
un continut mare de sulf. Keratinele sunt insolubile in apa atat rece cat si calda, precum si in
solutii saline. Din cauza aceasta keratinele prezinta o mare inertie fata de agentii chimici, precum
si fata de enzime.
Fibroina- componenta fibroasa din matasea naturala, se gaseste in acest material
inconjurata cu o componenta amorfa, cleioasa, sericina, care reprezinta cca. 30 % din greutatea
totala. In cele doua glande ale viermelui de matase, proteinele sunt continute sub forma de
solutie concentrata, vascoasa.
Colagenul- este componenta principala a tesuturilor conjunctive, tendoanelor,
ligamentelor, cartilajelor, pielii, oaselor, solzilor de peste. Exista numeroase varietati de colagen.
Colagenul are o compozitie deosebita de a keratinei si fibroinei, caci este bogat in glicol, prolina
si hidroxiprolina, nu contine cistina si triptofan. Prin incalzire prelungita cu apa, colagenul intai
se imbiba apoi se dizolva transformandu-se in gelatina sau clei.
Elastina-constituie tesutul fibros, cu o elasticitate comparabila cu a cauciucului, a
arterelor si a unora din tendoane, cum este de exemplu tendonul de la ceafa boului. Elastina nu se
transforma in gelatina la fierbere cu apa si este digerata de tripsina. Ca si colagenul, fibrele de
elastina sunt compuse din aminoacizi simpli, mai ales leucina, glicocol si prolina. In regnul
vegetal nu se gasesc proteine fibroase; functia lor este indeplinita in plante de celuloza.
Proteinele fibroase se dizolva numai in acizi si baze concentrate, la cald, dar aceasta dizolvare
este insotita de o degradare a macromoleculelor; din solutiile obtinute nu se mai regenereaza
proteina initiala. Proteinele fibroase nu sunt hidrolizate de enzimele implicate in digestie si deci
nu au valoare nutritiva. Proteinele solubile sau globulare apar in celule in stare dizolvata sau sub
forma de geluri hidratate. Ele au insusiri fiziologice specifice si se subimpart in albumine si
globuline.
Albuminele sunt solubile in apa si in solutii diluate de electroliti (acizi, baze, saruri), iar
globulinele sunt solubile numai in solutii de electroliti.
Exemple de proteine solubile:
 albuminele din oua
 caseina din lapte
 globulinele si albuminele din sange (hemoglobina, fibrinogenul)
 proteinele din muschi (miogenul si miosina)
 proteinele din cereale (gluteina din grau, zeina din porumb)
 proteinele produse de virusi (antigeni) si bacteria
 anticorpii
 nucleoproteidele
 enzimele
 hormonii proteici (insulina)
1.2 Aminoacizii
Aminoacizii sunt combinatii organice care contin in molecula una sau mai multe grupe
amino si una sau mai multe grupe carboxil. Dupa structura, aminoacizii se impart in doua mari
categorii: aminoacizii alifatici si aminoacizii aromatici.
La aminoacizii alifatici, grupele functionale sunt legate de o catena alifatica, chiar daca in
molecula exista un nucleu aromatic; la aminoacizii aromatici, grupele functionale sunt legate de
un ciclu aromatic. Dintre aminoacizii alifatici cei mai importanti sunt alfaaminoacizii, adica
acei aminoacizi care contin grupele functionale legate de acelasi atom de carbon. Ei sunt produse
de hidroliza proteinelor si peptidelor. Se deosebesc mai multe categorii de alfaaminoacizi
alifatici: aminoacizi monocarboxilici, aminoacizi dicarboxilici, hidroxiaminoacizi,
tioaminoacizi, diaminoacizi heterociclici. Aminoacizii sunt substante incolore, cristalizate, avand
puncte de topire cu mult mai inalte decat cele ale acizilor corespunzatori.
Deoarece se descompun la temperatura de topire, aminoacizii nu se pot distila. Ei sunt
insolubili in apa si greu solubili sau insolubili in alcooli si eteri. Multi aminoacizi au gust dulce.
Proprietatile chimice ale aminoacizilor sunt determinate, in primul rand de existenta grupelor
functionale din molecula. Avand concomitent o grupa -COOH si o grupa -NH2, molecula de
aminoacid are atat caracter acid , cat si caracter bazic, adica poate forma saruri atat cu acizii , cat
si cu bazele.
Aminoacizii sunt deci amfoteri. In solutie, aminoacizii sunt disociati cu formare de
amfioni (ionibipolari). Acestia se comporta diferit, dupa pH-ul mediului. Daca mediul este acid,
aminoacidul se comporta ca un cation. Sub actiunea curentului electric el migreaza spre catod.
Daca mediul este bazic, aminoacidul se comprota ca un anion. Sub actiunea curentului electric el
migreaza spre anod.
Ca urmare a acestei comportari, daca in solutia unui aminoacid se adauga un acid sau o baza,
pH-ul solutiei nu se modifica mult. De aceea aminoacizii sunt folositi ca solutii tampon.
Aminoacizi mai importanti: glicocolul sau glicina, adica acidul aminoacetic se poate obtine
prin hidroliza gelatinei sau prin hirdoliza acidului hipuric. Pentru sinteza glicocolului se
trece amoniac asupra acidului monocloracetic. Fiind singurul aminoacid alifatic natural, care
nu are un atom carbon asimetric, el este lipsit de activitate optica. Glicocolul este o substanta
care se topeste la 232-236 C; are gust dulceag si este foarte solubil in apa. Acidul azotos il
transforma in acidul glicolic.
 L (+)-Alanina poate exista sub 3 forme : doi enantiomeri si un racemic. In stare combinata se
gaseste in diferite proteine, cum sunt cazeina, gelatina, dar mai ales fibroina ( din matase). Beta
alanina se gaseste in natura drept component al acidului pantotenic, care este o vitamina din
complexul B, reprezentand unul din factorii de crestere. Este singurul vbeta-aminoacid existent
in natura.
L (+)-Valina apare in cantitati mici in albusul de ou. In timpul fernmentatiei alcoolice trece
in izobutanol.
L (-)- Leucina se gaseste impreuna cu glicocolul in produsele de descompunele a
proteinelor: albumine, cazine etc. La descompunerea albuminelor, pe langa leucina rezulta si L
(+)-izoleucina.
Fermentatia acestor doi aminoacizi, sub influenta drojdiei de bere, duce la formarea alcoolilor
amilici, acestia avand un atom de carbon mai putin decat aminoacizii initiali.
Acidul L (+)-aspariagic si acidul L (+)-glutamic au fost obtinuti pentru prima data prin
hidroliza monoamidelor. Acidul glutamic poate fi obtinut si prin sinteza. Ambii acizi au rol
important in metabolismul proteinelor. Acidul L(+)-asparagic are o functie similara la formarea
aminoacizilor in plante.
L (-)-Serina este un component al matasii. (+-)-Serina a fost sintetizata din glicolaldehida si
acid cianhidric in prezenta de amoniac.
L (-)-Tirosina este un component aproape al tuturor proteinelor. In organism poate fi
transformat enzimatic pana la adrenalina .Sunt si alte cai de transformare a tirosinei in organism.
L (-)-Cisteina este un produs de hidroliza a unor proteine. Ea se poate transforma intr-o
disulfura. Cistina este pe langa metionina, principala sursa de sulf din proteine. Cheratina din par
contine multa cistina.
L (-)-Metionina apare in multe proteine, mai ales in cazeina. El are o functie biochimica
importanta, ca agent de transmitere a grupei metil. Astfel poate ceda grupa metil
acidului guanidinoacetic si rezulta homocisteina si creatina. Tot asa, metiotina, prin
transmetilare, poate transforma atanolamina in colina. Enzimele care transmit grupa metil se
numesc transmetilaze.
L (+)-Ornitina este impreuna cu ureea, un produs de hidroliza a argininei. In organism
aceasta hidroliza a argininei la ornitina si uree este catalizata de arginaza, o enzima care se
gaseste in ficat.
L (-)-Prolina si L (-)-hidroxiprolina care contin grupa amino in heterociclu se obtin de obicei
prin hidroliza gelatinei cu acidul clorhidric.
L (-)-Triptofanul apare in cantitati mici in aproape toate albuminele, prin a caror hidroliza
enzimatica a fost obtinut pentru prima data. Structura lui a fost dovedita prin sinteza, in organism
triptofanul sufera diferite reactii de degradare transformandu-se in continuare in metilindol
(sctol) sau in indol.
Acidul o-aminobenzoic, cunoscut sub numele de acid antranilic, a fost obtinut pentru prima
data prin oxidarea indigoului. Industrial se poate obtine prin tratarea monoamidei ftalice cu brom
sau clor, in mediu alcalin. Acidul antranilic este un produs important pentru industria de
coloranti si medicamente; el constituie material prima pentru una din sintezele indigoului.
Esterul sau metilic este folosit in parfumerie.
Acidul p-aminobenzoic se prepara mult in industrie, mai ales prin reducerea acidului p-
nitrobenzoic. Atat el cat si derivatii lui, sunt medicamente valoroase. Acidul p-aminobenzoic este
vitamina H, necesara cresterii bacteriilor. Esterul etilic al acidului p-aminobenzoic are slabe
insusiri anestezice, de unde si numele de anestezina. Esterul format cu alcoolul
dietilaminoetilic este anestezicul novocaina.
Peptidele rezulta prin reactia dintre doua sau mai multe molecule de aminoacizi, cu
eliminare de apa.

2.1 Surse de proteine

 Produse animale: lapte, branzeturi (100g branza = 25-30 g proteine), carne (20%
proteine), viscera (ficat, rinichi, inima, splina, peste), oua.
 Leguminoase: fasole (20-25%), mazare, soia (35%).
 Cereale : paine (8%).
 Nuci, arahide, alune, cartofi, ciuperci.

2.2 Rolul biologic al proteinelor

Proteinele îndeplinesc în organismele vii mai multe functii biochimice absolut

indispensabile tuturor proceselor metabolice si fiziologice:
a) Rolul plastic - este jucat de proteinele structurale ce reprezinta constituenti
principali ai membranei celulare, citoplasmei, organitelor subcelulare, umorilor si fluidelor
tuturor organismelor vii.
b) Rolul energetic - este asigurat prin faptul ca în urma degradarii lor catabolice se elibereaza o
mare cantitate de energie ce se înmagazineaza în legaturile macroergice ale moleculelor de ATP,
energie ce va fi utilizata în diferite procese vitale (efort fizic si intelectual, procese de biosinteza
etc.).
c) Rolul reglator - este îndeplinit de o serie de hormoni cu structura polipeptidica (hormonii
reglatori ai hipotalamusului, ai hipofizei, hormonii pancreasului, hormonii paratiroidieni, ai
timusului si cei gastro-intestinali).
d) Rolul de aparare- este îndeplinit de proteinele specifice din clasa imuno globulinelor
(anticorpi) care prezinta proprietati speciale de a interactiona cu proteinele straine (antigene)
în procesul complex de aparare a organismului fata de agentii patogeni din mediul extern.
e) Rolul de transport - al proteinelor se refera atât la transportul activ prin membranele biologice
care se efectueaza cu consum energetic, contra gradientului de concentratie al metabolitului
transportat, cât si la transportul specific al unor metaboliti sau elemente absolut necesare vietii.
f) Rol în contractia musculara. Procesul contractiei musculare, care sta la baza efortului fizic,
este un proces fiziologic si biochimic complex realizat prin consum energetic (când se utilizeaza
energia înmagazinata în legaturile macroergice ale moleculelor de ATP) de catre o serie de
proteine specific -actina si miozina – ce formeaza un complex proteic cuaternar cunoscut sub
numele de complexul acto-miozinic.
g) Rolul catalitic este îndeplinit de catre enzime care sunt, fara exceptie, substante proteice. În
afara functiilor enumerate mai sus, proteinele reprezinta instrumentul molecular al expresiei
informatiei genetice continute în acidul dezoxiribonucleic din cromozomi. De aceea, proteinele
sunt component structurale si functionale intim legate de procesele vietii, procese ce nu pot si
concepute în lipsa substantelor proteice.
 4.CONCEPTUL DE INDICE GLICEMIC. FORME DE PREZENTARE
IN FARMACII PENTRU FRUCTOZA SI GLUCOZA

Indicele glicemic este un indicator care arata cu cat creste nivelul Zaharului din sange
(glucoza) la ingestia unei cantitati dintr-un aliment, comparativ cu o cantitate similara de glucoza
in solutie sau cu painea alba. Este un indicator al vitezei cu care un anumit tip de carbohidrati
ajunge in sange sub forma de glucoza. Cu cat se absoarbe mai usor cu atat indicele glicemic este
cat este mai mare, si invers. Cu cat glucoza din sange creste mai mult si mai repede, cu atat
corpul (pancreasul) este obligat sa produca mai multa insulina. Acest lucru se intampla cu cel
putin doua costuri: epuizarea pancreasului si cresterea rezistentei la insulina a tesuturilor
periferice. Pentru ca in sange avem doar cateva grame de glucoza, excesul acestui nutrient
esential este toxic, in special pentru sistemul nervos. Exista si sisteme pentru depozitarea
glucozei in exces, legand moleculele de glucoza intre ele intr-o molecula mai mare:
glicogenul, asemanator amidonului din plante. Glicogenul poate fi depozitat in muschi si
ficat in anumite cantitati. Insulina este un hormon asemuit cu cheia care deschide portile
celulelor pentru ca glucoza sa intre in ele si sa fie arsa sau transformata. In timp, epuizarea
pancreasului si rezistenta la insulina duc la sindromul metabolic (sindromul X sau diabetul de
grad II) si chiar la diabet de tip I. O serie de boli grave sunt puse in ziua de azi pe seama
consumului exagerat de carbohidrati cu indice glicemic mare: obezitate, diabet, ateroscleroza,
atacul vascular cerebral, bolile de inima si multe altele. Putem spune ca indicele
glicemic masoara biodispozitia carbohidratilor sau rata de absorbtie intestinala. Daca rata de
absorbtie este ridicata atunci si nivelul zaharului in sange va creste foarte rapid. In comparatie,
carbohidratii cu un indice glicemic mic genereaza o rata a glicemiei foarte mica. Acest indice
este foarte putin influentat de continutul in proteine sau in grasimi al alimentului respectiv. In
general, alimentele cu IG scăzut au nevoie de un timp mai lung pentru a fi digerate ceea ce
determina reducerea senzaţiei de foame si apoi scădere ponderală.

Forme de prezentare in farmacii pentru fructoza si glucoza

Fructoza, solutie injectabila.

Compozitie:
Fiole a 100 ml solutie apoasa injectabila continand fructoza 20%.
Actiune terapeutica:
Monozaharida asimilata si metabolizata cu usurinta, participa la metabolismul glucidic chiar in
absenta insulinei, se transforma inglicogen, reface rezervele energetice, protejeaza proteinele de
catabolizare.
Indicatii:
Aport caloric in cadrul alimentatiei parenterale.
Contraindicatii:
Intoleranta la fructoza-sorbita, deficit de fructozo-1, 6-difosfataza, hiperlactatemie, intoxicatie
acuta cu alcool metilic (favorizeaza oxidarea informaldehida); la diabetici trebuie stabilita in
prealabil toleranta la fructoza.
Reactii adverse:
Congestia fetei, epigastralgii, sudoratie (dozele mari); in caz de intoleranta poate provoca
hipoglicemie, leziuni hepatice si renale; tromboflebita locala.
Mod de administrare:
In perfuzie intravenoasa lenta, dozata dupa caz (a nu se depasi 800 mgfructoza/kilocorp si ora).

Glucoza, solutie perfuzabila

Compozitie:
Fiole a 10 ml solutie apoasa injectabila de glucoza 33% si 40% ; solutie apoasa perfuzabila de
glucoza 5%, 10% si 20% in flacoane de sticla si saci de PVC a 250 si 500 ml.
Actiune terapeutica:
Monozaharida fiziologica, reprezinta o sursa de energie disponibila; solutia izotona creste
volemia si combate deshidratarea; solutia hipertona, injectata intravenos, realizeaza deshidratare
tisulara.
Indicatii:
Stari de denutritie, hipoglicemie, profilaxia si tratamentul cetozei (la denutriti, in diaree, voma);
stari de deshidratare fara pierdere de electroliti (solutia izotona); vehicul pentru medicamente in
perioada pre si postoperatorie.
Contraindicatii:
Hiperglicemie, stari de hiperhidratare; solutiile concentrate sunt contraindicate in
coma hiperosmolara, in soc si in dezechilibre acidobazice de cauza metabolica; la bolnavii cu
tulburari ale tolerantei la glucoza si pentru solutii concentrate administrarea se face sub controlul
glicemiei; atentie la eventuala suplimentare de potasiu si insulina.
Reactii adverse:
Perfuzia rapida poate declansa o diureza osmotica nedorita; injectarea paravenoasa a solutiilor
20% sau mai concentrate provoaca iritatie sinecroza, iar injectarea intravenoasa de solutii
concentrate poate fi cauza de tromboflebita locala sau sclerozarea venei.
Mod de administrare:
Intravenos, in injectii lente sau perfuzii, pana la 1l/zi pentru solutia 5%; pana la 550 ml/zi pentru
solutiile 33% si 40% (cantitatea nu trebuie sa depaseasca 800-900 mg glucoza/kg corp si ora,
adica circa 300 ml din solutia 20% pentru unadult de 70 kg).

Glucoza, solutie injectabila

Compozitie:
Fiole continand solutie apoasa injectabila 20%; 33%; 40%; 20%: Glucoza pro.inj. 2 g,
clorura de sodiu 0,0026 g, apa distilata pana la 10 ml.33%: Glucoza pro.inj. 3,3 g, clorura de
sodiu 0,0026 g, apa distilata pana la 10ml. 40%: Glucoza pro.inj. 4 g, clorura de sodiu 0,0026 g,
apa distilata pana la 10 ml.
Actiune terapeutica:
Monozaharida fiziologica, reprezinta o sursa de energie disponibila; solutia izotona creste
volemia si combate deshidratarea; solutia hipertona, injectata intravenos, realizeaza deshidratarea
tisulara.
Indicatii:
Stari de denutritie, hipoglicemie, profilaxia si tratamentul cetozei (la denutriti, indiaree, voma);
stari de deshidratare fara pierdere de electroliti (solutia izotona), vehicul pentru medicamente in
perioada pre si postoperatorie.
Contraindicatii:
Hiperglicemie, stari de hiperhidratare; solutiile concentrate sunt contraindicate in
coma hiperosmolara, in soc si in dezechilibre acido-bazice de cauza metabolica; la bolnavii cu
tulburari ale tolerantei la glucoza si pentru solutii concentrate administrarea se face sub controlul
glicemiei; atentie la eventuala suplimentare de potasiu si insulina.
Reactii adverse:Injectarea paravenoasa a solutiilor 20% sau mai concentrate provoaca
iritatie sinecroza, iar injectarea intravenoasa de solutii concentrate poate fi cauza de
tromboflebita locala sau sclerozarea venei.
Mod de administrare:
Intravenos, in injectii lente pana la 550 ml pe zi pentru solutiile 33% si 40% (cantitatea nu
trebuie sa depaseasca 800-900 mg glucoza/kg corpsi ora, adica cca 300 ml din solutia 20%
pentru un adult de 70 kg).
Dextran 70 - glucoza 5%, solutie perfuzabila
Forma de prezentare:
Solutie perfuzabila cu solutie 6% dextran 70 in glucoza 5%; ct. x 6 fl. x 500 ml.
Indicatii:
Soc hipovolemic, insuficienta circulatorie prin soc toxic sau septic. Arsuri intinse cu deshidratare
si hemoconcentratie. Profilaxia soculuichirurgical. Profilaxia trombozelor postoperatorii.
Dozare si mod de administrare:
Perfuzabila intravenos initial 500-1500 ml/zi si apoi 500 ml/zi sau la 2 zile.
Contraindicatii:
Trombocitopenie marcata, IC congestiva grava, IR, EP.
Atentionari: Nefropatii cu scaderea filtratului glomerular.
Reactii adverse:
Rar, inrosirea fetei, eruptie urticariana, frison. Exceptional, spasm bronsic sau HTA.
 5. IMPORTANTA LIPIDELOR IN ALIMENTATIE. LDL si HDL
Lipidele reprezinta cea mai eficienta modalitate a organismului de a depozita energia. 1
gram de lipide genereaza 9,3 kilocalorii, in comparatie cu aproximativ 4 kcal/g, valoarea medie
pentru proteine si carbohidrati.
Lipidele exista in organism sub mai multe forme, cum ar fi trigliceridele, acizii grasi liberi,
fosfolipidele si steroizi.

Trigliceridele, care sunt compuse din 3 molecule de acizi grasi si o molecula de glicerol,
reprezinta cea mai concentrata sursa de energie a corpului.
Fosfolipidele intra in structura membranelor celulare si de asemenea reprezinta constituenti
celulari de baza in anumite tesuturi cum ar fi sistemul nervos, ficatul, splina.
Steroizii au ca reprezentant principal colesterolul, precursorul hormonilor corticosuprarenalieni,
al acizilor biliari si al vitaminelor liposolubile (A,D,E,K). O alta forma de lipide sunt si
prostaglandinele, ce joaca rol de mesageri chimici intre celule.
Grasimea alimentara este procesata partial in intestin cu ajutorul unor enzime (lipazele
digestive - gastica, pancreatica si intestinala) si absorbita prin mucoasa intestinului subtire. Apoi
este transportata prin intermediul sistemului limfatic si in final varsata in circulatie sub forma de
chilomicroni, care ajung la celule pentru a genera energie sau sunt depozitati subcutanat. Aceste
depozite adipoase pot fi alimentate si prin intermediul altor surse decat grasimea alimentara -
excesul de carbohidrati si proteine poate fi convertit in grasime si depozitat. Exista multe cai prin
care grasimea poate fi acumulata, insa numai una singura prin care scapam de ea: activitatea
fizica.
Rolurile lipidelor in organism
 sursa primara de energie, care genereaza pana la 70% din totalul de energie in conditii de
repaus, de asemenea reprezentand un combustibil eficient pentru a sustine activitatea
fizica, in special in timpul antrenamentului de rezistenta
 componenta esentiala a membranelor celulare si a nervilor (tecile de mielina)
 organele vitale sunt sustinute si protejate de catre depozitele adipoase
 toti hormonii steroidieni sunt produsi din cholesterol
 vitaminele liposolubile sunt depozitate si transportate in organism prin intermediul
lipidelor
 caldura corpului este pastrata si datorita existentei stratului de grasime subcutanat

Colesterolul este un sterol ce servește ca precursor al vitaminelor liposolubile și al hormonilor

steroizi. Colesterolul circulă prin organism prin intermediul sângelui. Fiind un compus pe bază
de grăsimi nu se poate amesteca cu sângele și nu poate fi transportat în această stare.
Pentru a depăși această problema organismul transformă moleculele de colesterol sau de alte
grăsimi în particule minuscule acoperite cu proteine numite lipoproteine, particule ce pot fi
transportate cu ușurință prin intermediul sângelui.
Grăsimile din lipoproteine sunt formate din colesterol, trigliceride și fosfolipide.
Trigliceridele sunt lipide formate din trei acizi grași și glicerol și care, ca și colesterolul, în
cantitate mare au efecte negative asupra sistemului cardiovascular.
Există două tipuri de lipoproteine ce sunt de interes pentru subiectul tratat în acest articol și
anume LDL (lipoproteine cu densitate scăzută) și HDL (lipoproteine cu densitate ridicată). După
cum observați, diferența între cele două substanțe este reprezentată de densitatea acestora.
Densitatea lor este dată de raportul dintre proteine și lipide; compușii ce conțin mai multe lipide
decât proteine au o densitate mai mică decât cele ce au un conținut mare de proteine.
“Colesterolul bun” (HDL)
HDL este opusul LDL. Față de LDL, “colesterolul bun”, are în compoziție o cantitate
mare de proteine și este sărac în lipide. Acest compus acționează ca un aspirator și absoarbe
colesterolul în exces de la nivelul țesuturilor și celulelor și îl transportă la nivelul ficatului.
Ficatul elimină colesterolul din aceste particule și îl folosește sau îl reciclează. Această activitate
a HDL explică de ce acesta are efecte benefice asupra sistemului cardiovascular.
HDL conține și antioxidanți ce pot împiedica oxidarea LDL și transformarea lui în particule și
mai periculoase pentru organism.
Stilul de viață influențează foarte mult nivelul de HDL – exercițiile fizice îl pot crește, iar
fumatul îl scade. Dietele bogate în grăsimi cresc nivelul de HDL, dar și pe cel de LDL, iar cele
sarace în lipide scad cantitatea de LDL și HDL. Totuși, printr-o alegere atentă a alimentelor
consumate puteți scădea cantitatea de LDL fără să influențati negativ nivelul HDL.
Pentru a crește nivelul de HDL simultan cu scăderea cantității de LDL trebuie să consumați mai
puține alimente ce conțin grasimi saturate și să consumați alimente ce conțin grăsimi nesaturate
ca uleiul de măsline, pește, alune, migdale etc.
“Colesterolul rău” (LDL)
În general, 60-70% din cantitatea totală de colesterol este purtată prin organism de
particulele LDL. Aceste particule asigură transportul colesterolului de la ficat la locul unde este
necesară prezența lui.
Dacă nivelul de colesterol din sânge este mai mare decât necesarul organismului, acesta
nu este folosit de celule, circulă liber și astfel ajunge să se atașeze de pereții vaselor de sânge și
îngreunează circulația sângelui. Aceste blocaje pot duce la afecțiuni grave ale sistemului
cardiovascular (infarctul miocardic).
Coordonatorii unui studiu efectuat în anul 2011 au fost surprinși când au observat ca
subiecții ce aveau un nivel ridicat al “colesterolului rau” au acumulat mai multă masă musculară
decât persoanele cu un nivel scăzut. Persoanele testate aveau vârsta cuprinsă între 60 și 69 ani și
nu erau active fizic. Observația a fost făcută după ce subiecții studiului au fost supuși unor
exerciții fizice intense.
În urma acestui studiu s-a ajuns la concluzia că există șanse ca datele obținute să fie utile în
elaborarea unei soluții în ceea ce privește pierderea masei musculare, afecțiune specifică
persoanelor cu vârstă înaintată.
 Colesterolul este atât de important pentru organism încât acesta are capacitatea de a
sintetiza acest compus. Chiar dacă urmați o dietă lipsită de colesterol organismul va produce
zilnic aproximativ 1000 mg, cantitate necesară funcționării corespunzatoare.
Organismul poate controla cantitatea de colesterol din sânge, producând mai mult atunci când
dieta nu furnizează o cantitate suficientă și invers.
Aproape toate celulele organismului pot produce colesterol, dar ficatul este organul ce
produce cantitatea cea mai mare și astfel suplimentează cantitatea produsă de celule. Această
suplimentare este foarte importantă pentru zonele ce necesită cantități mari (de exemplu ovarele
– pentru producerea hormonilor).
Există posibilitatea ca fără să consumați alimente bogate în colesterol să aveți un nivel
ridicat al acestuia. Acest lucru se poate datora faptului că organismul, datorita unei predispoziții
genetice sau din alte cauze, produce mai mult colesterol decât are nevoie sau mecanismul de
eliminare nu este eficient. În acest caz consultați un medic specialist.
Organismul are nevoie de alimente pentru a produce colesterol, dar acestea nu trebuie să îl și
conțină.
În general, pentru persoanele care au un nivel ridicat al colesterolului, propriul ficat nu
reprezintă singura sursă de colesterol. Alimentele bogate în grasimi saturate și colesterol sunt
foarte des întâlnite pe farfuriile românilor și după cum am menționat mai sus, organismul nu are
nevoie de surse externe de colesterol.
Am menționat și grasimile saturate pentru că, deși nu conțin colesterol, se gasesc în
alimente ce îl conțin. Grăsimile saturate cresc nivelul colesterolului și atunci când sunt prezente
în alimente ce nu conțin colesterol. Acest fenomen nu poate fi încă explicat.
Totuși, ultimele descoperiri indică faptul că grăsimile saturate nu sunt atât de dăunătoare pe cât
se credea și că sunt chiar benefice dacă sunt consumate cu moderație (depinde și de sursa
grăsimilor).
Alimentele de care trebuie să vă feriți dacă doriți să reduceți aportul de colesterol sunt
organele (ficat, inima, rinichi, creier etc.), icre și moluste. Ouă puteți consuma, dar cu moderație.

Colesterol total Observație

mai puțin de 200mg/dL Optim
200-239 mg/dL Ridicat
240mg/dL și mai mare Foarte ridicat
Colesterol LDL Observație
Mai puțin de 100mg/dL Optim
100-129mg/dL Moderat
130-159 mg/dL Destul de ridicat
160-189 mg/dL Ridicat
190 mg/dL și mai mare Foarte ridicat
Colesterol HDL Observație
Mai puțin de 40 mg/dL Risc mare de afecțiuni cardiace
40—59 mg/dL Acceptabil
60 mg/dL și mai mare Protejează de afecțiuni cardiace

Concluzia este ca LDL nu este chiar atât de “rău” și că, în limite normale, este un compus
foarte important fără de care organismul nu ar putea funcționa.
 LDL este și un semnal important în ceea ce privește starea de sănătate a organismului și
astfel un nivel ridicat ne atenționează că greșim cu ceva sau că lucrurile nu funcționează normal
(fumat, dietă bogată în colesterol, lipsa activității fizice etc.).
Despre HDL nu mai este nevoie să spunem prea multe pentru că se înțelege foarte clar că
este un compus foarte important pentru starea noastră de sănătate.
Un studiu recent a demonstrat că utilizarea colesterolului ca ingredient în produsele cosmetice
protejează pielea de efectele dăunătoare ale radiațiilor UV.
Pentru a avea un nivel optim de colesterol și o sănătate de fier încercați să consumați mai
puține alimente ce conțin grăsimi saturate, alcoolul trebuie consumat cu moderație, încercați să
fiți activi fizic și să nu deveniți supraponderali.
Fumatul este un alt factor ce poate duce la creșterea cantității de colesterol din sânge.
Un mod de viață echilibrat și o alimentație sănătoasă și lipsită de alimente “aditivate”
sunt modurile prin care puteți avea o viață lungă și sănătoasă.
 6.VITAMINE. SURSE. ROL BIOCHIMIC SI FIZIOLOGIC. FORME DE
PREZENTARE IN FARMACII

Vitaminele reprezinta un grup de substante organice naturale, necesare organismului

(desi in cantitati mici), pentru realizarea in conditii optime a unor procese metabolice esentiale.
Vitaminele, prin moleculele lor, nu elibereaza energie si nu au nici roluri plastice, insa sunt
esentiale in generarea acesteia. Deoarece majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de catre
organism, acesta trebuie sa le primeasca prin dieta (fie ca atare, fie sub forma de provitamine).
Exista 13 vitamine esentiale (lipsa lor afecteaza functionalitatea normala a organismului): A, C,
D, E, K, tiamina (B1), riboflavina (B2), niacina (B3), acidul pantotenic, biotina, vitamina B6,
vitamina B12, acidul folic.
Functiile vitaminelor sunt complexe, incluzand aici: functie de hormoni sau hormon-like
(vitamina D), antioxidanti (vitamina E), rol in cresterea si diferentierea tisulara (vitamina A) si
lista poate continua.
Vitaminele sunt grupate in doua categorii (aceasta clasificare fiind utila mai mult din punct de
vedere nutritional): - liposolubile (A, D, E, K), acestea depozitandu-se in tesuturi liposolubile si
in ficat- hidrosolubile (C, P, B) pe care organismul le foloseste imediat, altfel se pierd prin urina.
Singura vitamina hidrosolubila ce poate realiza depozite este vitamina B12 (la nivel hepatic),
aceste depozite mentinandu-se ani de zile.
Vitaminele liposolubile sunt solubile in lipide si insolubile in apa, iar utilizarea (digestia
si absorbtia lor) depinde de capacitatea organismului de a procesa lipidele alimentare.
Vitaminele hidrosolubile se absorb in proportii mari din tubul digestiv, insa au nevoie de
prezenta acidului clorhidric in sucul gastric. Excesul lor este eliminat urinar, organismul
nerealizand, cu o singura exceptie, deja amintita, depozite (in caz de insuficiente, carentele lor
apar foarte repede).
Surse
Principala sursă de vitamine pentru organism o constituie plantele; ca sursă secundară de
vitamine trebuie menţionată flora bacteriană intestinalăprecum şi o serie de organe, ţesuturi,
lichide de origine animală în care vitaminele se concentrează sau depozitează. Organismul îşi
procură vitaminele ca atare sau sub formă de provitamine.
Lipsa sau insuficienţa vitaminelor din organism determină tulburări metabolice şi apariţia
unor boli numite avitaminoze sau hipovitaminoze. Organismul primeste cele mai multe vitamine
din consumul alimentelor. Daca acestea sunt naturale si nu contin conservanti, aportul de
vitamine vafi unul normal si organismul va functiona optim, depasind cu usurinta problemele
legate de stres, de usoare raceli sau forme mai noi ale gripei. Sursele vegetale ale beta-
carotenului sunt grasimile si colesterolul.
Vitamina A se gaseste in natura sub doua forme: vitamina A preformata si provitamina A
sau caroten.
Tiamina (vitamina B1) se gaseste in paine, cereale, paste, cereale integrale, carne slaba
(in special carne de porc), peste, fasole uscata, mazare si soia. Riboflavina o gasim in carne
precum si in migdale, ciuperci, cereale integrale, boabe de soia si legume verzi. Niacina se
gaseste in produse lactate, carne de pasare, peste, carne slaba,nuci si oua.
Vitamina B4 (adenina) se gaseste in drojdia de bere, cerealele integrale, mierea proaspata
si nealterata, polen, laptisor de matca, propolis precum siin compozitia celor mai multe fructe si
legume proaspete.Sursele comune pentru acidul pantotenic sunt branza, porumbul, ouale, carnea,
arahidele, soia, mazarea, drojdia de bere si germenii de grau. Alimentele cu un continut bogat de
vitamina B6 sunt carnea alba, de pasare sau peste, bananele, painea din cereale integrale si
cereale, boabele de soia si legumele.
Acidul folic il gasim la fasole, legume cu frunze verzi, citrice, sfecla, germeni de grau si carne.
Sursele bogate in biotina sunt fulgii de ovaz, galbenusul de ou, soia, ciupercile, bananele, alunele
si drojdia de bere.Pentru vitamina C, consumati varza si multe legume colorate verde inchis.
Vitamina D se gaseste in lapte si peste gras.
Vitamina E se gaseste in germeni de seminte sau cereale.
Surse bogate de vitamina K sunt legumele precum broccoli, varza de Bruxelles, varza, conopida,
varza Kale, spanacul si soia.
Bioflavonoidele sunt prezente in cojile de fructe ale citricelor si in alte produse alimentare care
contin vitamina C.
Rol biochimic si fiziologic

O serie de vitamine joacă un rol important în reacţiile biochimice catalizate de

enzime,funcţionând în calitate de cofactor (intră în structura enzimelor).
După structura chimică se denumesc:
- acid ascorbic (vitamina C);
- tiamină (vitamina B1);
- riboflavină (vitamina B2);
- piridoxină (vitamina B6);
După rolul fiziologic ce-l îndeplinesc în organism, vitaminele se clasifică astfel:
- vitamina antihemoragică (vitamina K);
- vitamina antiberi-beri (vitamina B1);
- vitamina antirahitică (vitamina D);
- vitamina antisterilităţii (vitamina E);
- vitamina antiscorbutică (vitamina C).
Se găseşte în toate plantele. Sursele principale de vitamina C, din hrană, sunt legumele,
zarzavaturile şi unele fructe. O cantitate foarte mare de vitamina C se găseşte în măceş (mai ales
in fructele de culoare roşu închis), şi în coacăzele negre.

Sunt bogate în vitamina C: căpşunile, portocalele, lămâile, mandarinele, roşiile, varza (nu numai
proaspătă, ci şi murată, dacă ea se conservă corect), mărarul, ceapa verde, verdeaţa de pătrunjel
şi alte zarzavaturi proaspete, hreanul. În cartofi nu se găseşte prea multă vitamina C, dar cartoful
ocupă un loc important în hrana zilnică şi de aceea reprezintă una din sursele principale de
vitamina C din hrană. În majoritatea produselor care conţin vitamina C se găseşte şi vitamina P,
care intensifică acţiunea vitaminei C.

Vitamina C este un compus chimic labil (puţin stabil). Ea se distruge extrem de rapid în prezenţa
oxigenului din aer, în cazul încălzirii în mediu neutru sau alcalin. De aceea, în urma prelucrării
culinare a alimentelor, o parte din vitamina C de obicei se pierde. Prin fierbere, vitamina C se
distruge.
 Din punct de vedere chimic, vitamina C este o γ-lactona unui acid hexonic. Deşi se numeşte
acid, nu are grupa carboxilică liberă, aceasta fiind blocată de legatura lactonică formată între C1
şi C4. Are o structură furanozică ce îi imprimă o mare reactivitate.
Prin oxidare lentă se transformă în acid dehidroascorbic, iar prin oxidare energică se transformă
ireversibil în acid oxalic şi acid treonic.
Vitamina C sau acidul ascorbic exercită o influenţă pozitivă asupra metabolismului din
organism, contribuie la o bună utilizare a proteinelor din hrană; ea este necesară pentru
menţinerea integrităţilor pereţilor capilarelor
Forme de prezentare in farmacii (combinatii de vitamine si contraindicatii)
 7. ENZIME DIGESTIVE. HORMONI ESTROGENI. PREZENTARE IN
FARMACII (TRATAMENTE DE SUBSTITUTIE). EVALUARE
Enzimele digestive sunt fermenti de natura proteica si structura coloidala complexa,
specifici plantelor si animalelor, necesare pentru digestie deoarece au roluri importante in
transformarea alimentelor ingerate in substante primare necesare nutritiei, precum minerale,
vitamine, aminoacizi. Enzimele digestive actioneaza in mod asemanator cu niste catalizatori,
avand capacitatea de a determina o reactie chimica complexa fara ca ele sa fie alterate sau
distruse in cursul acestui proces. Enzimele pot fi insa distruse de factori precum anumite conditii
termice.
In transformarile biochimice care au loc in organismul uman, actioneaza doua tipuri de
enzime,si anume:
- enzime endogene, sub forma de fermenti secretati de glandele digestive; au rol de
reglare a digestiei;
- enzime exogene sau enzime propriu-zise, care trebuie procurate din mediul exterior,
prin consumul de alimente de origine vegetala sau animala.
In organismul uman, enzimele exogene se gasesc in cantitati mici, dar fara prezenta lor
active nu pot avea loc multe din procesele chimice de metabolizare (transformare), la nivelul
celulelor, tesuturilor si diferitelor organe, nu se poate produce inmultirea celulelor si nici
cresterea si dezvoltarea plantelor si animalelor.
Fiecare enzima are un rol bine determinat in organism, de exemplu enzima Proteaza
digera proteine, enzimele amilazele descompun carbohidrati, enzimele lipazele descompun
grasimile si lactazele produsele lactate. Pe masura ce imbatraneste, organsimul nostru secreta din
ce in ce mai putine enzime digestive. Activitatea enzimatica poate fi micsorata si de stress, boala
sau de epuizare. Simptomele majore care indica o insuficienta enzimatica sunt: arsuri si leziuni la
stomac, indigestie, senzatia de greutate in stomac, balonarea, gazele, oboseala dupa odihna,
diareea, intoleranta la alimente, pierderea apetitului, etc.
Cercetarile au demonstrat efectul pozitiv al consumarii unor enzime digestive, poate
imbunatati procesul digestiv si elimina mai repede toxinele din organism. Un deficit prelungit de
enzyme digestive poate duce la inflamatii cronice, halitoza, obezitate, migrene. Cert este ca
activitatea enzimatica este influentata de numerosi factori: parazitoze, tabagism,cofeina,
consumul de medicamente, alimentatia neadecvata, dezechilibrul acido-bazic, absent aacidului
clorhidric din stomac, etc.
Enzimele se pot gasi in special in alimentele negatite precum: germenii de grau, laptele
de vaca crud (tolerat numai de cei cu ficatul sanatos), galbenusul de ou de gaina (crud sau
preparat moale), sucurile de legume, sucul si salata de orz verde, legumele si zarzavaturile tinere,
afinele, caisele, ceapa, ciresele si visinele, coacazele negre, morcovii, prazul, prunele, rosiile,
salata verde, sfecla rosie, semintele de soia, spanacul, usturoiul, taratele de grau, mierea, lucerna
(care contine un numar de 8 enzime esentiale), ouale, carnea si pestele. Aceste substante au un
rol foarte bine determinat, fiecare actionand asupra unui anumit component din alimente,
neputandu-se inlocui una pe cealalta. Prin urmare, o cantitatea insuficienta, sau absenta unei
singure enzime poate determina imbolnavirea.
Enzimele al caror nume se termina cu "aza" au fost denumite pornind de la substanta
din alimente asupra careia actioneaza. De exemplu, enzima care actioneaza asupra lipidelor
(grasimi) se numeste lipaza; cea care descompune zaharul este zaharaza.
 Prezentare in farmacii

Digenzym forte -Combinaţie de fermenţi naturali si enzime digestive (pancreatină,

lipază, pectină, papaină, pepsină, betaină). Usurează digestia, recomandat în tulburari digestive
datorate excesului alimentar, balonări, colite.
Zymogen - Indicat în flatulenţă, dispepsie si insuficienţă pancreatică. Conţine pepsină,
lipază, amilază, hemicelulază.
Panzcebil - Conţine fermenţi digestivi pancreatici, celulaze si acizi biliari, indicat, printre
altele, în tulburări digestive prin exces alimentar, intoleranţă la grăsimi, tulburări digestive în
tratamentul cu sulfamide sau antibiotice.
Try-Enzymes - Conţine enzime pancreatice, extract de papaya si extract liofilizat de aloe
vera. Este indicat în dispepsii, colite, meteorism, tulburări digestive prin exces alimentar.
Mezym Forte - Conţine enzime pancreatice. Indicat în tulburări de nutriţie, meteorism,
tulburări în sistemul hepato-biliar, administrarea de alimente greu digerabile, eliminarea gazelor.

Hormonii Estrogeni
Hormonii estrogeni, numiţi si hormoni foliculari, sunt hormoni sexuali feminini ,-se
sintetizează în cea mai mare parte în ovare ( în foliculii ovarieni si corpul galben) si într - o
cantitate mai mică în glandele suprarenale. În timpul sarcinii, se sintetizează si de către placentă,
- acesti hormoni se sintetizează si la bărbaţi în cantităţi mici la nivelul testiculului; de asemenea o
anumită cantitate de testosteron ( hormon sexual masculin) se transformă sub acţiunea unei
enzime în estrogen,- d.p.d.v.chimic, hormonii estrogeni sunt hormoni steroizi care au ca
si precursor colesterolul.
Clasificarea hormonilor estrogeni si acţiunea lor:
a.) Naturali: Estradiol, Estrona, Estriol Dintre acesti hormoni naturali doar Estriolul
poate fi folosit în tratament, pe cale orală. Ceilalţi doi hormoni administraţi pe cale orală nu au
nici un efectiar dacă sunt administraţi pe cale injectabilă se metabolizează foarte repede, efectul
lor fiind ineficient.
Din acest motiv, sunt folosiţi estrogeni sintetici ( fie prin esterificare a hormonului
natural, fie prin substituirea lor cu derivaţi care vor fi metabolizaţi mai încet în organism).
Sinteza hormonilor naturali :
- în organism colesterolul este „cărămida” de construcţie a hormonilor sexuali masculini
si feminini,- lanţul de sinteză al acestor hormoni este următorul: Colestrol, Pregnenolon,
Progesteron,17 alfa –Hidroxiprogesteron, 4-1Androsten- 3, 17 – dion, Testosteron, 19
Hidroxitestosteron,Estradiol. Prin oxidarea grupei OH în poziţia 17 se transformă în Estronă
- în sânge hormonii estrogeni sunt legaţi de o proteină si transportaţi către diferite organe
( sâni si uter ) unde ei sunt direcţionaţi către nucleul celulelor din organul respectiv si
astfeinfluenţează activitatea celulară,- spre deosebire de alţi hormoni ( ex. Adrenalina), acesti
hormoni sexuali (steroizi), nu pot să –si exercite acţiunea decât dacă pătrund în interiorul
celulei ţintă unde se leagă de un receptor (proteina sus menţionată) si pătrunde astfel în nucleu
unde va sintetiza protein
- acţiunea hormonilor începe doar după câteva ore după ce a pătruns în celulă,
prin intermediul acestor proteine sintetizate. Estrogenul natural, după administrare se
metabolizează rapid de către ficat si este inactivat, motiv pentru care nu este eficient în tratament
dar nici ca si contraceptiv. Acţiunea hormonilor estrogeni naturali:
- maturarea ovulului, fiind apt pentru fecundare,
 -vascularizarea bună a mucoasei uterine, dezvoltarea vaginului, uterului, ovarului si a
a trompelor uterine, - dezvoltarea caracterelor sexuale feminine ( cresterea sânilor, pilozitatea
axilară si pubiană, a organelor sexuale externe),
-dezvoltarea colului uterin, secreţia lui ( mucusul cervical) devine fluidă si favorizează
înaintarea spermatozoizilor spre uter,- „informează” hipofiza când ovulul este matur si
astfel declansează în mod indirect ovulaţia,
-concentraţia hormonilor estrogeni se modifică de mai multe ori în timpul ciclului
menstrual,
- ei intervin în timpul ciclului menstrual, în prima fază a acestuia, prin cresterea si
dezvoltarea mucoasei uterine ( endometrul),
-secreţia de estrogeni este stimulată de către hipofiză prin intermediul unor hormoni: FSH
si LH,
-în timpul sarcinii: nivelul estrogenilor creste de 10-100 de ori ; din ziua a 8-a după
concepţie placenta va secreta hormonul hCG ( hormon gonadotrop) si o cantitate crescută de
estrogeni; din acest motiv, hipofiza nu mai poate primi „semnalul” (când scade estrogenul) si
trebuie eliminatovulul, deci nu mai are loc ovulaţia. Acesta este mecanismul indus si de pilula
contraceptivă
-după menopauză sinteza acestor hormoni cunoaste o scădere bruscă , importantă.
b.) Sintetici: Etinilestradiol, Mestranolul- ambii hormoni sunt derivaţi din estrogenul
natural, endogen – Estradiolul,
-hormonul sintetic Etinilestradiol este o componentă a piluleimcontraceptive sintetice,
alături de hormonul progesteron. Are o activitate mult mai ridicată decât hormonul natural (
Estradiol) si poate fi administrat pe cale orală, fără să fie dezactivat,
-Mestranolul are un efect similar cu Etinilestradiolul, având în plus un grup metil
în poziţia C3. El este metabolizat în organism si transformat tot în Etinilestradiol
- partea sa activă. Se administrează tot pe cale orală.
-modificările, respectiv conjugările care se fac acestor hormoni, fac însă foarte dificilă
metabolizarea lor de către ficat
- doar un procent de 40-60% din hormon va trece în sânge si va fi folosit de către
organism, restul(40-60%) se depozitează în ficat. Fixarea intensă a etinilestradiolului în ficat este
responsabilă de efectele metabolice ( efecte secundare importante )- acesti hormoni nu circulă ca
si estrogenul natural legaţi de proteine, motiv pentru care difuziunea în organism este foarte
rapidă, -după administrare pe cale orală, estrogenii sintetici, datorită modificărilor chimice din
structuralor, au o durată si un potenţial de acţiune mult mai mare decât a celor naturali, fiind mult
mai greu metabolizaţi de către ficat, motiv pentru care cresc însă mult si efectele lor secundare,
metabolice.
Acţiunea hormonilor estrogeni sintetici:
Etinilestradolul:
- inhibă ovulaţia prin suprimarea ( inhibiţia) hormonilor hipofizari ( FSH si LH ). Astfel
acesti hormoni hipofizari nu mai stimulează ovarul să secrete hormoni estrogeni endogeni, deci
ovaruleste practic pus în repaus. Acelasi lucru se întâmplă de fapt si în cazul unei sarcini, motiv
pentru care organismul este „păcălit” si reacţionează asemănător ca într - o sarcină,
- inhibă implantaţia embrionului în uter, prin alterarea mucoasei uterine, modificări care
vor duce la eliminarea embrionului, deci la avort
- accelerează transportul ovocitului prin trompa uterină. Acest lucru poate duce la
distrugerea lui datorită faptului că ovocitul rezultat după fecundare mai rămâne în mod normal pe
loc câteva ore timp în care se divizează. Apoi începe migrarea lui prin trompă către uter. În tot
acest timp el se hrăneste din secreţiile de la nivelul trompei. Dacă transportul lui este foarte mult
accelerat de către estrogenii sintetici, riscă să nu se termine diviziunea, nu se mai hrăneste, deci
va fi distrus si eliminat ( avortat)
- estogenii sintetici stimulează sistemul imun, motiv pentru care un tratament estrogenic
Poate induce boli autoimmune precum Lupus Eritematos Sistemic, Eritem nodos precum si
reacţii autoimune ca: prurit, eczeme, etc.
- estrogenii sintetici pot avea efecte negative asupra psihicului precum depresii, si
insomnii.

Tratamente de substitutie
Cand menopauza intervine in viata unei femei, ovarele produc din ce in ce mai putin
estrogen. Astfel, scopul acestei terapii este de a restitui nivelul natural al estrogenului, ajutandu-ti
organismul sa faca fata problemelor din aceasta perioada: transpiratia excesiva si bufeurile de
caldura. Progestogenul (asemanator cu un alt hormon feminin, progesteron) se administreaza
impreuna cu estrogenul pentru a proteja uterul si este necesar numai in cazul femeilor care nu au
facut histerectomie (indepartarea pe cale chirurgicala a uterului).Terapia de substitutie
hormonala in cazul femeilor aflate in premenopauza (diminuarea treptata a functiei ovariene este
diminuata treptat, iar menstrele pot fi abundente si neregulate) poate fi benefica in atenuarea
simptomelor menopauzale si in regularizarea menstrelor.

Forme de prezentare

- tablete - cea mai frecvent folosita si necesita o administrare zilnica;

- plasture- se aplica pe piele (de exemplu pe coapse, fund, solduri sau stomac).
Estrogenul este eliberat treptat prin piele si condus in sange. Plasturele trebuie schimbat o data la
cateva zile, deoarece poate sa cauzeze mici iritatii si sa fie nevoie sa schimbi locatia initiala;
- implanturi- estrogenul este introdus in straturile de grasime de sub piele. Aceste
implanturi au o valabilitate de 6 luni de zile si sunt eficiente pentru persoanele cu un stil de viata
foarte alert, deoarece le scuteste de administrarea zilnica a medicatiei;
- geluri - contin estrogen si pot fi aplicate pe piele, o data sau de doua ori pe zi. Odata
aplicat, estrogenul este absorbit in sange;
- tratamente vaginale - sub forma de tablete introduse in vagin sau creme care usureaza
disconfortul simtit la nivelul vaginului. De asemenea, exista si inele vaginale care trebuie lasate
in vagin timp de 3 luni in care elibereaza treptat estrogenul;
- spray nasal - este o noua forma de TSH care permite absorbtia in sange a estrogenului
prin intermediul cailor nazale. Se aplica cate o pulverizare in fiecare nara, zilnic. BENEFICII:
stopeaza bufeurile de caldura; reface elasticitatea si lubrifierea naturala a vaginului; opreste
transpiratia excesiva; diminueaza starile depresive; previne migrenele.

Evaluare
Nu exista o singura doza corecta in cadrul TSH care sa se potriveasca tuturor femeilor.
TSH nu este un singur "medicament", ci o varietate de combinatii, tipuri si dozaje.
Fiecare femeie in parte are nevoie de un anumit tip de terapie de substitutie hormonala, in functie
de necesitatile individuale.
8.ROLUL ENZIMELOR IN ETAPELE DIGESTIEI (BUCALA, GASTRICA,
INTESTINALA). BOLILE METABOLISMULUI GLUCIDIC.

Digestia reprezinta prima etapa a transformarilor. Faramitate mecanic prin masticatie si

imbibate cu saliva (bolul bucal) sunt propulsate prin esofag in stomac si intestinul subtire, unde
se continua digestia inceputa in cavitatea bucala. La nivelul intestinului are loc absorbtia
principiilor nutritive, resturile nedigerate trec in intestinul gros (colon) unde se definitiveaza
digestia si absorbtia. In final, prin rect (anus) se elimina intermitent alimentele nedigerate
(defecatia).
Digestia incepe chiar in cavitatea bucala. Ea intereseaza aici numai glucidele. Enzima
denumită ptialina sau amilaza salivara, degradeaza amidonul in componenti mai simpli (dextrina
si maltoza). In stomac, bolul alimentar este framantat si imbibat cu suc gastric, prin miscarile
peristaltice ale acestuia. Sucul gastric contine două enzime importante: pepsina si labfermentul.
Pepsina transforma proteinele in compusi mai simpli, denumite albumoze si peptone. Pepsina
devine activa numai sub influenta acidului clorhidric, secretat la nivelul mucoasei gastrice, care
transforma pepsinogenul inactiv in pepsina activa. Labfermentul (presura) actioneaza asupra
cazeinei (proteina din lapte) pe care o coaguleaza, operatie indispensabila pentru digestia
cazeinei de catre pepsina. Tot la nivelul stomacului continua digestia amidonului sub actiunea
ptialinei salivare. Prin pilor, alimentele astfel degradate trec in duoden, unde se desavarseste
digestia sub influenta celor trei sucuri digestive prezente aici: intestinal, pancreatic si biliar.
Glucidele sunt degradate sub actiunea amilazei pancreatice in compusi mai simpli numiti
dizaharide (maltoza, lactoza). Acestia sunt descompusi de catre unele enzime din sucul intestinal
(maltaza, lactaza etc.) in monozaharide (glucoza si fructoza) forma sub care pot fi absorbiti prin
mucoasa intestinala.
Proteinele sunt degradate in intestin sub actiunea tripsinei, pana la stadiul de polipeptide
si chiar aminoacizi. Tripsina este transformata din forma inactiva denumita tripsinogen, in forma
activa, de catre o enzima intestinala, enterokinaza. La nivelul intestinului se produce si
descompunerea lipidelor. In prealabil lipidele sunt emulsionate de catre sarurile biliare secretate
de ficat si depozitate in bila. Emulsionarea consta in transformarea lipidelor in particule foarte
fine cu suprafață mare, care permit enzimelor denumite lipaze, sa le descompuna in glicerina
(glicerol) si acizi grasi. Astfel: laptele, carnea, branza, ouale, painea, legumele, fructele si
grasimile sunt transformate in compusi simpli, monozaharide (glucoza si fructoza) pentru
glucide, aminoacizi pentru proteine si acizi grasi si glicerol pentru grasimi. Dupa absorbtia la
nivelul peretelui intestinal factorii nutritivi mentionati sunt transportati pe calea circulatiei
sanguine si limfatice, in laboratorul central - ficatul. De aici, dupa nevoie, sunt dirijati in diferite
sectoare ale organismului, fie pentru producerea de energie, fie pentru repararea tesuturilor, fie
depozitate ca substanțe de rezerva. Pentru a fi incorporate in tesuturi si celule si pentru
eliminarea resturilor neutilizabile rezultate din ardere, are loc procesul cunoscut sub numele de
metabolism. Acesta cuprinde doua componente: unul de sinteza (refacerea tesuturilor
din substanțe simple) numit anabolism si altul de descompunere, de degradare energetica, numit
catabolism.
Glucoza reprezinta principalul furnizor de energie pentru organism. In sange se gaseste
intr-o concentratie constanta (70-110mg%). Aceasta se numeste glicemie. Variatiile mari sunt
periculoase, de aceea actioneaza un sistem de reglare foarte eficace pe doua cai:
- Autoreglare fizico-chimică. Glicogenul din ficat nu este o masa amorfa. Pentru a fi
consumata la periferie glucoza trebuie sa fie in prealabil fixata sub forma de glicogen. Deci
glucoza utilizata de organism reprezinta fractiunea desprinsa din molecula de glicogen. Iata cum
glicogenul este in permanenta sintetizat si utilizat, ritmul fiind dictat de intensitatea arderilor din
organism. Acest fenomen este valabil numai pentru glicogenul hepatic nu si pentru cel depozitat
in muschi. Sintetic glicogenul ia nastere din patru surse: glucoza alimentara, produsii
metabolismului glucidic, proteine si lipide. In ce priveste autoreglarea, daca apare un supliment
digestiv de glucoza, se va produce o sinteza crescuta de glicogen care va absorbi acest supliment.
Invers, o utilizare crescuta a glucozei, va fi compensata prin accelerarea depolimerizarii
glicogenului. Astfel se mentine glicemia in limitele fiziologice.
- Reglarea hormonala a glicemiei. Aici intervin numerosi hormoni. Dintre acestia numai
insulina are efect hipoglicemiant, ceilalti fiind hiperglicemianti (hormonul somatotrop hipofizar,
A.C.T.H, hormonii glucocorticosteroizi, tiroidieni si catecolaminele presoare (adrenalina
si noradrenalina). Schematic insulina este secretata de celulele beta din insulele Langerhans din
pancreas. Stimulul de secretie este hiperglicemia. Este transportata de sange, fixata de unele
globuline si este inactivata la nivelul ficatului.
Actioneaza accelerand transportul glucozei prin membranele celulare si activeaza unele
procese metabolice (sinteza de glicogen, de proteine, de lipide etc). In concluzie cand glucoza
sanguina tinde sa creasca, surplusul este transformat in glicogen. Procesul se numeste
glicogenogeneza. In lipsa insulinei, glucoza nu se mai transforma in glicogen, creste nivelul
in sange (hiperglicemie) iar excesul este eliminate prin urina (glicozurie) aparand astfel boala
denumita diabet zaharat. Cand glicemia tinde sa scada, glicogenul este descompus si echilibrul
glicemiei restabilit. Arderea glucozei la nivelul celulelor, cu eliberare de energie, se face atat in
prezenta oxigenului (aerobioza) cat si in absenta acestuia (anaerobioza). In caz de aerobioza,
actioneaza reactii complexe, diferite enzime, iar ciclul de desfasurareeste cunoscut sub numele
de ciclul Krebs.
La nivelul acestui ciclu se intalnesc nu numai compusi din descompunerea glucidelor, dar
si cei rezultati din degradarea proteinelor si a lipidelor. Aici are loc interconversiunea dintre
metabolisme. Acesta este un mecanism biochimic adaptativ, prin care un principiu alimentar
poate sa se transforme in altul, pe calea unor reactii reversibile, cu produsi intermediari comuni.
Astfel pot aparea sau disparea cantitati apreciabile de glucide, lipide sau proteine. De obicei
există o predominanta a proceselor de transformare a proteinelor si mai ales a lipidelor in glucide
(gluconeogeneza). Procesul de eliberare a glucozei din glicogen se numeste glicogenoliza.
Ciclul Krebs este cheia de bolta a metabolismului intermediar. La acest nivel intervine
in principal acidul piruvic din degradarea zaharurilor, care este un acid cetonic simplu si care
este degradat in produsi finiti CO2 si H2O. In diferite reactii intervine insa si coenzima A, care
da nastere acetilcoenzimei A, forma activa care participa la interconversiunea metabolismelor.
Acesta este procesul aerobiotic. In conditii de anaerobioza, degradarea glucidelor duce la un
compus numit acidlactic, care poate fi si el oxidat mai departe, cu eliminare de energie, apa si
dioxid de carbon.

Bolile metabolismului glucidic

Diabetul zaharat Diabetul zaharat este o boala metabolica cu evolutie cronica, datorata
fie carentei absolute sau relative de insulina eficienta, fie rezistentei la insulina, ceea ce
determina in primul rand perturbarea metabolismului glucidic, urmata de perturbarea
metabolismului lipidic, protidic, hidromineral si acido-bazic. Este cea mai frecventa boala
metabolica, afectand circa 5% din populatia generala in tarile dezvoltate (inca peste 50% din
cazuri raman nediagnosticate).
 Clasificarea diabetului zaharat:
-tip 1(insulino-dependent)
Majoritatea cazurilor ar avea la baza un proces inflamator autoimun cu
distructia selective a celulelor beta Langerhans, cu prezervarea celulelor alfa secretoare
de glucagon si gama secretoare de somatostatina. Acest proces ar surveni preferential la indivizi
predispusi genetic. Factorii de mediu declansatori ar putea fi de origine virala (virusul urlian, al
rujeolei, al hepatitei epidemice, Epstain-Barr, coxsackie, citomegalovirus) sau toxica (inclusiv
alimentari).
-dibet zaharat tip 2 (non-insulinodependent)
Caracterul hedero-colateral al diabetului zaharat tip 2 este demonstrabil in numeroase
cazuri, agregarea familiala explicandu-se insa atat prin factori genetici, cat si prin transmiterea
unui mod de viata riscant, caracterizat prin obiceiuri alimentare nocive si neglijarea activitatii
fizice (sedentarism): ereditatea; obiceiuri vicioase nocive (aport hipercaloric, exces de glucide
concentrate, exces de lipide); sedentarismul; stresul; factori chimici: alimentari; alcool, coloranti,
conservanti, stabilizatori; medicamentosi: hormoni (corticoizi, contraceptive), diuretice tiazidice,
antidepresive triciclice; toxici industriali sau de uz gospodaresc (pesticide).
 9. TULBURARI ALE METABOLISMULUI PROTEIC SI LIPIDIC.
CAI COMUNE DE METABOLIZARE A ALIMENTELOR. CALCUL: -
METABOLISM BAZAL. -GREUTATEA IDEALA. -INDICE DE MASA
CORPORALA. -NUMARUL DE CALORII ARSE.

Tulburari in metabolismul proteinelor

Proteinele constituie un grup de substanțe organice, care îndeplinesc roluri multiple în
cadrul organismului animal:
 rol plastic, întrând în constituția țesuturilor organismului; -rol de transportator plasmatic
al unor hormoni, lipide (lipoproteine), vitamine etc.;
 rol de biocatalizator (enzime);
 rol în apărarea specifică (imunoglobuline) și nespecifică (complementul); -rol în
menținerea echulibrului acido-bazic (prin grupările aminio și carboxil);
 rol hidropexic, de reținere a apei (generează presiunea oncotică);
 rol detoxifiant (conjugarea cu aminoacizi a toxicului, la nivel hepatic);
 rol energetic, prin utilizarea aminoacizilor:
 în sens energogenic;
 în sens neoglucogenic sau lipogenic.
Organismul procură aminoacizii, indispensabili biosintezei proteinelor proprii din două surse:
 hrana, care furnizează:
- proteine, digerate succesiv sub influența enzimelor proteolitice din sucurile gastric
(pepsina și gelatinaza), pancreatic (tripsina,chimotripsina, elastaza și carboxipeptidazele) și
intestinal (enterochinazele, aminopeptidazele triși dipeptidazele);
- biosinteaza în organism a aminoacizilor neesențiali.
Digestia, absorbția și metabolismul proteinelor se derulează prin implicarea următorilor
factori:
-enzimatici, precum: pepsina, gelatinaza, tripsina, chimotripsina, elastaza,
carboxipeptidazele, enterochinazele, aminopeptidazele, triși dipeptidazele, implicate în procesele
de digestie a proteinelor din rație;
-hormonali, implicați în reglarea nivelului metabolismului proteinelor, precum: -insulina,
STH, hormonii tiroidirni iodați (tiroxina) și hormonii sexuali, care amplifică anabolismul
proteinelor;
-glucagonul și hormonii glucocorticoizi, care amplifică catabolismul proteinelor;
-vitaminici, precum vitaminele hidrosolubile din complexul B (B2, B6, B12) și PP,
precum și vitaminele liposolubile (A,D,E,K) care se implică în metabolismul intermediar al
proteinelor;
-nervoși, implicați în reglarea biosintezei și secreției unor componente proteice (Sistemul
Nervos Vegetativ) sau asigurarea unei balanțe pozitive a biosintezei proteice în anumite structuri,
precum mușchii scheletici (Sistemul Nervos Central);
-genetici, constituiți de genele implicate în codificarea proteinelor proprii organismului.
În consecință, orice disfuncție în derularea acțiunilor specifice factorilor enumerați mai sus, are
darul de a induce tulburări ale metabolismului proteinelor.
Tulburările metabolismului proteinelor, intră în categoria proteineozelor și se manifestă
la nivelul:
-metabolismului unor aminoacizi;
 -metabolismului anumitor proteine sau categorii de proteine.

Tulburări ale metabolismului proteinelor, cu manifestare la nivelul aminoacizilor

Aceste tulburări au un caracter congenital, intrând în categoria enzimopatiilor, fiind datorate unor
deficite enzimatice (cantitative sau calitative), care stopează derularea unor lanțuri metabolice,
determinând sindroame specifice, precum:
-fenilcetonemia, produsă de incapacitatea enzimei fenilaalaninhidroxilaza de a transforma
fenilalanina în tirozină;
-tirozinoza, produsă de deficitul în aminotransferază, fapt care face imposibilă
transformarea acidului b tri fenil piruvic în acidhomogentizinic;
-alcaptonuria,-leucinoza,-cistinuria;
-albinismul, (imposibilitatea transformării tirozinei în melanină).
Albinismul este o afecţiune ereditară, fiind caracterizată prin absenţa pigmentului
(melanina) care conferă culoare pielii, părului si ochilor.
Aceste tulburări se concretizează prin afectarea nivelului cantitativ și calitativ al unor
proteine specifice organismului,fiind induse prin:
-deficite congenitale manifestate prin afectarea cantitativă sau calitativă a biosintezei
unor proteine specifice organismului (hemofiliile);
-afectarea biosintezei unor proteine specifice, în urma:
-alterării funcționale a organelor care găzduiesc aceste procese (tulburări
de coagulabilitate consecutive și disfuncții consecutive alterării nivelului proteinelor plasmatice,
induse de insuficiența hepatice);
-carențe alimentare, inductoare de:
-diminuarea fondului de aminoacizi necesari biosintezei proteice (malnutriție); -tulburări
ale sintezei proteice, precum carențele în vitamina C (inductoare de deficiențe ale biosintezei
colagenului) și K (inductoare de deficiențe biosintetice ale factorilor plasmatici II, VII, IX și X,
ai coagulării sângelui);
-diminuarea fondului de aminoacizi necesari biosintezei proteice, urmare a maldigestiei și
malabsorbției (tulburări digestive)
-amplificarea biosintezei proteice (hipergamagobulinemia specifică unor
stări infecțioase);
-procese patologice concretizate prin distrugerea sau eliminarea crescută a unor proteine
specifice (hemoragii și plasmoragii, inductoare de hipoproteinemii și respectiv hiperproteinemii).
Organismul este un sistem deschis care face schimb de substanţă si energie cu mediul extern.
Acest schimb permanent se numeste metabolism. Metabolismul începe odată cu ingestia
alimentelor si sfârseste cu excreţia produsilor neutilizabili. El se esfăsoară în trei etape: digestivă,
celulară si excretorie. Legătura dintre aceste etape o asigură sângele si circulaţia acestuia.
Reactiile biochimice, care au ca suport nutrientii, sunt exergonice si endergonice.
Reactiile exergonice sunt cele associate cu degradarea nutrientilor, fiind furnizoare de energie;
ele constituie latura catabolicã a metabolismului sau catabolismul.
Reactiile endergonice sunt cele consumatoare de energie, necesara reconstructiei sau
sintezelor celulare; ele constituie latura anabolica a metabolismului sau anabolismul.

Tulburari in metabolismul lipidelor

Lipidele constituie un grup de substanțe organice, care îndeplinesc roluri multiple în
cadrul organismului animal:
  rol plastic, întrând în constituția membranelor celulare;
 rol energetic, prin utilizarea energogenică a acizilor grași;
 rol de protecție mecanică a unor organe (rinichii);
 rol de protecție termică a organismului (maniamentele subcutanate – depozite de
grasime);
 rol de sursă de apă metabolică, utilizabilă în condiții de deshidratare și inaniție hidrică;
 rol de materii prime utilizate în scopul biosintezei unor substanțe liposolubile biologic
active (hormoni steroizi).
Organismul își procură acizii grași, glicerolul și colesterolul, indispensabili biosintezei
lipidelor proprii din două surse:
 hrana, care furnizează:
-trigliceride, digerate succesiv sub influența lipazei gastrice și a celei pancreatice, în
glicerol și acizi grași;
-fosfolipide, digerate sub influența fosfolipazelor pancreatică și intestinală în glicerol,
acizi grași, colină și radicali fosfat;
-colesterol esterificat, digerate sub influența colesterolesterazei pancreatice în colesterol
și acizi grași.
 biosinteaza, la nivel hepatic a trigliceridelor, folosind ca materie primă glucide și
proteine.
Digestia, absorbția și metabolismul lipidelor se derulează prin implicarea următorilor factori: -
enzimatici, precum:
-lipazele gastrică și pancreatică, fosfolipazele pancreatică și intestinală și
colesterolesteraza pancreatică, implicate în procesele de digestie a lipidelor din rație;
-secreția biliară, răspunzătoare (prin sărurile biliare) de emulsionarea lipidelor din rația
alimentară și: -facilitarea digestiei acestora;
-facilitarea absorbției acestora;
-hormonali, implicați în reglarea nivelului metabolismului proteinelor, precum:
-insulina, care amplifică anabolismul lipidelor;
-catecolaminele, STH, hormonii tiroidirni iodați (tiroxina), hormonii sexuali, glucagonul
și hormonii glucocorticoizi amplifică catabolismul ;
-prezența în rație a factorilor lipotropi (colina, inozitolul, acidul folic, vitaminele B6 și
B12, metionina, proteinele ), care se opun depunerii lipidelor în diverse țesuturi (ficat);
-prezența în rație a factorilor antilipotropi (biotina, vitaminele B1, B2, PP și cistina), care
se opun depunerii lipidelor în diverse tesuturi țesuturi (ficat);
-nervoși, reprezentați de hipotalamus, care se implică: -în calitate sa de centru de reglare
a ingestiei de hrană;
-în calitatea sa de releu neuroendocrin, în sinteza unor hormoni implicați direct (STH )
sau indirect (TSH , ACTH , FSH ), în metabolismul lipidelor;
-genetici, care pot predispune organismul, la dezechilibre metabolice, manifestate fie prin
prevalența anabolismului (tendința de ingrășare), fie prin cea a catabolismului lipidic (tendința de
menținere la un nivel scăzut a depozitelor lipidice corporale). îngrășare), fie prin cea a
catabolismului lipidic (tendința de menținere la un nivel scăzut a depozitelor lipidice corporale).
În consecință, orice disfuncție în derularea acțiunilor specifice factorilor enumerați mai
sus, are darul de a induce tulburări ale metabolismului lipidelor.
Tulburările metabolismului lipidelor, intră în categoria lipidozelor se manifestă la
nivelul:
-metabolismului lipidelor neutre;
-metabolismului lipidelor complexe.
Tulburările metabolismului lipidelor neutre
Tulburările metabolismului lipidelor neutre se grupează în două categorii:
-tulburări prin aport redus de lipide;
-tulburări prin aport crescut de lipide
Calcul metabolism bazal
Formula Harris-Benedict - este bazata pe varsta (V), greutate (G), inaltime (I)
• pentru femei (kcal): 655 + (9,56 x G) + (1,85 x I) - (4,68 x V)
• pentru barbati (kcal): 655 + (13,75 x G) + (5 x I) - (6,78 x V)

Formula Mifflin-St.Jeor - pentru adulti cu varsta cuprinsa intre 19-78 ani

• pentru femei: (10 x G) + (6,25 x I) - (5 x V) – 161
•pentru barbati: (10 x G) + (6,25 x I) - (5 x V) + 5

Calculul greutatea ideala

Greutatea ideala(kg) = (inaltimea - 100) + varsta / 10 x 0,9

Calcul indice de masa corporala

IMC[kg/m2] = m / h² * [kg] / [m²]
Calcul numar de calorii arse
Formula : Greutate corporala x 33
 10. EXEMPLE DE PH-METRE, SPECTROFOTOMETRE,
CROMATOGRAFE SI ELECTROFOREZE UTILIZATE IN
LABORATOARE MEDICALE SI DE REVOLUTIE (COLAJE DE
IMAGINI, MOD DE LUCRU, CURBE DE ETALONARE).
HI 4222 Ph-metru de laborator pentru pH/ISE cu 2 canale
HI 4222 este un ph-metru profesional de laborator pentru măsurători de pH, ORP, ISE si
temperatură.
 Calibrare pH manuală, automată si semiautomată in 5 puncte.
 Functie pentru fixarea pe afisaj a primei citiri stabile
 Calibrare ISE manuală in 5 puncte, cu valori (0.1, 1, 10, 100 ppm) si 5 valori
personalizate, cu sau fără compensare termică
 2 alarme reglabile
 5 moduri de inregistrare/ automată, cu/fără autoHold; manuală, cu/fără
autoHold; autoHold.
 Pană la100 de loturi de memorie
 afisare rezultate sub formă grafica online si offline

HI 2213 Phmetru stationar

PH-metrele stationare Hi 2212 si Hi 2213 sunt ideale pentru utilizitorii care urmăresc obtinerea
unor rezultate de mare precizie pe anumite domenii de pH. Calabrarea pH a aparatelor este
automată sa poata fi efectuată in 3 puncte, folosind cele mai potrivite solutii tampon din cele 5
memorate De asemenea, phmetru Ha 2212 si Ha 2213 permite utilizatorilor definirea minuală a 2
valori pH pentru calibrare, valori cat mai apropiate de domeniul utilizat. Aceste instrumente sunt
dotate cu domeniu extins pentru temperatură (de la -20 la 120˚C), functie GPL, compensare
termică manuală sau automată si domeniu de măsurare in mV (doar Hi 2213).

pH 20 pH-mecru stationar cu calabrare automata

pH 20 este un pH-mecru stationar simplu, usor de folosit, proiectat pencru aplicatii care necesita
efectuarea zilnică, rapidă si eficientă, a măsurătorilor de pH. Aparatul este recomandat, de
asemenea, pentru utilizare in domenaul educational, pentru familiarizarea studentilor cu
instrumentele de măsură. Aparatul are un domeniu de măsură de la 0 la 14 pH, cu o rezolutie de
0.01 pH. Procedura de calabrare pH este automată si poate fi efectuată in 1 sau 2 puncce. Citirile
de pH pot fi compensate cu temperatura manual (MTC) sau automat (ATC). Compensarea
termică automată se efectuează folosind sonda de temperatură optională HI 7662. Instrumentul
dispune de functie HOLD pentru fixarea pe display a citirilor in vederea notării acestora.
 11. ANALIZE MEDICALE SI VALORI NORMALE. ANALIZA
GRUPELOR DE SANGE. SISTEMUL OAB. SISTEMUL RH
Analizele medicale au valori ce se incadreaza in anumite limite normale. Cresterea
acestor valori sau scaderea lor sub limitele normalului sunt considerate anormale sau patologice.
Sunt frecvent intalnite situatiile, exceptand boala in sine, care pot modifica valorile normale ale
analizelor. Cunoasterea acestor cauze in scopul eliminarii lor sunt de ajutor atat pacientului cat si
medicului care executa sau interpreteaza analizele. Valorile normale ale analizelor trebuie
interpretate si in raport de conditiile locale, de obiceiurile alimentare, de factori climatici si
geografici si chiar in raport cu factorii genetici. Este foarte important de subliniat ca in
majoritatea cazurilor analizele medicale singure nu pot servi la stabilirea unui diagnostic.
Acestea sunt doar un instrument ajutator la indemana medicului care corelat cu alte investigatii
conduce la stabilirea diagnosticului.
In tabelele urmatoare sunt redate valorile normale, cantitative ale analizelor medicale
exprimate in moli/l sau subunitatile acestora: milimoli/l (a mia parte dintr-un mol/l) sau
micromoli/l (a miliona parte dintr-un mol/l). Acestea arata si care este cantitatea de substanta
analizata la un ml, la 100 ml sau la un l de produs lichid analizat.
De la un laborator la altul, in functie de metoda folosita la determinare, aceste valori
normale pot varia usor.

Valori in sange
Substanta analizata Valori normale in Factorul de Valori normale in
grame si submultiplii multiplicare moli si
submultiplii
Acidul uric 0.020-0.050 g/l 2.0-5.0 mg/1X5.95 119-297 mmol/l
mg/100ml mg/100mlX59.5
Bilirubina indirecta 0.008-0.010 g/l 0.8-1 mg/1X1.71 13.6-17.1
mg/100ml mmol/l
Bilirubina directa 0-0.0025 g/l 0-0.25 mg/1X1.71 0-4.30
mg/100ml mmol/l
Bilirubina totala 0.008-0.0125 g/l 0.8- mg/1X1.71 13.68-21.30
1.25mg/100ml mg/100mlX17 mmol/l
Calciul 0.090-0.110 g/l 9- mg/1X0.025 2.25-2.75
11mg/100ml mmol/l
Clorul 3.34-3.95 g/l 334- g/1X28.2 94-111 mmol/l
395mg/100ml mg/100mlX0.282
Colesterolul 1.2-2.6 g/l 120- g/1X2.58 3.1-6.7 mmol/l
260mg/100ml mg/100mlX0.258
Creatinina 0.0005-0.012 g/l 0.5- mg/1X8.85 44-106 mmol/l
1.2 mg/100ml mg/100mlX88.5
Fierul 0.5-1.8 g/l 50-180 mg/1X17.9 9-32 mmol/l
mg/100ml g/100mlX0.179
Fosforul 0.030-0.045 g/l 3.0-4.5 mg/1X0.032 0.96-1.44 mmol/l
mg/100ml mg/100mlX00.32
Glucoza 0.65-1.10 g/l 65-110 g/1X5.56 3.6-6.0 mmol/l
 mg/100ml mg/100mlX0.055
Hemoglobina 12-16 mg/100ml 7.45-9.93 mmol/l
g/1X0.621
Magneziul 0.020-0.040 g/l 2-4 mg/1X0.041 0.82-1.64 mmol/l
mg/100ml mg/100mlX0.41
Potasiul 0.160-0.200 g/l 16-20 g/1X25.6 4.5-5.1 mmol/l
mg/100ml mg/100mlX0.256
Sodiul 3.1-3.5 g/l 310-350 g/1X43.5 135-152 mmol/l
mg/100ml mg/100mlX0.435
Trigliceridele 0.5-1.5 g/l 50-150 g/1X1.14 0.57-1.71 mmol/l
mg/100ml mg/100mlX0.0114
Ureea 0.2-0.5 g/l 20-50 mg/1X16.6 3.30-8.30 mmol/l
mg/100ml mg/100mlX0.116

Valori in urina
Substanta analizata Valori normale in Factorul de Valori normale in
grame/24 ore multiplicare mol/24 ore
Acidul uric 0.30-0.80 g/24h g/24hX5.95 1.8-4.8 mmol/24h
1.7-7.4 mg/24h mg/24hX5.04 8.6-37.3 mol/24h
Acidul vanil mandelic
Calciul 0.10-0.30 g/24h mg/24hX0.025 2.5-7.5 mmol/24h
Clorul 6-8 g/24h g/24hX28.2 169-225 mmol/24h
Creatinina 1-2 g/24h g/24hX8.85 8.85-17.7 mol/24h
17-cetosteroizii 6-20 mg/24h mg/24hX3.47 20-70 mol/24h
Fosforul 0.5-1.5 g/24h g/24hX32 16-48 mmol/24h
Magneziul 0.06-0.18 g/24h g/24hX0.041 2.5-7.4 mmol/24h
Potasiul 2-3 g/24h g/24hX25.6 51-77 mmol/24h
Sodiul 4-6 g/24h g/24hX43.5 174-261 mmol/24h
Ureea 10-35 g/24h g/24hX16.6 166-581 mmol/24h

Alte analize
Substanta analizata Valori normale
Hematocrit - la barbati = 40-48%
- la femei = 36-42%
- la copii 2-15 ani = 36-39%
Hemoglobina - la barbati = 80-100% sau 13-16 g la 100 ml sange
- la femei = 70-90% sau 11-15 g la 100 ml sange
Globule rosii - barbati = 4,2-5,6 milioane pe 1 mm cub
- femei =3,7-4,9 milioane pe 1 mm cub
- copii (1-5 ani)= 4,5-4,8 milioane pe 1 mm cub
Globule albe - la adulti = 4000-8000 pe 1 mm cub
- la copii (1-6 ani) = 4000-1000 pe 1 mm cub
Trombocite - 150 000-300 000/mm cubi
Fibrinogen - 200-400 mg la 100 ml sange
Lipide totale - 550-750 ml/100 ml
Trigliceride - 50-150mg/100 ml
Acizi grasi - 200-450 mg/100 ml
Lipoproteine - 150-250 mg/100 ml
Fosfataze alcaline - 1,5-5 UB- 3-13 UK- 13-45 UI
Fosfataze acide - 1 UB- 4 UK- 4-14 UI
Aldolaze - 2-10 U/ml- la adulti = 4-6 U.S./ml (unitati Sibley) pe ml
ser= 0,9-2,5 Mui/ML SER
- la copii = 9 UI/ml ser
Transaminaze - 10-40 UK- 2-16 UI
Amilaza - in sange = 8-32UW/1 ml ser= 230-2700 UI/l ser
- in urina = 16-64 UW/ml urina= 8000-30000UW/24 ore sub
5500 UI/l
LDH - 150-450 unitati Wrobleski- 120-240 U/l
Corticosteroizi - barbati = 10-20 mg/24 h
- femei 6-15 mg/24 h
- copii = 2-4 mg/24 h
Catecolamine - in sange = 32 mmol/l
- in urina = 10-100 mg/24 h= 0,05-0,55 mmol/24 h- AVM
- urina = 1,7-7,4 mg/24 h= 8,6 – 37,3 mmol/24 h
Lipaza - 20-140 UI

Sistemul OAB Acesta cuprinde patru grupe sanguine. Cu exceptia grupei 0(1), globulele
rosii contin o substanta cu rol antigen numita aglutinogen. Pe de alta parte, serul oamenilor, cu
exceptia grupei AB(IV), contine alta substanta cu rol de anticorpi (aglutinina).
Exista doua aglutinine: anti-A si anti-B.
Venirea in contact a antigenelor A si B cu aglutininele respective (anti-A si anti-B)
produce aglutinarea (alipirea una de alta) globulelor rosii. Este deci foarte important ca atunci
cand se fac transfuzii de sange sa nu se intalneasca antigenul A cu anticorpii anti-A si antigenul
B cu anticorpii anti-B.
Sangele persoanelor din grupa sanguina 0(I) neavand antigene (aglutinogene) i s-a spus si
sange de grupa zero (0). De aceea, aceste persoane au fost numite "donatori universali" de sange,
pentru ca sangele lor poate fi donat la subiectii care poseda alte grupe sanguine, fara teama de a
se produce accidente de transfuzie.
Iar persoanele care apartin grupei de sange AB (IV), neposedand in serul lor anticorpi
(aglutinine) care sa se uneasca cu aglutinogenele, pot primi sange de la subiectii cu alte grupe de
sange, de aceea au fost numiti "primitori universali" de sange.
Stabilirea grupelor sanguine este necesara pentru a se putea sti in cazuri de boli si
accidente grave ce tip de sange este necesar pentru transfuzie. Transfuzia sanguina facuta cu
sange nepotrivit poate produce accidente grave. Grupa sanguina cea mai intalnita la noi in tara
este A II urmata in ordine descrescatoare de 0 I, B III si AB IV.

Grupele umane sanguine in sistemul OAB

Deoarece grupele de sange se mostenesc de la parinti si nu se schimba in timpul vietii, in

unele cazuri se poate stabili paternitatea unui copil. Dar pentru aceasta este necesara si analiza
altor grupe sanguine, lucru foarte dificil care se face numai in laboratoare specializate in filiatie.
 Desi s-au facut unele speculatii, stiinta nu a dovedit ca ar exista anumite calitati sau
defecte ale oamenilor in legatura cu apartenenta lor la o grupa sau alta de sange.

Sistemul Rh

Prescurtarea Rh provine de la o specie de maimute (Rhesus) la care s-a descris prima data
factorul Rh. Pe baza sistemului Rh, globulele rosii umane au fost impartite in doua tipuri: cele
care poseda antigenul sau factorul Rh (Rh pozitive) si cele care nu poseda acest antigen (Rh
negative).
Persoanele care au acest factor in sange se numesc Rh pozitive si reprezinta circa 85%
din populatie, iar restul de 15%, care nu au acest factor, se numesc Rh negative.
In mod normal nu exista anticorpi (aglutinine anti-Rh) in serul uman care sa aglutinizeze
propriile globule rosii ale persoanelor Rh pozitive. Deoarece globulele rosii ale persoanelor Rh
negative nu contin factor Rh, sangele acestora poate fi transfuzat la persoanele Rh pozitive fara
nicio teama, caci lipsind factorul Rh, nu pot lua nastere nici anticorpii (aglutinina anti-Rh).
Dar in cazul unei transfuzii cu sange de la o persoana Rh pozitiva, la o persoana Rh
negativa, in corpul acestei persoane se produc in mod artificial anticorpi anti-Rh care, cu ocazia
unei a doua transfuzii cu sange Rh pozitiv, produc aglutinarea globulelor rosii ale donatorului, cu
complicatii grave.
Acelasi lucru se poate intampla si cand o femeie Rh negativa ramane insarcinata cu un
barbat Rh pozitiv, iar copilul este Rh pozitiv. Cu ocazia sarcinii, a nasterii, a avortului, sangele
copilului trece prin placenta in sangele mamei dand nastere la anticorpi anti-Rh. Iar in timpul
celei de-a doua sarcini acesti anticorpi ai mamei se combina cu globulele rosii ale fatului pe care
le distruge (hemoliza), provocandu-i icter si anemie grava.
Daca si mama si tatal sunt Rh negativi nu exista niciun pericol pentru copil.
De asemenea, daca ambii soti sunt Rh pozitivi nu se produc anticorpi anti-Rh si nu exista
niciun fel de urmari neplacute pentru copil.
O mama Rh negativa care are un sot Rh pozitiv poate da nastere unui copil Rh pozitiv in
85% din cazuri si unui copil Rh negativ in 15% din cazuri.
Daca copilul este Rh negativ, ca si mama, nu are nici o importanta pentru nasterile
urmatoare. Dar daca copilul este Rh pozitiv (ca si tatal) atunci el poate cu ocazia primei nasteri
sa-si imunizeze mama (Rh negativa) cu anticorpi anti-Rh ca si in cazul unei transfuzii cu sange
Rh pozitiv.
In acest caz, copiii Rh pozitivi nascuti ulterior vor avea de suferit de complicatiile
amintite. De aceea, toate femeile gravide Rh negative, insarcinate cu parteneri Rh pozitivi, sunt
luate in evidenta pentru observatie si tratament in vederea preintampinarii complicatiilor ce ar
putea aparea la copii.
Tot in scopul preintampinarii acestor complicatii se determina Rh-ul la fetele care
urmeaza sa faca transfuzie de sange. Daca ele sunt Rh negative trebuie sa primeasca un sange
identic. Pentru ca daca primesc sange Rh pozitiv ele vor forma anticorpi anti-Rh, care vor
actiona asupra copilului atunci cand vor fi gravide.
In unele situatii, mama Rh negativ cu copil Rh pozitiv poate avea anticorpi anti-Rh nu
numai in sange ci si chiar in lapte, in acest caz alaptarea copilului este contraindicata.
 12. EXPLORAREA SECRETIILOR DIGESTIVE. TEHNICI DE IONOMETRIE

Explorarea secretiilor digestive

Dozarea aciditatii gastrice (chimismul gastric) este una dintre cele mai des utilizate tehnici de
investigare a secretiilor digestive in vederea alcatuirii unor bilanturi functionale.
Acidul clorhidric este cel mai important compus care genereaza caracterul acid al sucului gastric.
Evaluarea cantitativa a secretiei de HCl se realizeaza de obicei prin metoda titrimetrica, prin care
se pot evidentia fractiunile de HCl:
- fractiunea libera (titrare la pH = 3, 5, in prezenta reactivului Topffer)
- fractiunea combinata;
- fractiunea totala (titrare la pH = 8- 10, in prezenta fenolftaleinei).
Valori normale : HCl liber = 0, 9- 1 g%0
HCl combinat = 1- 2, 5 g%0
HCl total = 2, 5- 3, 5 g%0 (sau 100- 120 mEq/ l).
Actualmente se prefera utilizarea altor parametri de secretie acida gastrica in locul celor clasici:
a. puterea- tampon a secretiei gastrice : diferenta aciditate totala - aciditate libera.
Valori normale : < 20 mEq/ l in secretie bazala;
< 10 mEq/ l in secretie stimulata.
b. debit de HCl sau debit acid orar (QH + ) :
debit acid orar (ml) x aciditatea titrabila (mEq/ l) QH + (mEq/ h) = ---------------------------
--------------------------------------1000
Acest parametru poatefi calculat prin sumarea valorilor obtinute pe 4 esantioane de suc gastric
recoltate la 15 minute interval, in conditii bazale sau de stimulare a secretiei gastrice.
c. debit acid orar al secretiei bazale (DAB) : reprezinta cantitatea totala de suc gastric
recoltata dimineata pe nemincate, timp de 1 ora (4 esantioane la 15 minute), in absenta
oricarui excitant gastric.
Valori normale : 1, 5- 2, 5mEq HCl/ h (corespunzind la un debit secretor de 60- 80 ml suc
gastric/ h). 1
d. debit acid orar maximal (DAM) : reprezinta cel mai mare raspuns secretor dupa o doza
maximala de excitant gastric (de obicei histamina- testul Kay). Se determina in aceleasi
conditii ca si DAM, cu exceptia utilizarii excitantului gastric.
Valori normale :15- 30 mEq/ h (debit secretor gastric = 200- 250 ml / h).
e. virf acid maximal (VAM) : reprezinta cea mai mare valoare a HCl prezenta in unul din
cele 4 esantioane de suc gastric recoltate dupa administrarea excitantului.
f. virf acid orar (peak acid horaire- PAH): rezulta prin inmultirea cu 2 a celor doua
esantioane consecutive ale secretiei stimulate care au debitul acid cel mai mare.
Valori normale : 20- 35 mEq/ h.
Parametrii obtinuti pot fi utilizati in vederea realizarii unor buletine de analiza a secretiei
gastrice:
Buletin de analiza a chimismului gastric -Utilitate clinica : diagnosticarea unor variate
stari de patologie digestiva care evolueaza cu modificarea cantitativa a secretiei acide gastrice

Diagnostic Debit bazal DAB Debit stimulat DAM

Normal 60 ml / h 2 +/_ 2 (mEq/ h) 250 (ml/ h) 18 +/_(mEq/ l)
Ulcer gastric 60 1, 2 +/_ 1, 5 240 14 +/_ 10
Ulcer duodenal 80 4 +/_ 4 330 34 +/_ 13
Sdr.Zollinger 200 34, 5 +/_ 30 360 47 +/_ 20
Cancer gastric 45 0, 3 +/_ 1 240 2, 5 +/_ 5

Endoscopia digestiva superioara este un procedeu de investigare ce permite medicului sa

exploreze interiorul esofagului, stomacului si a primei parti a intestinului subtire (duodenul) prin
intermediul unui instrument subtire si flexibil, prevazut cu un aparat optic, ce poarta numele de
endoscop. Acest tip de endoscop este introdus prin cavitatea bucala si inainteaza usor la nivelul
gatului, pana ajunge la nivelul esofagului, stomacului si apoi a duodenului.
Aceasta investigatie poarta uneori numele de esofago-gastro-duodenoscopie deoarece
intregul tract digestiv superior este examinat prin intermediul ei. Cu ajutorul endoscopiei medic
ul poate vedea ulceratiile, inflamatiile, tumorile, infectiile sau sangerarile de la nivelul tractului
digestiv superior.
Se pot preleva tesuturi (biopsie), pot fi indepartati polipii si se pot trata hemoragiile de la
acest nivel al tubului digestiv. Endoscopia poate dezvalui probleme ce nu sunt descoperite cu
ajutorul radiologiei si uneori poate fi de ajutor in a elimina necesitatea unei interventii
chirurgicale exploratorii.
O endoscopie digestiva superioara poate fi facuta pentru:
- detectarea inflamatiei de la nivelul esofagului (esofagita) sau a complicatiilor bolii de
reflux gastro-esofagian. Complicatiile pot include stricturile esofagiene sau esofagul Barrett
(definita ca metaplazia intestinala a epiteliului esofagian), afectiune ce creste riscul dezvoltarii
cancerului esofagian
- detectarea herniei hiatale, a ulcerului gastric si esofagian, a inflamatiilor, tumorilor sau a
altor probleme de la nivelul tractului digestiv superior. Aceste probleme pot fi depistate initial la
examenul radiologic sau la alte examinaripentru tractul digestiv superior iar endoscopia este
facuta pentru o evaluare ulterioara a modificarilor descoperite
- determinarea cauzei hematemezei (voma cu sange de origine digestiva)
- determinarea cauzei persistentei durerii in abdomenul superior sau a senzatiei de
balonare, a cauzei disfagiei (senzatie de jena sau de blocare in timpul deglutitiei), a cauzei
varsaturilor si a pierderii inexplicabile in greutate
- diagnosticul infectiilor esofagiene cauzate de diferite bacterii, fungi sau virusuri -
verificarea vindecarii ulcerului gastric
- examinarea stomacului si a duodenului dupa o interventie chirurgicala - a determina
daca exista un blocaj intre stomac si duoden (obstructie la nivelul pilorului)

Endoscopia mai poate fi utilizata in urmatoarele situatii:

- pentru obtinerea unui diagnostic de urgenta in privinta leziunilor esofagiene datorita
ingestiei de substante chimice, otravitoare
- prelevarea de tesuturi (biopsie) pentru a putea fi examinate in laborator. In timpul
endoscopiei o biopsie poate fi facuta pentrua ajuta in detectarea esofagului Barrett
- diagnosticul infectiei cu un anumit tip de bacterie, numita helicobacter pylori, care se
crede ca este cauza principala a ulcerului gastric
- indepartarea polipilor gastro-intestinali
- tratarea hemoragiilor gastro-intestinale, inclusiv a sangerarilor cauzate de varicele
esofagiene (dilatarea venelor esofagului inferior, determinata de hipertensiunea portala)
 - extragerea obiectelor straine ce pot fi inghitite - investigarea aparitiei anemiei
(diminuarea cantitatii de hemoglobina), ce poate fi data si de o hemoragie digestiva superioara
Examinarile tractului digestiv superior cuprind o serie de investigatii ce utilizeaza
tehnicile radiologice, substante de contrast si fluoroscopia pentru a investiga partea superioara si
de mijloc a tractului digestiv. Inaintea examinarii trebuie ca pacientul sa inghita o solutie de
bariu (o substanta de contrast). Bariul este de multe ori combinat cu o substanta anestezica.
Examinarile tractului digestiv superior sunt folosite pentru urmatoarele situatii:
- determinarea cauzelor simptomelor gastrointestinale cum ar fi: dificultatile la inghitire,
varsaturile, regurgitarea alimentelor sau durerile abdominale (inclusiv arsurile gastrice sau
durerile chinuitoare epigastrice). Aceste simptome pot fi date de o serie de afectiuni printre care
si hernia hiatala (tip de hernie diafragmatica care apare la nivelul orificiului esofagian al
diafragmului si care consta in hernierea unei portiuni a stomacului intratoracic)
- determinarea prezentei stricturilor, ulceratiilor, tumorilor, polipilor sau a stenozelor
pilorice
- detectarea zonelor de inflamatie intestinala, depistarea sindromului de malabsorbtie sau
a tulburarilor de motilitate intestinala –
evaluarea simptomelor de genul pierdere inexplicabila in greutate sau persistenta diareei
- detectarea corpurilor straine inghitite accidental.
Datorita caracterului acid (suc gastric) si alcalin (suc intestinal) al secretiilor digestive,
pH- ul acetor secretii poate fi utilizat caparametru specific de bilant functional digestiv.
Determinarea pH- ului secretiilor digestive se realizeaza in clinica prin tehnici
electrochimice de ionometrie/ pH- metrie, care masoara diferenta de potential generata la
introducerea unuielectrod metalic intr- o solutie apoasa care contine o sare a acelui metal.
Tehnica presupune utilizarea unei celule electrochimice, formate din 2 electrozi (unul sensibil la
ion si altul de referinta) conectati prin fire de Ag/ AgCl la bornele unui galvanometru (vezi
Parametrii fizico - chimici ). Diferenta de potential culeasa este proportionala cu concentratia
(activitatea electrochimica) a acelui ion in solutie, in conformitate cu legile electrochimice (
legea Nernst ):
Dupa amplificarea si filtrarea corespunzatoare, semnalul este convertit numeric siafisat in
unitati conventionale de pH sau in mV.
Valori normale:
pH esofagian =7- 7, 5
pH gastric = 1, 2- 2, 5
Utilitate clinica:
Tehnicile de pH - metrie esofagiana pot fi utilizate in clinica pentru identificarea si
cuantificarea refluxului acid gastro - esofagian ( GERD = Gastro- Esophageal Reflux Disease ),
aceasta investigatie reprezentind o metoda de electie pentru diagnosticul pozitiv si / sau
diferential al afectiunii (cardiopatie ischemica , etc . )
Pentru a creste disponibilitatea si utilitatea investigatiei , actualmente se utilizeaza o
varianta modificata a tehnicii de pH- metrie si anume , monitorizarea ambulatorie pe interval de
24 de ore a variatiilor pH - ului esofagian . Tehnica presupune utilizarea unor electrozi
intraesofagieni din sticla sau antimoniu, conectati la un pH- metru portabil (Synetics Medical,
Sweden) Se poate identifica nu numai refluxul gastro- esofagian, dar si cel duodeno- gastric
(electrozi plasati intragastric).
 Inregistrarea semnalului se realizeaza pe sisteme portabile digitale , care permit stocarea
semnalului util pe perioade de timp variabile , intre 12 si 96 de ore . Semnalul stocat este apoi
livrat unui computer si supus analizei computerizate prin soft- ware dedicat.
Interpretarea rezultatelor se realizeaza cu ajutorul unor scoruri de diagnostic pozitiv si
predictiv (DeMeester, Boix- Ochoa, etc).
Ca o utilitate suplimentara a tehnicii de monitorizare a pH-ului esofagian mentionam si
posibilitatea verificarii eficientei unor terapii medicamentoase prokinetice, antireflux
(DOMPERIDOM, MOTILIN, REGLAN).
 13. ANALIZE DE URINA. EXAMENUL FIZIC AL URINEI. EXAMENUL
CHIMIC AL URINEI.
Primul produs biologic care s-a analizat in vederea punerii unui diagnostic a fost urina.
Inca de acum 3000 de ani, medicii din antichtate stiau sa examineze urina si pe baza caracterelor
sale fizice (cantitate, culoare, limpezime, sange, cheaguri, spuma,sediment) stabileau
diagnosticul si chiar prognosticul bolilor.
In evul mediu au aparut uroscopistii sau prorocitorii de urina care puneau diagnosticul tuturor
bolilor numai pe baza examenului vizual al urinii. Uroscopistii aveau si ajutoare, "curieri de
urina" care transportau urina de la bolnavi in "laboratorul" uroscopistilor. Urina este produsa de
rinichi atat prin filtrarea sangelui (urina primara) cat si prin retinerea (reabsorbtia) din urina
primara numai a acelor substante care mai pot fi necesare corpului (apa, zahar, minerale, etc.).
Ceea ce mai ramane neretinut din urina primara (o parte din apa minerala, reziduuri toxice
rezultate din arderea alimentelor in organism) constituie urina finala care se elimina prin caile
urinare. In urina se elimina astfel peste 150 de substante chimice, minerale si organice, dar in
mod curent pentru diagnosticul bolilor se analizeaza numai cateva componete principale.
Examenul fizic al urinei
Culoarea urinei normale este galbuie sau rosiatica. Ea este mai inchisa la culoare cand
este foarte concentrata sau dupa consumul unor medicamente (piramidon,
antinevralgice, tetraciclina, albastru de metilen, etc.). In bolile insotite de eliminarea sangelui in
urina, urina are o culoare rosie murdara. Iar in bolile de ficat cu icter, bila trecand in sange se
elimina prin urina producand o culoare bruna-negricioasa (ca berea neagra). Si o serie
de alimente ca: sfecla, varza rosie, bomboanele colorate, etc. pot sa modifice culoarea normala a
urinei.
Mirosul urinei este specific. In infectiile urinare care duc la fermentarea urinei, mirosul
este caracteristic de amoniac sau de gunoi de grajd. Unele alimente sau medicamente aromate
care se elimina prin urina pot sa-i imprime acesteia mirosuri aromate. Urina bolnavilor
de diabet poate mirosi a acetona, iar a alcoolicilor a alcool.
Transparenta este caracteristica urinei proaspete; dupa cateva ore de la urinare se poate
tulbura, mai ales daca este tinuta la rece. Acest lucru se datoreaza precipitarii (solidificarii)
sarurilor minerale care se gasesc in mod normal dizolvate in urina si nu constituie simptomul
vreunei boli asa cum cred unele persoane. Dar daca urina proaspata, calda este tulbure atunci
poate fi vorba de o infectie (puroi si mucus) de o hemoragie sau de un consum foarte mare de
produse bogate in calciu (lapte, branza) ori de carne.
In cazul unei urine cu sange, se pot vedea plutind cheaguri cu sange. Pentru a putea aprecia daca
urina este clara sau tulbure trebuie sa fie examinata intr-o sticla sau eprubeta necolorata.
Cantitatea de urina in 24 de ore la un adult variaza de la 1-1,5 litri. In sezonul cald,
dupa febra, dupa varsaturi, diaree, dupa transpiratii intense (deshidratare), dupa fumat sau
consum redus de lichide, cantitatea de urina este mai mica. In socul produs de hemoragii
mari, arsuri sau traumatisme, in bolile care retin apa in organism (insuficienta
cardiaca, ciroza hepatica) cantitatea de urina scade foarte mult. Sunt unele boli de rinichi
(insuficienta renala, infectii renale) sau intoxicatii cu substante chimice in care cantitatea de
urina scade sub 500 ml (oligurie). In aceste situatii organismul sufera deoarece nu se mai pot
elimina prin urina deseurile nesanatoase din sange. In bolile care blocheaza caile urinare (calculi
urinari, hipertrofie de prostata, etc.) din cauza dificultatii de a urina, cantitatea de urina este mai
mica. Dupa frig, emotii, tratamente cu diuretice, consum mare de lichide, de alimente sarate, de
alcool, creste si cantitatea de urina peste 2 litri (poliurie). Bolile cronice de rinichi
(glomerulonefrita, scleroza renala) care nu mai permit reabsorbtia apei filtrate prin rinichi,
produc eliminarea unei cantitati foarte mari de urina.
Datorita consumului exagerat de lichide, in diabetul zaharat netratat, bolnavii elimina cantitati
mari de urina, pana la cativa litri pe zi. Exista si un ritm biologic de eliminare a urinei,
eliminarea fiind mai mare in timpul zilei si mai mica in timpul noptii. Inversarea acestui ritm
indica o tulburare in functia rinichiului. De asemenea, barbatii elimina mai multa urina decat
femeile.
Densitatea (greutatea specifica) urinei este mai mare dacat a apei (care este de 1000) si
se determina cu urodensimetrul
Valori normale in cazul densitatii: 1015-1030.
Cand se consuma mai multe lichide, deci in cazurile in care creste cantitatea de urina, se produce
in general o scadere a densitatii urinare si invers, cand urina din 24 de ore este in cantitate mai
mica si mai concentrata, atunci densitatea urinara este mai crescuta. Numai in diabetul zaharat, in
ciuda unei cantitati mari de urina, densitatea urinei nu scade, ci creste datorita zaharului dizolvat
in urina. O densitate urinara se considera anormala atunci cand examenele repetate arata cifra
sub 1012. Aceasta situatie arata ca rinichii bolnavi nu mai au capacitatea de a produce o urina
mai concentrate. Cresterea densitatii urinare peste cifra 1030 indica fie o deshidratare a
organismului, fie un diabet zaharat.
PH-ul urinar sau reactia urinei arata daca urina este acida sau alcalina. Determinarea pH-
ului se face cu o hartie impregnata cu tinctura de turnesol (sau cu alta substanta indicatoare). Se
introduce hartia in urina si se observa modificarea culorii benzii de hartie. Sub pH-ul 7,0 urina
este considerata acida si hartia se inroseste, iar peste pH-ul 7,0 urina este considerata alcalina si
hartia se albastreste. In mod normal urina este acida avand pH-ul cuprins intre 5,5 si 6,5. Dupa o
alimentatie bogata in carne si medicamente acide (sare de lamaie, vitamina C), se elimina o urina
mai acida, iar dupa un regim alimentar vegetarian, dupa medicamente alcaline (bicarbonat, ape
minerale) sau dupa infectii ale aparatului urinar, devine alcalina. Urina care este permanent prea
acida sau prea alcalina, predispune la formarea de calcului urinari de acid uric, respectiv de
fosfat si carbonat de calciu.

Examenul chimic al urinei

Albumina din urina (albuminuria) Albumina sau proteinele urinare provine din
albumina sanguina, si in mod normal ea nu se gaseste in urina. Dar in bolile care altereaza porii
din filtrul rinichilor sau in bolile care produc sangerari pe traiectul cailor urinare, albumina trece
in urina (albuminurie, proteinurie). La unele persoane cu constitutie mai slaba a rinichilor urina
poate contine albumina in cantitate mai mica. Este vorba mai ales de tineri de 15-25 ani, de
obicei slabi si inalti, care dupa eforturi fizice, dupa mers, dupa statul indelungat in picioare
prezinta albuminurie tranzitorie in timpul zilei, care dispare noaptea si dupa repaus la pat.
Albuminurii tranzitorii se mai intalnesc dupa frig, stari emotionale, vaccinari si stari alergice,
dupa consumul de oua si medicamente in timpul sarcinii. Albuminurii permanente si masive se
intalnesc frecvent in cazul bolilor de rinichi si ale cailor urinare (bazinet, uretere, vezica):
glomerulonefrita, nefroza, cistita, pielocistita, tuberculoza renala, calculi urinari etc. Si alte boli
care pot atinge rinichiul se insotesc de albuminurie cum sunt: hipertensiunea arteriala, diabetul,
bolile de sange si de inima, infectii cu microbi sau virusuri, intoxicatii cu substante minerale sau
organice.
Deseori albuminuria se insoteste de hematurie. Dupa pierderea cronica de albumina prin urina se
produce o scadere a proteinelor corpului cu consecinte negative asupra intregului organism. In
marea majoritate a cazurilor albuminuria este moderata si se apreciaza calitativ, in raport cu
cantitatea de albumina, astfel: - albumina=absenta; nor foarte fin; nor fin si dozabila. In acest
caz se face si dozarea albuminei din urina care se exprima in g/l. Aprecierea se mai poate face si
prin 1-3 plusuri.
Zaharul sau glucoza din urina (glucozuria sau glicozuria)
Medicii din antichitate au observat sa urina diabeticilor care este dulce, atragea furnicile si
albinele si au numit-o "urina de albine". Ei foloseau aceste insecte pentru descoperirea
diabetului, metoda aceasta fiind cea mai veche "analiza medicala" care se cunoaste. Mai tarziu,
medicii sau ajutoarele lor puneau rapid diagnosticul de diabet zaharat chiar la patul pacientului
prin simpla gustare a urinei. Asa cum s-a aratat la analiza zaharului in sange, cand glicemia din
diabet depaseste 150-200 mg/100 ml sange, glucoza (zaharul) trece prin filtrul renal si se elimina
prin urina, de unde poate fi analizata.
De mentionat ca glicozuria nu se intalneste numai in diabet ci si in alte situatii, de exemplu, dupa
un consum exagerat de glucoza sau alte zaharuri, dupa diferite medicamente, la
femeile gravide si la persoanele care urmeaza tratamente cu hormoni. Exista persoane care, fara
sa aibe diabet zaharat, elimina permanent sau periodic zahar prin urina (diabet renal). Acest fapt
se datoreaza unui defect al filtrului renal care permite trecerea glucozei in urina, care nu
influenteaza starea de sanatate a persoanei respective.
Corpii cetonici din urina (cetonuria)
Corpii cetonici nu se gasesc in urina normala. Dar dupa cum s-a aratat la diagnosticul de
laborator al diabetului, concentratia lor urinara creste foarte mult in diabetul zaharat netratat. Si
alte cauze pot sa creasca concentratia corpilor cetonici din urina: infectii microbiene, intoxicatii
grave, dupa un post prelungit sau dupa un regim alimentar sarac in dulciuri si bogat in grasimi, in
cursul sarcinii, dupa varsaturi prelungite. Unele medicamente luate de bolnavi produc o reactie
falsa pentru corpii cetonici. Prezenta corpilor cetonici se noteaza cu 1-3 plusuri.
Pigmenti biliari
Pigmentii biliari sunt substante colorate care ii imprima bilei hepatice culoarea brun-verzuie. In
bolile de ficat insotite de icter, acesti pigmenti trec in sange dand culoare galbena pielii, iar din
sange trec in urina, colorand-o in brun. In mod normal, pigmentii biliari sunt absenti in urina.
Prezenta lor se notifica prin expresia "prezenti".
Urobilinogenul
Urobilinogenul este o substanta care se gaseste in cantitate mica in urina normala. Insa in bolile
de ficat cu sau fara icter (hepatita, insuficienta hepatica) in intoxicatiile care ataca ficatul, in boli
ale vezicii biliare (colecistita), in bolile intestinale cu tulburari de digestie (enterita,
colica, constipatie) urobilinogenul este foarte crescut. Prezenta sa in urina se exprima calitativ
prin 1-3 plusuri ori prin expresia "normal" sau "crescut".
Alte componente ale urinei
Mineralele urinare sunt aceleasi care au fost descrise si in sange, dar in urina concentratia
lor e mult mai mare, deoarece rinichii elimina prin urina orice exces de minerale din sange si din
organism. Deseurile toxice rezultate din arderea proteinelor ca acidul uric, creatinina, ureea sunt,
de asemenea, eliminate in cantitati mari prin urina. Cercetarea lor in urina se face mai rar,
deoarece analiza sangelui ofera date mai precise.