METABOLISMUL INTERMEDIAR

AL PROTEINELOR

Tagadiuc Olga,
dr. hab. șt. med., conf. univ.
Digestia și absorbția
proteinelor
 Necesarul de proteină în alimentație

 Aportul mediu zilnic exogen este la un adult –

50-80 g
 Aportul de proteine este crescut la un efort fizic,
în perioadele de gestaţie și lactaţie cu 30%
Vârsta Necesar de proteine (g/kg corp/zi)
nou născuţi 2,2

Copiii până la un an 2

Copiii 1-5 ani 1,5- 1,2

Copiii 5-18 ani 1,0- 1,2

Adult 0,8 – 0,85 --1
 VALOAREA BIOLOGICĂ
a proteinelor alimentare este determinată de:
1. Aminoacizii care intră în componența lor.
 Aminoacizii INDISPENSABILI sunt cei care nu se
sintetizează în celulele organismului uman: valina, lizina,
leucina, izoleucina, metionina, treonina, triptofanul și
fenilalanina.
 Aminoacizii SEMIDISPENSABILI se formează în organism în
cantități mai mici decît cele necesare: arginina și histidina.
 Aminoacizii DISPENSABILI sunt cei cantitatea cărora este
asigurată integral prin sinteză proprie (10 aminoacizi).

2. Capacitatea organismului de a asimila aminoacizii proteinei

alimentare. Aminoacizii nu pot fi utilizați în cazul când
proteina nu se digeră în tractul digestiv uman (ex.
keratinele)
 STAREA DINAMICĂ
A METABOLISMULUI PROTEINELOR

 Reflectă corelația dintre sinteza și degradarea proteinelor

 Este apreciată prin determinarea bilanţului azotat.
 Bilanțul azotat este diferența cantitativă dintre
cantitatea de azot ingerat cu produsele alimentare și cel
eliminat din organism pe toate căile posibile (urină,
mase fecale, salivă, sudoare etc.) exprimată în g/24 ore.
 STAREA DINAMICĂ
A METABOLISMULUI PROTEINELOR
Bilanțul azotat poate fi:
 pozitiv – se asimilează azot mai mult decât se elimină, d-ce
sinteza proteinelor prevalează (copii, adolescenți, femei
gravide și care alăptează, persoane în convalescență dup
maladii grave)
 echilibrat sau nul – se asimilează o cantitate de azot egală cu
cea eliminată, d-ce se sintetizează o cantitate de proteine
corespunzătoare celei ce se scindează (adulți sănătoși)
 Negativ – se asimilează o cantitate de azot mai mică
comparativ cu cea ce se elimină, d-ce se sintetizează mai
puține proteine decât se scindează (persoane senile, bolnavi
gravi cu maladii însoțite de degradare tisulară)
 DIGESTIA PROTEINELOR
ÎN TRACTUL GASTRO-INTESTINAL.
1. Sediul – stomacul și porțiunea superioară a intestinului
subțire
2. Mecanism – hidroliză enzimatică de către enzimele
proteolitice ale stomacului, pancreasului și intestinului
3. Enzimele implicate:
 clasa – hidrolaze; subclasa – peptidaze
 majoritatea se sintetizează și secretă neactive – în formă de
proenzime sau zimogeni
 Se activează prin proteoliză parțială
4. Produșii finali ai digestiei – aminoacizii liberi
5. Mecanism de absorbție – activ, energodependent, prin
simport du ionii Na+, realizat de translocaze specifice
 DIGESTIA PROTEINELOR
ÎN TRACTUL GASTRO-INTESTINAL.
Enzimele proteolitice

ENDOPEPTIDAZE EXOPEPTIDAZE
proteaze ce scindează proteaze ce scindează
legăturile peptidice din legăturile formate de
interiorul lanțului aminoacizii terminali
polipeptidic

1. Pepsina 1.Carboxipeptidazele A și B
2. Tripsina 2.Aminopeptidazele
3. Chimotripsina 3.Dipeptidazele
4. Colagenza
5. Elastaza
DIGESTIA PROTEINELOR
ÎN TRACTUL
GASTRO-INTESTINAL

Enzimele proteolitice

 Sunt sintetizate și secretate în tractul digestiv în formă de

PROENZIME
 Mecanismul activării – PROTEOLIZA PARȚIALĂ

PEPSINOGEN →PEPSINĂ ACITVĂ + PEPTIDĂ (42 AA)

TRIPSINOGEN →TRIPSINĂ ACTIVĂ+ PEPTIDĂ (6 AA)

 DIGESTIA PROTEINELOR
ÎN TRACTUL GASTRO-INTESTINAL.

Rolul acidului clorhidric (HCl)

1. Asigură tumefierea și denaturarea proteinelor alimentare.

2. Activează pepsinogenul.
3. Crează pH-ul optim pentru activitatea enzimelor
proteolitice ale sucului gastric.
4. Previne popularea cu bacterii a stomacului (acțiune
antimicrobiană).
5. Contribuie la absorbția fierului alimentar.
 DIGESTIA PROTEINELOR
ÎN TRACTUL GASTRO-INTESTINAL

Produsele finale

 Aminoacizi liberi
 Absorbția aminoacizilor din intestin

Mecanism – transport transmembranar realizat de

translocaze specifice prin simport cu Na+
 Putrefacția aminoacizilor
 Sediul – intestinul gros.
 Substratele – aminoacizii ce nu au fost absorbiți în intestinul
subțire
 Realizată de bacteriile microflorei intestinale
 Produsele –
* substanțe inofensive – alcooli, acizi grași, ceto-acizi, oxi-acizi
etc.,
* substanțe toxice – hidrogenul sulfurat (H2S), metil-mercap-
tanul (CH3SH), putrescina, cadaverina, crezolul, fenolul,
scatolul și indolul.
 Dezintoxicarea în ficat prin procese de oxido-reducere (faza I)
și conjugare cu acidul glucuronic sau ionul sulfat (faza II)
 Eliminarea produselor dezintoxicării – pe cale urinară.
Metabolismul general
al aminoacizilor
 Soarta aminoacizilor absorbiți

Utilizați la sinteza:
 proteinelor (inclusiv enzime și hormoni)
 substanțelor azotate vitale neproteice (hemuri,
nucleotide etc.)
 lipidelor complexe (fosfatidilserinele,
sfingomielinele etc.)
 glucozei prin gluconeogeneză în condiții de
hipoglicemie (serina)
 Căile generale
ale metabolismului aminoacizilor
1. căile de transformare a grupei amino –
transaminarea și dezaminarea;

2. căile de degradare a scheletelor de carbon ale

aminoacizilor;

3. căile de transformare a grupei carboxil -

decarboxilarea;
 Transaminarea aminoacizilor
 Rolul – etapă intermediară în sinteza, degradarea sau
utilizarea aminoacizilor
 Esența – transferul grupei α-amino a unui α-amino-
acid la un α-cetoacid fără formare intermediară de
amoniac
 Enzimele – aminotransferaze (sau transaminaze)
 Coenzime – PALP şi PAMP (deriv. vit. B6)
Transaminarea - reacţia generală
 Principalele transaminaze
 AlAT/ALT – alanin  AsAT/AST – aspartat
aminotransferaza aminotransferaza
 Activitate crescută în  Activitate crescută în
afecţiunile ficatului afecţiunile ficatului şi
 Confirmă inflamația și muşchilor (inclusiv ai
creșterea permeabilității cordului)
membranei celulare  În afecțiunile ficatului
atestă distrugerea celulelor
 Dezaminarea
1. Directă – datorită prezenței enzimelor specifice
a) Serina
b) Treonina
c) Cisteina
d) Histidina
e) Acidul glutamic

2. Indirectă – prin combinarea a 2 procese:

a) Transaminarea
b) Dezaminarea directă a acidului glutamic
Dezaminarea oxidativă directă a acidului glutamic

E – glutamat dehidrogenaza
 Dezaminarea oxidativă indirectă
a aminoacizilor

Etapele:
1. Transaminarea – colectarea grupelor alfa-amino
în structura ac. glutamic prin transferul grupei
alfa-amino de la aminoacidul ce se dezaminează la
alfa-cetoglutarat

2. Dezaminarea oxidativă directă a acidului

glutamic cu eliberarea grupei amino în formă de
amoniac
 Reacţia globală
a dezaminării oxidative indirecte a aminoacizilor

Transdezaminarea
 Transreaminarea
sau biosinteza aminoacizilor dispensabili
I Etapă - Fixarea amoniacului la α-cetoglutarat cu formarea Glu
(reaminarea sau aminarea reductivă a alfa-cetoglutaratului)
II Etapă – Trasferul grupei α-amino de la Glu la α-cetoacidul
respectiv cu formarea aminoacidului scontat (transaminarea)
Soarta scheletelor de carbon ale aminoacizilor
 DECARBOXILAREA AMINOACIZILOR
 Reprezintă înlăturarea grupei carboxil din aminoacizi
 Există 4 tipuri de decarboxilare:
a) α-decarboxilarea
b) ω-decarboxilarea
c) decarboxilarea concomitentă cu transaminarea
d) decarboxilarea asociată cu condensarea a 2 molecule
 Cel mai important tip este α-decarboxilarea, care produce
substanțe biologic active – amine biogene, cu rol de
reglatori locali
 Aminele biogene
Serotonina - vasoconstrictor; DOPamina – precursorul
antidiuretic; mediator al catecolaminelor;
neurotransmițător
SNC.
 Aminele biogene
Histamina – induce contracția Acidul gama-aminobutiric sau
mușchilor netezi în plămâni, GABA – neurotransmițător cu
uter și stomac; produce efecte inhibitoare al SNC, ce
dilatarea vaselor sangvine, care reduce excitabilitatea neuronală
va crește permeabilitatea și va
scade tensiunea arterială;
stimulează secreția de HCl în
stomac
 Inactivarea aminelor biogene

1. Catalizată de monoaminoxidază (MAO)

2. Coenzima – FAD
3. Produs secundar – H2O2, neutralizat de catalază
Dezintoxicarea
amoniacului
 Toxicitatea amoniacului
 Amoniacul este compus neurotoxic. Leziuni marcate ale creierului
se observă în caz de dereglări ale neutralizării amoniacului în
ficat, ce rezultă în creșterea nivelurilor circulante de amoniac.
 Amoniacul traversează cu ușurință bariera hematoencefalică și în
creier este neutralizt prin aminarea reductivă a α-cetoglutaratului
la glutamat de către glutamat dehidrogenază, epuizând rezervele
de α-cetoglutarat în neuroni.
 Pe măsură ce α-cetoglutaratului este epuizat, scade
corespunzător și rezerva de oxaloacetat și, în cele din urmă,
activitatea ciclului Krebs este diminuată drastic.
 În absența activității ciclului Krebs și a fosforilării oxidative în
lanțul respirator, apar leziuni celulare ireparabile și moartea
celulelor neuronale.
 Toxicitatea amoniacului
 Glutamatul crescut duce la formarea unor cantități exagerate de
glutamină. Acest lucru epuizează rezervele de glutamat care sunt
necesare în SNC, deoarece glutamatul este atât un neurotransmițător,
cât și un precursor pentru sinteza γ-aminobutiratului (GABA), un alt
neurotransmițător.
 Prin urmare, reducerea glutamatului din creier afectează producția de
energie, precum și neurotransmisia.
 Pe lângă efectul său asupra SNC, creșterea nivelului de amoniac în
organism va duce la modificări patologice ale pH-ului sangvin.
 Detoxifierea amoniacului
1. Extrahepatic – temporar, cu scopul de a diminua
nivelul de amoniac prim implicarea în procese de
sinteză și/sau de a-l transporta către sediul
dezintoxicării finale:
a) aminarea reductivă a alfa-cetoglutaratului,
b) sinteza glutaminei (gln)
c) sinteza carbamoilfosfatului
2. În rinichi – final, asociat cu menținerea echilibrului
acido-bazic – formarea sărurilor de amoniu
3. În ficat – final, cu scop de eliminare a produsul
netoxic pe cale urinară – sinteza ureei
Detoxifierea amoniacului extrahepatic
Aminarea reductivă a alfa-cetoglutaratului
Detoxifierea amoniacului extrahepatic

Sinteza glutaminei (Gln)

 Detoxifierea amoniacului extrahepatic
Sinteza carbamilfosfatului

E - CARBAMOILFOSFAT SINTETAZA
Localizarea mitocondriile și/sau citoplasma
 Detoxifierea amoniacului în rinichi
Formarea sărurilor de amoniu
 Amoniacul este eliberat
din glutamina
 Parțial este transformat
în amoniu care se elimină
în lumenul tubulilor
renali prin antiport cu
Na+
 Parțial traversează
membrana celulară prin
difuzie și formează ionul
de amoniu în lumentul
tubului renal
 Detoxifierea
Sinteza ureei amoniacului în ficat

Sinteza ureei

1. Procesul – ciclul ureogenetic, ciclul ornitinic, ciclul

Krebs-Hanseleit
2. Sediul – ficatul
3. Localizarea – mitocondriile şi citoplasma
4. Consumul energetic – 3 molecule ATP/4 legături
macroergice fosfat
5. Originea grupelor –NH2 – amoniacul şi acidul
aspartic
Ciclul ureogenetic – schema generală
 Ciclul
ureogenetic:
reacții
individuale
Ciclul ureogenetic – reacția sumară
Importanța clinico-diagnostică a evaluării
nivelului de amoniac în sânge (amoniemie)

Valori de referință

 Femei: 11-51 μmol/L

 Barbati: 16-60 μmol/L
 Importanța clinico-diagnostică a evaluării
nivelului de amoniac în sânge
 Hiperamoniemia se intalneste in urmatoarele situatii:
a) afectiuni hepatice grave (necroza hepatica severa, ciroza
in stadiu terminal, dupa hepatectomie, coma hepatica;
b) hiperamoniemia tranzitorie a nou-nascutului (de
etiologie necunoscuta; poate fi fatala in primele 48 ore);
c) defecte in ciclul ureogenetic;
d) chimioterapia in doze mari;
e) hemoragii digestive;
 Hipoamoniemia se inregistreaza in hiperornitinemie (deficit
de activitate a ornitinaminotransferazei)
Importanța clinico-diagnostică a evaluării
nivelului de uree în sânge și urină

Valori de referință

Varsta Valoare (mmol/L)

< 1 an <6,81

1-18 ani <6.47

18-60 ani <7.43

60-90 ani <8.13

 Importanța clinico-diagnostică a evaluării nivelului de
uree în sânge și urină

Cresteri ale ureei serice (uremie) Scaderi

• scaderea perfuziei renale (uremie • afectiuni hepatice severe

prerenala): insuficienta cardiaca (insuficienta hepatica):
congestiva, hemoragie digestiva, șoc, toxice, infectioase;
deshidratare; • acromegalie;
• afectiuni renale, acute sau cronice • malnutritie;
(uremie renala): glomerulonefrite, • malabsorbtie;
pielonefrite; • hormoni anabolizanti;
• obstructii ale tractului urinar (uremie • SIADH (sindromul
postrenala); secretiei inadecvate de
• intensificarea catabolismului proteic hormon antidiuretic);
(valorile creatininei serice raman • hiperamoniemiile
neschimbate): arsuri, neoplazii, stari ereditare (ureea este
febrile prelungite, stres, IMA etc.; virtual absenta in sange)
• diabet zaharat cu cetoacidoza.
 Metabolismul
nucleotidelor purinice
Sinteza de novo a nucleotidelor purinice
Elucidată de John M. Buchanan prin experiențe
cu izotopi la păsări (1948).
 Sinteza de novo a nucleotidelor purinice

 Biosinteza nucleotidelor
purinice necesită riboză-5-
fosfat în formă activată –
fosforibozil-pirofosfat (PRPP).
 Sursă de riboză-5-fosfat –
ciclul pentozo-fosfaților
(metabolismul glucozei)
 Sinteza de novo a nucleotidelor purinice
Biosinteza fosforibozil-pirofosfatului (PRPP)
din ribozo-5-fosfat

 Reacție reglatoare majoră, ce limitează viteza procesului

 Inhibată prin mecanism feed-back de către ADP și GDP
 Activată de către Pi
 Sinteza de novo a nucleotidelor purinice

Biosinteza fosforibozilaminei din PRPP

 Carbonul anomeric al substratului – PRPP, este în configurație alfa;

produsul este o beta-glicozidă.
 Atomul de N al acestei N-glicozide devine N9 al inelului purinic. Este
primul atom adăugat în procesul de formare a inelului purinic.
 Glutamin-PRPP amidotransferaza este inhibată prin feed-back de ATP, ADP
și AMP, precum și GTP, GDP și GMP.
 Enzima este stimulată de substrat – PRPP.
Sinteza de novo a nucleotidelor purinice
Catabolismul nucleotidelor purinice
 Guta
 Guta este o maladie legată de producția în exces și
depunerea de cristale de acid uric.
 Cauze:
a) Hiperactivitatea PRPP sintetazei
b) Deficitul de HGPRPP transferază
 Semne: concentrație crescută de acid uric în sânge și
țesuturi
 Simptomele gutei
Articulațiile devin inflamate, dureroase și artritice, din
cauza depunerii anormale de cristale de urat de sodiu.
 Simptomele gutei
 Rinichii sunt afectați, deoarece acidul uric în exces se depune
în tubii renali.
 Se poate dezvolta insuficiență renală cronică
 Tratamentul gutei – principii de bază
1. Dieta fara alimente bogate in nucleotide si acizi nucleici,
precum ficatul sau produsele glandulare
2. Alopurinol – inhibitor al xantinoxidazei, enzima cheie în
transformarea purinelor în acid uric:
 Inhibarea suicidală a xantin oxidazei →

 Produsele excretate ale metabolismului purinelor sunt

xantina și hipoxantina, care sunt mai solubile în apă
decât acidul uric →
 mai puțin probabil să formeze depozite cristaline.
 Tratamentul gutei

Alopurinolul a fost dezvoltat de

Gertrude Elion și George Hitchings,
care au dezvoltat și aciclovirul, medicamente pentru
tratamentul SIDA, și analogi ai purinei utilizați în
chimioterapia cancerului.