Capitolul V

METABOLISMUL PROTEIC

NOŢIUNI CHEIE
● Digestia proteinelor are loc sub acţiunea sinergică a proteazelor şi altor
componente (ex.HCl) conţinute în secreţiile gastrică, pancreatică şi intestinală .

● Pepsina catalizează scindarea legăturilor peptidice la care participă prin grupările

aminice -NH-, aminoacizii aromatici sau leucina. Tripsina recunoaşte legăturile
peptidice la care participă cu grupările carboxil -CO- aminoacizii bazici (arginina şi
lizina).

● Proteazomul este o protează cu o structură cuaternară extrem de complexă,

implicată în hidroliza proteinelor endogene.

● Degradarea aminoacizilor implică transminare, dezaminare oxidativă, ciclu

ureogenetic şi reacţii de degradare oxidativă a scheletului hidrocarbonat).

● Principalele transaminaze din organism sunt GOT (glutamat-oxaloacetat

transminaza) şi GPT (glutamat-piruvat-transaminaza).

● Ciclul ureogenetic are loc în ficat. Este calea metabolică prin care amoniacul,
compus toxic rezultat din dezaminarea oxidativă a aminoacizilor este convertit în uree,
un compus mai puţin toxic. Ureea se elimină prin urină.

● În funcţie de tipul de produs major obţinut la degradarea scheletului de carbon,

aminoacizii se clasifică în: 1) aminoacizi glucogeni- formează acid piruvic sau
intermediari ai ciclului Krebs; se numesc astfel întrucăt ei furnizează carbon pentru
sinteza de glucoză; 2) aminoacizi cetogeni- formează acetil CoA sau acid
acetoacetic; se numesc astfel deoarece ei furnizează carbon pentru sinteza de corpi
cetonici. Există aminoacizi care sunt simultan glucogeni şi cetogeni (Ile, Phe şi Tyr).

● Creatina este sintetizată din arginină şi glicină, într-o succesiune de reacţii care
începe în rinichi, continuă în ficat şi se termină în muşchi.

● Sinteza hemului se realizează în măduva osoasă hematogenă (85%), ficat, splină

pornind de la succinil-CoA (provenit din ciclul Krebs) şi glicină. Hemul sintetizat în
ficat este folosit în cea mai mare parte pentru producerea de citocrom P450 implicat în
procesele de detoxifiere. Enzima cheie în sinteza hemului este δ-aminolevulinat
sintaza (ALAS). ALAS este inhibată alosteric de către hem, produsul final al căii.
Deasemenea există o reglare cantitativă a ALAS prin inducţie-represie, hemul având
rolul de corepresor.

130
V. METABOLISMUL PROTEINELOR ŞI AMINOACIZILOR

V.1. INTRODUCERE

Metabolismul proteinelor cuprinde cele două etape: anabolismul şi

catabolismul. Sinteza proteinelor (anabolismul) a fost discutat în cea mai mare parte în
cadrul unui alt capitol din Vol I. În capitolul prezent vor fi prezentate următoarele
aspecte:
1) digestia proteinelor sub acţiunea sinergică a proteazelor şi altor
componente (ex.HCl) conţinute în secreţiile gastrică, pancreatică şi intestinală
2) absorbţia aminoacizilor la nivelul celulelor epiteliale intestinale
3) degradarea proteinelor, urmată de reacţii de transminare şi dezaminare a
aminoacizilor, iar în final de ciclul ureogenetic (în aceast ciclu amoniacul rezultat din
etapa de dezaminare este convertit în uree la nivelul ficatului), conform figurii
următoare:
4) metabolismul hemoproteinelor- sinteza hemului

5.2. DIGESTIA PROTEINELOR ŞI ABSORBŢIA AMINOACIZILOR

 O dietă obişnuită conţine aproximativ 70-100g proteine alimentare.

Digestia proteinelor presupune scindarea lor hidrolitică până la stadiul de aminoacizi.
Are loc sub acţiunea proteazelor secretate în marea lor majoritate sub formă de
zimogeni inactivi (sau proenzime) preformaţi. Aceştia sunt transformaţi în forma lor
activă prin îndepărtarea de la unul din capete a unui fragment oligopeptidic, reacţie
care are loc în lumenul tubului digestiv. Activarea zimogenilor are loc prin două
mecanisme:
a. demascarea centrului activ (preformat în zimogen) –prin crearea unor
„goluri” în molecula enzimei care permit accesul substratului la centrul
activ (ex. activarea chimotripsinogenului)
b. constituirea centrului activ (inexistent în zimogen)- printr-o repliere a
lanţului polipeptidic şi „învecinarea“ unor aminoacizi aflaţi anterior la
distanţă (ex. activarea tripsinei)
Prin această modalitate de secreţie a unor zimogeni inactivi preformaţi,
organismul asigură pe de o parte adaptarea rapidă a digestiei la ingestia de proteine,
iar pe de altă parte protecţia celulelor secretoare şi a canalelor secretoare.

 Există două tipuri de proteaze digestive: endopeptidaze, care asigură

scindarea numai a legăturilor peptidice din interiorul lanţurilor, şi exopeptidaze, care
scindează numai legăturile peptidice formate din aminoacizii terminali.

 Compoziţia amestecului rezultat ca urmare a acţiunii proteazelor depinde de

natura aminoacizilor conţinuţi de proteinele alimentare. În general acesta este format

131
din 30-50% oligopeptide (cu 2-4 rezduuri de aminoacizi) şi 50-70% aminoacizi
liberi.

 Fazele digestiei proteinelor

a. Faza gastrică a digestiei proteinelor. Prima fază a digestiei proteinelor se

derulează în stomac, sub acţiunea sinergică a componentelor sucului gastric:
1. pepsina- este produsă şi secretată sub formă de zimogen inactiv,
pepsinogenul, de către celulele „principale” ale mucoasei gastrice;
se activează prin îndepărtarea unui fragment de 42 de aminoacizi
de la capătul N-terminal sub acţiunea ionilor H + şi apoi
autocatalitic; pH-ul optim de acţiune al pepsinei este 2; este o
endopeptidază;
2. HCl - este produs de către celulele parietale ale mucoasei
gastrice; are roluri multiple: determină modificări
conformaţionale ale pepsinogenului, care astfel devine capabil să
se autoscindeze hidrolitic (autocataliză), şi ale proteinelor
alimentare care îşi „expun” astfel legăturile peptidice acţiunii
pepsinei; asigură pH-ul optim de acţiune al pepsinei;
3. gastricsina- numită şi pepsina C, este produsă în stomac în
paralel cu pepsina, printr-o activare diferită a pepsinogenului; pH-
ul optim de acţiune este 3, motiv pentru care este predominant
activă la copii (sucul gastric are o aciditate mai mică la copii
decât la adulţi);
4. chimozina- este prezentă numai în sucul gastric al sugarilor;
necesită prezenţa ionilor Ca2+; transfomă procazeina în cazeină.
În stomac proteinele mari sunt scindate în mai multe fragmente polipeptidice,
neajungându-se la stadiul de aminoacizi.

b. Faza intestinală a digestiei proteinelor. Materiile alimentare parţial

digerate în stomac sunt supuse acţiunii sucului pancreatic şi sucului intestinal.
Fragmentele polipeptidice rezultate din faza gastrică a digestiei şi, deasemenea
proteinele mici (neatacate de pepsină) sunt supuse acţiunii proteazelor pancreatice,
rezultând fragmente polipeptidice mai mici, tripeptide, dipeptide şi aminoacizi. Sucul
pancreatic are următoarele componente:
1. bicarbonatul, HCO3-, neutralizează aciditatea sucului gastric,
crescând pH-ul conţinutului intestinal la un nivel optim acţiunii
proteazelor pancreatice;
2. endopeptidaze
-tripsina- este secretată sub formă de zimogen, tripsinogenul,
care se poate activa în două moduri: sub acţiunea
enteropeptidazei (numită şi enterokinază) produsă de mucoasa
intestinală şi autocatalitic; în cursul procesului de activare are loc
îndepărtaea unui hexapeptid de la capătul N-terminal;

132
 -chimotripsina- este secretată sub formă de chimotripsinogen;
chimotripsinogenul este activat sub acţiunea tripsinei prin
scindarea lanţului polipeptidic unic în trei lanţuri mai scurte, care
rămân asociate datorită unor punţi disulfurice încrucişate;
-elastaza, este secretată sub formă de proelastază şi activată sub
acţiunea catalitică a tripsinei;
3. exopeptidaze
-carboxipeptidazele A şi B- sunt secretate sub formă de
procarboxipeptidaze şi sunt scindate la forma activă sub acţiunea
catalitică a tripsinei.
Proteazele produse de celulele intestinale (enterocite) sunt următoarele:
1. aminopeptidaze- sunt produse de celulele intestinale; fac parte
din categoria exopeptidazelor;
2. dipeptidaze şi tripeptidaze- sunt asociate enterocitelor;
substratul lor (dipeptidele şi tripeptidele rezultate ca urmare a
acţiunii enzimelor pancreatice şi aminopeptidazelor) este
transportat în interiorul enterocitelor printr-un sistem de tip
simport cu H+.

Fig.nr.V.1. Digestia proteinelor alimentare

133
 TABELUL 5.1
Specificitatea proteazelor digestive
Sucul Enzima Tipul de legături peptidice scindate
Sucul Pepsina Legăturile peptidice la care participă prin
gastric grupările aminice -NH-, aminoacizii aromatici
(pH 1,5- sau leucina.
2,5)

Sucul Legăturile peptidice la care participă cu

pancreatic Tripsina grupările carboxil -CO- aminoacizii bazici
(pH 7,5-8) (arginina şi lizina)

Chimotripsina Legăturile peptidice la care participă cu

grupările carboxil –CO- aminoacizi aromatici
sau leucina.

Elastaza Legături peptidice la care participă cu grupările

carboxil –CO- aminoacizi cu radical R
neîncărcat electric şi lanţ mic de atomi de
carbon (ex. Ala, Gly, Ser)

Carboxipeptidaza Aminoacizii aromatici de la capătul C-terminal

A al peptidelor

Carboxipeptidaza Aminoacizii bazici (Lys, Arg) de la capătul C-

B terminal al peptidelor

Sucul Aminopeptidaze Aminoacizi de la capătul N-terminal al

intestinal peptidelor
(pH 6,2-
7,3)

134
 Dipeptidaze Ultimele legături peptidice din dipeptide şi
Tripeptidaze tripeptide cu formarea de aminoacizi liberi.

 Absorbţia aminoacizilor are loc la nivelul intestinului subţire.

Transportul aminoacizilor din lumenul intestinal în sânge se realizează prin
două tipuri de sisteme transportoare:
a. translocaze de grup – există cel puţin 6 astfel de proteine carrier
comune pentru mai mulţi aminoacizi;
1. translocaza pentru aminoacizii neîncărcaţi electric cu lanţ
scurt de atomi de carbon (Ala, Thr, Ser)
2. translocaza pentru aminoacizii neutri cu molecule mari şi
aminoacizii aromatici (Val, Leu, Ile, Met, Phe, Tyr, Trp)
3. translocaza pentru aminoacizi bazici (Lys, Arg) şi Cys
4. translocaza pentru aminocizi acizi (Asp, Glu)
5. translocaza pentru iminoacizi (Pro, HO-Pro) şi Gly
6. translocaza pentru -aminoacizi (-Ala, Tau)
Transportul aminoacizilor prin acest sistem este de tip simport,
preluând simultan cu aminoacidul şi un ion de sodiu Na + de la
polul luminal al enterocitelor, necesită consum de energie
(transport activ) şi este specific doar pentru L-aminoacizi.
b. ciclul -glutamilului- aminoacidul din lumenul intestinal
reacţionează cu glutationul în membrana enterocitului, formând -
glutamil-aminoacid şi cisteinil-glicina Cys-Gly; aminaocidul este
transportat prin membrană sub formă de -glutamil-aminoacid şi
apoi eliberat în citoplasmă, în timp ce dipeptidul Cys-Gly este
reutilizat pentru refacerea glutationului.

 Corelaţii clinice. Tulburări cauzate de absorbţia deficitară a unor

aminoacizi.
a. Boala Hartnup este cauzată de transportul deficitar al
aminoacizilor cu masă moleculară mare şi a celor aromatici.
Deoarece unul dintre aminoacizii aromatici, mai precis Trp, este
necesar in vivo pentru sinteza de niacină, lipsa acestuia în cadrul
bolii Hartnup va produce manifestări identice cu cele care apar în
deficitul acestei vitamine (pelagra).
b. Glicinuria este cauzată de un defect al translocazei pentru
iminoacizi şi Gly, prezentă atât la nivel intestinal , cât şi renal.
Deoarece Gly nu se mai reabsoarbe din ultrafiltratul glomerular,
va fi prezentă în urină (glicinurie). Nu se semnalează anomalii
clinice.
c. Cistinuria este cauzată de un defect al translocazei pentru
aminoacizii bazici şi Cys, prezentă atât la nivel intestinal , cât şi
renal. Deoarece Cys nu se mai reabsoarbe din ultrafiltratul
glomerular, va fi prezentă în urină (cistinurie). Prezenţa cistinei în

135
 urină predispune la infecţii urinare şi fomarea de calculi renali din
cistină.

V.3. DEGRADAREA PROTEINELOR ENDOGENE

 Degradarea prin hidroliză a proteinelor endogene are loc continuu, cu o

intensitate variabilă.
 Importanţa. Proteoliza este implicată în reglarea unor procese celulare de
importanţă extremă cum ar fi: derularea ciclului celular, oncogeneza, transcrierea,
creşterea şi atrofia ţesuturilor, fluxul substratelor în diferitele căi metabolice,
procesarea antigenelor, eliminarea selectivă a proteinelor anormale, etc.

 Factorii care influenţează degradarea proteinelor tisulare sunt multiplii:

a. tipul proteinei
b. denaturarea proteinelor
c. activarea lizozomilor
d. hormonii: (ex. glucocorticoizii măresc viteza de degradarea a
proteinelor musculare, insula reduce viteza de degradare a
proteinelor din ţesuturile insulinodepedente)

 Căile de degradare a proteinelor tisulare. Există 2 căi majore: calea ATP-

dependentă şi calea ATP-independentă. În tabelul nr. sunt sintetizate principalele
diferenţe între cele două căi.

TABELUL NR. V.2

Calea ATP-dependentă Calea ATP-independentă
Sediul lizozomi citoplasmă
Factori -catepsinele A, B, C, D -ATP, ubiquitina
necesari (proteaze lizozomale) -proteazomul (complex de
proteaze multicatalitic)
Proteinele ţintă -proteine extracelulare -proteine anormale
degradate -proteine membranare -proteine intracelulare cu t1/2
-proteine intracelulare cu t1/2 scurt
lung

 Calea de degradare a proteinelor plasmatice Semnalul degradării

glicoproteinelor plasmatice (ex. hormonii peptidici) este reprezentat de pierderea
restului de acid sialic de la capătul nereducător al oligozaharidului asociat.
Glicoproteinele astfel asialilate sunt recunoscute de către hepatocite via receptorii
asialo-glicoproteici, internalizate şi apoi degradate la nivel lizozomal sub acţiunea
catepsinelor.

136
PROTEAZOMUL

 Structură. Proteazomul este o protează cu o structură cuaternară extrem de

complexă, implicată în hidroliza proteinelor endogene. Are o masă moleculară de
700.000 D, formă cilindrică rezultată prin suprapunerea a 4 inele heptamerice, fiind
în total 28 de subunităţi sau monomeri. Cele 4 inele sunt de două tipuri: 2 şi 2.
Cilindrul este prevăzut cu o cavitate centrală alcătuită din 3 camere care comunică
între ele prin nişte zone îngustate. Camera centrală este formată prin alăturarea
inelelor  şi este conectată cu 2 „antecamere” identice rezultate prin alăturarea a câte
unui inel  cu un inel . Camera centrală este prevăzută cu o deschidere directă la
exterior care este „sigilată” cu ajutorul porţiunilor terminale ale subunităţilor . Prin
această deschidere substratul pătrunde în cavitatea centrală după ce „sigiliul” este
distrus ca urmare a unor modificări conformaţionale ale proteazomului.

 Funcţie. Proteazomul eucariotelor prezintă multiple centre catalitice

localizate în interiorul cilindrului (cel mai probabil la nivelul subunităţilor ), centre
care manifestă 3 tipuri de activităţi enzimatice cu specificitate dată de tipul legăturii
peptidice:
1. o activitate chimotripsin-like, care preferă legăturile peptidice la
care Tyr şi Phe participă cu grupărea carboxil –CO-
2. o activitate trpsin-like, care preferă legăturile peptidice la care
Arg şi Lys participă cu gruparea carboxil-CO-
3. o activitate postglutamil, care preferă legăturile peptidice la care
Glu sau Asp participă cu gruparea carboxil –CO-.

 Reglarea funcţiei proteazomului. Proteazomul funcţionează in vivo doar

în cadrul unui sistem modular complex în care este legat de diferite proteine reglatorii.
În funcţie de tipul proteinelor reglatorii cu care se asociază, proteazomul manifestă o
anumită activitate enzimatică.
De exemplu proteina PA700 se leagă de proteazom şi intervine prin multiple
mecanisme în reglarea funcţiei lui, fiind implicată în următoarele procese:
a. denaturarea proteinelor substrat pentru a face posibilă pătrundera
lor prin poarta îngustă a proteazomului (necesită hidroliza ATP,
asigurată de către P700 care prezintă activitate ATP-azică)
b. translocarea lanţului polipeptidic denaturat prin canalul central al
proteazomului către centrul activ
c. controlul accesului substratelor la centrele active prin inducerea
unor modificări conformaţionale ale porţilor „sigilate” existente la
nivelul inelelor terminale
d. activare alosterică a centrelor catalitice ale proteazomului
e. selectarea proteinelor substrat (P700 se leagă covalent de lanţul
de poliubiquitină; P700 poate selecta şi proteine non-ubiquinate,

137
 ex. ornitin decarboxilaza ODC, şi induce hidroliza proteoliza lor
printr-un mecanism ATP-depepndent)
f. dezasamblarea lanţului de poliubiquitină (P700 posedă şi
activitate izopeptidazică)

 Mecanismele proteolizei. Există mai multe tipuri de mecanisme proteolitice

în care este implicat proteazomul:
1. proteoliză ubiqitin-dependentă.
Calea ubiquitinei. Ubiquitina este o proteină mică (8,5KD) prezentă în toate
celulele eucariote.
Majoritatea proteinelor care servesc drept substrat proteazomului trebuie să fie
în prealabil modificate prin ataşarea covalentă via legături non--peptidice a unui lanţ
de poliubiquitină, care joacă rolul unui semnal de recunoaştere al „ţintei” de către
proteazom.
Poliubiquitinarea este rezultatul acţiunii secvenţiale a 3 enzime:
1. E1- enzima activatoare a ubiquitinei (ATP-dependentă)
2. E2- enzima de conjugare a ubiquitinei
3. E3- ubiquitin-protein ligaza.

În urma derulării acestei cascade enzimatice capătul C al ubiquitinei este legat

la o grupă amino liberă a proteinei ţinţă, de obicei grupa -amino a unui rest de Lys.
Procesul este repetitiv, o moleculă adiţională de ubiquitină fiind ulterior conjugată cu
Lys 48 din ubiquitina precedentă.

Susceptibilitatea proteinelor la poliubiquitinare este determinată de

caracteristicile structurale recunoscute de E2 şi E3. În funcţie de rezidul aminoacidic
aflat la capătul N-terminal al proteinei ce urmează să fie degradată se decide dacă
proteina va fi ubiquitinată sau nu. Met şi Ser aflate în poziţie N-terminală întârzie
ubiquitinarea, în timp ce Asp şi Arg accelerează ubiquitinarea.

2. proteoliză ubiquitin-independentă
Acest mecanism este aplicat în cazul ornitin decarboxilazei ODC.
Degradarea ODC depinde de existenţa unei proteine inhibitoare inductibilă numită
138
antizimă care se leagă de ODC “marcând-o”. Antizima este un echivalent funcţional
al lanţului de poliubiquitină, jucând rolul de semnal de recunoaştere al ODC de către
proteazom.

V.4. CATABOLISMUL AMINOACIZILOR

Degradarea porteinelor contunuă cu catabolismul aminoacizilor conform

schemei următoare:

Catabolismul aminoacizilor cuprinde următoarele etape (Fig.nr.W.3):

1. dezaminarea oxidativă (cuprinde reacţii de transaminare şi de
dehidrogenare) cu formarea de amoniac; această etapă are rolul de a
îndepărta grupările amino din poziţia , pe seama lor formându-se
amoniac
2. încorporarea amoniacului în uree în cadrul ciclului ureogenetic;
această etapă are rolul de a transfoma un compus toxic-amoniacul- într-un
compus mai puţin toxic pentru organsim-ureea-, compus care va fi
eliminat din organism pe cale renală
3. conversia scheletului de aminoacizi la intermediari metabolici
comuni.

În afara dezaminării oxidative mai există şi alte modalităţi de îndepărtare a

grupărilor amino din aminoacizi cu formare de amoniac:
- reacţia catalizată de serin dehidratază; este o reacţie de dezaminare prin
care serina este convertită la acid piruvic în paralel cu formarea de

139
 amoniac; enzima poate folosi drept substrat şi treonina pe care o
transfomă în acid -cetobutiric;
- reacţia catalizată de histidază; este o reacţie de dezaminare prin care
histidina este transfomată în amoniac şi urocanat;
- reacţiile catalizate de glutaminază şi asparaginază; sunt reacţii de
hidroliză prin care glutamina şi respectiv asparagina sunt transformate în
acid glutamic, respectiv acid aspartic, simultan cu formarea de amoniac;
- ciclul nucleotidelor purinice; serveşte la eliminarea amoniacului din
aminoacizi în special la nivelul ţesutului muscular.

Catabolismul aminoacizilor este o sursă de energie pe seama căreia se

sintetizezaă ATP. Aproximativ 10% din nevoile energetice ale organismului la om
sunt asigurate prin degradarea proteinelor şi aminoacizilor.

V.4.1. DEZAMINAREA OXIDATIVĂ ŞI CICLUL UREOGENETIC

DEZAMINAREA OXIDATIVĂ

Dezaminarea oxidativă cuprinde reacţii de transaminare şi de dehidrogenare

(oxidare).
a.Transaminarea implică transferul grupării amino de pe un aminoacid (care
este transformat în -cetoacid) pe un -cetoacid (care este transformat în aminoacidul
corespunzător).

Reacţiile de transaminare au următoarele caracteristici:

- sunt total reversibile, astfel putând fi folosite atât în sinteza cât şi în
degradarea aminoacizilor
- sunt catalizate de transaminaze sau aminotransferaze care au drept
coenzimă piridoxalfosfatul (piridoxalfosfatul este derivat din vitamina B 6)
- au loc în toate ţesuturile, dar mai intens în ficat, rinichi, inimă, plămâni,
creier
- perechea acid glutamic/ -cetoglutarat este frecvent implicată în
reacţiile de transaminare
- antrenează majoritatea aminoacizilor naturali exceptând Lys, Pro şi
Thr.

140
Fig.nr.V.2. Catabolismul aminoacizilor. Privire de ansamblu asupra
principalelor etape din degradarea aminoacizilor.

141
 Două dintre cele mai importante transaminaze din organismul uman sunt
glutamic piruvic transaminaza (GPT) şi glutamic oxaloacetat transaminaza (GOT).
Reacţiile catalizate de aceste transaminaze permit ca grupările amino de pe alanină,
respectiv acidul aspartic, să fie colectate în acidul glutamic.
Reacţia catalizată de GPT este:

GPT se mai numeşte şi alanin aminotransferaza (ALAT).

Reacţia catalizată de GOT este:

GOT se mai numeşte şi aspartat aminotransferaza (ASAT).

b.Dezaminarea oxidativă. În cadrul etapei de dezaminare oxidativă, acidul

glutamic, depozitarul grupărilor amino de pe diferiţi aminoacizi, este supus
dehidrogenării; reacţia este catalizată de glutamatdehidrogenaza (GLDH) şi conduce
la formarea acidului iminoglutaric.

142
 Reacţia catalizată de GLDH este reversibilă. GLDH foloseşte coenzime diferite în
funcţie de sensul în care se desfăşoară reacţia:
1. dacă reacţia se desfăşoară în sensul dezaminării oxidative GLDH
foloseşte drept coenzimă NAD+ (în general NAD+ este preferat în
reacţiile degradative, care aparţin fazei catabolice a
metabolismului celular);
2. dacă reacţia se desfăşoară în sensul invers, al biosintezei
aminoacizilor, GLDH foloseşte drept coenzimă NADPH (în
general NADPH este preferat în reacţiile biosintetice, care aparţin
fazei anabolice a metabolismului celular).

 Activitatea glutamatdehidrogenazei este dependentă de raportul

ADP(GDP) /ATP(GTP) care reflectă starea resurselor energetice celulare:
1. raportul ADP(GDP) /ATP(GTP) crescut reflectă o scădere a
resurselor energetice ale celulei şi induce a creştere a activităţii
glutamatdehidrogenazei (predomină ADP şi GDP care sunt
activatori alosterici ai GLDH);
2. raportul ADP(GDP) /ATP(GTP) scăzut reflectă o creştere a
resurselor energetice ale celulei şi induce a scădere a activităţii
glutamatdehidrogenazei (predomină ATP şi GTP care sunt
inhibitori alosterici ai GLDH).

 Acidul iminoglutaric reacţionează spontan cu apa, formându-se acid -

cetoglutaric şi amoniac.

c. Alte căi de îndepărtarea a azotului din aminoacizi

1. Reacţia catalizată de histidază. Histidina este dezaminată sub
acţiunea histidazei şi transformată în NH4+ şi urocanat.
2. Reacţiile catalizate de serindehidratază. Serina şi treonina sunt
convertite la acid piruvic, respectiv acid -butiric, în paralel cu
formarea de NH4+; ambele reacţii sunt catalizate de
serindehidratază.
3. Reacţiile catalizate de L-aminoacidoxidaze FMN-dependente
şi D-aminoacidoxidaze FAD-dependente. Aceste reacţii sunt
reacţii de dezaminare directă şi au loc în special în ficat şi rinichi,
cu o intensitate redusă.

143
Întrucât aminoacizii eliberaţi prin hidroliza proteinelor sunt L-aminoacizi, reacţia
catalizată de D-aminoacidoxidază are o pondere nesemnificativă.

CICLUL UREOGENETIC

Biosinteza ureei din NH3, CO2 şi acid aspartic (în calitate de furnizor de azot)
are loc în cadrul unei secvenţe ciclice de reacţii numită ciclul ureogenetic sau ciclul
Krebs-Henseleit.
Ciclul ureogenetic are loc în ficat; o parte din reacţii se desfăşoară în
mitocondriile hepatocitelor, restul în citoplasmă.

 Surse de NH3 pentru ciclul ureogenetic

1. Sursa majoră de NH3: reacţia glutamatdehidrogenazei din cadrul
dezaminării oxidative
2. Surse minore de NH3:
a. reacţiile catalizate de L-aminoacid oxidaze, D-aminoacidoxidaze,
histidază, serin dehidratază
b. ciclul nucleotidelor purinice- se desfăşoară în principal în muşchi,
conform schemei de mai jos:

c. oxidarea aminelor
d. hidroliza ureei prezentă în secreţiile din tubul digestiv
e. degradarea resturilor de proteine din intestin sub acţiunea florei
microbiene

144
  Toxicitatea NH3. Deşi este o bază, NH3 nu este nociv prin modificarea pH-
ului sangvin, deoarece capacitatea de tamponare plasmatică este suficient de eficientă
în situaţiile în care NH3 tinde să se acumuleze în sânge. NH3 este toxic deoarece
blochează căi metabolice vitale pentru celulă. NH3 traversează membranele
lipoproteice, pătrunde în celule şi „sustrage” intermediarii ciclului Krebs (acidul -
cetoglutaric şi acidul oxalacetic), conform reacţiilor de aminare reductivă (1) şi (2).

(1) -KG + NH3 + NADPH +H+ Glu + NADP+ + H2O

(2) OAA + NH3 + NADPH + H+ Asp + NADP+ + H2O

Astfel este blocată funcţionarea ciclului Krebs, şi secundar producerea de

ATP pentru satisfacerea nevoilor energetice ale celulei. Cea mai susceptilă a fi
afectată este celula nervoasă. Desemenea, deoarece acidul oxalacetic nu mai este
disponibil pentru a reacţiona cu acetil-CoA (în cadrul ciclului Krebs), acesta din urmă
se orientează spre sinteza de corpi cetonici. În consecinţă survine o cetogeneză
patologică în condiţii de hiperamoniemie.
Concentraţia plasmatică a amoniacului este foarte redusă în condiţii
fiziologice (10-20g/100 ml plasmă), tocmai pentru a fi protejate astfel ţesuturile de
efectele nocive ale acestui compus. În plus, la pH-ul fiziologic, NH 3 există în principal
sub formă de NH4+ (doar 1% din NH 3 există ca atare, restul ca NH 4+). Ionii amoniu
NH4+, fiind hidrofobi spre deosebire de NH 3, nu pot să traverseze membranele
lipoproteice şi să perturbe astfel căile metabolice intracelulare.
Datorită toxicităţii sale, amoniacul trebuie să fie rapid reutilizat sau îndepărtat.
Singura reutilizare a NH3 este pentru sinteza de aminoacizi neesenţiali. Îndepărtarea
NH3 din sânge se face fie prin transfomarea lui în uree la nivelul ficatului, fie prin
eliminarea lui urinară sub formă de ioni amoniu NH4+.

 Transportul NH3 de la ţesuturi spre ficat se realizează sub formă de

glutamină şi alanină. Principalul furnizor de aminoacizi liberi (mai mult de 50% din
pool-ul de aminoacizi liberi) este ţesutul muscular. Ţesutul muscular eliberează în
circulaţie alanină (care este extrasă din circulaţie de către ficat), glutamină (care este
extrasă din circulaţie de rinichi şi intestin, care o convertesc într-u procent
semnificativ în alanină; alanina este repusă în circulaţie şi în final captată decătre
ficat) şi valină (care este extrasă din circulaţie de către ţesutul nervos).
Reacţia de formare a Gln este ireversibilă şi este catalizată de
glutaminsintază.

145
 Glutaminsintaza este o enzimă mitocondrială existentă în orice celulă.
Activitatea ei este controlată alosteric, NH 3 fiind unul dintre modulatorii alosterici
pozitivi.
Glutamina ajunsă la nivelul ficatului şi rinichilor este hidrolizată sub acţiunea
glutaminazei, eliberând NH3. Reacţia catalizată de glutaminază este deasemenea
ireversibilă.

La nivelul ficatului NH3 este transformat în uree (care ulterior va fi eliminată

urinar), în timp ce în rinichi NH 3 difuzează prin membrana celulelor tubulare în
lumenul nefronilor, este transformat în NH4+ şi eliminat sub această formă în urină.

Fig.nr.V.3 Transportul amoniacului sub formă de glutamină de la

ţesuturi spre ficat şi rinichi

146
147
  Ciclul ureogenetic (Biosinteza ureei)
Ciclul ureogenetic este alcătuit din 5 reacţii biochimice succesive: primele 2
se derulează în mitocondrii, ultimele 3 în citoplasmă. NH4+ şi acidul aspartic
furnizează azotul pentru sinteza ureei, iar CO2 este furnizorul de carbon. Ornitina
serveşte drept intermediar care este regenerat în cadrul ciclului.

Fig.nr. V.4. Reacţiile ciclului ureogenetic

a) Reacţii care au loc în mitocondrii

Reacţia 1. Se sintetizează carbamoil fosfat din NH4+ şi CO2. Reacţia necesită

hidroliza a doi moli de ATP care conduce la formarea a doi moli de ADP şi fosfat
anorganic (se eliberează energia corespunzătoare unei singure legături
macroergice/moleculă ATP). Enzima care catalizează reacţia se numeşte carbamoil
fosfat sintetaza I şi este activată alosteric de către N-acetil glutamat. Reacţia este
ireversibilă.

Reacţia 2. Ornitina reacţionează cu carbamoil fosfatul şi formează citrulină (se

transferă gruparea carbamoil de pe carbamoil fosfat pe ornitină ). Enzima care
catalizează reacţia se numeşte ornitin-carbamoiltransferaza sau ornitincarbamoilaza
(OCT).
Citrulina rezultată este transportată în citoplasmă.
OBS. OCT este o enzimă hepatospecifică. Creşterea activităţii ei serice indică o
modificare patologică la nivelul ficatului.
148
b) Reacţii care au loc în citoplasmă

Reacţia 3. Citrulina se condensează cu acidul aspartic şi formează acidul

argininsuccinic. Reacţia necesită hidroliza unui mol de ATP la AMP şi PPi,
eliberându-se energia corespunzătoare ambelor legături macroergice existente în ATP.
Reacţia este catalizată de arginin-succinatsintetaza şi este reversibilă.

Reacţia 4. Acidul argininsuccinic este scindat în arginină şi acid fumaric. Reacţia

este reversibilă. Enzima care catalizează această reacţie, arginin-succinatliaza, prezintă
specificitate stereochimică datorită căreia este exclusă formarea acidului maleic
(izomerul cis corespunzător acidului fumaric).

OBS. Acidul fumaric, fiind un intermediar al ciclului Krebs, poate fi convertit în

cadrul acestui ciclu în acid malic. Acidul malic poate urma două căi:
a) este transformat în în acid oxalacetic, care prin transaminare (reacţia
catalizată de GOT) regenerează acidul aspartic, fiind susţinută astfel
funcţionarea ciclului ureogenetic;
b) iese în citoplasmă, unde este transformat în acid oxalacetic, care este
convertit în acid fosfoenolpiruvic regenerând în final glucoză (este
preferată această cale gluconeogenetică în faza catabolică/interprandială).

Reacţia 5. Arginina este hidrolizată ireversibil la uree şi ornitină. Reacţia este

catalizată de arginază, enzimă cu specificitate absolută, localizată în pincipal în ficat.
Activitatea arginazei este dependentă de Co 2+ şi Mn2+.Arginaza este inhibată alosteric
de către ornitină, propriul produs.

OBS. Ureea trece în circulaţie, valoarea fiziologică a uremiei fiind 20-40mg/dl. Ureea
este excretată ulterior din organism pe cale renală. Ureea urinară (15-30g/zi)
reprezintă aproximativ 90% din totalul excreţiei de produşii reziduali azotaţi.

Ornitina este transportată în mitocondrie, unde poate fi folosită pentru o nouă

parcurgere a ciclului ureogenetic. Dacă hepatocitul are nevoie de ornitină suplimentară
pentru o funcţionare adecvată a ciclului ureogenetic, aceasta se sintetizează din
glucoză via acid glutamic.

Reglarea ciclului ureogenetic

a) Reglarea calitativă a enzimelor ciclului Krebs
1. N-acetilglutamatul este un activator alosteric al carbamoil fosfat
sintetazei I, enzima cheie a ciclului ureogenetic (fiind prima enzimă din
ciclu, reglarea activităţii ei permite o economicitate energetică maximă).
N-acetilglutamatul creşte afinitatea enzimei pentru ATP. Arginina creşte
activitatea N-acetil-glutamat sintetazei, enzima responsabilă pentu sinteza
N-acetilglutamatului din acetil-CoA şi glutamat.

149
 2. Ornitina inhibă activitatea arginazei, ultima enzimă din ciclul
ureogenetic.
b) Reglarea cantitativă a enzimelor ciclului Krebs
Modificările majore ale dietei pot să determine creşteri ale concentraţiei
enzimelor de până la 20 de ori faţă de nivelul normal. Spre exemplu, enzimele
ciclului ureogenetic sunt induse în condiţiile unui aport hiperproteic abordat
constant pe o durată de minim 4 zile, sau după un post negru prelungit care
determină o stare de hipercatabolism proteic.

Bilanţul energetic al ciclului ureogenetic

Formarea unei molecule de uree necesită scindarea a 4 legături
macroergice; acest consum ridicat de ATP este justificat de importanţa transformării
unui compus extrem de toxic pentru organism (amoniacul) într-un compus netoxic,
hidrosolubil (ureea), care poate fi transportat liber prin sânge şi eliminat prin urină.

Relaţii între ciclul ureogenetic şi ciclul Krebs

Între ciclul ureogenetic şi ciclul Krebs există mia multe puncte de interferenţă,
dup[ cum se poate vedea în figura următoare:

Fig.V.5. Interrelaţiile dintre ciclul ureogenetic şi ciclul Krebs

Aceste interrelaţii sunt enumerate în continuare:

150
 1) relaţionarea prin intermediul acidului fumaric menţionată anterior (vezi
reacţia 4 a ciclului ureogenetic)
2) relaţionarea prin intermediul amoniacului rezultat din reacţia
glutamatdehidrogenazei: funcţionarea ciclului Krebs favorizează
funcţionarea ciclului ureogenetic prin consumarea -cetoglutaratului
rezultat din reacţia glutamatdehidrogenazei (dezaminarea oxidativă).
Echilibrul acestei reacţii este deplasat în sensul formării amoniacului. În
acest fel este furnizată „materie primă” ciclului ureogenetic.
3) relaţionarea energetică: pe măsură ce intermediarii ciclului Krebs se
oxidează. are loc producerea de ATP, care este furnizat ciclului
ureogenetic, mare „consumator” de legături macroergice.

BOLI METABOLICE ASOCIATE CU DEFICITE ENZIMATICE

ALE CICLULUI UREOGENETIC

Toate deficitele enzimatice specifice ciclului ureogenetic conduc la

acumularea de amoniac şi intoxicaţia amoniacală.

TABEL. Boli metabolice associate cu deficite enzimatice ale ciclului ureogenetic

Denumirea bolii Deficitul Modificări patologice
enzimatic
Hiperamoniemia tip I Carbamoil fosfat
sintaza I
Hiperamoniemia tip II Ornitin carbamoil Creşte sinteza de glutamină , ca
transferaza mecanism compensator al nivelului
ridicat de amoniac din ţesuturi (creşte
concentraţia de glutamină în sânge,
lichid cefalorahidian şi urină)
Citrulinemia Argininosuccinat Se acumulează citrulină în sânge,
sintaza lichid cefalorahidian şi aproximativ
1-2 g citrulină sunt excretate prin
urină zilnic.
Argininosuccinicaciduri Argininosuccinat Se acumulează acid argininsuccinic
a liaza în sânge, lichid cefalorahidian. Cresc
eliminările urinare de acid
argininsuccinic.
Hiperargininemia Arginază Se acumulează arginină în sânge şi
lichid cefalorahidian. Apare lizin-
cistinurie datorită competiţiei dintre
arginină şi repsetiv lizină-cistină
pentru acelaşi mecanism tubular renal
de reabsorbţie.

151
Acumularea amoniacului în sânge are următoarele consecinţe:
- diminuarea intensităţii ciclului Krebs şi a producerii de ATP
- creşterea activităţii glutaminsintetazei (amoniacul este şi modulator
alosteric pozitiv al acestei enzime) şi a producerii de glutamină; în paralel
se consumă mai mult ATP în această reacţie
- apariţia unor semne şi simptome neurologice datorită faptului că ţesutul
nervos este cel mai sensibil ţesut la deficitul de ATP (letargie, iritabilitate,
vărsături, ataxie, retard mintal).
Strategia terapeutică în aceste boli metabolice este centrată pe un regim
alimentar sărac în proteine şi bogat în -cetoacizi (-cetoacizii încorporează
amoniacul reducând concentraţia lui sangvină şi tisulară, iar aminoacizii rezultaţi sunt
utilizaţi pentru biosinteza proteinelor) .

V.4.2. CATABOLISMUL AMINOACIZILOR:

UTILIZAREA SCHELETELOR DE CARBON

Aproximativ 10% din energia necesară organismului este procurată prin

degradarea scheletelor de carbon ale aminoacizilor.
Produşii majori obţinuţi prin degradarea scheletelor de carbon ale
aminoacizilor sunt piruvat, intermediari ai ciclului Krebs, acetil-CoA şi acetoacetat
(Fig.V.6).
Unii aminoacizi au câte două căi de transformare în intermediarii menţionaţi
(ex. tirozina şi fenilalanina se transformă atât în fumarat, cât şi în acetoacetat (corp
cetonic).

Fig.nr.V.6.Degradarea aminoacizilor
152
 În funcţie de tipul de produs major obţinut
la degradarea scheletului de carbon, aminoacizii se Caz clinic :
clasifică în: Amorţeli şi funicături
1) aminoacizi glucogeni- sunt aminoacizii
care formează acid piruvic sau Dna Maria, 75 de ani se
intermediari ai ciclului Krebs în ficat; prezintă la medic pentru
se numesc astfel întrucăt ei furnizează amorţeli şi furnicături în
membre. Are o dietă
carbon pentru sinteza de glucoză
sănătoasă, dar nu ia nici
2) aminoacizi cetogeni- sunt aminoacizii un supliment pe bază de
care formează acetil CoA sau acid vitamine. La laborator s-
acetoacetic; se numesc astfel deoarece a gasit o creştere a
ei furnizează carbon pentru sinteza de acidului metilmalonic în
corpi cetonici (Fig. V.6). urină. Ce deficienţă
Există aminoacizi care sunt în acelaşi timp vitaminică suspectaţi?
şi glucogeni şi cetogeni (Ile, Phe şi Tyr). Cum explicaţi amorţelile
şi furnicăturile în
Aminoacizi glucogeni contextul acestei
deficienţe vitaminice?
1.a) Aminoacizi care se transformă în
piruvat (Ser, Gly, Cys şi Ala)- sunt acei aminoacizi
care sunt sintetizaţi din intermediarii glicolizei.
 Serina este fie transformată în 2-fosfoglicerat, intermediar al glicolizei, fie
direct, sub acţiunea serin dehidratazei în piruvat şi NH 4+.
 Glicina reacţionează cu N5,N10-metilen tetrahidrofolatul şi formează serina.
Alte căi alternative de degradare a glicinei sunt: reacţia glicinei cu NAD + şi
tetrahidrofolat cu formare de CO2 şi NH4+, reacţia de convertire a glicinei în glioxilat,
care poate fi oxidat la CO2 şi H2O sau poate fi transformat în oxalat.
 Cisteina formează piruvat. Sulful, provenit din metionină, este convertit în
H2SO4 care este excretat de către rinichi.
 Alanina este transaminată la piruvat.

1.b) Aminoacizi care se transformă în intermediari ai ciclului Krebs

 Aminoacizi care formează -cetoglutarat (Glu, Gln, Arg, His)
 Glutamatul este fie dezaminat oxidativ sub acţiunea
glutamatdehidrogenazei, fie transaminat sub acţiunea GOT sau GPT.
 Glutamina este transformată de către glutaminază în glutamat şi
NH4+.
 Prolina suferă o reacţie de oxidare catalizată de prolinoxidază, apoi
o reacţie spontană de desfacere a ciclului, rezultând semiladehida glutamică;
aceasta este redusă la glutamat.
 Arginina este scindată în ficat sub acţiunea arginazei la uree şi
ronitină. Ornitina este transaminată la semiladehida glutamică, iar acesat este
oxidată la glutamat.

153
  Histidina este convertită la N-formiminogultamat (FIGLU).
Gruparea formimino este transferată tetrahidrofolatului (FH4), iar restul
catenei de 5 atomi de carbon este transfomată în glutamat.

 Aminoacizi care formează succinil-CoA (Thr, Met, Val şi Ile)

Treonina este convertită sub acţiunea unei dehidrataze la NH4+ şi
-cetobutirat, care este decarboxialt oxidativ la propionil CoA. Treonina mai poate fi
transformată pe o cale alternativă în glicină şi acetil CoA.
 Metionina furnizează grupări metil pentru sinteza unor compuşi
biochimici. Atomul de sulf din metionină este încorporat în cisteină, iar scheletul de
atomi de carbon rămas formează succinil CoA.
-Metionina reacţionează cu ATP pentru a forma S-adenozilmetionină
(SAM), care este donor de grupări metil.În urma donării grupării metil SAM se
transfromă în homocisteină.
-Homocisteina este reconvertită în metionină prin acceptarea unei
grupări metil de la tetrahidrofolat (FH4) via vitamina B12.
-Homocisteina poate să reacţioneze deasemenea cu serina pentru a
forma cistationina. Prin scindarea cistationinei se formează cisteină, NH4+ şi -
cetobutirat, care este transformat în propionil CoA.
 Valina şi izoleucina sunt transaminate apoi decarboxilate oxidativ
sub acţiunea complexului multienzimatic reprezentat de -cetoacid
dehidrogenaza decarboxilantă (care necesită TPP, acid lipoic, coenzima A,
FAD şi NAD+ ). Valina este în final convertită la succinil CoA via propionil
Coa şi metilmalonil CoA. Izoleucina este convertită la succinil CoA după ce
doi dintre atomii săi de carbon sunt eliberaţi sub formă de acetil CoA.

Fig.nr.V.7.Catabolismul metioninei, treoninei, valinei şi izoleucinei

154
  Aminoacizi care formează fumarat
(Phe, Tyr, Asp) Rezolvare caz clinic:
 Aminoacizi care formează Amorţeli şi funicături
oxaloacetat (Asn, Asp)
Dna Maria, suferă cel mai
probabil de o deficienţă de
V.5. SINTEZA DIN AMINOACIZI A UNOR vitamina B12. Vitamina
B12 este implicată în
COMPUŞI BIOLOGIC ACTIVI catabolismul aminoacizilor
ramificaţi, fiind coenzimă
pentru metilmalonilCoA
V.5.1. COMPUŞI BIOLOGIC ACTIVI
mutaza, care converteşte
DERIVAŢI DIN TRIPTOFAN metilmaloniloCoA rezultat
din catabolimsul
SEROTONINA aminoacizilor ramificaţi în
succinilCoA. Vitamina B12
Serotonina şi melatonina sunt cei doi este esenţială pentru
neurotransmiţători principali derivaţi din sinteza Met şi reciclarea ei,
triptofan. Met fiind un donor de
grupări metil util în
Sinteză. Serotonina este sintetizată în 2
calitate de S-adenozil
etape şi anume: o primă reacţie, de hidroxilare metionină (SAM). Deficitul
tetrahidrobiopterin-dependentă (catalizată de de B12 are ca efect
triptofan-5-monoxigenaza), urmată de o a doua hipometilarea, şi în
reacţie, de decarboxilare (catalizată de L- consecinţă o formare
aromatic aminoacid decarboxilaza). deficitară de
Degradare. Serotonina se degradează la neuromediatori, ex.
acidul metoxi-indolilacetic, principala enzimă din adrenalină (apariţia de
calea degradativă fiind monoamino-oxidaza semne neurologice,
(MAO). depresie).
Localizare tisulară. Concentraţiile cele
mai mari de serotonină se găsesc, contrar
aşteptărilor, nu în creier, ci în trombocite şi tubul
digestiv, concentraţii ceva mai mici în sistemul nervos central şi retină.

TABELUL. Principalele tipuri de receptori ai serotoninei şi caracteristicile lor

Tipul Localizare Acţiuni
receptorului
5HT2A - trombocite - agregare plachetară
- musculatură - contracţia musculaturii netede
netedă
5HT2C - sistem nervos - controlul ingestie de alimente
5HT3 - tub digestiv - reflexul de vomă
5HT4 - tub digestiv - influenţează secreţia sucurilor digestive şi
peristaltismul intestinal
5HT6, 5HT7 -sistemul limbic - influenţează starea psiho-emoţională

155
 Receptori. S-au identificat mai multe
tipuri de receptori pentru serotonină: 5HT 1 (cu 5 Corelaţii clinice
subtipuri: 5HT1A, 5HT1B, 5HT1D, 5HT1E, 5HT1F),
5HT2 (cu 3 subtipuri: 5HT2A, 5HT2B, 5HT2C ), Concentraţiile scăzute de
5HT3, 5HT4, 5HT5 (cu 2 subtipuri: 5HT5A, 5HT5B serotonină datorate unei
), 5HT6, 5HT7. Majoritatea receptorilor sinteze deficitare sau unei
serotoninei sunt cuplaţi via proteine G fie cu degradării excesive a
sistemul mesagerial secund tip A ( care include serotoninei se asociază cu
stări depresive. Unele tipuri
adenilatciclaza ), fie cu sistemul mesagerial
de medicamente
secund tip C (care conţine fosfolipaza C ). antidepresive acţionează
prin creşterea concentraţiei
Acţiuni. Principalele acţiuni ale de serotonină:de exemplu
serotoninei sunt următoarele: neurotransmisie inhibă MAO şi astfel scad
(cu rol în controlul unor funcţii motorii, al degradarea serotoninei
sensibilităţii dureroase şi al comportamentului favorizând acumularea ei în
sexual), vasoconstricţie, stimularea organism, Prozac-ul inhibă
contracţiei musculare. recaptarea serotoninei de
către neuronul presinaptic
şi astfel prelungeşte t1/2 al
MELATONINA serotoninei în spaţiul
sinaptic (via receptori
Melatonina este sintetizată din serotonină în 2 5HT6 mai ales).
etape: prima reacţie este catalizată de serotonin-
N-acetil-transferază, iar cea de-a doua de
hidroxi-indol-O-metil transferază (pentru detalii vezi capitolul HORMONI). Sediile
sintezei melatoninei sunt epifiza şi retina.

V.5.2. BIOSINTEZA CREATINEI

Creatina (acidul N-metil-guanidinacetic) este sintetizată în principal în ficat

prin metilarea acidului guanidinacetic utilizând S-adenozilmetionina (SAM) ca donor
de metil. Enzima care catalizează această reacţie este o metil transferază (S-adenozil-
L-metionin-N-guanidinoacetat metiltransferaza (GAMT; EC 2.1.1.2.).
Acidul guanidinacetic, la rândul său, se formează în rinichi din aminoacizii
arginină şi glicină, prin transferul grupării amidice de pe arginină pe glicină. Această
primă reacţie este catalizată de L-arginin:glicin amidinotransferaza (AGAT; EC
2.1.4.1) şi este etapa limitantă de viteză a biosintezei creatinei. Cel mai important
mecanism de control al acestei căi metabolice este feed-back-ul negativ exercitat de
către creatină, produsul final al căii, asupra AGAT. De exemplu, în deficitul de acid
folic scade sinteza de creatină, iar activitatea AGAT este crescută, în timp ce în cazul
suplimentării alimentare cu creatină survine o scădere a activităţii enzimei.
Creatina sintetizată în ficat este exportată în circulaţia sangvină şi transportată
pe această cale către ţesuturile care au nevoie de creatină, în principal ţesutul muscular

156
care conţine aproximativ 94% din creatina totală existentă în organism. Deoarece
ţesutul muscular nu este prevăzut cu echipamentul enzimatic necesar sintezei cretinei,
creatina trebuie să fie captată din sânge la acest nivel. În acest proces este implicat un
transportor membranar Na+ şi Cl- dependent saturabil. Acest transportor există în
muşchiul striat, miocard, muşchiul neted, rinichi, intestin, gonade, suprarenală,
fibroblaste, creier, eritrocite, macrofage.

Sistemul creatinkinază/fosfocreatină/creatină

Creatina astfel rezultată se poate transfoma în creatinfosfat prin fosforilare.

Reacţia este catalizată de creatinfosfokinază.
Reversibilitatea reacţiei permite reglarea rapidă a raportului ATP/ADP muscular (în
câteva secunde) în funcţie de necesităţile energetice tisulare locale:
a) când concentraţia de ATP la nivel muscular este ridicată (fibra musculară
are un „surplus” de ATP), echilibrul reacţiei se deplasează în direcţia formării de
creatinfosfat, compus macroergic, depozitar al grupărilor fosfat active;
b) când necesităţile de ATP sunt mari (ex. la începutul unui efort fizic intens)
sau concentraţia de ATP la nivel muscular este scăzută, echilibrul reacţiei se
deplasează în direcţia reformării ATP-ului prin eliberarea lui din creatinfosfat. În timp
ce creatin fosfatul este disponibil instantaneu pentru regenerarea ATP-ului, glicoliza
este indusă cu o întârziere de câteva secunde, iar stimularea fosforilării oxidative
mitocondriale este şi mai lentă decât cea a glicolizei.

157
 Fig.V.8. Biosinteza creatinei şi fosfocreatinei
Creatinfosfatul şi creatina au molecule de dimensiuni mai mici şi sunt mai
puţin încărcate electric comparativ cu ATP şi ADP, permiţând astfel deplasări
intracelulare mai rapide ale grupărilor fosfat active, în cazul celulelor care conţin CK,
comparativ cu difuziunea moleculelor de ATP şi ADP (unica modalitate de transport a
gupărilor fosfat active în celulele lipsite de CK, cum ar fi hepatocitele, care, deşi
conţin AGAT şi GAMT-cele două enzime necesare sintezei creatinei, totuşi nu sunt
înzestrate şi cu CK-enzima necesară utilizării creatinei).
Sistemul CK/fosfocreatină/creatină participă astfel la transportul grupărilor
fosfat active între sediile producerii de ATP (mitocondrie-lanţ respirator, citoplasmă-
glicoliză) şi sediile consumului de ATP (toate tipurile de ATP-aze celulare).
Ţesuturile care conţin CK sunt ţesuturi care au necesităţi energetice mari şi
fluctuante: muşchiul striat, miocardul, ţesutul nervos, retina, spermatozoidul, etc,
sistemul CK/fosfocreatină/creatină fiind o adaptare la aceste necesităţi.
Rezervele musculare de creatinfosfat sunt limitate, astfel încât în cursul unui
efort fizic foarte intens acest compus macroergic este consumat în aproximativ 10
secunde.

Creatinina. O mică proporţie din creatina şi creatinfosfatul muscular (aproximativ 2%

din totalul de creatină zilnic) este transformată printr-o reacţie de deshidratare non-
enzimatică în creatinină.

158
 Creatinina difuzează din celulele musculare în circulaţie şi se elimină din
organism prin urină. Ţesutul muscular fiind singura sursă de creatinină, concentraţia
serică a acestui compus este un parametru extrem de constant în timp, fiind dependent
doar de masa musculară. Creatinina se elimină prin urină în urma unor procese de
filtrare, reabsorbţie tubulară şi secreţie. Clearance-ul creatininei (120ml/min) este un
indicator al funcţiei renale.

V.7. METABOLISMUL HEMOPROTEINELOR

BIOSINTEZA HEMULUI
Ştiaţi că ?
Semnificaţie biologică Hemul este necesar
pentru sinteza hemoproteinelor. Principalele Hemul este colorat datorită
hemoproteine sunt: prezenţei sistemului de
● hemoglobina (rol în transportul duble legături conjugate
oxigenului în sânge), mioglobina (rol în continuu din protoporfirina
depozitarea oxigenului în muşchi) IX (pentru apariţia culorii
● citocromii din lanţul respirator într-un compus
hidrocarbonat, este
mitocondrial (rol în fosforilarea oxidativă şi
necesară prezenţa a minim
sinteza de ATP) 3 duble legături C=C
● citocromul P450 (rol în procese de conjugate, condiţie
detoxifiere) îndeplinită de către
● catalaza şi peroxidazele (rol în protoporfirina IX, dar nu şi
apărarea antioxidantă), etc. de către precursorii ei).
Deficienţele enzimatice
Materiale necesare: Gly, succinil-CoA ( rezultat genetice din calea sintezei
din ciclul Krebs). Toţi atomii din inelul hemului hemului se pot asocia cu
sunt derivaţi din Gly şi succinil-CoA. Sunt acumularea de compuşi
necesare 8 molecule de Gly şi 8 molecule de coloraţi sau incolori, în
funcţie de localizarea
succinil-CoA pentru sinteza unei molecule de
respectivei deficienţe.
hem.

Unde are loc? În toate ţesuturile, dar cu

intensitate mai mare în celulele sistemului eritroformator din măduva osoasă
hematogenă, ficat, splină, etc.
85% din hemul total este sintetizat în reticulocite, iar sinteza încetează când
eritrocitele au atins maturitatea (una dintre explicaţii este aceea că în reticulocite are
loc o digestie a organitelor celulare în procesul de maturare, eritrocitele mature nu vor
mai avea mitocondrii, şi nu vor mai putea face sinteză de hem deoarece prima şi
ultimele 3 reacţii din sinteza hemului au loc în mitocondrii).
Ficatul este principalul sediu non-eritrocitar al sintezei hemului, iar marea majoritate a
hemului sintetizat la acest nivel serveşte producerii citocromului P450, un element
central al procesului de detoxifiere.
159
Etapele biosintezei hemului
1. Sinteza acidului δ-aminolevulinic
2. Sinteza porfobilinogenului
3. Sinteza protoporfirinei IX
4. Unirea protoporfirinei IX cu Fe2+

1.Sinteza acidului δ-aminolevulinic

Sinteza acidului δ-aminolevulinic (ALA) are loc în mitocondrii, folosind ca materii
prime succinil-CoA (provenit din ciclul Krebs) şi Gly, fiind catalizată de către δ-
aminolevulinat sintază (ALAS), o enzimă care necesită coenzime derivate din
vitamina B6 (OBS. Această reacţie explică de ce deficienţa de vitamină B6 este o
posibilă cauză de anemie).

Acidul δ-aminolevulinic trece din mitocondrii în citosol, unde se sintetizează

porfobilinogenul.

2.Sinteza porfobilinogenului
Porfobilinogenul este un derivat al pirolului, cu trei substituenţi. Sinteza acestui
compus are loc în citoplasmă şi constă în condensarea a două molecule de acid δ-
aminolevulinic (ALA), cu eliminarea a două molecule de apă. Reacţia este catalizată
de către δ-aminolevulinat dehidratază (ALAD).

160
3. Sinteza protoporfirinei IX
Patru molecule de porfobilinogen se condensează, eliminându-se patru molecule de
amoniac.

Legendă: A- acetat; P-propionat

Dacă simultan cu porfobilinogen dezaminaza (numită şi uroporfirinogen I sintetază)

acţionează şi uroporfirinogen III cosintetaza, produsul rezultat este uroporfirinogenul
III, un izomer al uroporfirinogenului I, în care nucleul pirolic D este rotit cu 180° faţă
de axul care trece prin atomul de azot.

Legendă: A- acetat; P-propionat

Uroporfirinogenul III suferă apoi o serie de reacţii de decarboxilare şi dehidrogenare,

transformându-se în protoporfirina IX. Primul intermediar obţinut,
coproporfirinogenul III, trece din citoplasmă înapoi în mitocondrii, unde vor avea loc
toate celelalte reacţii din sinteza hemului.

161
Legendă: A-acetat, P-propionat, M-metil, V-vinil

5. Convertirea protoporfirinei în hem

Protoporfirina IX chelează fierul, reacţie catalizată de către ferochelatază sau
hemsintetază.

Legendă: A-acetat, P-propionat, M-metil, V-vinil

162
Reglarea sintezei hemului
Există atât mecanisme de reglaj comune, cât şi mecanisme de reglaj specifice în ficat
şi măduva osoasă hematogenă, însă targetul principal în toate aceste mecanisme de
reglaj îl reprezintă enzima δ-aminolevulinat sintaza (enzima cheie).

I. Reglaj comun (în ficat şi măduva osoasă

hematogenă)
-Reglare calitativă alosterică
- Hemul este inhibitor alosteric al δ-
aminolevulinat sintazei ALAS
-Reglare cantitativă
- Inducerea sintezei ALAS prin
scăderea hemului,
- Represia sintezei ALAS prin hem
(legat de un aporepresor)

II. Reglaj specific –în ficat

- Inducere prin estrogeni,
medicamente (ex. barbiturice)
- Represie prin glucide
Reglaj specific – în măduva osoasă
hematogenă
- Inducere prin hipoxie

Fig.V.9. Reglarea ALAS

Porfiriile

Caracteristici comune ale porfiriilor

- sunt boli autozomal dominante AD (cel mai frecvent)
- au un debut tardiv
- creste activitatea ALAS în ficat (lipsa hemului are un efect inductor
asupra sintezei enzimei)
- cresc concentraţiile urinare de acid δ-aminolevulinic [δALA] ur şi
profobilinogen [PBG] ur
- pacienţii prezintă urini închise la culoare (OBS. Deşi ALA si PBG sunt
incolori!!!, însă ei polimerizează şi rezultă compuşi închişi la culoare).
- pacienţii au mai mult sau mai puşin fotosensibilitate datorată acumulării
de URO-, COPRO- sau PROTO-porfirinogeni (care la lumină se
transformă în porfirine, care reacţionează cu O 2 şi formează radicali liberi,
care produc leziuni oxidative ale pielii).

163
 Fig.V.10. Clasificarea porfiriilor

Intoxicaţia cu plumb

Plumbul inhibă ALA dehidrataza.

• In intoxicaţia cu plumb creşte
concentraţia acid δ-aminolevulinic ALA
fară să crească concentraţia de
porfobilinogen PBG
• Manifestările clinice ale intoxicaţiei cu
plumb sunt : dureri abdominale,
constipaţie, anorexie, somnolenţă,
cefalee

164