METABOLISMUL

INTERMEDIAR
AL PROTEINELOR
SIMPLE ȘI CONJUGATE

Partea II
 STAREA DINAMICĂ A METABOLISMULUI
PROTEIC ȘI AZOTAT
• Reflectă corelațiile dintre sinteza și degradarea aminoacizilor
și proteinelor
• Este apreciată prin determinarea bilanţului azotat.
• Bilanțul azotat este diferența dintre cantitatea de azot
ingerat cu produsele alimentare și cel eliminat din organism
pe toate căile posibile (urină, materii fecale, salivă,
transpirații, etc.) exprimată în g/24 ore.
• Bilanțul azotat poate fi:
a) pozitiv
b) echilibrat sau nul
c) negativ
 VALOAREA BIOLOGICĂ a proteinelor alimentare
este determinată de 2 factori:

1. Aminoacizii care intră în componența lor.

a) Aminoacizii ESENŢIALI sunt cei care nu se sintetizează în celulele
organismului uman: valina, lizina, leucina, izoleucina, metionina,
treonina, triptofanul și fenilalanina. Formule mnemonice : MTT VIL
FLAH
b) Aminoacizii SEMIESENŢIALI se formează în organism în cantități
mai mici decît cele necesare: arginina și histidina.
c) Aminoacizii NEESENŢIALI sunt cei cantitatea cărora este asigurată
integral prin sinteză proprie (10 aminoacizi).

2. Capacitatea organismului de a asimila aminoacizii proteinei

alimentare.
 FONDUL METABOLIC COMUN AL
AMINOACIZILOR
Fondul metabolic comun al aminoacizilor este totalitatea
aminoacizilor liberi din organism de origine atît
exogenă (alimentară), cît și endogenă (degradarea
proteinelor) care sunt utilizati pentru sinteza proteinelor
de către celule.

Constituie 30 g din totalitatea de 15 kg de proteine ale

organismului.

Cantitatea majoră - constituie aminoacizii sangvini

(0,35-0,65 g/l).
 DIGESTIA PROTEINELOR
ÎN TRACTUL GASTRO-INTESTINAL.

Enzimele proteolitice
ENDOPEPTIDAZE EXOPEPTIDAZE
proteaze ce scindează proteaze ce scindează
legăturile peptidice legăturile formate de
din interiorul lanțului aminoacizii terminali
polipeptidic

1.Pepsina 1.Carboxipeptidazele A
și B
2.Gastrixina
2.Aminopeptidazele
3.Tripsina
3.Dipeptidazele
4.Chimotripsina
5.Colagenaza
6.Elastaza
 DIGESTIA PROTEINELOR
ÎN TRACTUL GASTRO-INTESTINAL.

• Enzimele proteolitice sunt sintetizate și secretate în tractul digestiv

în formă de PROENZIME neactive, ce asigură protecția proteinelor
celulelor producătoare și a canalelor prin care se secretă de
degradare.
• Mecanismul activării – PROTEOLIZA PARȚIALĂ

PEPSINOGEN →PEPSINĂ ACITVĂ + PEPTIDĂ (42 AA)

TRIPSONOGEN →TRIPSINĂ + PEPTIDĂ (6 AA)

Activare prin proteoliză parţială
Specificitatea principalelor proteaze ale tractului
gastrointestinal
Pepsina Tripsina

Chimotripsina Elastaza
 DIGESTIA PROTEINELOR ÎN STOMAC

• Sucul gastric este secretat de glandele exocrine

ale stomacului care conțin 3 tipuri de celule:
1. Celule mucoase (secretă mucina gastrică)
2. Celule parietale (secretă HCl)
3. Celule principale (secretă pepsinogen, renină
gastrică)

În regiunea antrală se află glandele exocrine

constituite din celule G care secretă gastrina,
celule D care secretă somatostatina și alte
celule ce secretă serotonina,histamină.
 DIGESTIA PROTEINELOR ÎN STOMAC

• Enzimele:
pepsina
gastrixina
renina (la
sugari)

• Acidul clorhidric (HCl)

 DIGESTIA PROTEINELOR ÎN STOMAC.
Rolul acidului clorhidric (HCl)

1. Asigură tumefierea și denaturarea proteinelor

alimentare.
2. Activează pepsinogenul.
3. Crează pH-ul optim pentru activitatea enzimelor
proteolitice ale sucului gastric.
4. Previne popularea cu bacterii a stomacului
(acțiune antimicrobiană).
5. Contribuie la absorbția fierului alimentar.
 DIGESTIA PROTEINELOR ÎN STOMAC.
Sinteza și secreția HCl

I etapă – în celulele parietare ale mucoasei stomacale

carboanhidraza
H2O + CO2 → H2CO3 → HCO3- + H+
NaCl → Na+ + Cl-
II etapă – secreția separată a ionilor H+ și Cl- în lumenul stomacului
III etapă – formarea ac.clorhidric în lumenul stomacului
H+ + Cl- → HCl

Stimulatori – gastrina, histamina.

Inhibitori – secretina, stomatostatina
Secreţia HCl în stomac
DIGESTIA PROTEINELOR ÎN TRACTUL GASTRO-INTESTINAL.
Digestia în duoden, intestine

1. Enzimele:
• pancreatice: tripsina,
chimotripsina,
carboxipeptidazele A și B
elastaza
colagenaza
• intestinale: aminopeptidazele
dipeptidazele
2. Carbonații (HCO3¯ )
 Elastaza pancreatică în materii fecale.Importanta diagnostica
Elastaza pancreatică este
secretată sub formă de proenzimă
neactivă – proelastază, fiind
activată în duoden de către
tripsină şi străbate intestinul
subţire fără a fi degradată,
concentrându-se în materiile fecale
(de 5-6 ori depășind concentraţia
pancreatică).
În afecţiunile pancreatice secreţia
de elastază scade, ceea ce
rezultă cu reducerea concentraţiei
elastazei în materiile fecale.
 Elastaza pancreatică în materii fecale
Determinarea elastazei
pancreatice este un test simplu,
neinvaziv de evaluare a bolilor
pancreasului cu o specificitate
înaltă de 90%-100% şi o
sensibilitate de 93%-98%.
Valorile elastazei pancreatice în
materiile fecale de peste > 200
mg/g indică o funcție normală a
pancreasului exocrin; cu cât
valoarea este mai scăzută, cu atât
probabilitatea insuficienței
pancreatice exocrine este mai
mare.
 Transportul AA din sânge în celule
Exista 2 mecanisme:
A. Transportori membranari specifici care:
Cotransportă Na+;
consumă ATP;
activaţi de insulină;
6 Tipuri de transportori specifici pentru:
1. Phe, Tyr, Trp& Ala, Ser, Gly
2. Ala, Ser, Cys
3. Lys, Arg, Orn, Cistina
4. Glu, Asp
5. Gln, Asn, His (numai în hepatocite)
6. Leu, Ile, Val (independent de pompa de Na+).
B. Ciclul gama-glutamilic - γGTP (pentru AA neutri, Met)
Mecanismul transportului prin simport cu Na+
 Absorbţia AA, peptidelor în enterocite
• Absorbţia AA se realizează printr-un mecanism
activ cuplat cu transportul ionilor Na+.
Există 5 sisteme de transport individualizate pentru:
1) AA neutri mici (Ala,Ser,Thr); - boala Hartnup
2) AA neutri marii (Ileu, Leu, Val, Tyr, Trp,Phe); -
boala Hartnup
3) AA bazici (Orn, Arg, Lys) și Cistină; - Cistinuria
4) AA acizi (Asp, Glu); -
5) Iminoacizi și glicina (Pro Hydroxi-Pro, Gly) -
Glicinuria.
Di-și tripeptidele au un transportor specializat
comun.
Mecanismul transportului prin intermediul Ciclului gama-
glutamilic (activ în intestine, rinichi, creier, glande
salivare)

Enzima –
gama-GTP,
coenzima
G-SH
Degradarea proteinelor endogene.
Există 2 mecanisme
1.Proteoliza citoplasmatică:
–Activă mai ales în miocite.
–Catalizată de proteazomi=
complex de proteaze.
–Sunt degradate doar proteinele
endogene marcate prin
ubiquitinilare (condensarea NH2-
Lys-Proteină cu HOOC-Ub, cu
consum de ATP).
–Timpul de înjumătăţire (t1/2 ) al
proteinei depinde de natura
aminoacidului N-terminal:
•Serina => t1/2> 20 ore;
•Aspartat => t1/2= 3 minute;
sau de prezenţa secvenţei Pro-Glu-
Ser-Thr => degradare rapidă.
 1.Proteoliza citoplasmatică. Proteasoma 26S – Mecanismul de
acțiune
Proteazoma este un complex proteic macromolecular, responsabil pentru degradarea proteinelor
intracelulare, un proces energodependent. Distrugerea unei proteine este inițiată prin atașarea
covalentă a unui lanț format din mai multe copii ale ubiquitinei (mai mult de 4 molecule de ubiquitină),
inclusiv enzimele E1 (ubiquitina de activare), E2 (ubiquitina de conjugare) și enzima E3 (ubiquitina de
legare). Ubiquitinilizarea – procesul de formare a complexului proteină-ubiquitină servește ca semnal de
degradare pentru numeroase proteine țintă.

Kisselev.A.F., Golberg A.L.

Chem.Biol.2001, v.8,p.739-58.
 2.Proteoliza lizozomală
Jing Pu, C. M. Guardia, J. Bonifacino (2016).
Mechanisms and functions of lysosome
positioning
Funcţii:
Proteoliza lizozomală:
–Activă mai ales în hepatocite şi
celulele sistemului macrofagal;
–Catalizată de proteaze acide
(catepsine B, D, H, G, L, etc.).
Digestia enzimatică a substanţelor şi
corpusculilor organici:
1. s. endocitate (străine) –
heterofagocitoză;
2. s. citoplasmatice (proprii, uzate) –
autofagocitoză;
3. secreţii celulare în exces –
crinofagocitoză;
4. „sanitari ai celulei”
Degradarea proteinelor endogene prin
2.Proteoliza lizozomală
• Organizare:
Lizozomi - vezicule
membranare (glicoproteine,
H+ ATP-aza, cu pH=5).
Tipuri:
1. lizozomi primari (+ enzime
hidrolitice, c-ca 50 tipuri);
2. lizozomi secundari (+
enzime hidrolitice +
substrat);
3. postlizozomi (reziduuri ale
reacţiei hidrolitice).
 Putrefacția aminoacizilor
Sediul – intestinul gros.
Substratele – aminoacizii ce nu au fost absorbiți în intestinul
subțire
Realizată de bacteriile microflorei intestinale
Produsele –
 * substanțe inofensive - alcooli, acizi grași, ceto-acizi,
oxi-acizi etc.,
 * substanțe toxice – hidrogenul sulfurat (H2S), metil-
mercaptanul (CH3SH), putrescina, cadaverina, crezolul,
fenolul, scatolul și indolul.
Detoxifierea are loc în ficat.
Eliminarea produselor detoxifierii se produce pe cale
urinară.
Fondul de Amino acizi - “amino acid pool ”

Digestia Proteinelor exogene -100 g/zi

Proteoliza proteinelor endogene – 400 g/zi
Sinteza AA neesenţiali - variabilă.
 REZERVA DE AMINOACIZI (100g)
Sinteza de novo a proteinelor endogene – 400 g/zi.
Sinteza compuşilor cu rol biologic – 30 g/zi. (Porfirine,
Creatină, Neuromediatori, Purine, Pirimidine, Alţi
compuşi azotați).
Soarta aminoacizilor absorbiți
5 CĂI GENERALE, PRINCIPALE de
METABOLIZARE A AMINOACIZILOR
1. Dezaminarea oxidativă (directă şi
indirectă)
2. Transaminarea
3. Decarboxilarea
4. Modificarea catenei laterale
5. Polimerizarea
 DEZAMINAREA AA
Tipurile generale ale dezaminării
1. Reductivă
+ 2H+
R-CH(NH2)-COOH -------> R-CH2-COOH + NH3
2. Hidrolitică
+ H2O
R-CH(NH2)-COOH -------> R-CH(OH)-COOH + NH 3

3. Intramoleculară
R-CH(NH2)-COOH -------> R-CH=CH-COOH + NH3

4. Oxidativă
1/2 O2
R-CH(NH2)-COOH -------> R-CO-COOH + NH3
Dezaminarea oxidativă directă a aminoacizilor
E – oxidazele L- şi D-aminoacizilor

• Oxidazele L-aminoacizilor – FMN-dependente

• Oxidazele D-aminoacizilor – FAD-dependente
Dezaminarea non-oxidativă, intramoleculară a histidinei
Enzima – histidaza

HISTIDINA AC. UROCANIC

 Dezaminarea non-oxidativă directă a treoninei
Enzima – treonindehidrataza

treonina
CH3-CH-CH-COOH + H2O
| |
OH NH2

↓ E - treonindehidrataza
CH3-CH2-CO-COOH + H2O + NH4+
α-cetobutirat
Dezaminarea non-oxidativă a cisteinei
Enzima – cistationin-γ-liaza

HS-CH2-CH-COOH + H2O
|
NH2
↓ E - cistationin-γ-liaza
CH3-CO-COOH + H2S + NH4+
Dezaminarea non-oxidativă a serinei
DEZAMINAREA OXIDATIVĂ DIRECTĂ A ACIDULUI GLUTAMIC
Enzima L – glutamat dehidrogenaza

ac. glutamic α-cetoglutarat

In afara de GDH in ficat si rinichi există două enzime nespecifice, L-
aminoacid oxidaza si D-aminoacid oxidaza, cu activitate joasă.

• Reacțiile enzimatice catalizate de aceste enzime decurg in

doua etape:
1. D,L-Aminoacid + FAD + H2O =D,L-Cetoacid + NH3 +
FADH2;

2. FADH2 + O2 = FAD + H2O2.

Apa oxigenată este rapid degradata de catalază.
 Dezaminarea oxidativă indirectă
– Trans-dezaminarea AA
Cuplarea transaminării cu
dezaminarea oxidativă prin
intermediul GLDH, asigură
dezaminarea rapidă a oricărui
aminoacid cu excepția Lys, Thr si
Pro.
Detoxifierea extrahepatică și transportul NH3

Acidul glutamic este
"canalul" prin care gruparea
amino este adusă într-o stare
excretabilă, prin dezaminare
oxidativă și apoi ureogeneză.
 Transaminarea aminoacizilor

 Transferul grupei α-amino a unui aminoacid la un α-

cetoacid fără formare intermediară de amoniac
Enzimele - aminotransferaze (sau transaminaze)
Coenzime – PALP şi PAMP (deriv. vit. B6)
Transaminarea - reacţia generală
 Principalele transaminaze
• ALAT – alanin • ASAT – aspartat
aminotransferaza aminotransferaza
• Activitate crescută în Activitate crescută în
afecţiunile ficatului afecţiunile cordului şi
muşchilor scheletici
Reacţia globală
a dezaminării oxidative indirecte a aminoacizilor
Transdezaminarea
Transreaminarea
sau biosinteza aminoacizilor dispensabili

I Etapă - Fixarea amoniacului la α-cetoglutarat cu formarea Glu

(reaminarea)

II Etapă – Trasferul grupei α-amino de la Glu la α-cetoacidul

respectiv cu formarea aminoacidului scontat
(transaminarea)
 Trei tipuri de reacţii de bază ale AA
care necesită coenzima P-5-P

1. Transaminarea (ALT, AST)

2. Decarboxilarea AA cu formarea aminelor biogene
3. Racemizarea (transformarea D-izomerilor AA în L-
izomeri care au loc în celulele microbiene)
DEGRADAREA OXIDATIVĂ A SCHELETELOR DE
CARBON ALE AMINOACIZILOR
• Conduce la formarea compuşilor care se includ în ciclul acizilor
tricarboxilici (ciclul Krebs) în 5 locuri diferite
 Reacţiile care conduc la eliberarea
amoniacului

1. Dezaminarea oxidativă, catalizată de

glutamatdehidrogenază (GDH)
2. Dezaminarea catalizată de oxidazele AA
(glicinoxidaza)
3. Dezaminarea produsă de către glucozamin-6-P-
izomerază
4. Scindarea grupei amidice produsă de către
glutaminază
• Amoniacul e foarte toxic pentru organismul uman.
• Efectul toxic al amoniacului se explică prin
concentraţia mare de ioni de amoniu, ce
dezechilibrează reacţia catalizată de glutamat
dehidrogenază, cu formarea glutamatului.
• Acesta epuizează concentraţia de α-cetoglutarat –
produs intermediar al ciclului Krebs, cu reducerea
reacţiilor de generare a ATP, ce dereglează, în
primul rând, funcţia creierului.
• Ultima reacţie e însoţită de crearea unui produs
intermediar macroergic fixat de enzimă (glutamil-5-
fosfat). Centrul activ al glutamil sintetazei,
adiţionând NH4+, formează glutamina, cu eliberarea
fosfatului.
 Detoxifierea amoniacului

1. Extrahepatic – sinteza asparaginei (asn) şi

glutaminei (gln)

2. În rinichi – formarea sărurilor de amoniu

3. În ficat – sinteza ureei

 Eliberarea amoniacului din Asn şi Gln

H2N-OC-CH2-CH-COOH +H2O

Degradarea I
NH2

asparaginei ↓ asparaginaza
HOOC-CH2-CH-COOH + NH3
(Asn) I
NH2

Degradarea H2N-OC-CH2-CH2-CH-COOH + H2O

I
glutaminei NH2
(Gln) ↓ glutaminaza
HOOC-CH2-CH2-CH-COOH + NH3
I
NH2
 Detoxifierea extrahepatică și transportul NH3

• NH3 este o toxină puternică, in special, pentru SNC. La pH =

7,4 circa 99% din moleculele de NH3 sunt sub formă de ioni
NH4+. Acest ion nu poate străbate membrana mitocondrială
(mtc) datorită sarcinii electrice. Însă NH3 penetrează cu
ușurință membrana mtc, unde acesta transformă alfa-
cetoglutaratul in acid Glu, conform reactiei:

A-CetoGlu+ NH3 + NAD(P)H + H+ = Glu + H2O + NAD(P)+.

Reactia este catalizată de enzima GLDH.

 Detoxifierea extrahepatică și transportul NH3

• Scaderea concentratiei de a-cetoglutarat micsoreaza viteza

ciclului Krebs (CK) si deci a oxidării glucozei – unica sursă de
energie a neuronilor. Rezultatul acestei 'descărcari' a CK este
insuficiența energetică a neuronilor cu consecinte neurologice
nefaste, ceea ce explică toxicitatea NH3 la acest nivel.
• Dacă in celulele creierului sau ale altor
tesuturi extrahepatice apare NH3 in cantități mari el este întâi
incorporat rapid  in a.glutamic (Glu) prin aminarea   a-
cetoglutaratului  și apoi este incorporat in Gln, reacțiile fiind
catalizate de glutamilsintetază.
Detoxifierea extrahepatică și transportul NH3

• Sarcina electrică a Glu este negativă la pH-ul fiziologic,

ceea ce impiedică difuzia acestuia prin membrane celulare.
• In schimb glutamina, a carei sarcină este 0, străbate usor
membranele, difuzand in sânge.
• Ea este o importantă formă de transport a azotului aminic.
• Glutamina ajunge pe cale sanguină la ficat unde sub
acțiunea  glutaminazei se eliberează  NH3.
 Detoxifierea extrahepatică și transportul NH3
• In musculatura scheletică, in conditii de efort intens, exista o mare
productie de NH3 din aminoacizi si de piruvat rezultat din glicoliză. Acești
produși ajung la ficat, tranzitul fiind rezolvat la mamifere printr-un singur
ciclu: ciclul glucoză-alanina (Felig-Malette).
• In muschi NH3 este detoxifiat prin transformare in acid glutamic (Glu), care
prin transaminare cu piruvatul formeaza alanina. Alanina este moleculă care
transporta NH3 la ficat, unde transaminarea in sens invers reface piruvatul si
Glu.
• Ciclul ureogenetic (ciclul Krebs-Henseleit)
Formele de detoxifiere extrahepatică si de transport a NH3 până la ficat
sunt aminoacizii Glu, Gln și Ala.
In ficatul animalelor ureotelice are loc sintetiza ureei - forma finală de
detoxifiere a NH3.
 Sinteza ureei
1. Procesul – ciclul ureogenetic, ciclul
ornitinic, ciclul Krebs-Hanseleit
2. Sediul – ficatul
3. Localizarea – mitocondriile şi
citoplasma
4. Consumul energetic – 3 molecule
ATP, 4 legături macro-ergice fosfat
5. Originea grupelor –NH2 – amoniacul
şi acidul aspartic
Acest ciclu a fost primul ciclu
metabolic descoperit de Hans
Krebs și Kurt Henseleit, (1932), cu
5 ani înainte de descoperirea de
către Krebs a ciclului TCA
(cunoscut ca ciclu Krebs sau
ciclul acidului citric).
http://nerdydata.com/hyperphysics.phy-
astr.gsu.edu
Sinteza ureei. Concepte contemporane
Reacţia 1 – sinteza carbamilfosfatului

E - CARBAMOILFOSFAT SINTAZA
Localizarea - mitocondriile
Activator - N-acetilglutamatul şi alţi derivati
acilglutamici, alosteric
Inhibator – arginina, prin mecanism feedback
 Sinteza ureei
Reacţia 2 – sinteza citrulinei

E - ORNITIN-CARBAMILTRANSFERAZA – enzimă hepatospecifică

Sediul – mitocondriile
Transportul în citoplasmă – transportori specifici pentru exportul
citrulinei şi importul ornitinei
 Sinteza ureei
Reacţia 3 – sinteza argininosuccinatului

E - ARGININOSUCCINAT SINTAZA
 Sinteza ureei
Reacţia 4 –scindarea argininosuccinatului

E – ARGININOSUCCINAT LIAZA
 Sinteza ureei
Reacţia 5 – formarea ureei

E – ARGINAZA – enzimă hepatospecifică

Ciclul ureogenetic – schema generală
Corelaţia intre ciclul ureogenetic şi ciclul Krebs
Dereglările ereditare ale ciclului ureogenetic

Blocarea completă a oricarei etape din ciclul ureogenetic este

incompatibila cu viata. Decesul ar surveni datorita intoxicarii cu
NH3.
Sunt cunoscute deficiente ale tuturor enzimelor din echipamentul
enzimatic al ciclului ureogenetic. Intreruperea acestui ciclu in
diferite puncte ale sale afectează in mod specific metabolismul
azotului, deoarece precursorii corespunzatori difuzează din
hepatocit in sange si trec in urina determinand diferite simptome.
Bolile determinate de aceste deficiente sunt grave. Simptomele
sunt retardarea mintala, apoplexie, coma, moarte timpurie.
 Dereglările ereditare ale ciclului ureogenetic

1. Tipul I al hiperamoniemiei – deficiența

Carbamoilfosfat sintetazei I.
2. Tipul II al hiperamoniemiei – deficiența
Ornitincarbamoil transferazei (cel mai frecvent).
3. Citrulinemia clasică – deficiența argininosuccinat
sintetazei.
4. Aciduria argininosuccinică – deficiența
argininosuccinat liazei.
5. Hiperargininemia – deficiența arginazei.
Căile majore de
transport a
amoniacului
după proteoliza
musculară
 Hiperamonemiile

• Sunt cauzate de către erorile înnăscute ale

ureogenezei şi acidemiilor organice, imaturizarea
ficatului (hiperamonemia trecătoare a nou-născutului).
• Hiperamonemiile neonatale sunt caracterizate prin
vomă, letargie, lipsa apetitului, atacuri de aproplexie şi
comă.
• Defectele descrise pot fi identificate prin măsurările de
laborator corespunzătoare.
• În cazuri acute de hiperamonemie,
îndepărtarea excesului de amoniac prin
dializă este o terapie eficace.
• În situaţiile respective este important de a
interzice ingestia de proteine.
• Au fost elaborate metode de tratament şi s-
a arătat a fi eficace perioade îndelungate de
timp, ce sunt bazate pe excreţia de azot în
forme diferite de uree.
Sinteza N-acetilglutamatului şi rolul lui
de activator în sinteza carbamoil fosfatului

CH3 C ~ SCoA COO- CH CH2 CH2 COO-

O NH2
N - acetilglutamat sintaza

HSCoA

CH3 C NH CH (CH2)2 COO-

O COO- N-acetilglutamat

2ATP 2ADP + Pi O-

HCO3- + NH4 H2N C O P O

Carbamoil fosfat sintetaza I O O-

 Deficienţa activităţii enzimelor ciclului ureic

• Chiar şi eliminarea normală de azot şi prevenirea

amonemiei toxice necesită funcţionarea ciclului ureic.
• Copiii născuţi cu deficienţă totală a uneia sau mai
multor enzime al ciclului supravieţuiesc, doar cel mult
câteva zile.
• Multe deficienţe enzimatice identificate sunt parţiale;
se sugerează ideia, că enzimele în cele mai multe
cazuri au probabil alterate valorile Km, mai mult decât
valorile Vm.
• Sunt cunoscute cazuri de deficienţă în fiecare
enzimă a ciclului uric.
• Întreruperea ciclului în orice punct afectează
metabolismul azotului pentru că, unii dintre
intermediari pot difuza din hepatocite, se
acumulează în sânge, şi trec în urină.
• De aceea simptomologia, pronosticul şi tratamentul
este diferit pentru fiecare deficienţă enzimatică.
• În general acestea sunt patologii grave cu indici
măriţi de retard mintal, piticism, comă şi moarte
precoce.
• Deficienţa în carbomoilfosfat sintetazei (tip I):
1. Dieta cu proteine puţine suplimentate cu arginină
a fost folosită în baza ipotezei că activarea sintezei
N-acetilglutamat de către arginină ar stimula indirect
nivelul scăzut de carbamoilfosfat sintetază capabile
să asigure îndeajuns funcţionarea ciclului uric.
2. În general, această deficienţă este asociată cu
retard mintal, letargie, comă, vomă, exitus după
naştere care poate fi consecinţă indirectă a
perioadelor de hiperamoniemie necontrolată.
• Deficienţa în N-acetilglutamat sintetaza:
S-a depistat hiperamonemie şi
hiperaminoacidemie generalizată la un nou-
născut al cărui ficat era incapabil de sinteza
N-acetilglutamatului.
În acest caz metabolismul normal al azotului era
menţinut printr-o dietă săracă în proteine şi
administrare de carbamoilglutamat, un analog al
N-acetilglutamatului ce este şi un activator al
carbamoilfosfat sintetazei.
• Deficienţa în ornitin transcarbamoilază (tipII):
Analiza genetică în deficienţă a ornitin
transcarbamoilazei, indică faptul că gena este
localizată pe cromozomul X.
Din această cauză bărbaţii sunt mai afectaţi ca
femeile, care sunt asimptomatice, ca heterozigoţi.
Pacienţii cu deficienţa OCT pot fi identificaţi la
administrarea bucală a unei singure doze de
alopurinol, urmată de determinarea excreţiei
orotidinei.
• Principiul fundamental al acestei probe constă în
acumularea carbamoil fosfatului intramitocondrial la
OCT heterozigoţi, acesta difuzează în citoplasmă,
stimulînd biosinteza pirimidinelor. Unul dintre
intermediarii în această cale – orotidina – se
acumulează şi duce la orotidinurie.
• Sensibilitatea acestui test este mărită de fluxul în
calea de biosinteză a pirimidinelor. Sporirea fluxului
este realizată de către alopurinol, care prin calea
oxipurinol ribonucleotidei inhibă formarea produsului
final uridin 5′-fosfat (UMP) în biosinteza pirimidinelor.
Corelaţia metabolică între sinteza mitocondrială a carbamoil fosfatului
la formarea ureei şi canalului carbamoil fosfat în sinteza pirimidinei
• Diagnozele prenatale pot fi realizate de către
probele enzimelor corespunzătoare şi analiza de
DNA.
• Hiperamonemie neonatală acută, indiferent de
cauză, este un pericol medical şi necesită
micşorarea imediată şi rapidă a nivelelor de amoniu
pentru a preveni efectele serioase la nivelul
creierului.
• Măsurările includ hemodializa, transfuzia, dializa
peritoneală şi administrarea hidrocloridei argininei.
• O terapie adecvată constă în restricţia dietei
de proteine şi administrarea α-ceto
analogilor aminoacizilor esenţiali, ce reduce
preluarea totală de azot şi distrage azotul de
la excreţia spre aminoacizii esenţiali necesari
sintezei proteice.
• Completarea argininei ca precursor al
ornitinei este esenţială în ciclul ureei.
• Devierea azotului de a produce altceva decît
uree este obţinută prin administrarea
benzoatului de sodiu sau fenilacetatului de
sodiu (sau de calciu), care pot înlocui
formarea ureei şi preveni amonemia toxică,
conjugatele (amide) sunt rapid eliminate în
urină.
• Reacţiile ce formează aceste amide, au fost crezute
a fi importamte doar ca mijloc de a elimina acizii
organici străini ca acidul hipuric şi
fenilacetilglutamină.
• În capitolele respective sunt descrise reacţiile cum
glicina poate fi formată în cantităţi mari din majorele
fonduri comune metabolice.
• Glutamina este de asemenea valabil folosită cât
timp reacţiile anaplerotice menţin necesarul de α-
cetoglutarat.
• Cu menajeri atente reacţiile de detoxifiere prin
utilizarea benzoatului şi a fenilacetatului pot
înlocui formarea ureei şi preveni amonemia toxică,
conjugatele sunt rapid eliminate în urină.
• Un tratament adiţional ce minimalizează
amonemia toxică este substituţia în dietă a α-
cetoanalogilor câtorva aminoacizi; aceasta reduce
preluarea totală de azot şi distrage azotul de la
excreţie spre aminoacizi esenţiali necesari pentru
sintezele proteice.
• Creşte de asemenea şi acidul orotic,
presupunâmdu-se că carbamoilfosfatul nu poate fi
folosit pentru a forma citrulina, difuzează în citozol,
unde condensează cu aspartatul, favorizând în final
sinteza orotatului.
• Aceasta confirmă că sinteza normală de orotat este
limitată în citozol de carbamoilfosfat sintetaza II şi
că producţia în exces a carbomoilfosfatului menită
pentru sinteza de uree trece de normalul mecanism
de control.
• Acidul hipuric este secretat rapid pentru că
compensarea acestuia este de cinci ori mai mare
decât viteza de filtrare glomerulară a acesteia.
• Azotul glicinei derivă din amoniul dintr-o reacţie
complexă care utilizează CO2, NADH, N5, N10-
metilentetrahidrofotal (sursă a unei singure unităţi de
carbon) şi piridoxal fosfat, catalizat de către glicin
sintaza mitocondrială (glicina clivează enzima).
• Administrarea fenilacetatului sau fenilbutiratului
măreşte excreţia fenilacetilglutaminei.
• Excreţia fenilacetilglutaminei produce pierderea a
doi atomi de azot.
• Deficienţa NAG sintazei nu poate fi tratată prin
administrarea NAG-ului, pentru că NAG suferă
inactivarea citozolică prin deacilare şi nu este
prompt permeabilă peste membrana mitocondrială
internă.
• Un analog al NAG-ului, N-carbamoilglutamat,
activează CPSI, nu distribuie proprietăţi nedorite ale
NAG şi ar fi efectivă în administrarea acestei
deficienţe.
• Deficienţa în argininosuccinat sintetază:
Incapacitatea de a continua ciclul uric prin
condensarea citrulinei cu aspartatul, determină
acumularea citrulinei în sânge şi excreaţia sa în
urină.
În unele cazuri o majorare a azotului excretat poate
fi sub formă de citrulină.
În intenţia de a reduce aportul de azot, terapia
necesită o suplimentare specifică de arginină pentru
sinteza proteinelor şi formarea creatinei şi ornitinei,
care de asemenea au şi alte roluri, nu numai în
sinteza ureei.
• Deficienţa în argininosuccinat liaza:
Incapacitatea de a scinda argininosuccinatul pentru a forma
arginina, se aseamănă cu deficienţa argininosuccinat
sintetazei.
În acest caz argininosuccinatul este excretat în cantităţi mari.
Din motive neclare severitatea simptomelor acestei boali
variază foarte mult, astfel fiind greu de evaluat efectul
terapiei.
Totuşi, restricţia alimentară a azotului, excreţia alternativă de
azot prin administrarera de benzoat şi fenilacetat,
suplimentarea de arginină par a fi folositoare.
• Deficienţa în arginază:
Este o patologie rară ce cauzează anomalii în
dezvoltarea şi funcţia SNC.
Astfel arginina se acumulează şi este excretată; la fel ca
şi precursorii argininei şi produşii metabolismului argininei.
O parte din uree de asemenea este excretată, fapt
atribuit unui tip secundar de arginază, depistată în rinichi.
Prin cantităţi mici de azot în dietă incluzând aminoacizi
esenţiali, cu excepţia argininei, sau în unele cazuri
folosind cetoanalogii în locul aminoacizilor esenţiali se
obţin rezultate favorabile ca şi adaosul de benzoat de
sodiu.
• Cea mai obişnuită cauză a hiperamonemiei la adulţi este
boala ficatului (de ex., datorită abuzului de etanol,
infecţie sau cancer).
• Abilitatea de a detoxifica amoniacul este micşorată în
proporţii de severitatea daunei.
• În boli avansate (de ex., ciroze), hiperamonemia este
sporită prin manevrarea sângelui portal care transportă
amoniacul de la tractul intestinal şi alte organe interne la
circulaţia sanguină sistemică (traversând ficatul) şi duce
la encefalopatie portal-sistemică.
 DECARBOXILAREA AMINOACIZILOR
AMINELE BIOGENE, rolul fiziologic

Participarea în:
- procesele de reglare a funcțiilor biologice și biochimice ale
acizilor nucleici;
- procesele de biosinteza a proteinelor în ribozomi;
- stabilizarea membranelor celulare;
- controlul pH-ului celulelor;
- proliferarea celulară.
Îndeplinesc:
- funcțiile de mediatori al sistemului nervos central (SNC)
- compuși intermediari utilizați la sinteza diferitor substanțe
importante, precum coenzima A, carnitina, colina, fosfolipide,
catecolamine, melanine, etc.
 DECARBOXILAREA AMINOACIZILOR
Procesul de eliminare a grupelor –COOH din moleculele aminoacizilor (AA) este
catalizat de enzime specifice numite aminoacid-decarboxilaze care conţin în calitate
de cofactor piridoxal-5-fosfatul (P-5-P).
•Reacţia generală de decarboxilare a aminoacizilor (AA) poate fi reprezentată astfel:
R-CH-COOH →R-CH2-NH2 + CO2
|
NH2
•AA diaminomonocarboxilici prin decarboxilare dau naștere diaminelor respective.
Astfel, prin decarboxilarea lizinei se formează cadaverina, iar ornitina se transformă în
putresceină. Aceste diamine au un miros specific, iar procesul de decarboxilare este
deosebit de intens în cadavre unde se realizează sub acţiunea decarboxilazelor
microflorei de putrefacţie.
•Putresceina se poate forma şi la decarboxilarea argininei. Diaminele rezultate la
decarboxilarea lizinei, argininei şi ornitinei sunt utilizate de organism în calitate de
precursori în biosinteza unor poliamine biologic active cum ar fi spermina şi
spermidina.
 DECARBOXILAREA AMINOACIZILOR
• Spermina şi spermidina joacă un rol important în reglarea biosintezei acizilor
nucleici şi proteinelor, stabilizarea structurilor membranare şi ribozomale și se află în
cantităţi apreciabile în unele ţesuturi (ficat, pancreas, plămâni etc.) şi în unele
microorganisme (Escherichia coli, Aspergillus nidulans etc.).
• La decarboxilarea tirozinei se formează tiramina, o substanţă biologic activă cu
acţiune vasoconstrictoare.
• Din triptofan se formează serotonina - un mediator al sistemului nervos central
(SNC), participă la reglarea presiunii sanguine, a respiraţiei, temperaturii corpului.
• Din histidină se formează histamina, o amină biogenă cu acţiune vasodilatatoare,
care se formează în cantităţi mari în diferite procese inflamatorii şi este implicată în
transmiterea senzaţiei dureroase.
• La decarboxilarea acidului glutamic se formează acidul γ-aminobutiric (GABA), un
neurotransmiţător cu rol de inhibiţie în SNC.
• La decarboxilarea cisteinei se formează tioetanolamina care intră în structura
coenzimei A.
 Aminele biogene
Serotonina - vasoconstrictor; DOPamina – precursorul
antidiuretic; mediator al SNC. catecolaminelor şi
melaninei
 AMINELE BIOGENE
• Multe amine biogene, cel mai des histamina,
tiramina, feniletilamina sunt deosebit de toxice,
din care cauză, excesul lor în organism poate fi
letal.
• O cantitate mare de amine biogene se poate
forma prin alterarea alimentelor de origine
animală bogate în proteine, sub acţiunea
decarboxilazelor microorganismelor. Acestea
se pot găsi în alimentele fermentate, cum ar fi
vinurile, berea, produsele lactate, carnea,
legumele.
• La anumite persoane, consumul de alimente
care contin cantități mari de amine biogene Intoleranță la histamină. După consumul de vin roșu, salam,
poate declanșa o serie de reacții toxicologice ciocolată, varza murată, roșii, vinete și chiar unele fructe sau
puternice. brânză îmbătrânită pot apărea erupții cutanate, cefalee,
diaree, curgerea nasului, palpitații, greață, și alte probleme.

Autor: Carina Rehberg

Fachärztliche Prüfung: Gert Dorschner
 AMINELE BIOGENE
• În condiţiile unui metabolism echilibrat, organismele vii pot metaboliza
aminele biogene toxice prin oxidarea lor sub acţiunea unor enzime
specifice, precum monoaminoxidazele (MAO) care catalizează
dezaminarea oxidativă a monoaminelor cu formarea aldehidelor
corespunzătoare, NH3 şi H2O2. Aceste reacţii sunt cuplate de regulă cu
acţiunea catalazei sau peroxidazei, deoarece H2O2 este toxic pentru
celula vie.
• Oxidarea diaminelor are loc sub acţiunea diaminoxidazelor (DAO) ceea
ce conduce la formarea amino-aldehidelor corespunzătoare, NH3 și
H2O2. Datorită acţiunii lor de degradare a aminelor biogene toxice, MAO
şi DAO îndeplinesc în organism o funcţie extrem de importantă şi anume
cea de detoxifiere, aceste enzime fiind la fel de răspândite ca şi
decarboxilazele AA, deoarece acţiunea lor este conjugată.
 Inactivarea aminelor biogene
1. Catalizată de:
A. Monoaminoxidază(MAO)
B. Diaminoxidază (DAO)
2. Coenzima – FAD
3. Produsul secundar –
H2O2 este neutralizat de
catalază
 Degradarea catenei hidrocarbonate

Aminoacizii în funcție de catabolismul lor pot fi clasificați în:

1.Aminoacizi glucogenici, care pot fi transformați în glucoză prin gluconeogeneză.
Majoritatea AA esențiali și neesențiali sunt glucogenici.
2.Aminoacizi cetogenici, care formează precursori pentru corpurile cetonice. AA
exclusiv cetogenici sunt lizina și leucina - AA esențiali.
3.Aminoacizi micști (atât glucogenici cât și cetogenici) Acest grup include izoleucină,
fenilalanină, treonină, triptofan și tirozină.

Principala diferență între Aminoacizii glucogenici și Aminoacizii cetogenici constă în

aceea că Aminoacizii glucogenici pot fi transformați în pyruvat sau alți
precursori ai glucidelor (glucozei), pe când Aminoacizii cetogenici pot fi
transformați în Acetil-CoA și Acetoacetil-CoA, precursori ai corpurilor
cetonice sau a lipidelor.