BIOELEMENTELE

I C, H, O si N – elemente în concentratie mare (>99% din atomi);

II. Na, K, Cl, Ca, Mg, P, S – elemente în concentratie mică (0,02 – 0,1% din atomi);
III. Fe, Si, B, Cu, Mn, Zn, I, Ni, Co, Se – elemente în concentratie foarte mică (sub 0,02%
atomi) – de ordinul µg si ng

PROTEINELE
- functii
– Asigura diversitatea si specificitatea de forma a tuturor fiintelor vii
- Indeplinesc functii fiziologice complexe caracteristice organismelor vii
- Proteinele exercita actiuni catalitice determinanat varietatea nesfarsita de reactii
biochimice
- Indeplinesc functii regulatoare
- Pot stoca si transmite mesaje chimice diverse
- Indeplinesc functii de transport si depozitare a unor compusi chimici: vitamine, ioni
metalici, oxigen, hormoni
- Au sarcina de a apara organismul de infectii, virusuri, etc – reactiile de aparare a
organismului sunt mediate de imunoglobuline (proteine specializate)

Holoproteidele sau proteinele sunt biopolimeri alcătuiţi dintr-un număr foarte mare, care
variază mult de la proteină la alta, de aminoacizi legaţi prin legături peptidice.
- Lindenstrom şi Lang au stabilit următoarele nivele de organizare a structurii complexe
a proteinelor: structura primară, structura secundară, structura terţiară, şicuaternară.

Structura primară a proteinelor reprezintă organizarea catenei macromoleculare, respectiv

numărul şi secvenţa aminoacizilor legaţi prin legături peptidice.
Structura secundara- este un tip de structură tridimensională care ia în considerare
aranjamentul spaţial, conformaţiile posibile ale catenei macromoleculare proteice.
Deoarece catena macromoleculară are grupe funcţionale polare, capabile să formeze
legături de hidrogen (între grupele –CO– şi –NH–) cercetările lui Pauling şi Corey au
condus la propunerea a două modele structurale:
- modelul helicolidal (α-helix) şi
- modelul straturilor pliate.
Structura terţiară, exprimând gradul de împachetare a lanţului polipeptidic (cu diferite
structuri: α-helix sau straturi β-pliate) pentru realizarea unei conformaţii compacte (de proteină
globulară) cât mai avantajoasă energetic.

ACIZII NUCLEICI
sunt produși de policondensare a nucleotidelor.Stochează și mijlocesc transferul de informație
genetică în lumea vie de la cele mai simple organisme până la om
— Rolul ARN: ARNm (25%), ARNt (15%), ARNr (60%)
¢ Material genetic pt virusuri și acțiune catalitică
¢ ARNm transportor al informatiei genetice din nucleu la ribozom
¢ ARNt (”transfer”) face legătura între ARNm și AA ce urmează a fi
utilizați în sinteza proteinelor
¢ ARNr este component esențial al ribozomilor
 ENZIME
– Enzimele sunt catalizatori ai reacțiilor chimice care au loc în organismele vii
• Proprietăți catalizatori = proprietăți enzime
– Acționează în concentrații foarte mici
– Nu se consumă în cursul reacțiilor
– Nu modifică constanta de echilibru
– Accelerează atingerea stării de echilibru
CARACTERISTICILE ENZIMEI
• Viteza catalizei enzimatice este cu mult mai mare decat a celei nebiologice
• Enzima posedă specificitate înaltă
• Enzimele catalizează reacţiile chimice în condiţii blande (presiunea obişnuită,
temperatura 37C, pH aproape neutru).
• E catalizează reacţiile fără formarea produselor intermediare – randamentul este de 100%
• Activitatea E, de aici şi reacţiile enzimatice se reglează.
• Viteza reacţiilor este direct proporţională cu cantitatea enzimei.

STRUCTURA UNEI ENZIME

Componenta proteică a enzimei determină
- caracterul de izoenzimă,
- determină specificitatea de substrat
- dirijează specificitatea de acţiune.
• Componenta neproteică
v micromoleculară şi termostabilă este implicată în mecanismul catalitic

CENTRU ACTIV AL ENZIMEI

• Regiune restrânsă din structura enzimei, cu structură chimică și geometrie bindeterminată
- resturi de AA și
- organizarea secundară, terțiară, cuaternară a proteinei
• Centru de legare - resturi AA care asigură legarea S;
 • Centru catalitic - resturi AA care asigură cataliza propriu-zisă
• Resturile AA cele mai frecvente: Cys, Ser, Hys, Tyr, Glu, Asp (SH, OH, NH3+, -COO-,
imidazol)
• Centrul activ este o structură tridimensională cu forme diferite.

MECANISMUL DE ACȚIUNE al catalizei enzimatice

– Scăderea energiei de activare a reactanților
– Creșterea vitezei de realizare a reacțiilor

FACTORII care influenteaza VITEZA REACTIEI catalizate de enzima

• pH-ul
• Concentrația de enzimă
• Concentrația de substrat
• Efectorii enzimatici
Activatori ai unor proenzime.
• Forma inactivă a enzimei se numeste proenzimă sau zimogen, în care centrul
activ al enzimei este mascat. Prin eliminarea unei părți din moleculă, centrul activ
este demascat, enzima devenind activă
Ex: Pepsinogen → pepsină (HCl)
Tripsinogen → tripsină (enterokinaza)
Activatori propriu-ziși. Aceștia acționează stimulând activitatea catalitica a enzimelor sau
legarea substratului de enzima.
Exemplu:
- Mg2+ pentru fosfataze,
- Mn2+ pentru peptidaze,
- Zn2+ ce activeaza alcool dehidrogenaza,
- Cl- pentru amilaza, etc.

CLASIFICAREA ENZIMELOR
• EC 1 OXIDOREDUCTAZE
• EC 2 TRANSFERAZE
• EC 3 HIDROLAZE
• EC 4 LIAZE
• EC 5 IZOMERAZE
• EC 6 LIGAZE

SISTEME MULTIENZIMATICE
• Există căi metabolice in care toate enzimele ce catalizează reacții individuale sunt
asociate sub forma unor sisteme multienzimatice (enzime polifunctionale).
• Sunt sisteme proteice complexe capabile sa foloseasca mai multe coenzime diferite.
• Sunt fixate prin legaturi slabe, in ordinea corespunzatoare intrarii in actiune, pe o proteina
centrala, ce poate fi chiar una dintre enzime.
 VITAMINE

Dupa solubilitatea lor vitaminele pot fi:

HIDROSOLUBILE - solubile in apa, insolubile in solventi organici
- vitaminele B
- acidul folic
- niacina
- acidul pantotenic
- biotina
- vitamina C
LIPOSOLUBILE - insolubile in apa, solubile in solventi organici si grasimi
- vitaminele A, D, E si K

Carența de vitamină B1
Avitaminoza determină deficiențe în metabolismul glucidic când se acumulează acid
piruvic în organism. Se produc manifestări patologice resimțite la nivelul sistemului
nervos.
Deficiența de vitamină B1 produce boala beri-beri
Carența de vitamină PP
Avitaminoza produce boala numită pelagră sau boala celor 3 D (dermatită, diaree,
demență)
Carența de vitamină B6
Avitaminoza pusă în evidență prin nivelul scăzut al piridoxal fosfatului din sânge,
afectează activitatea transaminazelor, ducând la simptome clinice constând în:
§ Leziuni ale pielii și mucoasei
§ Anemie sideroblastică
§ Afecțiuni nervoase
§ Modificări de personalitate
La copii
• Convulsii
• Anemii, întarzierea creșterii.
Carența de vitamina C
• Avitaminoza conduce la scorbut (anemie pronunțată, hemoragii, osteoporoză), afectarea
procesului de vindecare a rănilor, de sinteză a țesutului osos și integrității vaselor
sanguine
VITAMINA D
• Se cunosc 6 vitamine (notate de la D2 la D7)
• În natură se găsesc libere și sub formă de provitamine (steroli)
• Toate vitaminele D sunt înrudite prin structura chimică de sterol pe care sunt grefate
diferiți radicali
• Transformarea provitaminelor în vitamine se realizează în prezența luminii solare, a
radiațiilor UV, printr-un proces fotochimic cu consum de energie
 HORMONI

• Mecanismul de acțiune al hormonilor

În funcție de solubilitate H acționează prin:
– Receptori membranari (H hidrosolubili)
– Receptori intracelulari (H liposolubili)
H. hidrosolubili reglează activitatea unor enzime existente în celule – reglare calitativă:
hormonul de creștere, prolactina, citokinele, interferonii;
H. liposolubili reglează funcția nucleară – reglare cantitativă: steroizi, tiroidieni, calcitriol, acid
retinoic

1. Hormonii steroizi şi tiroidieni

• R acestor hormoni sunt localizaţi în nucleu.
• După formarea complexului H-R, acesta actioneaza asupra HRE activând sau inhibând
transcrierea unor gene
• Efectul inductor al acestor hormoni are consecinţe asupra organismului întreg
• Hormonii tiroidieni, pe lângă sinteza unor proteine specificate de genele nucleare, au
capacitatea de a acitiva şi sinteza unor proteine codificatea de genomul mitocondrial, cu
rol important în procesele de oxido-reducere

2.Hormonii polipeptidici si catecolaminele Sistem transductor

Activat de formarea complexului H-R; alcătuit din:
A. Sistemul de cuplare (proteinele G) al H-R cu B. sistemul efector (adenilat ciclaza)
C. Mesagerii secunzi (cAMP)
D. Proteinele-ţintă ce determină răspunsul biologic

LIPIDE

Lipidele sunt constituienți universali ai organismelor cu rol esențial în desfășurarea proceselor
metabolice.
 Sunt principala formă de depozitare a rezervelor energetice (triacilglicerolii din țesutul adipos
– prin oxidare 1g lipide dau 9 cal)
 Sunt constituienți ai membranelor celulare și subcelulare (glicerofosfolipide, sfingolipide, etc.)
 Asociate cu proteinele, lipoproteinele (plasmatice) reprezintă forma de transport a rezervelor
energetice ale organismelor
 Lipidele, ca steroizii și eicosanoizii (compuși ai acidului arahidonic), au rol în procese
metabolice importante
 Lipidele au rol de vitamine, hormoni, izolatori electrici, termici și mecanici (țesutul
subcutanat)

CLASIFICAREA LIPIDELOR
După solubilitate:
- lipide nepolare: triacilglicerolii și esterii colesterolului
- lipide polare: glicerofosfolipide, sfingolipide, colesterol
 Structural:
- lipide simple
- lipide complexe
- lipide derivate

Lipidele simple sunt esteri ai acizilor grași cu diferiți alcooli

- Gliceride: esteri ai acizilor grași cu glicerolul (acilgliceroli)
- Ceride: esteri ai acizilor grași cu diverși alcooli (alcooli alifatici superiori, alcooli carotenoidici)
- Steride: esteri ai sterolilor cu acizi grași superiori
Lipidele complexe conțin acizi grași, alcooli și alte grupări: resturi de acid fosforic, compuși
azotați, zaharuri
- Fosfolipide (fosfatide): conțin acizi grași, acid fosforic și un alcool care poate fi glicerol
(glicerofosfolipide), inozitol (inozitolfosfolipide) sau aminoalcoolul sfingozină
(sfingofosfolipide)
- Glicolipide: cuprind cerebrozide și gangliozide
Lipidele derivate sunt produși de hidroliză ai lipidelor simple și complexe dar care mai
păstrează proprietățile specifice lipidelor:
- hidrocarburi superioare, - acizi grași,
- alcooli alifatici superiori, - compuși steroidici,
- carotenoizi, - terpene

ACIZII GRAȘI- compușii de bază ai lipidelor

• Au caracter amfipatic
• Structura
- o catenă hidrocarbonată hidrofobă de care se leagă o grupare funcțională polară – carboxil
• Cei mai importanți acizi grași dpdv biologic și cei mai răspândiți se caracterizează prin:
- conțin o catenă liniară saturată sau nesaturată - au număr par de atomi de carbon (de la 4 la 26)

PROPEIETĂȚILE ACIZILOR GRAȘI

• Au proprietăți detergente datorită moleculei amfipatice. În mediu bifazic se asociază cu apa
prin capătul polar și cu faza hidrofobă prin catena hidrocarbonată nepolară.
În apă formează micelii.
• Acizii grași saturați cu un conținut de până la C8 sunt lichizi, ceilalți sunt solizi.
• Acizii grași nesaturați sunt lichizi.
• Lipidele membranare sunt mult mai nesaturate decât lipidele de depozit.

DISTRIBUȚIA ACIZILOR GRAȘI IN ORGANISM

În organism, în general, acizii grași sunt esterificați.
• În plasmă, acizii grași liberi sunt în cantitate mică și circulă împreună cu albuminele.
• Acizii grași esențiali sunt acidul linoleic (18:2), acidul linolenic (18:3) și acidul arahidonic
(20:4) și trebuie incluși neapărat în dietă. Ei nu pot fi sintetizați în organism deoarece nu există
enzime.
• Ceilalți acizi grași sunt sintetizați în intestin, ficat, țesutul adipos.
COLESTEROLUL
- Colesterolul nu se află în plante, microorganisme și nevertebrate.
- Colesterolul este o substanță solidă, solubilă în apă.
- Colesterolul are rol structural, fiind prezent în majoritatea membranelor celulare.
- El este precursorul tuturor compușilor steroidici (acizi biliari, hormoni steroizi, precursorul
vitaminei D, etc.).
- Colesterolul liber se poate elimina cu fluxul apos al bilei în intestin unde este transformat de
microflora bacteriană în coprostanol și coprostanonă.
În ficat colesterolul se transformă în acizi biliari care se elimină sub formă de săruri biliare, cu
fluxul apos al bilei, prin intestin.

Acizii biliari primari se sintetizează în ficat din colesterol și sunt:
– Acid colic
– Acid chenodezoxicolic
• Acizii biliari secundari se sintetizează în lumenul intestinal sub acțiunea microorganismelor,
din acizii biliari primari, și aceștia sunt:
– Acidul dezoxicolic
– Acidul litocolic

Acizii biliari au rol important în emulsionarea grăsimilor în intestin datorită caracterului
amfipatic al lor (grupările carboxil și hidroxil sunt hidrofile, nucleul și grupările metil sunt
hidrofobe).

ROLUL ACIZILOR FOSFATIDICI

Intră în structura tuturor fosfolipidelor
• Transformă acizii grași sintetizați în ficat în fosfatide, care sunt componente ale
lipoproteinelor, formă sub care sunt transportate în sânge. Tulburări ale biosintezei fosfatidelor
împiedică transportul acizilor grași și de aici, disfuncții ale ficatului.
• Pot lega încă un rest de glicerină formând fosfatidilgliceroli. Cel mai important compus de
acest fel este cardiolipina, izolată din miocard (membrana internă a mitocondriilor).
• Este singurul fosfatidilglicerol cu funcții imunologice cunoscute.

MOBILIZAREA, TRANSPORTUL ȘI UTILIZAEA LIPIDELOR

• Grăsimile sunt utilizate ca materiale energetice de către majoritatea țesuturilor.

• Acizii grași sunt arși preferențial de miocard, mușchi scheletici, rinichi
Triacilglicerolii (TAG) sunt depozitați în citoplasma celulelor din țesutul adipos. Țesutul adipos
are o distribuție preferențial subcutanată și periviscerală
- sunt locul de sinteză și depozitare a acizilor grași (AG) sub formă de TAG, când organismul
dispune de resurse energetice
- mobilizează AG din TAG de depozit, care sunt transportanți prin sânge la țesuturi și
folosiți ca sursă de energie.
• Acizii grași depozitați ca TAG (lipide neutre), reprezintă 90% din greutatea TAG.
• Ficatul și țesutul adipos îndeplinesc funcții speciale în stocarea rezervelor energetice și
punerea lor în circulație atunci când este nevoie
DIGESTIA ȘI ABSORBȚIA LIPIDELOR
• Aportul de lipide în organism se face pe cale:
- exogenă – din alimente
- endogenă – sinteza lipidelor din proteine și glucide
- sub actiunea lipazei gastrice si salivare in cavitatea bucala si in stomac se produce hidroliza a
aprox 30% din trigliceridele din dieta.
- Acizii grasi rezultati sub actiunea enzimelro mentionate stimuleaza activitatea colecistochiniei,
curgerea bilei si sucului pancreatic

ROLUL ACIZILOR BILIARI ÎN DIGESTIA LIPIDELOR

Este foarte important deoarece în lipsa lor digestia lipidelor nu se produce, iar lipidele sunt
eliminate prin materiile fecale
Acizii biliari au rol în:
- emulsionarea grăsimilor
- activarea lipoproteinelor
- solubilizarea colesterolului liber
- facilitarea absorbției vitaminelor liposolubile

ENZIMELE IMPLICATE ÎN HIDROLIZA LIPIDELOR ÎN INTESTIN

Ø lipaza pacreatica (scindare pana la acizi grasi si glicerol)
Lipidele absorbite trec in circulatia sangvina producand hiperlidemia postprandiala
(administrarea de alcool accelereaza absortia de lipide dar inhiba captarea in tesuturi asa incat
trigliceridele serice cresc dupa o alimentatie bogata in grasimi si consum de alcool)
Ø Colesterol-esteraza pancreatica
Ø Fosfolipaza A2 (in sucul pancreatic)

ABSORBȚIA LIPIDELOR
• Are loc la nivelul vilozităților intestinale (difuzie pasiva)
• Glicerolul străbate mucoasa intestinală și ajunge în circulația portală sau se combină cu
acizii grași, la nivelul mucoasei, formând TAG și alte lipide
• Acizii grași absorbiți sunt liberi sau se combină cu glicerolul rezultând trigliceridele
• Trigliceridele nehidrolizate sunt absorbite în vasele limfatice intestinale
• Fosfolipidele sunt absorbite ca atare sau transformate enzimatic
• Steridele sunt absorbite ca atare sub formă de colesterol esterificat sau hidrolizate cu
formare de colesterol liber

METABOLISMUL LIPOPROTEINELOR PLASMATICE

Enzime implicate
- Acid-glicerol lipaza hepatica– rol degradare a TGA din chilomicroni si VLDL
- Lipoprotein lipaza (endoteliul vascular) – rol formare glicerol din TGA.
Lipoproteinlipazele din diferite tesuturi au proprietati cinetice diferite (enzima din tesutul
adipos atinge viteza maxima dupa ce enzima miocardica a fost deja saturata)
- Lecitin-colesterol acid transferaza (LCAT) – sintetizata in ficat inglobata in HDL
- Acil-CoA-colesterol acil transferaza (ACAT) – enzima intracelulara catalizeaza
esterificarea colesterolului cu acizii grasi
CHILOMICRONII
Ø Sintetizati in celulele mucoasei intestinale si incorporeaza lipidele alimentare absorbite
Ø Confera plasmei un aspect lactescent
Ø Prin intermediul lor TAG exogene sunt trimise catre tesuturi (muschi si tes adipos), o
parte din colesterolul neesterificat este transferat pe HDL
Ø Catabolismul chilomicronilor are loc in doua etape:
- transformarea in resturi chilomicronice (lipoproneinlipaza)
- Captarea resturilor chilomicronice de catre ficat – cu formarea de VLDL

LIPOLIZA
• Reprezintă hidroliza TAG din țesutul adipos cu formare de AG
• Pentru eliberarea AG din TAG sunt necesare 3 enzime diferite – lipaze – TAG-lipaza
hormon sensibilă, DAG-lipaza și MAG-lipaza
• Etapa limitantă de viteză a lipolizei în adipocite este reacția catalizată de TAG lipaza
hormon sensibilă. După ce este activată TAG lipaza, celelalte enzime aflându-se în exces,
realizează hidroliza completă a TAG
• Lipoliza este activată și controlată de glucagon, adrenalină, noradrenalină, ACTH
(hormonul adrenocorticotrop), TSH (tireotropina-hormonul stimulator al tiroidei), GH
(somatotropina sau hormonul de creștere), vasopresina, fiecare având receptori proprii.

METABOLIZAREA ACIZILOR GRAȘI

• Acizii grași rezultați din lipoliză pot fi:
- oxidați total, în proporție mică, pentru a furniza energie metabolică în țesutul adipos
- reconvertiți în țesutul adipos la acil-SCoA de către acil-SCoA sintetază și reesterificați
cu glicerol-3-fosfat (format prin glicoliză din glucoză adusă în țesut de către insulină), cu
formarea TAG – astfel în țesutul adipos are loc un ciclu continuu de lipoliză și reesterificare
- când viteza lipolizei depășește pe cea a esterificării, acizii grași liberi difuzează în
plasmă, unde se leagă de albumine constituind o sursă de energie importantă pentru țesuturi

OXIDAREA ACIZILOR GRAȘI

• Acizii grași fiind puternic reduși constituie o sursă importantă de energie
• Din oxidare se formează:
– NADH și FADH2 care vor fi oxidate în lanțul respirator
– Acetil-CoA care este substrat pentru ciclul Krebs
Degradarea oxidativă completă a unui acid gras până la CO2 și H2O se desfășoară în 3 etape:
- β-oxidarea Are loc în mitocondrie, cu participarea O2, sub acil-CoA sintetaza
- Ciclul Krebs
- Lanțul respirator

CORPII CETONICI
• Se sintetizează în mitocondriile hepatocitelor când concentrația acizilor grași din sânge
este mare (inaniție, dietă bogată în grăsimi, diabet insulino-dependent)
• Acetil CoA, obținută în procesul de β-oxidare, în mitocondriile hepatocitelor, este
utilizată:
– În ciclul Krebs
 – Transformată în mitocondriile hepatocitelor în acetoacetat sau D-β-
hidroxibutirat. Acești compuși împreună cu acetona formează corpii cetonici
Corpii cetonici sunt substrate energetice preferate de inimă, mușchi scheletici, rinichi.
Corpii cetonici sunt echivalenții solubili în apă ai acizilor grași

REGLAREA CETOGENEZEI
• Aport alimentar normal
– Producția hepatică de acetoacetat și β-hidroxibutirat este minimă iar
concentrația acestor compuși în sânge este foarte mică (≤0,2 mM).
– Concentrațiile normale ale corpilor cetonici în sânge nu depășesc 1mg/24h
– Creșterea corpilor cetonici în sânge peste valorile normale duce la
hipercetonemie și cetonurie
• În inaniție
– Sinteza corpilor cetonici este accelerată, concentrația sanguină crește până la 3-5
mM. Acesta este un răspuns normal al organismului la scăderea aportului de
glucide cuplată cu mobilizarea acizilor grași
– Prioritatea metabolică a organismului este asigurarea glucozei necesare pentru
creier și alte țesuturi (eritrocite), care sunt dependente de această sursă de energie

BIOSINTEZA TAG
Pentru a fi transportați la țesuturi și depozitați, AG sunt transformați în TAG prin acilarea celor
trei grupări OH- ale glicerolului
Acizii grași sunt activați în citosol, într-un proces ATP -dependent și sub acțiunea acil-CoA
sintetază
În organismul uman există două căi pentru sinteza TAG:
- calea monoacilglicerolului
- calea glicerol-3-fosfatului

SINTEZA TAG
În ficat
• Capacitatea ficatului de a sintetiza TAG este mare
• Ficatul nu este organ de depozitare a TAG
 • După sinteză, TAG sunt încorporați, împreună cu alte lipide și proteine, în VLDL și apoi
secretați în plasmă, fiind sursă de AG pentru țesuturile extrahepatice
În țesutul adipos
• Sinteza TAG în țesutul adipos (lipogeneza) reprezintă modalitatea de stocare a excesului
caloric, lipidic sau glucidic al organismului
• Lipogeneza este dependentă de glicemie și insulinemie

METABOLISMUL COLESTEROLULUI
• Colesterolul este principalul steroid din organismele animale
• Intră în constituția membranelor celulare și al lipoproteinelor plasmatice
• Se găsește în creier, ficat, gonade, lipoproteinele plasmatice
• Organismul uman conține aprox. 140 g colesterol din care 8 g este prezent în plasmă (în
principal LDL)
• Balanța colesterolului arată că aprox. 1-2 g sunt sintetizate zilnic, din care 1g prin sinteză
endogenă și restul prin aport alimentar (dietă obișnuită – 0,6 g colesterol zilnic)

ROLUL COLESTEROLULUI
• rigidizarea membranei
• fluiditatea membranei
• reducerea permeabilității membranei
• modificările nivelurilor colesterolului celular în membrana plasmatică modulează
funcționalitatea proteinelor implicate în căile de semnalizare
• inhibă cristalizarea care altfel ar apărea în membranele bogate în acizi grași nesaturați

METABOLISMUL GLUCIDELOR

CATABOLISMUL
• Catabolismul reprezintă biodegradarea constituienților celulari la compuși mai simpli
• Catabolismul este un proces biochimic care decurge cu formare de energie
• Energia obținută din catabolism este utilizată pentru desfășurarea diverselor activități ale
organismului:
– Contracția musculară
– Transmisia nervoasă
– Activități de transport de substanțe
– Sinteza de biomolecule necesare creșterii, reparării și întreținerii structurilor
celulare

ANABOLISMUL
• Anabolismul reprezintă procesul de refacere a constituienților celulari din precursori
• Anabolismul decurge cu consum de energie (reacții endergonice) fiind dependente de
reacțiile catabolice
• Randamentele cu care celulele transformă și utilizează energia metabolică sunt net
superioare dispozitivelor create de om, fiind foarte eficiente
 • Transformările metabolice se desfășoară în organism în condiții fiziologice (t0 normală,
pH caracteristic), prin reacții chimice catalizate de enzime și reglate prin mecanisme de
mare finețe de către hormoni.

DIGESTIA GLUCIDELOR
Reprezintă procesul hidrolitic prin care glucidele ingerate sunt transformate în monozaharide,
apte pentru absobție.
Procesul este catalizat de enzime specifice - glicozidaze

Digestia amidonului începe în cavitatea bucală și continuă în duoden prin acțiunea a două
endoglicozidaze:
- amilaza salivară
- amilaza pancreatică
Ambele enzime își încep activitatea de la periferie spre centrul moleculei rupând exclusiv
legăturile α-1-4 glucozidice. Produșii de hidroliză parțială sunt:
- maltoza și izomaltoza
- maltotrioza și malto-oligozaharide liniare cu 4-6 unități de glucoză
- dextrine limită: oligozaharide cu 6-8 resturi de glucoză și cel puțin o legătură α-1-6 glucozidice

OLIGOZAHARIDE
• Se realizează prin hidroliza la capetele nereducătoare a oligozaharidelor din lumenul
intestinal, sub acțiunea exoglicozidazelor asociate ”marginii de perie” a celulelor
epiteliale ale duodenului și jejunului.
DIZAHARIDE
• Digestia dizaharidelor provenite direct din alimentație sau prin hidroliza enzimatică a
amidonului se realizează în intestinul subțire sub acțiunea dizaharidazelor, enzime ce
manifestă specificitate pentru natura dizaharidului

ABSORBȚIA MONOZAHARIDELOR
Absorbția monozaharidelor (glucoză, fructoză, galactoză, manoză, pentoze) se realizează prin
sistemul port hepatic și implică două mecanisme posibile:
• Transportul activ – necesită energie, este unidirecțional, contra gradientului de
concentrație
• Difuzia facilitată care poate fi bidirecțională
Ambele mecanisme necesită sisteme proteice de transport
S-a evidențiat un transportor proteic pentru glucoză (I), galactoză, xiloză și a unui
transportor proteic pentru fructoză și alte monozaharide (II).

DEFICIENȚE ENZIMATICE ÎN ABSORBȚIA ȘI DIGESTIA GLUCIDELOR

• Deficitul enzimatic al unor glicozidaze poate limita digestia și absorbția intestinală a
glucidelor în anumite situații:
– Defecte genetice
– Declin fiziologic datorat vârstei
– Rezecții de mucoasă intestinală
Sau poate duce la intoleranță la dizaharide.
Semnele clinice: dureri abdominale, diaree.
Acumularea de dizaharide nedigerate în intestin crește presiunea osmotică și favorizează intrarea
apei din spațiile interstițiale în intestin, producând pierderi digestive de apă.
Procesele fermentative declanșate de flora bacteriană din intestin produc gaze și substanțe cu
caracter acid care irită mucoasa intestinală.

Principalele cai de metabolizare a glucozei:

1. Glicoliza – cu formare de piruvat/lactat (in functie de prezenta sau absenta oxigenului)
2. Glicogenogeneza – cu formare de glicogen
3. Ciclul pentozofosfatilor – cu formare de pentoze
4. Oxidare – cu formare de acid glucuronic
5. Defosforilare – cu refacerea cantitatilor de glucoza si generare de fosfat anorganic

În anumite condiții (frig, inaniție, efort fizic intens) glicogenul este sintetizat din substanțe
neglucidice - gluconeogeneza
Glicogeneza și gluconeogeneza asigură glicemia constantă, independentă de aportul de
glucoză.
1. Primul mecanism compensează aportul discontinuu,
2. cel de-al doilea compensează aportul insuficient de glucide alimentare.
Glicogenul se află și în alte țesuturi și organe (ex. mușchi) dar nu poate elibera glucoza pentru
menținerea glicemiei constante deoarece nu are enzima corespunzătoare degradării glucozo-1-
fosfat – fosfataza. Aceasta se află doar în ficat și rinichi.
Mecanismul de degradare al glicogenului în ficat – glicogenolizA

GLICOLIZA
• Cale metabolică ce se desfășoară în citoplasma celulelor, în care glucoza este oxidată
până la piruvat și formare de energie.
• În condiții aerobe, în care țesuturile dispun de oxigen, piruvatul rezultat în glicoliză este
oxidat în continuare până la CO2 și H2O prin antrenarea sa în ciclul Krebs și lanțul
respirator.
• În condiții anaerobe, piruvatul este redus la lactat de către LDH
ROLUL GLICOLIZEI
• Glicoliza este prima etapă în degradarea aerobă, totală, a glucozei la CO2 , H2O și
energie.
• Este un proces puternic exergonic, în care se formează 2 molecule de ATP și substraturi
pentru ciclul Krebs și lanțul respirator.
• Glicoliza este singura modalitate de a forma energie în celule fără mitocondrii (eritrocite,
fibre musculare albe).
• Glicoliza furnizează precursori pentru alte procese metabolice.
• Glucoza existentă în cantități mari postprandial, este luată de ficat și transformată în
lipide de rezervă, care se depun și se apelează la ele ca furnizor de energie în momentul
în care scade nivelul glicemiei.
• În perioadele interprandiale glucoza reprezintă combustibilul principal numai pentru
țesuturile glucodependente, care o obțin prin glicogenoliză și gluconeogeneză hepatică.
Glicoliza furnizează componenta glicerol și acetil CoA pentru sinteza acizilor grași și scheletul
de atomi de carbon pentru sinteza unor compuși biochimici: alanina, serina, glicerol-fosfat, 2,3
bifosfoglicerat

IMPORTANȚA METABOLICA A GLICOLIZEI

• Rolul principal – sinteza ATP
• Este o cale oxidativa anaeroba – utilizata in anoxie sau hipoxie
• Muschii scheletici in cursul unor eforturi intense – tesutul nu e oxigenat – utilizeaza
tilizeaza numai glicoliza pentru a obtine ATP necesar contractiilor
• Tesuturile embrionare si cele canceroase sunt caracterizate printr-o glicoliza intensa
(functionare ineficienta a mecanismelor de coordonare a proceselor oxidative aerobe)
• Eritrocitele nu au mitocondrii si un lant respirator – glicoloza este singurul substrat
energetic pe care il pot folosi
• Furnizeaza precursori pentru alti componenti celulari (glicerol fosfat, aminoacizi)

In cadrul ciclului lui Krebs au loc urmatoarele reactii:

- 2 reactii de decarboxilare
- 4 reactii de oxidare
- 1 reactie de fosforilare la nivel substrat

GLUCONEOGENEZA
• Este procesul biochimic de formare a glucozei din compuși neglucidici: aminoacizi,
lactat, glicerol, propionat
• Are loc în ficat sau rinichi.
• Glucoza formată este eliberată în sânge în scopul menținerii constante a glicemiei în
limite normale în intervalul mai lung dintre mese sau în inaniție.
• Este un proces caracteristic catabolismului, caracterizat prin raport glucagon/insulină
mare.
• Începe la 4-6 ore de la ultima masă și devine maximă la 16 ore, când rezervele de
glicogen hepatic s-au epuizat.
• Cele mai multe din reacțiile GNG sunt reacții ale glicolizei, dar parcurse în sens invers,
cu participarea acelorași enzime.

Sunt trei etape specifice procesului de GNG, ireversibile, catalizate de enzime proprii:
1. Transformarea piruvatului în fosfoenolpiruvat
2. Transformarea fructozo-1,6-bisfosfatului în fructozo-6-fosfat
3. Transformarea glucozo-6-fosfatului în glucoză
GNG este un proces consumator de energie, energie

METABOLIZAREA GLICOGENULUI
• Glucoza reprezintă singura sursă de energie pentru eritrocitele mamiferelor și sursa de
energie majoră pentru creier. Deoarece nici eritrocitele și nici creierul nu depozitează
glucoza este necesară o sursă permanentă de glucoză ca să mențină glicemia normală
• SURSE de glucoză:
- Din dietă
 - Produsă prin GNG
- Glicogenoliză (degradarea glicogenului)
GLICOGENUL reprezintă forma de depozitare a excesului de glucide din organismele
animale
Cantități importante se află în mușchi (1% din greutatea umedă) și în ficat (6% din greutatea
umedă)

• Ficatul utilizează glicogenul (Gli) în scopul menținerii glicemiei

• Mușchiul, lipsit de glucozo-6-fosfatază, utilizează Gli ca rezervă de energie, strict
pentru satisfacerea necesităților proprii de ATP
• Rezervele de Gli scad foarte mult la 12-24 ore de inaniție, iar în mușchi în urma
activității musculare intense, ca urmare a glicogenolizei.
• Gli se reface în faza anabolică a metabolismului, caracterizată prin abundență de glucide
• Metabolismul Gli cuprinde:
- Degradarea intracelulară a Gli – glicogenoliza
- Biosinteza intracelulară a Gli - glicogenogeneza

GLICOGENOLIZA
• Este un proces citosolic care cuprinde 4 etape:
1. Fosforoliza glicogenului catalizată de glicogen fosforilază cu formare de glucozo-1-
fosfat.
2. Deramificarea moleculei de Gli este catalizată de o enzimă cu activitate dublă:
- transferazică – amilo-1,4-1,6-glucan transferază
- hidrolazică – amilo-1,6-glucozidaza
3. Izomerizarea glucozo-1-fosfat la glucozo-6-fosfat catalizată de glucomutază
4. Transformarea glucozo-6-fosfat (Glu-6-P) în funcție de țesut:
- în ficat – Glu-6-P hidrolizat la Glu sub acțiunea glucozo-6-fosfatazei
- în mușchi - Glu-6-P intră în glicoliză

GLICOGENOGENEZA
• Este un proces biochimic, citosolic, consumator de energie cu importanță deosebită în
ficat și mușchi
• Presupune formarea legăturilor α-1,4 și α-1,6- glucozidice
1. Sinteza legăturilor α-1,4- glucozidice prin care se alungesc porțiunile liniare ale
moleculelor. Are 6 reactii succesive. Reacția globală este:
(Glucoză)n + Glucoză + 2ATP + HOH = (Glucoză)n+1 + 2ADP + 2Pa
2. Sinteza legăturilor α-1,6- glucozidice, prin care se introduc ramificațiile, este catalizată de
enzima de ramificare amilo-1,4-1,6-transglucozidaza
Biosinteza Gli nu poate începe pe o moleculă individuală de glucoză ci utilizând o moleculă de
glicogen ”primer” inițiatoare.

METABOLISMUL AMINOACIZILOR
AA reprezintă
elementele structurale pentru sinteza proteinelor,
sursă de energie pentru organismele vii și
precursori pentru sinteza unor biomolecule

FONDUL COMUN DE AMINOACIZI

• Metabolismul aminoacizilor (AA) cuprinde o serie de reacții de sinteză și de degradare în
care aminoacizii sunt utilizați ca precursori în sinteza proteinelor sau a altor compuși cu
importanță biologică sau descompuși în scopul obținerii de energie

ABSORBȚIA AMINOACIZILOR
• Transportul aminoacizilor cu configurația L prin membrana intestinală este mediat de
proteinele transportoare specifice – translocaze de grup
• În epiteliul intestinal și rinichi există 5 sisteme de transport
• După absorbție, AA ajung la ficat prin sistemul port
– Ficatul utilizează AA pentru sinteza proteinelor proprii
• Restul AA este distribuit, prin circulația sistemică, la celelalte țesuturi
– AA din plasmă sunt captați rapid de celule, astfel încât concentrația AA în celule
este de 10 ori mai mare decât în plasmă cu scopul asigurării celulelor cu cantități
suficiente și varietatea necesară de AA pentru sinteza proteinelor

CATABOLISMUL AMINOACIZILOR
• 10-14% din energia organismului uman este obținută prin degradarea completă a AA
• AA în exces nu pot fi depozitați în organism dar pot fi transformați în glucoză (și
glicogen) sau diverse lipide
• Diversitatea structurală a AA determină o diversitate de căi metabolice
• Există totuși unele etape comune ale degradării AA:
– Indepartarea gruparii carboxil
– Îndepărtarea grupării amino din poziția α (dezaminarea oxidativă, transaminarea)
– Transportul ionului de amoniu
– Încorporarea amoniacului în uree în vederea excreției din organism
– Conversia scheletului de atomi de carbon al AA la intermediari metabolici
comuni
• Ficatul este principalul sediu al interconversiei aminoacizilor printr-o varietate de procese
anabolice si catabolice. Aminoacizii folositi pentru sinteza hepatica provin din proteinele
alimentare, turn-over-ul metabolic al proteinelor endogene, in principal de origine
musculara si sinteza directa din ficat.
• Majoritatea aminoacizilor care ajung la ficat prin vena porta sunt carbonizati la uree, cu
exceptia aminoacizilor ramificati leucina, izoleucina si valina. O parte din acesti
aminoacizi sunt eliberati in circulatia generala ca aminoacizi liberi si pot juca un rol
important in ciclul glucozalanina
• Majoritatea grupelor amine ale aminoacizilor in exces se elimina sub forma de uree, iar
scheletele lor carbonice sunt transformate in acetil-CoA, acetilacetil-CoA, acid piruvic
sau metabolizati ai ciclului Krebs. Prin urmare, aminoacizii pot fi convertiti in acizi grasi,
copri cetonici sau glucide.
METABOLISMUL AMONIACULUI
Amoniacul este implicat în reacțiile de sinteză și degradare ale aminoacizilor
Prin dezaminarea AA, azotul proteic este eliberat sub formă de amoniac
Forma de excreție a amoniacului este ureea
Cantități foarte mici de amoniac sunt eliminate sub formă de săruri de amoniu
SURSE DE AMONIAC
- azotul din proteine (dezaminarea oxidativă a AA)
- hidroliza grupărilor aminice ale Gln și Asn
- oxidarea aminelor catalizate de aminooxidaze
- dezaminarea derivaților aminați purinici și pirimidinici
- hidroliza ureei prezentă în secrețiile tubului digestiv sub acțiunea ureazei elaborată de
bacteriile intestinale
- degradarea resturilor de proteine din intestin sub acțiunea florei intestinale
Forma de transport a amoniacului în organism este glutamina (ceea ce explica ponderea f redusa
de amoniac plasmatic si ponderea mare a glutaminei).

DETOXIFIEREA AMONIACULUI
La nivel renal, amoniacul format din Gln împreună cu cel format pe alte căi difuzează prin
membrana zonei tubulare și acceptând protoni, formează ionul de amoniu care apare în urină.
Amoniacul produs și colectat de ficat este de 8-9 ori mai mult decât cel renal. Acesta este
transformat în uree (ciclul ureogenetic), compus solubil în apă și fără efect dăunător, care va fi
preluat de sânge și eliminat în urină.

METABOLISMUL HEMOGLOBINEI

BIOSINTEZA HEMULUI
• Are loc în toate țesuturile dar cu intensitate mai mare se desfășoară în celulele sistemului
eritroformator din măduvă, ficat și splină
• Implică o serie de reacții complexe care alternează între mitocondrie și citoplasmă
 • Precursorii procesului de biosinteză sunt glicocolul și succinil- CoA
Etapele biosintezei
1. Sinteza acidului δ-aminolevulinic
2. Formarea porfobilinogenului
3. Formarea protoporfirinei IX
4. Unirea protoporfirinei IX cu Fe2+
Sinteza biliverdinei, sub acţiunea hemoxigenazei care determină ruperea punţii meten a hemului;
consecutiv sintezei are loc eliberarea biliverdinei de pe proteinele de fixare, precum şi a hemului;
2. Transformarea biliverdinei în bilirubină, sub acţiunea biliverdinreductazei
• Degradarea hemului cu formarea bilirubinei este mult mai rapidă decât eliberarea Hb
din hematii, ceea ce determină ca în majoritatea anemiilor hemolitice să apară
hiperbilirubinemie.
• În cazul crizelor hemolitice, în care viteza de eliberare a Hb este mai mare decât cea de
sinteză a bilirubinei, apare hemoglobinemie şi hemoglobinurie.
 
CONJUGAREA BILIRUBINEI ȘI EXCREȚIA PRIN BILA
• Odată sintetizată, bilirubina din macrofage ajunge în plasmă unde se leagă reversibil de
• proteine (albumină), fiind astfel împiedicată răspândirea bilirubinei în ţesuturi
• Bilirubina se poate desprinde de proteine şi datorită particularităţilor structurale de la
nivelul capilarelor sinusoide (dispoziţia discontinuă a celulelor endoteliale şi a
membranei bazale) şi a vecinătăţii lor cu hepatocitele dispuse în cordoane, ea intră în
hepatocite.
• Fiind liposolubilă, bilirubina din hepatocite ar putea traversa înapoi membrana lipidică
celulară, ajungând în plasmă. Difuzia în plasmă este însă limitată de ligandinele
introcitoplasmatice (proteine faţă de care bilirubina are afinitate mai mare faţă de
albumina serică), dar mai ales dobândirea unui caracter hidrosolubil.
• Procesul de hidrosolubilizare a bilirubinei se realizează prin conjugare cu acid
glucuronic.
• Bilirubina conjugată se mai numeşte şi bilirubină directă, spre deosebire de bilirubina
neconjugată, numită şi bilirubină indirectă.

CATABOLISMUL BILIRUBINEI
• Bilirubina directă, conjugată, ajunge prin bilă în intestin, unde sub acţiunea unei beta-
glucuronidaze produsă de microflora intestinală suferă o reacţie de reducere în urma
căreia se formează urobilinogenii.
• O cincime din urobilinogeni se reabsorb la nivelul colonului şi ajung prin circulaţia
portală la ficat, fiind rapid captaţi şi excretaţi în bilă printr-un mecanism activ
energodependent.
• O şi mai mică parte din urobilinogeni ajung în vena suprahepatică sau prin plexurile
venoase hemoroidale, chiar în circulaţia sistemică, fiind eliminaţi pe cale urinară.
• În cea mai mare parte urobilinogenii sunt eliminaţi prin fecale, care capătă culoarea
caracteristică în urma oxidării compuşilor tetrapirolici incolori în stercobilină.