Peptidele

Peptidele sunt combinații de tip amidic în care legătura dintre aminoacizii constituenții este de regulă
stabilită între grupările carboxil și amino din poziția α.
Dintre peptidele biologic acive, aminitim:
-Glutationul (γ-glutamim-cisteinil-glicina) participă la procese redox în majoritatea țesuturilor (cu rol
deosebit în hematii), cat și ca activator al multor sisteme enzimatice. Proprietatile glutationului sunt
conferite de prezența în molecula sa grupării tiolice (-SH).
-Hormonii hipofizei posterioare: Oxitonica si vasopresina, care sunt nonapeptide.
-Hormonii hipotalamici(CRH, TRH, GRH, GnRh) sunt peptide mici, uneori cu structura atipica.
-Parathormonul si calcitonina: peptide ce participa la reglarea metabolismului calciului.
-ACTH(corticotropina) este un peptid ce controleaza dezvoltarea cortexului adrenalelor.
-Bradikinina este agent hipotensiv pe când angiotensina II, care stimulează secreţia de aldosteron, este un
octapeptid cu rol hipertensiv.
-Somatostatina care este sintetizată atât în hipotalamus cât şi în pancreas reglează eliberarea glucagonului,
ca şi a altor hormoni.
-Glucagonul este hormon produs de pancreas cu rol în reglarea glicemiei.
-Endorfinele si encefalinele sunt peptide de marimi variabile, sintetizate in creier cu rol in in memorie,
invatare, comportament, durere, somn.
-Peptidele antibiotice sunt sintetizate de microorganisme. Acestea au o structura peptidica, uneori ciclica
si pot contine D-aminoacizi.
-Alte peptide au importanţă comercială. De exemplu, aspartamul (L-aspartil L-fenilalanil-1-metil ester)
este un îndulcitor artificial de 160 de ori mai dulce ca zaharoza. Indivizii care nu pot metaboliza
fenilalanina au intoleranţă la acest îndulcitor.
-Peptidul C reprezintă un fragment din proinsulină care se eliberează în sânge în raport molar de 1:1 cu
insulina. Determinarea nivelului sangvin al peptidului C poate furniza informații despre etiologia
diabetului zaharat.
-Peptidele natriuretice (BNP, NT-proBNP) sunt neurohormoni care influenteaza homeostazia fluidelor
corporale (prin diureza si natriureza) si tensiunea arteriala, ambele fiind componente majore in
fiziopatologia insuficientei cardiace congestive.

Structura proteinelor
Complexitatea proteinelor a făcut necesară introducerea mai multor trepte de organizare structurală
denumite structură primară, secundară, terţiară şi cuaternară
1.Structura primară a proteinelor sau structura covalentă
Structura primară precizează natura chimică, proporţia şi succesiunea resturilor aminoacidice din
moleculă. Ea redă totalitatea legăturilor covalente din moleculă şi mai este denumită şi structură
covalentă. S-a stabilit că fiecare proteină are o structură primară unică, foarte precis definită.
Determinarea secvenţei aminoacidice este importantă pentru patologia moleculară. Modificarea secvenţei
aminoacidice poate duce la modificarea funcţiei proteinei şi în final la boală. Boli ca anemia falciformă
rezultă din înlocuirea acidului glutamic din poziţia 6 a lanţului β al hemoglobinei cu valina.
Cele două elemente structurale ale unei proteine, axul catenei polipeptidice şi cele 20 de tipuri de radicali
legaţi la Cα, care se pot găsi într-o multitudine de relaţii reciproce, contribuie la realizarea structurii
secundare şi terţiare a proteinelor.
1.Structura secundară a proteinelor se referă la aranjamentul spaţial al axului catenei polipeptidice si este
datorata in exclusivitate legaturilor de hidrogen(intra- sau intercatenare) care se stabilesc intre gruparile –
CO- de la o legatura peptidica cu –NH- de la alta. Astfel, unele proteine adopta un aranjament
elicoidal(structura α helix), iar alte proteine adopta o structura pliata β.
Structura terțiară a proteinelor reprezintă un nivel superior de organizare ce înglobează structura
secundară și care se referă la modul în care structurile secundare de tip α helix sau foaie plisata,
corespunzătoare unor anumite proteine, sunt asamblate.
Structura cuaternara a proteinelor reprezintă nivelul cel mai înalt de organizare structurală și apare la
proteinele alcătuite din mai multe lanțuri polipeptidice, de regulă un număr mic și par, astfel se formează
o unitate de sine stătătoare numită proteină oligomera cu o structură spațială bine definită

Etapa de biosinteză a proteinelor presupune traducerea mesajului genetic înscris în ADN şi transcris în
ARNm. Această etapă decurge la nivelul ribozomilor şi constă în adăugarea succesivă a câte unui reziduu
aminoacidic la capătul C-terminal în creştere al polipeptidului. Constituienții necesari sintezei proteinelor
sunt: aminoacizii, ribozomii, ARN mesager (ARNm), ARN de transfer (ARNt), surse de energie, factori
proteici.
Etapele biosintezei proteice sunt:
1.Activarea aminoacizilor: aceasta etapa are loc la nivelul citoplasmei. Aici, cei 20 aminoacizi naturali
vor fi esterificați la molecula de ARNt corespunzătoare, cu ajutorul enzimei aminoacil-ARNt sintetaza.
2. Etapa de iniţiere presupune formarea complexului 30S şi necesită participarea următoarelor
componente: ARNm, subunitatea ribozomală 30 S, N-formil metionil- ARNt fmet , factorii de iniţiere IF-1,
IF-2, IF-3 şi GTP. În timpul acestei etape, ARNm care poartă informația genetică codificată, necesară
sintezei lanțului polipetidic, se leagă de subunitatea ribozomala mică.Ulterior, aminoacilui-ARNt inițial
se va lega de subunitatea ribozomală mare pentru a forma complexul de inițiere.
3.Elongarea lanţului polipeptidic constă în adăugarea succesivă de aminoacizi până ce se constituie
proteina de sintetizat. Procesul de elongare necesită GTP şi trei factori de elongare (EF-Tu, EF-Ts şi EF-
G), proteine prezente în celule în proporţie de 5%-10% din totalul proteinelor.
4.Terminarea sintezei proteinei şi eliberarea sa Elongarea continuă până se ajunge la unul dintre codonii
stop (UAG, UCA, UAA), care semnalizează sfârşitul lanţului polipeptidic.
5.Prelucrări posttraducere ale proteinei În cea de a cincea și ultima etapă a sintezei proteinelor, lanțul de
peptide nou format este pliat și prelucrat pentru a ajunge la forma sa biologică activă.

Prima etapă în degradarea intracelulară a aminoacizilor constă în îndepărtarea grupării amino din poziția
alfa prin reacții de transaminare sau prin dezaminarea oxidativă.

4.1 Reacția de transaminare

Constă în transferul unei grupări amino de pe un aminoacid pe un α-ceto acid cu formarea unui nou
aminoacid și a unui nou α-ceto acid, transfer la care participă coenzima vitaminei B6, piridoxalfosfatul.
Transaminazele acționează reversibil și ele prezintă specificitate pentru una sau pentru ambele perechi de
aminoacid-cetoacid:
4.2 Dezaminarea oxidativă a acidului glutamic

În cadrul reacției de dezaminare oxidativă, catalizată de glutamat dehidrogenază (GDH), acidl glutamic
este transformat prin dehidrogenare în acidul iminoglutaric care reacționează spontan cu apa formându-se
acid α-cetoglutaric și amoniac. Coenzima dehidrogenazei pentru reacția de degradare a acidului glutamic
este NAD+.
Biosinteza ureei
Ureea este sintetizată în ficat printr-o secvenţă ciclică de reacţii cunoscută sub numele de ciclul
ureogenetic sau ciclul Krebs-Hensleit si se desfașoară în mitocondriile hepatocitului și în citosol,
cuprinzand următoarele etape:
1. Amoniacul se condensează cu CO2 și ATP (în mitocondrie), rezultând carbamilfosfat. Enzima:
carbamilfosfat sintetaza mitocondrială.
2. Transferul grupării carbamil de pe carbamil fosfat pe ornitină (în mitocondrie), rezultând citrulina, care
va ajunge în citosol prin difuziune. Enzima: ornitin-carbamoil-transferaza.
3. Condensarea citrulinei cu acidul aspartic (în citosol), reacție care necesită ATP, rezultă acidul
argininosuccinic. Enzima: argininsuccinat-sintetaza.
4. Scindarea acidului argininosuccinic în arginină și acid fumaric (în citosol). Enzima: argininsuccinază
(are specificitate stereochimică, exclude formarea acidului maleic).
5. Hidroliza argininei (în citosol) Enzima: arginaza (dependenta de Co2+ și Mn2+) Din reacție rezultă
ornitina și uree.
Ureea este transportată în forma liberă la rinichi. Excreția ureei se realizează majoritar prin urină (90%
din uree), iar în cantități mai mici prin transpirație și materii fecale.

Ghid de biochimie clinică în specialitatea medicină de laborator / Codruţa Popa, Corina Muscurel. -
Bucureşti : Editura Universitară "Carol Davila", 2016

Valeriu Atanasiu, Maria Mohora și colaboratorii Biochimie Medicală partea I. Editura Universitară “Carol
Davila” București, 2017
Maria Mohora – Biochimie medicală ediția a VI-a, revizuită. Editura NICULESCU, 2015

Clinical chemistry : techniques, principles, correlations / [edited by] Michael L. Bishop, Edward P.
Fody, Larry E. Schoeff. -- 6th ed.

https://www.sciencedirect.com/topics/biochemistry-genetics-and-molecular-biology/urea-cycle

1. Peptide biologic active

2. Nivele de organizare a macromoleculelor
proteice
3. Biosinteza proteica
3.1 Degradarea aminoacizilor: reactiile de
transaminare si reactia de dezaminare
oxidativa, degradarea scheletului de
atomi de carbon
3.2 Biosinteza ureei
1. Amoniacul se condensează cu CO2 și ATP (în mitocondrie), rezultând carbamilfosfat.
Enzima: carbamilfosfat sintetaza mitocondrială
2. Transferul grupării carbamil de pe carbamil fosfat pe ornitină (în mitocondrie), rezultând
citrulina, care va ajunge în citosol prin difuziune.
Enzima: ornitin-carbamoil-transferaza
3. Condensarea citrulinei cu acidul aspartic (în citosol), reacție care necesită ATP, rezultă
acidul argininosuccinic.
Enzima: argininsuccinat-sintetaza
4. Scindarea acidului argininosuccinic în arginină și acid fumaric (în citosol).
Enzima: argininsuccinază (are specificitate stereochimică, exclude formarea acidului
maleic)
5. Hidroliza argininei (în citosol)
Enzima: arginaza (dependenta de Co2+ și Mn2+)

Din reacție rezultă ornitina și uree. Ureea este transportată în forma liberă la rinichi.
Excreția ureei se realizează majoritar prin urină (90% din uree), iar în cantități mai mici
prin transpirație și materii fecale.
Bibliografie:

1. Ghid de biochimie clinică în specialitatea medicină de laborator / Codruţa Popa, Corina Muscurel. -
Bucureşti : Editura Universitară "Carol Davila", 2016
2. Valeriu Atanasiu, Maria Mohora și colaboratorii Biochimie Medicală partea I. Editura Universitară
“Carol Davila” București, 2017
3. Maria Mohora – Biochimie medicală ediția a VI-a, revizuită. Editura NICULESCU, 2015
4. Clinical chemistry : techniques, principles, correlations / [edited by] Michael L. Bishop, Edward P.
Fody, Larry E. Schoeff. -- 6th ed.
5. https://www.sciencedirect.com/topics/biochemistry-genetics-and-molecular-biology/urea-cycle