BIOCHIMIE – curs 2.

Metabolismul materiei vii

Proteinele
Proteinele sunt substanţe organice macromoleculare formate din lanţuri simple sau complexe de
aminoacizi; ele sunt prezente în celulele tuturor organismelor vii în proporţie de peste 50% din greutatea
uscată. Toate proteinele sunt polimeri ai aminoacizilor, în care secvenţa acestora este codificată de către
o genă. Fiecare proteină are secvenţa ei unică de aminoacizi, determinată de secvenţa nucleotidică a
genei.

Biosinteza proteinelor este un proces prin care fiecare celulă îşi sintetizează proteinele proprii,
prin intermediul unui proces care include multe etape, sinteza începînd cu procesul de transcripţie şi
terminînd cu procesul de translaţie.Procesul deşi similar, este diferit în funcţie de de celulă: eucariotă
sau procariotă.

Datorită compoziţiei, fiind formate exclusiv din aminoacizi se întîlnesc alături de alţi compuşi
importanţi de tipul polizaharidelor, lipidelor şi acizilor nucleici începînd cu structura virusurilor, a
organismelor procariote, eucariote şi terminînd cu omul.Practic nu se concepe viaţă fără
proteine.Proteinele pot fi enzime care catalizează diferite reacţii biochimice în organism, altele pot juca
un rol important în menţinerea integrităţii celulare (proteinele din peretele celular), în răspunsul imun şi
autoimun al organismului.

Tipuri de proteine
În funcţie de compoziţia lor chimică ele pot fi clasificate în:

 Holoproteine cu următoarele clase de proteine

o Proteine globulare (sferoproteine) sunt de regulă substanţe solubile în apă sau în

soluţii saline:protaminele, histonele, prolaminele, gluteinele, globulinele, albuminele.

o Proteinele fibrilare (scleroproteinele) caracteristice regnului animal, cu rol de

susţinere, protecţie şi rezistenţă mecanică:colagenul, cheratina şi elastina.

 Heteroproteinele sunt proteine complexe care sunt constituite din o parte proteică şi o parte
prostetică; în funcţie de această grupare se pot clasifica astfel:

o Glicoproteine

o Lipoproteine

o Nucleoproteine

Structura proteinelor
Aminoacizi standard
Din punct de vedere chimic, proteinele sunt heteropolimeri constituiţi din 20 de L-α aminoacizi
(aşa numiţii aminoacizi standard vezi tabelul), în care grupările carboxil se pot combina cu grupările

1 Prof. Mihai Florenta

amino formînd legături peptidice, formînd lanţurile peptidice. Aminoacizii standard au proprietăţi
variate, proprietăţi care sunt direct responsabile de structura tridimensională a proteinei, dar şi de
proprietăţile acesteia.

Alanină ALA A
Arginină ARG R
Asparagină ASN N
Aspartat ASP D
Cisteină CYS C
Acid glutamic GLU E
Glutamină GLN Q
Glicină GLY G
Histidină HIS H
Isoleucină ILE I
Leucină LEU L
Lizină LYS K
Metionină MET M
Fenilalanină PHE F
Prolină PRO P
Serină SER S
Treonină THR T
Triptofan TRP W
Tirosină TYR Y
Valină VAL V

În lanţul polipeptidic aminoacizii formează legăturile peptidice prin cuplarea grupei carboxil cu
o grupă amino; odată legat în lanţul proteic aminoacidul se "transformă" în aminoacid "rezidual" iat
atomii de carbon ,azot, hidrogen şi oxigen implicaţi în legături formează "scheletul" proteinei. Atunci
cînd lanţul proteic se tremină cu o grupă carboxil poartă denumirea de carboxi-terminus sau ( C -
terminus), în timp ce, dacă se termină cu gruparea amino, devine amino-terminus (N-terminus).

Responsabile de proprietăţile chimice sunt aceleaşi grupări carboxil şi amino libere, neimplicate
în formarea legăturilor peptidice, însă mai intervin şi diferiţii radicali grefaţi pe scheletul proteinei.

 Datorită grupărilor carboxil şi amino libere ele dau aceleaşi reacţii ca şi la aminoacizi.
 Caracterul amfoter este responsabil de formarea de săruri atît cu bazele cît şi cu acizii
 Legătura peptidică este responsabilă de formarea de combinaţii complexe denumie
chelaţi.
 Prezenţa diferiţilor radicali alchilici, sau arilici determină formarea unor derivaţi ai
substanţelor proteice (derivaţii halogenaţi şi nitrici sunt cei mai importanţi).

2 Prof. Mihai Florenta

După funcţiile pe care le îndeplinesc în organismele vii, proteinele(holoproteinele) şi
proteidele(heteroproteinele) se pot împărţi în patru grupe distincte şi anume :
— Proteine cu rol metabolic, de catalizator. Rolul cel mai important îl deţin, în cazul acesta,
enzimele, proteine cu structură globulară în marea majoritate a cazurilor, şi care au capacitatea de a
cataliza reacţiile chimice din organism. Astăzi sînt cunoscute aproximativ 2 000 de enzime care
catalizează reacţii specifice. În categoria aceasta pot fi incluse şi proteinele cu activitate hormonală, ca
insulina sau hormonii secretaţi de hipofiză.

— Proteine structurale, cu rol în contracţia musculară, aşa cum sînt miozina şi actina, ca şi cele de
susţinere, aflate în păr, unghii, piele, tendoane, ţesut conjunctiv. Din punct de vedere al cantităţii,
proteinele din grupa aceasta constituie majoritatea proteinelor din organism.

— Proteine de protecţie, care au rolul de a proteja organismul de diverse acţiuni ce pot tulbura unele
aspecte metabolice. În această categorie sînt incluse proteinele cu rol în imunitate, ca şi cele care
determină coagularea sîngelui. În primul caz este vorba de gama-globuline, iar în al doilea de trombină
şi de fibrinogen.

— Proteine cu funcţie de transport: gaze (ca hemoglobina pentru oxigen), ioni (ca siderofilina pentru
fier şi ceruloplasmina pentru cupru), lipide (ca diverse globuline serice sau albumina).

Diversităţii funcţiilor biologice îndeplinite de proteine îi corespund structuri complexe. Privind

proteinele comparativ cu glucidele şi lipidele se observă că în toate glucidele, inclusiv în polizaharide,
nu se întîlnesc mai mult de două-trei unităţi structurale (monozaharide) diferite legate între ele, situaţie
care se constată şi la lipide. Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre proteine, biomolecule alcătuite din
lanţuri lungi, rezultate prin condensarea celor 22 de aminoacizi. Pentru a sublinia cele expuse mai sus,
se apreciază că într-o singură bacterie — organism molecular — există aproximativ 3 000 de proteine
diferite, în timp ce omul are mai mult de 5 milioane de proteine complet diferite. Dacă se mai adaugă şi
faptul că proteinele diferă de la specie la specie, numărul acestora fiind estimat la peste un milion de
organisme diferite, se poate trage concluzia că numărul total al proteinelor din natură se ridică la o cifră
enormă.

Exemple de proteine şi funcţii îndeplinite de acestea

Proteina Funcţia

Colagenul Principala proteină a ţesuturilor conjunctive

3 Prof. Mihai Florenta

Histona Proteină nucleară asociată cu ADN

Spectrina Proteină eritrocitară cu rol în menţinerea formei

celulare

Amilaza Enzimă, participă la digestia amidonului

Pepsina Enzimă, participă la digestia proteinelor

Glicogen sintaza Enzimă, participă la sinteza glicogenului

Lactat Enzimă, catalizează oxidarea lactatului la piruvat

dehidrogenaza

Actina Proteină contractilă din muşchi

Miozina Proteină contractilă din muşchi

Insulina Hormon pancreatic hipoglicemiant

Hormonul de Hormon hipofizar

creştere

Serumalbumina Proteină plasmatică, transportă ioni, vitamine,

hormoni

Hemoglobina Transportă oxigenul în sistemul circulator

Transferina Transportă ioni de fier în plasmă

Feritina Forma de depozitare a fierului

Citocromii Transportă electroni

Imunoglobulinele Anticorpi care fixează şi imobilizează agenţii

bacterieni

Fibrinogenul Proteină plasmatică cu rol în coagularea sângelui

Glucide

Zaharidele cunoscute şi sub denumirea de glucide sunt substanţe organice, cu funcţiune mixtă ce
au în compoziţia lor atât grupări carbonilice cât şi grupări hidroxilice.

Glucidele constituie o clasă de substanţe foarte importantă atât pentru organismele animale cât şi
pentru cele vegetale. Sub aspect biochimic şi fiziologic , glucidele constituie o materie primă pentru
sinteza celorlalte substanţe:proteine, lipide, cetoacizi, acizi organici. De asemenea constituie substanţe
de rezervă utilizate de către celule şi ţesuturi. Biosinteza lor se realizează prin fotosinteză.

4 Prof. Mihai Florenta

Nomenclatura

Cel care incearcă prima dată să denumească glucidele este C.Schmidt în anul 1844,care le
denumeşte hidraţi de carbon,datorită raportului observat între atomii de hidrogen şi oxigen de 2:1. Se
propune formula generală de Cn(H 2O)n. Formula propusă are 2 incoveniente:

 Hidrogenul şi oxigenul nu sunt legaţi sub forma de molecule de apă de atomul de carbon
 sunt substanţe de tipul aldehidei formice CH2O, acid lactic C 3(H2O)3, care nu sunt
glucide.

Nomenclatura actuală de glucide provine de la grecescul γλικισ (glikis=dulce).Nici această

denumire nu este riguros ştiinţifică deoarece glucide cu masă mare(celuloză, amidon) nu au gust dulce.

Clasificarea

Are la bază comportarea glucidelor la reacţia de hidroliză:

1. Oze - Cunoscute şi sub denumirea de monoglucide sunt glucidele care prin hidroliză nu pot fi
descompuse în molecule mai simple care să posede proprietăţi fizico - chimice caracteristice
glucidelor;

2. Ozide - substanţe formate prin unirea mai multor molecule de monoglucide:

 Oligoglucide formate dintr-un număr mic de resturi de monoglucide

 Poliglucide număr foarte mare de monoglucide.

Ozele, sau monozaharidele, sau zaharurile simple, conţin o singură unitate polihidroxicarbonilică
(sunt deci nehidrolizabile). După natura grupării carbonil din moleculă, se împart în aldoze şi cetoze, iar
după numărul atomilor de carbon se împart în trioze, tetroze, pentoze, hexoze, heptoze, octoze:

CHO CH2OH

I I

(CHOH)n (n = 1 - 6) C=O (n = 0 - 5)

I I

5 Prof. Mihai Florenta

CH2OH (CHOH)n

CH2OH

Cele mai importante şi abundente sunt hexozele (glucoza, fructoză, galactoză) şi pentozele (riboză).

Ozidele se împart, după numărul de unităţi monozaharidice la care dau naştere prin hidroliză, în
oligozide şi poliozide.

Oligozidele sau oligozaharidele sunt constituite dintr-un număr relativ mic de unităţi monozaharidice
(între două şi zece) legate covalent. Dintre oligozaharidele care se găsesc în ţesuturile animale şi
vegetale, ca atare, cele mai frecvente sunt: zaharoza, lactoza, maltoza. Oligozaharidele constituite din
mai multe subunităţi monozaharidice nu se găsesc libere; ele formează lanţurile laterale ale unor catene
polipeptidice din structura glicoproteinelor.

Polizaharidele conţin un număr mare de unităţi monozaharidice (de ordinul sutelor sau miilor), pe care
le pot elibera prin hidroliză. Polizaharidele cele mai răspândite în regnul vegetal sunt amidonul şi
celuloza, iar în regnul animal, glicogenul.

Monozaharidele

Proprietăţile fizice : monozaharidele sînt substanţe cristalizate incolore şi care, datorită numeroaselor
grupări hidroxilice din structura lor, sînt uşor solubile în apă, la concentraţii ridicate formînd siropuri.
Sunt greu solubile în alcool şi insolubile în eter şi cloroform. Au gust dulce.

Proprietăţile chimice ale monozaharidelor se datorează atît existenţei grupării carbonilice, cît şi
hidroxililor alcoolici secundari şi a celui primar. Principalele proprietăţi datorate existenţei grupării
carbonilice sunt reducerea şi oxidarea.

Cel mai important reprezentant al monozaharidelor este glucoza, larg răspîndită atît în regnul
vegetal, cît şi în cel animal. Se găseşte liberă, dar şi ca ester fosforic şi intră în structura unor importante
polizaharide de origine vegetală — amidonul şi celuloza — şi animală — glicogenul — şi a unor

6 Prof. Mihai Florenta

oligozaharide ca maltoza, lactoza, zaharoza. Poate avea o origine exogenă (alimentară) şi una endogenă
(de formare în interiorul organismului). Glucoza este materia primă a oxidoreducerilor din organism,
proces în urma căruia se eliberează energia necesară tuturor manifestărilor vitale — fizice, intelectualo-
nervoase, de sinteză şi de degradare — care au loc în organismul tuturor vieţuitoarelor.

Glucoza exogenă provine în mare parte prin hidroliza enzimatică a amidonului sau a dizaharidelor
— lactoza şi zaharoza — introduse odată cu alimentele. După absorbţia sa din intestin este transportată
prin vena portă la ficat unde au loc trei procese, şi anume : o parte este metabolizată pentru a se obţine
energie, alta este depozitată sub formă de glicogen hepatic, iar a treia parte este eliberată din nou în
sînge şi distribuită tuturor celorlalte organe şi ţesuturi. Aşadar, transportul glucozei în organism se face
prin sînge unde se găseşte într-o concentraţie riguros menţinută între anumite limite 80—120 mg% orice
creştere sau scădere de mai lungă durată reprezentînd consecinţa unor grave tulburări metabolice.

Concentraţia glucozei în sînge este denumită glicemie, creşterile şi scăderile peste şi sub nivelul normal
fiind numite hiper- şi, respectiv, hipoglicemie. Glucoza nu este identificată în mod normal în urină,
deoarece e reabsorbită la nivelul rinichilor. Prezenţa glucozei în urină se numeşte glicozurie şi se
datoreşte fie depăşirii unui anumit „prag" de concentraţie sanguină, fie unei tulburări renale.

Glucoza se poate forma în organism, la nivelul ficatului prin izomerizarea enzimatică a manozei, a
galactozei şi a fructozei, precum şi din substanţe „glucoformatoare", printre care cităm unii aminoacizi,
acidul lactic şi alţi intermediari metabolici. Această posibilitate endogenă de formare a glucozei există
numai în ficat şi în rinichi. Dintre derivaţii mai importanţi ai glucozei — care au fost amintiţi mai sus —
se menţionează : acidul glucuronic şi sorbitolul, care reprezintă o substanţă de plecare în sinteza în
laborator a vitaminei C.

Manoza este un constituent important al polizaharidelor de origine vegetală (manane) şi

component al unor glicoproteine ce se găsesc în ser, ca albumina şi globulinele, sau în diverse ţesuturi şi
organe. A fost identificată şi în structura unor polizaharide de origine bacteriană, ca în bacilul
tuberculos. În ficat, manoza se poate transforma cu uşurinţă în glucoza.

Practic nu se găseşte liberă în organism, ci numai ca ester fosforic. Derivaţii mai importanţi ai manozei
sînt: manita, poliolul respectiv, care se găseşte în mană şi în unele alge marine, cu o largă utilizare în
industria alimentară (valoarea lor calorică derivînd din posibilitatea transformării în glucoza), şi mai
ales acizii sialici.

7 Prof. Mihai Florenta

 Galactoza se găseşte în natură mai ales sub formă de lactoză, dizaharid prezent în lapte. În ficat se
transformă cu uşurinţă în glucoza, din care dealtfel se poate forma endogen printr-un proces specific ce
are loc mai ales în glanda mamară în timpul lactaţiei. Este un constituent important atît al unor
glicoproteine cît şi al unor lipide complexe, glicolipide denumite cerebrozide, care se găsesc în creier şi
în general în ţesutul nervos.

Fructoza este singura cetohexoză importantă din punct de vedere biologic. Se găseşte liberă sau în
diverse combinaţii. Se poate transforma cu uşurinţă în glucoza şi se metabolizează prin aceleaşi
secvenţe urmate, la o anumită etapă şi de glucoza. Se găseşte în fructele dulci, în special în struguri şi în
mierea de albine, iar în combinaţie cu glucoza în zaharoză (zahărul comercial), în cîteva trizaharide mai
puţin importante din punct de vedere biologic şi într-o serie de polizaharide. Este cel mai dulce
monozaharid.

Fructoza are un mare rol în mobilitatea spermatozoizilor şi a metabolismului lor energetic, ceea ce
explică faptul că în celulele seminale există o cale specifică de transformare enzimatică a glucozei în
fructoza, care are loc printr-o serie de procese succesive de hidrogenare.

Oligozaharidele

Oligozaharidele sînt substanţe care conţin în structura lor minimum două sau maximum zece
monozaharide. Din punct de vedere biologic, cea mai mare importanţă pentru om o au dizaharidele.

Maltoza este un dizaharid format din două molecule de a-glucoză legate glicozidic între atomii C1
şi C4, denumirea ei chimică fiind a-glucozido-4-a-glucoză. Maltoza nu e larg răspîndită în natură ; ia
naştere în intestinul subţire în urma hidrolizei amidonului sau glicogenului de către amilază, o enzimă
specifică. Maltoza este ulterior hidrolizată tot enzimatic, sub acţiunea maltazei, la două molecule de α-
glucoză. Este posibil să se facă şi o hidroliză neenzimatică, acidă sau alcalină, care se poate, bineînţeles,
efectua în laborator, de unde rezultă, ca termen final, α-glucoza.

Polizaharidele

Polizaharidele sunt răspândite în natură, avînd rol de susţinere, de constituţie sau de rezervă. Se
disting holopolizaharide, formate practic numai din oze, ca amidonul, celuloza sau glicogenul, sau

8 Prof. Mihai Florenta

heteropolizaharide, ca glicoproteinele, lipoproteinele sau mucopolizaharidele, în structura cărora, in
afară de oze mai sînt prezente şi componente neglucidice, ca de exemplu proteine.

Amidonul este un polizaharid alcătuit din α-glucoză, foarte răspîndit in natură şi cu valoare
alimentară deosebită, constituind aproximativ 50 % din glucoza exogenă utilizată de organismul uman.
Este puţin solubil în apă, cu care formează o cocă. Prin încălzire (60—80°C) se solvă, dînd naştere unei
soluţii coloidale. Nu are proprietăţi reducătoare, fapt care denotă că practic toţi hidroxilii semiacetalici
sînt angajaţi în legături glicozidice. În prezenţa iodului amidonul dă o culoare albastră, datorită formării
unui complex; iodul se absoarbe la suprafaţa amidonului şi lasă să treacă numai razele albastre ale
luminii. Ca o confirmare că iodul nu se leagă covalent de amidon este faptul că prin încălzire culoarea
albastră dispare, şi că printr-o hidroliză menajată culoarea se schimbă odată cu scăderea masei
moleculare relative a amidonului. Astfel, culoarea albastră pe care o dă amidonul trece succesiv la roşu-
violaceu, roşu, iar în cele din urmă dispare, aceasta marcînd scăderea masei moleculare cu formarea, în
ordine, a următorilor compuşi: amilo-, eritro- şi respectiv acrodextrine.

Ca termen final al hidrolizei enzimatice se formează maltoza, iar ca termen final al hidrolizei acide sau
alcaline, α-glucoza. De aici concluzia că amidonul este format dintr-un număr ridicat de resturi de α-
glucoză, care variază în funcţie de sursa vegetală din care a fost extras.

Glicogenul, format tot din glucoza, reprezintă forma de rezervă, de depozit a glucozei în
organismele animale. Se găseşte în cantitate mare în ficat şi în muşchi, iar în urme şi în alte organe. Ca
structură, glicogenul este asemănător cu amilopectina din amidon, fiind deci puternic ramificat. Glico-
genul este solubil în apă, formînd o soluţie opalescentă, dar insolubil în alcool. Cu iodul dă o coloraţie
mai închisă decît amidonul. Datorită analogiei de structură, este hidrolizat în intestin sub acţiunea
aceloraşi enzime care acţionează şi asupra amidonului.

Celuloza, este substanţa de susţinere a plantelor, reprezentînd aproximativ 50% din totalul
carbonului organic al biosferei. Cu toate acestea, celuloza nu are decît o valoare energetică limitată,
datorită faptului că în organismul uman nu există sisteme enzimatice care să desfacă legătura care se
realizează între unităţile de β-glucoză. O cantitate limitată de celuloză este desfăcută sub acţiunea
enzimelor florei intestinale aflată în intestinul gros. Celuloza are însă un rol fiziologic destul de
important în motilitatea intestinală.

9 Prof. Mihai Florenta

Lipide
Lipidele sunt substanţele organice grase, insolubile în apă, dar solubile în majoritatea
substanţelor organice, ce conţin grupa hidrocarbon. Acestea joacă un rol important în viaţa materiei vii.

Lipidele au urmatoarele funcţii:

1. energetică şi de rezervă (lipidele sunt mai energoeficiente ca proteinele, fiind păstrate în

organism cel mai des în ţesutul adipos);

2. structurală (sunt prezente în cadrul membranei celulare, constituind un fel de barieră pentru
substanţele de dinafară);

3. reglatorie (hormonii lipidali);

4. imunoprotectoare;

5. de accelerare a metabolismului (în calitate de coenzime);

6. de pigmenţi.

Definiţie, clasificare, rol biologic

Lipidele sînt substanţe naturale insolubile în apă, solubile însă în solvenţi organici ca benzen, eter,
cloroform, eter de petrol etc, cu ajutorul cărora pot fi extrase din materialele biologice. În marea lor
majoritate lipidele conţin acizi graşi cu mai mult de opt atomi de carbon, esterificaţi, cel mai adesea cu
glicerolul sau sfingozina, doi alcooli polihidroxilici.

Lipide – simple (ternare C; H; O) – gliceride (glicerol, acizi graşi)

- steride ( steroli şi acizi graşi)

- ceride (alcooli monohidroxilici superiori, acizi graşi)
- complexe (C; H; O; N; P; S) - glicerofosfolipide: glicerol, acizi graşi, acid fosforic, diverşi
campuşî hidroxilici (colină, serină, inozitol )

- sfingofosfolipide : sfingozină ,acizi graşi, acid

fosforic,colină, colamină

- sfingolipide: sfingozină, acizi graşi, galactoză

10 Prof. Mihai Florenta

 Lipidele au un rol metabolic deosebit de important, interrelaţionând cu metabolismul lipidic cu
metabolismul glucidic şi proteic.

Lipidele au un rol energetic de prim rang, fiind clasa de substanţe care pot elibera cea mai mare
cantitate de energie, mai mare decît glucidele, şi anume 9,3 calorii/g faţă de 4 calorii/g. Rolul energetic
este deţinut de acizii graşi care sînt eliberaţi prin hidroliză din trigliceride. Lipidele, mai ales
fosfolipidele, sînt componente de bază ale structurii formaţiunilor subcelulare, în special a membranei,
au aşadar un rol plastic-structural important.

De asemenea, lipidele, şi mai cu seamă trigliceridele, protejează corpul de frig şi de şocuri

mecanice. În sfîrşit, lipidele, prin fosfolipide uşurează şi permit transportul electronilor de-a lungul
trunchiului nervos participînd la transmiterea impulsului nervos.

Structura şi proprietăţile principalilor componenti ai lipidelor

Acizii graşi

Acizii graşi sînt consideraţi compuşii de bază ai lipidelor. Din celule au fost izolaţi peste 70 de acizi
graşi, care, deşi prezintă structuri variate; au o serie de caracteristici comune şi anume : au minimum 8
atomi de carbon; au întotdeauna un număr par de atomi de carbon; au o grupare carboxil terminală. Se
găsesc într-o cantitate limitată în stare liberă, majoritatea intrînd în structura diverselor tipuri de lipide,
mai ales în trigliceride. Acizii graşi pot fi clasificaţi după cum urmează :

— cu catenă normală saturată ;

— cu catenă normală nesaturată;

— acizi graşi speciali: — acizi-alcooli;

— acizi ramificaţi;

— acizi ciclici.

11 Prof. Mihai Florenta

 Acizii graşi saturaţi importanţi din punct de vedere biologic, au între 14 şi 24 atomi de carbon,
purtînd, în ordine, următoarele denumiri : acid miristic (14), acid palmitic (16), acid stearic (18), acid
arahidic(20), acid behenic (22) şi acid lignoceric (24).

Cei mai însemnaţi acizi graşi din această clasă sînt cei cu 16 şi 18 atomi de carbon, şi anume acidul
palmitic şi cel stearic. Acizii graşi au o origine exogenă şi una endogenă.

Acizii graşi nesaturaţi se găsesc în lipide într-o cantitate mai mare decît cei saturaţi, reprezentînd
aproximativ 75% din totalul acizilor graşi constituenţi ai lipidelor. Principalii acizi nesaturaţi au 18,20
sau 24 atomi de Carbon şi una, două, trei sau patru duble legături.

Cei mai răspîndiţi acizi graşi nesaturaţi sînt acizii : oleic, linoleic, linolenic şi arahidonic; în afară de
aceştia se mai întîlnesc şi acizii palmitoleic şi nervonic.

Acizii graşi esenţiali s-au identificat cînd s-a constatat că lipsa unor factori lipidici din hrana
animalelor de experienţă determină tulburări metabolice grave ca : întîrzieri în dezvoltare, dermite,
căderea părului, necroze, tulburări e reproducere etc. Aceste simptome dispăreau însă după introducerea
alimentaţie a acizilor graşi nesaturaţi. Ulterior s-a putut identifica că tulburările se produc numai cînd
lipsesc acizii linoleic, linolenic şi arahidonic, care se numesc acizi graşi esenţiali şi care, iniţial, fuseseră
trecuţi în rîndul vitaminelor (constatîndu-se însă mai tîrziu că nu îndeplinesc condiţiile necesare pentru a
fi consideraţi vitamine).

Aceşti acizi graşi trebuie introduşi prin hrană, deoarece nu sînt sintetizaţi de organismele animale,
care nu au enzima ce determină procesele de dehidrogenare.

Una din principalele cauze ale multiplelor tulburări pe care le provoacă lipsa acizilor graşi esenţiali
din organism este legată de faptul că toţi aceştia intră în compoziţia fosfolipidelor. Ori, aceste lipide
complexe sînt componentele de bază ale membranelor celulare, ale mitocondriilor şi ale ţesutului
nervos. S-a constatat, de asemenea, că acizii graşi esenţiali sînt activatori a numeroase enzime care
acţionează atît în metabolismul lipidic, cît şi în alte metabolisme. În sfîrşit, acizii graşi esenţiali sînt
precursorii unor componente de mare importanţă metabolică, şi anume a prostaglandinelor.

Acizii graşi speciali includ substanţe cu structuri diferite.

Prostaglandinele sînt acizi graşi ciclici care au fost descoperiţi de către von Euler încă din anul
1935. Numele li se datoreşte faptului că au fost izolate pentru prima oară din plasma seminală a
prostatei umane. Primul efect biologic pus în evidenţă a fost capacitatea acestora de a stimula muşchii

12 Prof. Mihai Florenta

netezi, şi anume ai uterului. Studiul chimic şi biologic al prostaglandinelor a fost mult îngreunat de
faptul că aceste substanţe sînt sintetizate în organism într-o cantitate extrem de mică, fiind pe de altă
parte metabolizate deosebit de rapid. Prostaglandinele sînt acizi graşi care conţin 20 de atomi de carbon
şi un ciclu ciclopentanic, toate prostaglandinele derivînd, teoretic, de la acidul prostanoic. Datorită
structurii relativ simple, astăzi prostaglandinele sînt sintetizate în laborator, permiţînd atît studiul
acţiunii lor, cît şi utilizarea ca medicamente în diverse domenii — ginecologie, endocrinologie etc.

Există mai multe tipuri de prostaglandine cunoscute astăzi, şi anume : prostaglandinele A (PG.A),
B(PGB), E(FGE) şi F(PGF)

Rolul biologic al prostaglandinelor este într-o bună măsură corelat cu cel al acizilor graşi esenţiali,
în special cu acidul arahidonic, deşi acţiunile lor nu sînt identice.

Prostaglandinele au un rol aparte în reglarea secreţiilor tactului genito-urinar şi în contracţia

muşchilor netezi. În afară de aceasta joacă un mare rol şi în reproducere. Unul dintre cele mai de seamă
roluri biologice ale prostaglandinelor este efectul lor direct asupra lipolizei, proces de catabolizare a
lipidelor. Se pare că sediul formării lor este membrana celulară a tuturor ţesuturilor, deci au şi un
evident rol în reglarea funcţiei membranelor; nefiind depozitate nicăieri în organism, sinteza lor trebuie
să fie continuă, cu intensităţi dependente de condiţiile metabolice normale sau patologice. Se presupune,
pentru a explica diversitatea acţiunii lor metabolice, că prostaglandinele constituie un sistem de legătură
între hormoni şi sistemul nervos, cu transmiterea de semnale prin sinapse în sistemul nervos.

O sinteză crescută poate avea loc în diferite condiţii patologice, ca de exemplu în diferite afecţiuni
ale plămînilor (anafilaxie), ale rinichilor (reglarea presiunii sangvine), a creierului (stimulări ale nervilor
senzoriali periferici), ale pielii (eczeme) etc. Această sinteză crescută se datoreşte încercării
organismului de a restabili echilibrul modificat.

Dintre acizii-alcooli, principalul reprezentant - acidul cerebronic, acid cu 24 atomi de carbon şi eu o

grupare hidroxilică la atomul Cs.

Acizii graşi ramificaţi, de o mai mică importanţă biologică pentru animale, au fost identificaţi mai
ales în bacterii, aşa cum sînt cele tuberculoase. Principalul lor reprezentant este acidul tuberculostearic

Proprietăţile fizico-chimice generale ale acizilor graşi: sînt substanţe insolubile în apă, solubile în
solvenţi organici. Formează cu NaOH, KOH, NH4OH săpunuri, care sînt solubile în apă.

13 Prof. Mihai Florenta

 În cazul acizilor graşi saturaţi punctul de topire creşte proporţional cu creşterea numărului atomilor
de carbon (acidul miristic 53,9°, stearic 69,6° etc). Acizii graşi nesaturaţi au puncte de topire foarte
scăzute, fiind lichizi la temperatura camerei.

Alţi componenţi constitutivi al lipidelor

În afară de acizii graşi, în lipide distingem şi o serie de compuşi cu structuri variate. De menţionat în
primul rînd glicerolul, un polialcool care prin esterificare cu acizii graşi formează trigliceridele. Se
întîlneşte şi în glicerofosfolipide. Glicerolul poate fi introdus în organism prin digestia trigliceridelor
alimentare, dar în cea mai mare parte este sintetizat chiar în organisme, are deci o provenienţă
endogenă.

Un alt poliol important este sfingozina, care se formează endogen printr-un proces de biosinteză.
Este alcoolul întîlnit în structura sfingomielinelor.

Lipide simple

Gliceridele

Glieeridele, grăsimi neutre sau acil-gliceroli, sînt esteri ai glicerolului cu acizi graşi. Reprezintă
forma de depozit a lipidelor şi sînt localizate în ţesutul adipos. Gliceridele sînt diferenţiate între ele prin
numărul de acizi graşi care le esterifică (unu, doi sau trei),

Principalul rol biologic al gliceridelor este acela de depozit al acizilor graşi, aceştia fiind
metabolizaţi ulterior în celule, obţinîndu-se astfel energia necesară activităţilor vitale. Trebuie menţionat
faptul că depozitarea trigliceridelor în ţesutul adipos se poate face practic fără limite, ceea ce nu este
posibil cu alte substanţe de depozit, ca de exemplu glicogenul.

Proprietăţile fizico - chimice ale gliceridelor: sînt substanţe insolubile în apă, solubile însă în
solvenţi organici ca eterul, cloroformul, eterul de petrol etc. Starea lor de agregare depinde de raportul
dintre acizii graşi saturaţi şi cei nesaturaţi. Astfel untul, unde domină cei saturaţi va fi solid la
temperatura camerei, în timp ce untdelemnul, in care raportul este net inversat în favoarea acizilor
nesaturaţi este lichid.

Ceridele

14 Prof. Mihai Florenta

 Ceridele sînt o clasă de substanţe asemănătoare ca structură cu gliceridele, în locul glicerolului
aflîndu-se un alcool cu masă moleculară mare avînd între 16 şi 32 atomi de carbon. Răspîndite mai ales
în regnul vegetal, în regnul animal joacă doar un rol de protecţie.

Steridele

Sînt o clasă de lipide simple rezultate prin esterificarea unor alcooli •ciclici, în general superiori,
saturaţi sau nesaturaţi.

Sterolii au la baza structurii o hidrocarbură saturată, steranul.

Sterolii sînt larg răspîndiţi în natură şi se cunoaşte o clasificare a acestora în:

— fitosteroli-steroli specifici regnului vegetal, mai importanţi fiind sitosterolul şi stigmasterolul;

— micosteroli, sintetizaţi de ciuperci, cu reprezentantul de bază ■ergosterolul;

— zoosteroli, cel mai important fiind colesterolul.

Colesterolul reprezintă cel mai important sterol pentru organismul uman.

Prezenţa acestui sterol în organism este asigurată atît prin dietă, cît şi prin biosinteză, care se
desfăşoară foarte activ la nivelul ficatului în special, apoi în glandele suprarenale, iar în proporţii mai
reduse în toate ţesuturile.

Se găseşte atît în stare liberă, cît şi esterificat cu acizi graşi superiori saturaţi şi nesaturaţi.

În sînge se află în proporţie de 150—250 mg/100 ml, o treime liber şi 2/3 esterificat şi circulă sub
formă de complexe lipoproteice.

Importanţa colesterolului pentru organismul uman rezultă din multiplele roluri pe care le
îndeplineşte şi anume :
— face parte din structura membranelor, participînd la fenomenele de transport la nivelul acestora ;
— este provitamină D3, deoarece prin iradiere cu lumină ultravioletă se transformă în această
vitamină
— are rol antihemolitic şi antitoxic, putîndu-se combina cu diverse-hemolizine sau substanţe toxice;
— este intermediar comun în sinteza hormonilor steroizi cortico-.şuprarenali şi sexuali;

Lipidele complexe

Fosfolipidele

15 Prof. Mihai Florenta

 Această importantă clasă de substanţe se împarte, după cum s-a mai arătat, în două subclase —
fiecare din ele cu seria respectivă de reprezentanţi — şi anume glicerofosfolipide şi sfingolipide

GLICEROFOSFOLIPIDELE

Toţi compuşii care fac parte din această subclasă conţin în structura lor glicerol esterificat cu două
molecule de acizi graşi.

Fosfatidilcolina (lecitina) (lekithos = gălbenuş de ou) este o substanţă formată din esterificarea
acidului fostatidic cu aminoalcoolul numit colină (trimetilaminoetanol).

Fosfatidilcolina este larg răspîndită în organismele animale, ca şi în cele vegetale dealtfel, găsindu-
se fie liberă, fie împreună cu alte substanţe care intră în compoziţia unor edificii structurale deosebit de
complexe, ca de exemplu membranele celulare.

Fosfatidilcolina se găseşte practic în toate celulele, dar în mod special în cele din creier, inimă şi
ficat. în afară de rolul structural pe care îl are prin prezenţa sa în structura membranelor celulare,
fosfatidilcolina se mai află într-o cantitate apreciabilă în sînge, unită labil cu proteinele serice şi dînd
naştere unor lipoproteine, forme de lipide circulante.

Fosfatidiletanolamina (cefalina) şi fosfatidilserina sînt alţi doi reprezentanţi ai glicerofosfolipidelor.

Au proprietăţi şi, evident, roluri metabolice asemănătoare cu fosfatidilcolina, prin urmare un rol plastic,
deoarece întră în structura membranelor, şi un rol metabolic.

Plasmalogenii reprezintă un grup de substanţe diferite oarecum ca structură de cele descrise

anterior, deoarece în locul acidului gras saturat care esterifică glicerolul în poziţia a se află o aldehidă cu
un număr mare de atomi de carbon, palmitataldehida sau stearataldehida. Plasmalogenii sînt răspîndiţi
în creier, muşchi şi celule nervoase.

SFINGOFOSFOLIPIDELE Şl SFINGOLIPIDELE

Aceste categorii cuprind un număr mare de substanţe, uneori destul de diferite ca structură, în toate
fiind însă prezentă sfingozina. Cel mai simplu compus ale acestei grupe este cerazina, o substanţă care
conţine un radical acil legat la gruparea amino a sfingozinei, deci este o amidă a sfingozinei cu un acid
gras. Importanţa acestei substanţe este minoră, fiind de fapt un intermediar al sintezelor altor
reprezentanţi ai acestei clase.

16 Prof. Mihai Florenta

 Sfingomielina este principalul reprezentant al acestei clase; este formată din sfingozina substituită la
gruparea amino cu un acid gras, de obicei unul din următorii acizi: nervonic, cerebronic sau lignoceric.

Este o substanţă foarte răspîndită în organismele animale, găsindu-se liberă în diverse structuri, de
exemplu în membrana celulelor sau în teaca de mielină a cilindrilor din axoni.

Acumularea excesivă a sfingomielinei în ţesutul nervos, datorită unui defect genetic, determină
grave tulburări metabolice, cunoscute sub numele de boala lui Niemann-Pick.

Cerebrozidele sînt alţi reprezentanţi ai acestei clase, care conţin în structura lor o oză şi anume
galactoză, de unde şi denumirea care se mai dă acestor substanţe — cerebrogalactozide.

Rolul biologic general al fosfolipidelor

Glicerofosfolipidele şi sfingolipideJe pot exista în organismele animale sub formă liberă sau sub
forma unor complexe lipoproteice, proteina legîndu-se de componenta lipidică.

Fosfolipidele au un rol energetic redus, principalul lor rol fiind cel structural, deoarece intră atît în
compoziţia membranelor celulare şi a unor formaţiuni subcelulare, cît şi în cea a sistemului nervos.
Rolul acesta este atît de mare încît, chiar în timpul unei inaniţii prelungite, concentraţia lor celulară nu
se modifică.

Fosfolipidele au şi un rol metabolic, un mare număr dintre ele fiind activatori enzimatici, în special
ai enzimelor localizate în membrana mitocondrială unde are loc fosforilarea oxidativă, proces prin care
se obţine cea mai mare cantitate de energie, şi care este dependentă de integritatea membranei.

Menţionăm şi un alt rol, acela de a forma complexe cu proteinele serice, putînd constitui aşa-
numitele forme lipidice circulante.

Metabolismul – definitie, generalitati

Conform DEX, metabolismul este reprezentat de totalitatea proceselor complexe de sinteză, de
asimilare (cu înmagazinare de energie), de degradare şi de dezasimilare (însoţită de eliberare de
energie), pe care le suferă substanţele dintr-un organism viu

. ♢ Metabolism bazal = cantitatea de calorii produse într-o oră, în condiţii de repaus al

organismului, raportată la un metru pătrat din suprafaţa corpului. – Din fr. métabolisme.

17 Prof. Mihai Florenta

 Altfel spus metabolismul este suma tuturor reactiilor enzimatice din celula. Este o activitate
orientata, coordonata superior, la care participa mai multe seturi de sisteme multienzimatice corelate
(reactii chimice catalizate de enzime), asigurand schimbul de materie si energie intre celula si mediul
sau inconjurator. În aceste reactii enzimatice, produsul unei reacţii devine substrat pentru următoarea
reacţie din secvenţă, produşii succesivi ai reacţiilor chimice fiind cunoscuţi ca metaboliţi.

Functiile metabolismului:

1. Obtinerea enegiei chimice din molecule combustibil.

2. Conversia substantelor nutritive exogene in unitati constituiente (precursori) ai
componentelor macromoleculare.
3. Asamblarea acestor elemente in proteine, acizi nucleici, lipide si alte componente celulare.
4. Formarea si degradarea biomoleculelor necesare diferitelor functii celulare specializate.

Metabolismul are doua sensuri, doua directii de actiune a reactiilor chimice:

- Catabolismul – reprezentat de degradarea constituientilor celulari la compusi simpli,

rezultand energie (reacţie exotermă).
- Anabolismul – reprezentat de edificare si refacere a constituientilor celulari din compusi
simpli, consumand energie (reacţii endoterme).

Energia necesară proceselor de biosinteză provine în cea mai mare parte din desfacerea
legăturilor macroergice ale diferiţilor compuşi (ATP). În funcţie de capacitatea de producere a energiei,
organismele se împart în :

 autotrofe (greacă autos=însuşi; trophe=hrană) - organisme care îşi sintetizează substanţele

organice necesare, prin procesul de fotosinteză şi chemosinteză.
 heterotrofe (greacă heteros=diferit; trophe=hrană) - organisme care îşi asigură hrana folosind
diferite substanţe în descompunere (saprofite sau parazitând alte organisme vii (parazite)).

Catabolismul şi anabolismul se desfăşoară printr-o succesiune a numeroase reacţii chimice:

hidroliză, hidrogenare, deshidratare, decarboxilare, dezaminare, transaminare, esterificare, condensare,
polimerizare.

Reacţia de hidroliză

Hidroliza este procesul de desfacere a unei legături chimice prin combinare cu apa (H2O).
Aceasta se realizează prin scindarea moleculei de apă în hidrogen şi hidroxil (-OH). Reacţia inversă a
hirolizei este reacţia de condensare când se acceptă ionul de hidroxil cu formare de apă.

În acest fel sunt desfăcute în biologie prin procesele metabolice cu ajutorul enzimelor
moleculele mari de proteine, polizaharahide sau lipide în molecule mai mici monomere. Sursa de
energie necesară reacţiei o asigură ATP-ul (acidul adenozintrifosforic).

18 Prof. Mihai Florenta

Reactia de hidrogenare
Hidrogenarea este o reactie de aditie a hidrogenului rupand legaturile duble C=C din grasimi.
Reactia de decarboxilare
Decarboxilarea este o reactie chimica prin care un produs care contine o grupare carboxil este
degradat la CO2 si un metabolit intermediar.

Prin acest proces proces se formează aminele corespunzătoare: din histidina se formează
histamina şi heparina; din triptofan —> serotonină; din fenilalanina —» adrenalină şi noradrelanină. Tot
prin decarboxilare se formează şi amine toxice (cadaverină).

Reactia de dezaminare
Dezaminarea este o reactie chimica prin care este eliminata dintr-un produs gruparea aminica.
Are loc in mediu cu pH neutru sau slab alcalin ,cu formare de NH3 si acizi grasi nesaturati ,acizi grasi
saturati sau hidroxiacizi. Dezaminarea are loc intotdeauna cu formare de NH3,care potate fi folosit in
procesele biosintetice ca sursa de azot. Surplusul se elimina in mediu.
Cantitatea de NH3 care se formeaza depinde de raportul dintre cantitatea de hidrati de carbon si
de substante azotoase . Cand cantitatea de substante azotoase este mare ,se produce acumularea de
ammoniac.
Dezaminarea poate avea loc in conditii oxidative-aerobioza, sau in conditii reductive-
anaerobioza.
Astfel, in aerobioza poate avea loc o dezaminare oxidative sau hidrolitica cu formare de acizi
organici nesaturati-cetoacizi,hidroxiacizi, si NH3.Aceasta este realizata de bacteriile aerobe si
mucegaiuri.
Dezaminare oxidativa are loc cu formare de NH3 si cetoacizi ,care pot fi ulterior complet oxidati
si transformati in CO2 si apa . Prin acest process poate avea loc si dezaminarea aminoacizilor
dicarboxilici . Procesul poate avea loc cu si fara participarea oxigenului molecular.
Dezaminare hidrolitica are loc cu formare de hidroxiacizi in prezenta apei .

Reactia de transaminare
Transaminarea este o reacţie chimică în cadrul metabolismului constând în transferul reversibil
al grupului amino către diverşi aminoacizi. Altfel spus, transaminarea constă în procesul de transfer al
grupării amino de pe un aminoacid pe un cetoacid. La acest proces pot participa mai mult de jumătate
din aminoacizii prezenţi în fondul metabolic al organismului: acid glutamic, acid aspartic, alanina,
ariginina, lizina, triptofanul, tirozina, fenilalanina, valina. leucina, cisteina. Transaminarea asigură
sinteza continuă de aminoacizi şi cetoacizi corespunzători, reacţiile fiind reversibile.

Reactia de esterificare
Prin esterificare se înţelege totalitatea proceselor de obţinere a esterilor.
Esterii sunt derivaţi funcţionali ai acizilor carboxilici, în care hidrogenul acid din gruparea –OH
este înlocuit cu un rest organic.

19 Prof. Mihai Florenta

 Modul cel mai uzual de obţinere a esterilor este prin reacţia de esterificare directă a unui acid
carboxilic cu un alcool, cu eliminare de apă.
Reacţia de esterificare şi de saponificare (reacţia inversă) sunt reacţii de echilibru, catalizate
printre altele de protoni:
H+
R COOH + R' OH R COOR' + H2O

Reactia de condensare
Reacţii de condensare sunt reprezentate de unirea moleculelor de compuşi carbonilici prin
gruparea metilenică din poziţia alfa ( condensare metilenică ) sau prin eliminarea unei molecule de apă (
condensare carbonilică ) => aldoli, respectiv aldehide/cetone nesaturate

Reactia de polimerizare
Polimerizarea este procesul prin care mai multe molecule identice nesaturate se unesc formand o
macromolecula. In reactiile de polimerizare ―n‖ molecule de substanta ―M‖ se unesc formand
macromoleculele care au aceeasi compozitie cantitativa cu a substantei care polimerizeaza, insa
produsul rezultat are proprietati complet diferite.

Reactiile catabolice
Reacţiile catabolice generează energie. Ele se desfăşoară în două faze succesive. Într-o primă
fază are loc metabolizarea incompletă, pe căi specifice, a substanţelor nutritive, până la stadiul de acetil
coenzimă A şi acid oxaloacetic, produşi intermediari comuni glucidelor, lipidelor şi proteinelor. În
această fază se eliberează o cantitate redusă de energie. În faza a doua are loc metabolizarea completă a
produşilor intermediari.
Această fază este comună tuturor substanţelor nutritive. Ea constă în reacţii de oxido-reducere
prin care se eliberează peste 90% din energia chimică a moleculelor. O parte din aceste reacţii se
desfăşoară ciclic, în cadrul ciclului citric sau ciclul lui Krebbs, iar o altă parte are loc la nivelul lanţului
sau catenei respiratorii celulare.
Toate aceste reacţii constă, în esenţă, din „arderea ‖alimentelor în prezenţa oxigenului. În
organism, energia se eliberează treptat, în etape succesive, şi nu se transformă toată în căldură, ci o parte
se depozitează. Ciclul Krebbs şi catena respiratorie au sediul în mitocondrii, unde se desfăşoară
respiraţia celulară.
Reacţiile anabolice necesită energie, iar cele catabolice eliberează energie. Din această cauză ele
se desfăşoară cuplat.
Energia chimică nu poate fi utilizată direct: mai întâi, ea este înmagazinată sub formă de
compuşi macroergici, al căror reprezentant principal este acidul adenozintrifosforic ( ATP ).
Depozitarea energiei sub formă de legături fosfatmacroergice reprezintă 40% din energia chimică
eliberată în procesele de oxidare metabolică. Restul se ―pierde‖ sub formă de căldură. Totalitatea
schimburilor energetice organism – mediu reprezintă metabolismul energetic.

20 Prof. Mihai Florenta

Reactii anabolice
* Glicogeneza - formarea glicogenului în glucoză prin procesul de hidroliză. Atunci cand nivelul de
glucoza din sange este ridicat, celulele hepatice si musculare in special, activeaza glicogeneza
determinand depozitarea materialului energetic in depozite de glicogen care vor fi degradate la glucoza
in caz de nevoie.
* Gliconeogeneza - formarea glucozei din proteine şi grăsimi. Atunci cand nivelul glicemiei este
scazut si s-au consumat rezervele de glicogen, se activeaza calea gliconeogenezei care va sintetiza
glucoza din proteine si grasimi.
* Sinteza porfirinelor. Porfirinele sunt un grup de compuşi definiţi prin structura lor chimică, fiind o
parte integrantă a anumitor proteine care se găsesc în organism, precum hemoglobina, mioglobulina şi
enzime specifice.
- cresterea si mineralizarea oaselor sau cresterea masei musculare.

Metabolismul energetic
Conservarea structurilor şi perfecţionarea lor, refacerea uzurilor necesită multă energie pe care
sistemele vii o preiau din mediul înconjurător, sub formă de legături chimice ale macromoleculelor, şi o
redau mediului sub formă de căldură.
Metabolismul energetic studiază geneza şi utilizarea energiei chimice a substanţelor alimentare.
Energia este eliberată la nivelul celulelor (în special în mitocondrii) prin reacţii de oxidare a lipidelor şi
glucidelor, uneori şi a proteinelor. Această energie este înmagazinată mai întâi sub forma unor noi
legături chimice, bogate în energie (legături fosfat macroergice de ATP şi CP). Fiecare celulă foloseşte
ATP ca sursă primară de energie, pentru îndeplinirea funcţiilor sale caracteristice. Celulele acţionează
ca adevăraţi transformatori ai energiei chimice a substanţelor în energie mecanică, electrică calorică,
osmotică .

Determinarea metabolismului energetic

Deoarece toate transformările energetice din orice sistem duc, în final, la apariţia de energie
calorică, schimburile energetice organism –mediu pot fi evaluate prin calorimetrie şi exprimate în
calorii. Metodele calorimetrice pot fi directe şi indirecte.
Calorimetria directă constă din măsurarea căldurii degajate de un organism viu într-un interval
de timp. Se folosesc camere calorimetrice. Producţia calorică a organismului este evaluată cu ajutorul
unor sisteme termoelectrice.
Calorimetria indirectă. Se bazează pe faptul că toată producţia calorică a organismului provine
din reacţii de oxidare. În organism, ca şi în bomba calorimetrică, alimentele sunt „arse‖ în prezenţa
oxigenului care se consumă. În organism, arderile sunt mult mai lente, au loc în etape succesive, iar
energia se elimină treptat. Prin determinarea consumului de oxigen într-un interval de timp se poate
calcula calorigeneza corespunzătoare. Trebuie să cunoaştem puterea calorică (echivalentul caloric)a
oxigenului şi volumul de oxigen consumat de organism.

21 Prof. Mihai Florenta

Metabolismul energetic de bază ( metabolismul bazal )
Fiecare organism prezintă două feluri de cheltuieli energetice: cheltuieli fixe, minime, necesare
menţinerii funcţiilor vitale (respiraţie, circulaţie, activitatea sistemului nervos) şi cheltuielile variabile,
în funcţie de activitatea musculară, digestivă sau termoreglatoare.
Primele reprezintă metabolismul bazal, iar ultimele metabolismul energetic variabil

Metabolismul bazal se determină în anumite condiţii speciale:

• repaus fizic şi psihic
• repaus digestiv de 12 ore şi post proteic de 24 ore. Ingestia de proteine creşte metabolismul bazal cu
30%, fenomen denumit acţiunea dinamică specifică a proteinelor (ADS).
• repaus termoreglator.
• stare de veghe. Metoda de determinare este calorimetrică indirectă.

Metabolismul bazal variază în funcţie de numeroşi factori fiziologici: vârsta, sex, felul de viaţă
etc.

Metabolismul energetic variabil

Cheltuielile energetice ale organismului pot creşte în cursul eforturilor fizice de 10-20 de ori
faţă de cele bazale. Munca fizică necesită multă energie, care trebuie acoperită prin consum sporit de
alimente energetice. În raport cu gradul efortului fizic prestat, cheltuielile energetice se clasifică în cinci
categorii:
• Cheltuieli energetice de repaus
• Cheltuieli energetice din efortul fizic uşor
• Cheltuieli energetice din efortul fizic mediu
• Cheltuieli energetice în efortul fizic greu
• Cheltuieli energetice în efortul fizic foarte greu.

22 Prof. Mihai Florenta