UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINA SI

FARMACIE
“NICOLAE TESTEMITEANU”

CATEDRA DE BIOCHIMIE SI BIOCHIMIE CLINICA

REFERAT
TEMA:” Proteinele conjugate”

Realizat de: Corciu Vlad

Grupa: M2203, Anul: 1
Facultatea: Medicina 1
Cuprins
1 Clasificarea proteinelor
2 Heteroproteine
3 Fosfoproteinele
4 Glicoproteinele
5 Lipoproteinele
6 Metaloproteinele
7 Cromoproteinele
8 Nucleoproteinele
9 Concluzii
 Clasificarea proteinelor
Proteinele se clasifică în general după forma moleculelor şi după compoziţia lor
chimică.
În clasificarea proteinelor după forma moleculară deosebim:
 proteine globulare (sferoproteine) care au formă aproape sferică (ovoidală)
şi sunt, în general, solubile în apă, în soluţii diluate de acizi, baze şi săruri. Din această
clasă fac parte albuminele, globulinele, histonele, protaminele şi prolaminele;
 proteine fibrilare (scleroproteine), caracterizate prin structură fibroasă, de
forma unui elipsoid întins cu raportul dintre axe de cel puţin 1 : 100, sunt foarte greu
solubile în apă, au vâscozitate mare şi putere de difuzie mică. Aceste proprietăţi explică
prezenţa lor în ţesuturile de susţinere. Din această clasă fac parte colagenul, elastina,
fibrinogenul, miozina, actina, keratina etc.
După compoziţia chimică, proteinele se pot clasifica în:
 proteine simple (holoproteine), constituite din aminoacizi;
 proteine conjugate (heteroproteine), conţin pe lângă aminoacizi şi o
grupare prostetică. În funcţie de natura acestei grupări, heteroproteinele se împart în
fosfoproteine, glicoproteine, lipoproteine, metaloproteine, nucleoproteine şi
cromoproteine.

Heteroproteine

 Fosfoproteinele sunt proteine conjugate care au drept grupare

prostetică acidul fosforic legat prin legătură esterică de gruparea hidroxil a unui rest de
serină din molecula proteică. Acidul fosforic se găseşte sub forma sării sale de Ca sau K.

NH CO CH NH CO NH CO CH NH CO
CH2 O _ _
CH2 O K +
O P O Ca2+ O P O
_ _
O O K+
Dintre fosfoproteine fac parte:
  caseina , principala proteină din lapte (80%).
 ovovitelina prezentă în gălbenuşul de ou alături de lecitine. Ea furnizează
embrionului aminoacizii şi fosforul necesar dezvoltării.

Importanța fosfoproteinelor

Procesele adaptate la diferite organisme, în special la bacterii, sunt strâns legate de

fosfoproteine.În multe cazuri, mecanismele celulare care permit unei celule să se adapteze
condițiilor de mediu sunt controlate din generarea de fosfo-proteine.Adăugarea de grupări
fosfat la proteinele care generează fosfoproteine poate inhiba legarea liganzilor și a
receptorilor. În acest fel, fosfoproteinele joacă un rol esențial în reglarea activității celulare.

Fosforoproteinele au fost utilizate în industria clinică ca biomarkeri importanți pentru a

identifica anumite tipuri de cancer, în special cancerul de sân.

În plus, cazeina, o fosfoproteină bine studiată, este importantă în industria laptelui.

 Glicoproteinele
O glicoproteină este un tip de moleculă de proteine care a atașat un carbohidrat . Procesul
apare fie în timpul traducerii proteinelor, fie ca o modificare posttranslațională într-un
proces numit glicozilare. Carbohidratul este un lanț oligozaharidic (glican) care este legat
covalent de lanțurile laterale ale polipeptidei proteinei. Datorită grupelor -OH de zaharuri,
glicoproteinele sunt mai hidrofile decât proteinele simple.

Aceasta înseamnă că glicoproteinele sunt mai atractive de apă decât proteinele obișnuite.
Natura hidrofilă a moleculei conduce de asemenea la o pliere caracteristică a structurii
terțiare a proteinei .

Carbohidratul este o moleculă scurtă, adesea ramificată, și poate consta din:

 zaharuri simple (de exemplu, glucoză, galactoză, manoză, xiloză)

 amino-zaharuri (zaharuri care au o grupare amino, cum ar fi N-acetilglucozamina
sau N-acetilgalactozamina)
 zaharuri acide (zaharuri care au o grupare carboxil, cum ar fi acidul sialic sau
acidul N-acetilneuraminic)

O-legat și N-legat
Glicoproteinele sunt clasificate în funcție de locul de atașare al carbohidratului la un
aminoacid din proteină.

 O-glicoproteine legate sunt cele în care carbohidrații se leagă la atomul de

oxigen (O) al grupării hidroxil (-OH) din grupa R fie de aminoacid, treonină sau
serină. O-carbohidrații legați pot de asemenea să se lege de hidroxilizină sau
 hidroxiprolină. Procesul este denumit O-glicozilare. O-glicoproteinele legate sunt
legate la zahăr în complexul Golgi.

 Glicoproteinele N-legate au un carbohidrat legat la azotul (N) al grupării amino

(-NH2) din grupa R a asparaginei de aminoacid. Grupul R este de obicei lanțul
lateral amidic al asparaginei. Procesul de legare se numește N-glicozilare.
Glicoproteinele N-legate își câștigă zahărul din membrana reticulului
endoplasmatic și apoi sunt transportate la complexul Golgi pentru modificări.

În timp ce glicoproteinele legate de O și N sunt cele mai comune, sunt posibile și alte
conexiuni:

 P-glicozilarea apare atunci când zahărul se atașează la fosforul fosfoserinei.

 C-glicozilarea este atunci când zahărul se atașează la atomul de carbon al unui
aminoacid. Un exemplu este atunci când manoza de zahăr se leagă de carbonul
din triptofan.
 Glipiația este când glicolipidul glicofosfatidilinozitol (GPI) se atașează la capătul
carbon al unei polipeptide.

Exemple și funcții ale glicoproteinei

Glicoproteinele funcționează în structura, reproducerea, sistemul imunitar, hormonii și
protecția celulelor și a organismelor.

Glicoproteinele se găsesc pe suprafața bilayerului lipidic al

membranelor celulare . Natura lor hidrofilă le permite să funcționeze în mediul apos, unde
acționează în recunoașterea celulelor celulare și legarea altor molecule. Glicoproteinele de
suprafață a celulelor sunt, de asemenea, importante pentru reticularea celulelor și a
proteinelor (de exemplu, colagenul) pentru a adăuga rezistență și stabilitate la un țesut.
Glicoproteinele din celulele plantelor sunt ceea ce permite plantelor să stea în poziție
verticală împotriva forței gravitaționale.
Proteinele glicozilate nu sunt doar critice pentru comunicarea intercelulară. De asemenea,
ele ajută sistemele organelor să comunice între ele.

Glicoproteinele se găsesc în materie cenușie creierului, unde lucrează împreună cu axonii și

sinaptozomii.

Hormonii pot fi glicoproteine. Exemplele includ gonadotropina corionică umană (HCG) și

eritropoietina (EPO).

Coagularea sangelui depinde de glicoproteinele, protrombina, trombina si fibrinogenul.

Analizorii celulelor pot fi glicoproteine. Grupurile de sânge MN se datorează a două forme

polimorfe ale glicoproteinei glicophorinei A. Cele două forme diferă doar de două reziduuri
de aminoacizi, dar acest lucru este suficient pentru a provoca probleme persoanelor care
primesc un organ donat de cineva cu alt grup de sânge. Glicophorina A este, de asemenea,
importantă, deoarece este locul de atașare pentru Plasmodium falciparum , un parazit al
sângelui uman. Complexul major de histocompatibilitate (MHC) și antigenul H din grupul
sanguin ABO se disting prin proteinele glicozilate.

Glicoproteinele sunt importante pentru reproducere deoarece permit legarea celulei spermei
de suprafața oului.

Mucinele sunt glicoproteinele găsite în mucus. Moleculele protejează suprafețele epiteliale

sensibile, incluzând tracturile respiratorii, urinare, digestive și reproductive.

Răspunsul imun se bazează pe glicoproteine. Carbohidrații de anticorpi (care sunt

glicoproteine) determină antigenul specific pe care îl poate lega. Celulele B și celulele T au
glicoproteine de suprafață care leagă și antigene.

 Lipoproteinele
 sunt complexe ale proteinelor cu lipidele. După rolul pe care îl îndeplinesc,
lipoproteinele se împart în două categorii: lipoproteine de transport şi sistemele de
membrană.
Plasma umană conţine patru clase principale de particule lipoproteice care diferă
între ele prin densitate, constantă de sedimentare şi mărimea particulelor, prin tipurile de
proteine şi proporţia de lipide conţinute. Sunt particule sferice de mărimi diferite, formate
dintr-un miez nepolar (trigliceride şi esteri de colesterol) învelit cu un strat de 2 nm
constituit din colesterol liber, fosfolipide şi apoproteine. Aceste particule sunt solubile în
plasmă şi servesc la transportul lipidelor între diverse ţesuturi.

Metaloproteinele
sunt combinaţii complexe ale proteinelor cu ionii metalici: Fe, Cu, Zn, Mg, Mn
etc. şi participă în organism fie în transportul acestor metale, fie în cataliza
enzimatică.
 Feritina conţine 20-25% fier trivalent (aproape câte un atom de Fe pentru
fiecare legătură peptidică) legat de o proteină numită apoferitina. Feritina constituie
rezerva de fier pentru sinteza hemoglobinei şi citocromilor. Se găseşte în special în ficat şi
splină.
 Siderofilina (transferina) este un transportor al Fe pentru sinteza
hemoproteinelor (fixează doi atomi de Fe/moleculă). Ea este scăzută în anemia feriprivă;
 Ceruloplasmina conţine aproximativ 0,34% Cu (opt atomi/moleculă). Este o
glicoproteină care migrează cu fracţiunea 2-globulinică, are o greutate moleculară de
150.000. Ceruloplasmina nu transportă ionii de cupru, dar are rol în absorbţia Fe, putând
oxida fierul bivalent la fier trivalent şi funcţionează ca o polifenoloxidază. Concentraţia
plasmatică de ceruloplasmină creşte în inflamaţii.
  Hemocianinele sunt pigmenţi respiratori din sângele moluştelor. Ele conţin
Cu şi au greutate moleculară de aproape 10 milioane.
 Metaloproteinele cu Zn sunt în general enzime: alcool-dehidrogenaza,
carbonic-anhidraza, uricaza etc.

 Cromoproteine
Cromoproteinele sunt proteine conjugate care au drept grupare prostetică, o
grupare cromoforă. După natura acestei grupări, se disting două mari clase de
cromoproteine: porfirinice care conţin un nucleu tetrapirolic şi neporfirinice, conţin drept
grupare prostetică derivaţi de izoaloxazină sau carotene (vezi vit. B2 şi A).
Dintre cromoproteinele neporfirinice deosebit de importante sunt flavoproteinele
care au drept grupare prostetică o flavină (derivat de izoaloxazină) şi care îndeplinesc în
organism rol catalitic, precum şi carotenoproteinele, a căror grupare prostetică este un
derivat terpenic (carotenii). Acestea din urmă, sunt importante în procesul vederii.

 Cromoproteinele porfirinice conţin în moleculă un nucleu substituit de

porfirină. Ele îndeplinesc diverse funcţii biologice, cum ar fi: transportul de oxigen,
transportul de electroni, cataliza enzimatică.
Specificitatea de funcţie a acestor proteine se datorează apoproteinei legate de
nucleul porfirinic. Sunt reprezentate de mioglobină, hemoglobină, citocromi, hemenzime.
Porfirinele sunt derivaţi de porfirină, un compus ciclic format din patru nuclee
pirolice unite prin grupări metinice (-CH=).

Prin substituirea atomilor de hidrogen din poziţiile 1-8 cu diferiţi radicali se obţin
porfirinele, care se denumesc şi se clasifică în funcţie de aceşti substituenţi în:
etioporfirine, mezoporfirine, protoporfirine şi coproporfirine. Dintre acestea cel mai des
întâlnite sunt protoporfirinele care conţin patru grupări metilice, două grupări vinil şi două
resturi de acid propionic. Datorită celor trei tipuri de substituenţi din moleculă, pot exista
15 forme izomere de protoporfirine. Cea mai însemnată dintre ele este protoporfirina IX
(1,3,5,8-tetrametil-2,4-divinil-6,7-dipropionil-porfirina).
 Porfirinele posedă un sistem de duble legături conjugate ce conferă acestor
compuşi stabilitate, culoare roşie-violetă, absorbţia caracteristică şi fluorescenţă.
Reducerea grupărilor metinice duce la formarea de compuşi necoloraţi, numiţi
porfirinogeni. Prin intermediul azotului pirolic, porfirinele pot fixa ioni metalici cum sunt:
Fe, Mg, Zn, Cd, Co, Cu, Mn, V sub formă de complecşi chelatici. Un astfel de complex al
protoporfirinei IX cu Fe2+ se numeşte protohem sau hem, un complex similar cu Fe3+
poartă numele de hemină sau hematină.

Protoporfirina IX Hem

Fierul are şase poziţii de coordinare care sunt îndreptate spre vârfurile
unui octoedru regulat. În hem, atomul de Fe se leagă de inelele II şi IV prin
legături ionice, realizate prin îndepărtarea celor doi atomi de H de la azot sub
formă de H + şi de două legături coordinative cu atomii de azot din ciclurile I şi
III. Celelalte două poziţii, 5 şi 6, sunt perpendiculare pe planul determinat de
cele patru legături ale fierului cu nucleele pirolice şi sunt libere. Dacă aceste
poziţii sunt ocupate, compusul rezultat se numeşte hemocrom sau
hemocromogen.
Hemul este situat într-o cavitate a moleculei proteice. Cele două resturi
propionat, ionizate la pH fiziologic, sunt orientate spre suprafaţă, iar restul
hemului în interiorul cavităţii, înconjurat de aminoacizi nepolari, cu excepţia a
două resturi de histidină prin care se face legătura cu partea proteică. Un rest
de histidină situat în segmentul F (HisF 8 ) numită histidină proximală se fixează
pe poziţia 5 de coordinare a Fe 2+. Celălalt rest HisE 7, numit histidină distală se
leagă de hem prin intermediul unei molecule de apă (formele neoxigenate de
mioglobină şi hemoglobină). Legătura este labilă şi se desface uşor în procesul
de fixare a oxigenului, acesta înlocuind molecule de apă (formele oxigenate ale
mioglobinei şi hemoglobinei).
  Mioglobina este pigmentul
roşu din muşchi, similar hemoglobinei
ca structură şi rol; diferenţa dintre ele
constă în structura globinei. Globina
mioglobinei este alcătuită dintr-un
singur lanţ polipeptidic, format din
150 aminoacizi, cu o greutate
moleculară de aproximativ 17.200,
pliat sub forma unui ghem cu
dimensiunile 45/35/25 Å. Mioglobina
are o afinitate faţă de oxigen de
aproximativ 6 ori mai mare decât
hemoglobina. Cantităţi mari de
mioglobină se găsesc în muşchiul
inimii şi muşchii pectorali ai păsărilor
care efectuează mişcări ritmice de
lungă durată.
  Hemoglobinele reprezintă pigmentul roşu al sângelui. Ele au
aceeaşi grupare prostetică (hemul), dar diferă în privinţa părţii proteice,
globina. Globina imprimă specificitatea diferită a hemoglobinelor.
Structura hemoglobinei a fost elucidată de Perutz prin difracţia
razelor X şi spectre ORD (dispersia rotaţiei optice). Lanţurile  şi  au o
structură asemănătoare, aproximativ 70% din moleculă formând porţiuni de
-helix întrerupte de porţiuni îndoite ca în molecula de mioglobină.
Conformaţia tridimensională a lanţurilor este asigurată prin legături van der
Waals ce se stabilesc între resturile nepolare ale aminoacizilor. Legăturile
polare sunt orientate spre mediul apos ceea ce explică solubilitatea
hemoglobinei. Catenele polipeptidice sunt orientate aşa fel, încât, formează
între ele o cavitate în care este inclusă molecula de hem. Legarea hemului de
globină se face prin intermediul a două resturi de histidină.
Cele patru lanţuri din Hb sunt asamblate într-un tetramer compact
(structură cuaternară), rezultând o moleculă cu dimensiunile 64/55/52 Å.
Între lanţurile identice se realizează legături polare stabilite între grupele
terminale NH 3+ şi COO - , iar între lanţurile diferite ( şi ) se stabilesc
legături de hidrogen şi Van der Waals pe porţiuni mari ale acestor lanţuri.
 Citocromii sunt pigmenţi respiratori care au drept grupare
prostetică tot hemul, dar poziţiile 5 şi 6 de coordinare ale Fe sunt ocupate de
resturi de aminoacizi din molecula proteică. Din acest motiv, citocromii nu
pot participa la transportul O 2 , dar participă la transportul electronilor prin
modificarea reversibilă a valenţei atomului de fier:

Se cunosc mai multe grupe de citocromi notate a, b şi c. în forma lor

redusă, citocromii dau benzi de absorbţie caracteristice (,  şi ) în spectrul
vizibil. Marea majoritate a citocromilor sunt puternic legaţi de membrana
mitocondrială şi nu pot fi separaţi cu uşurinţă.
 Hemenzimele sunt reprezentate de catalaze şi peroxidaze care
catalizează reacţia de descompunere a apei oxigenate după ecuaţia:

AH 2 + H 2 O 2  2 H 2 O + A

 Cloroplastele sunt pigmenţi fără funcţie respiratorie care conţin

drept grupare prostetică clorofila. Clorofila are o structură porfirinică având
în centrul ei ionul de Mg legat prin două covalenţe de două nuclee pirolice.

 Nucleoproteine
 Nucleoproteinele sunt o clasă de heteroproteine care au drept grupare
prostetică un acid nucleic ataşat la o histonă sau o protamină. Ele se găsesc
în toate ţesuturile animale şi vegetale şi pot fi izolate cu uşurinţă din drojdii
şi unele ţesuturi ale căror celule au nuclee mari, cum este glanda timus.
Nucleoproteinele sunt constituenţii principali ai nucleului celular (de
unde vine şi numele lor), dar pot fi găsite şi în citoplasmă asociate cu
ribozomii. Virusurile sunt constituite aproape numai din nucleoproteine.

Nucleoproteine

Proteine simple Acizi nucleici

(Histone, protamine) (Polinucleotide)
Nucleaze
Mononucleotide
Mononucleotidaze

Nucleozide Acid fosforic

Nucleozidaze

Nucleoproteinele pot fi izolate din ţesuturi prin extracţie (cu apă, soluţii
alcaline diluate, soluţii de clorură Baze şi soluţii tamponPentoze
azotate
de sodiu cu pH = 4,0-11,0),
(Purinice, pirimidinice) (Riboz\, Deoxiriboz\)
urmată de precipitarea cu acizi, soluţie saturată de sulfat de amoniu sau soluţie
diluată de CaCl2.
Prin hidroliză acidă sau bazică, nucleoproteinele se descompun în baze
azotate, pentoze, acid fosforic şi proteine.
 Nucleotide. Un nucleotid, unitatea structurală a acizilor nucleici, este
format dintr-un nucleozid fosforilat la una din grupările OH din riboză sau
deoxiriboză.
Baza azotat\ ^ pentoz\ ^ acid fosforic

Nucleozid

Nucleotid

De exemplu: Adenina + Riboza + Acid fosforic  Acid adenilic (AMP)

Guanina + Riboza + Acid fosforic  Acid guanilic (GMP)
Citozina + Riboza + Acid fosforic  Acid citidilic (CMP)
Uracil + Riboza + Acid fosforic  Acid uridilic (UMP)
Timina + d-Riboza + Acid fosforic  Acid timidilic (TMP)
 Există două tipuri generale de nucleotide: ribonucleotide, care conţin
riboză şi intră în structura acizilor ribonucleici şi deoxiribonucleotide, care conţin
deoxiriboză şi intră în structura acizilor deoxiribonucleici.
Radicalul fosfat se ataşează în poziţia 5’ sau 3’ (notaţia atomilor din ciclul
pentozei se face de la 1’ la 5’, acesta fiind ciclul secundar în molecula acestor
compuşi). NH2 NH2
N N N N

N 5' N 5'
N O CH 2OH N O CH 2OH
H H H H H
H H H
3' 3'
OH O H O
HO P OH HO P OH
O O

Acid adenilic Acid deoxiadenilic

NH2 3'-AMP O 3'-dAMP

N HN CH3

O N O N
O CH 2OH O CH2OH

H H H H H H H
H

OH O H O
HO P OH HO P OH
O O

Acid citidilic Acid timidilic

3'-CMP 3'-dTMP
Nucleozidele purinice şi pirimidinice pot fi esterificate cu o singură moleculă de acid
fosforic, formând nucleozid-monofosfaţi (MP), cu două molecule de acid fosforic,
nucleozid-difosfaţi (DP) şi cu trei molecule de acid fosforic, nucleozid-trifosfaţi (TP).
De exemplu, adenina formează adenozin-5’-monofosfat (AMP), adenozin-5’-difosfat
(ADP) şi adenozin-5’-trifosfat (ATP).

Nucleozid-trifosfaţii îndeplinesc în organism funcţii importante. Astfel,

ATP poate transporta şi ceda resturi de fosfat şi pirofosfat în acele reacţii
enzimatice care necesită energie. Cedarea energiei se face prin hidroliza
legăturilor fosforice cu energie mare din molecula acestui compus, legăturile
dintre grupările fosforice sunt macroergice deoarece sunt legături de anhidridă.
Refacerea moleculei de ATP se realizează prin refosforilarea ADP-ului în
procesul de fosforilare oxidativă.
De asemenea, GPT, UTP şi CTP pot furniza energie pentru unele căi de
biosinteză (UTP în sinteza polizaharidelor, GTP în sinteza proteinelor, iar CTP
în sinteza lipidelor). În unele reacţii de fosforilare participă IDP şi ITP în
structura cărora intră hipoxantina.
 Concluzie

In concuzie pot sa vorbesc despre rolul proteinelor in organism si cat de

importante sunt acestea pentru noi.
Rol structural: sunt componente ale tuturor tesuturilor si au reprezentarea
procentualå cea mai mare în organism. Un adult de 70 de kilograme are 10- 11
kg de proteine (din care 3,5 kg de muschi, 4-4,5 kg în lichidul intersti¡ial,
plasmå si secre¡ii, 2 kg în tesutul conjunctiv, 1 kg în piele).
Rol functional, îndeplinit de o cantitate micå de proteine, si înlesnesc
toate procesele energo-plastice ale organismului. Din grupul acestor proteine
fac parte: hormonii, enzimele, mesagerii, mediatorii, receptorii, transportorii
gazelor respiratorii, transportorii membranari intracitosolici, factorii apårårii
antiinfectioase (anticorpi, complement, properdinå), factorii coagulårii, kinine
plasmatice si tisulare, factorii fibrinolizei, transmitåtori sinaptici.
Rol fizio-chimic: în mentinerea izohidriei prin dezvoltarea unei presiuni
oncotice prin solutiile proteice coloidale. Prin compusii fosforati creeazå
„anionii organici“, cu o deosebitå importantå în procesele electrogenetice
celulare. Intervin de asemenea si în mentinerea echilibrului acido-bazal.
Rol energetic: elibereazå prin ardere în organism o cantitate de cåldurå
de cca. 4,1 calorii mari, pentru fiecare gram.