UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

DEPARTAMENTUL DE FORMARE CONTINUĂ ȘI TRANSFER TEHNOLOGIC

PROGRAM DE CONVERSIE PROFESIONALĂ

Specializarea: Chimie

Disciplina: Chimie organică

POLIZAHARIDE DE ORIGINE

Coordonator științific: Student:

Conferențiar Doctor Chimist

Bianca FURDUI Vasile POP

GALAȚI

2024
Cuprins

Introducere.................................................................................................................................................. 1
Capitolul I – Structura polizaharidelor.................................................................................................... 2
Capitolul II – Polizaharide de origine animală ........................................................................................ 3
Glicogenul ............................................................................................................................................... 3
Chitina ..................................................................................................................................................... 3
Mucopolizaharide ................................................................................................................................... 4
1. Acidul hialuronic ......................................................................................................................... 4
2. Condroitina și condroitin sulfații ................................................................................................ 4
3. Dermatan sulfații ......................................................................................................................... 5
Heparina.................................................................................................................................................. 6
Bibliografie .................................................................................................................................................. 7
 Introducere

Zaharidele sunt compuși organici alcătuiți din carbon, hidrogen și oxigen. Hidrogenul și
oxigenul se găsesc în proporție de 2:1, proporție întâlnită în molecula de apă. De aceea acești
compuși se mai numeau și hidrați de carbon. Această proporție se mai întâlnește și la alte substanțe
care nu sunt zaharide, de aceea această denumire este improprie. (Furdui, 2023) Ei mai sunt definiți
ca plihidroxicetone, polihidroxiacetone sau derivați ai acestora.
(Lehninger, 1987)

Denumirea de zaharide provine de la zaharoză

(reprezentant al clasei) substanță dulce, iar glucide de la glikis =
dulce, provenit de la glucoză (Fig. 1).

Zaharidele se împart în trei categorii: monozaharide,

oligozaharide și polizaharide. (Nenițescu, 1980). Monozaharidele
se mai numesc oze iar oligozaharidele și polizaharidele se mai
numesc ozide. (Furdui, 2023) Fig. 1 - Glucoza

1
 Capitolul I – Structura polizaharidelor

Polizaharidele au o structură macromoleculară, conținând zeci, până la mii de resturi de

monozaharide, cel mai frecvent glucoza. Acestea au o largă răspândire în natură, cu predilecție în
organismele vegetale, reprezentând 50-80% din substanța uscată. Cel mai răspândit polizaharid de
pe glob este celuloza întâlnită în peretele celular al celulelor vegetale (Fig. 2). Pe lângă celuloză,
foarte răspândit pe glob este amidonul, întâlnit ca substanță de rezervă în celulele vegetale. În
corpul animalelor zaharurile reprezintă 2-5% din substanța uscată, având rol energetic, substanță
de rezervă – glicogenul (Fig. 3), sau rol structural – chitina. Polizaharidele au formula generală
Cn(H2O)n (Furdui, 2023).

Fig. 2 – Celuloza (Wikipedia)

Fig. 3 – Glicogenul (Wikipedia)

În funcție de structura lor, polizaharidele se împart în două categorii: homopolizaharide

alcătuite dintr-un singur tip de monomeri și heteropolizaharide alcătuite din mai multe tipuri de
monomeri. (Dumitru, 1980)

Pe lângă polizaharidele de mai sus cunoscute ca hidrați de carbon, mai există

polizaharidele care conțin și sulf sau azot.

2
 Capitolul II – Polizaharide de origine animală

Deși polizaharidele sunt foarte răspândite în regnul vegetal, acestea se întâlnesc și în

celulele animale. Dacă originea polizaharidelor în celula vegetală o reprezintă procesul de
fotosinteză, în celula animală ele sunt prezente datorită sintezei în ficat din monozaharidele
absorbite la nivelul intestinului din alimentele digerate. Pe de altă parte, monozaharidele mai pot
fi sintetizate în ficat din alte substanțe, în special din lipide, proces numit gliconeogeneză. Ulterior
are loc procesul de polimerizare formând-se polizaharidele.

Glicogenul
Glicogenul este cel mai răspândit polizaharid din regnul animal. Cel mai mult se găsește
în mușchi (4-5%) și în ficat (10-20%) (Dumitru, 1980). A fost izolat pentru prima dată de
C l a u d e B e r n a r d (1855). El se găsește în diferite cantități mai mici în toate celulele
animale, dar și în unele bacterii, ciuperci, drojdii, alge și plante superioare. Sinteza lui din glucoză
se realizează în ficat:

În stare izolată, sub formă de preparat, glicogenul se

prezintă sub forma unei pulberi albe amorfe, care dizolvată în apă,
formează soluții coloidale opalescente care dau cu iod în KI
colorații de la roșu-violet la roșu-cărămiziu. Este insolubil în
alcool etilic și conține mici cantități de acid ortofosforic.

Glicogenul este un homopolizaharid ramificat. Molecula

de glicogen are o structură sferoidală, formată din catene scurte
principale pe care sunt fixate catene scurte ramificate (Fig. 4).
Fig. 4 – Forma Monomerul glicogenului este α-D-glucoză, într-o macromoleculă
macromoleculei de glicogen
intrând 1700 – 22000 de monomeri, având masa moleculară
(Wikipedia)
cuprinsă între 270000 – 3500000.

Pentru organismul animal, glicogenul reprezintă singura rezervă de glucoză. Prin

hidroliza lui enzimatică se formează glucoza liberă sau glucozo-1-fosfat, iar excesul de glucoză
din fluxul sanguin se depune în ficat sub formă de glicogen de rezervă.

Chitina
Chitina este un polizaharid răspândit la ciuperci, alge și unele nevertebrate. Din punct de
vedere chimic este un polizaharid liniar, alcătuit din resturi β-D-2-acetamido-2-deoxi-D-
glucopiranozice unite între ele prin legături glicozidice 1→4. Chitina este mai puțin reactivă decât
celuloza din cauza insolubilității ei în apă, solvenți organici, reactiv cuproamoniacal. Este parțial
solubilă în acizi minerali concentrați, în soluții apoase concentrate ale sărurilor de litiu și calciu.
3
 Chitina din cuticula animalelor este asociată în proporții diferite cu săruri anorganice, de
cele mai multe ori cu carbonatul de calciu sau cu diferite tipuri de proteine.

Prin hidroliza chitinei cu HCl la cald se obține glucozamină (sub formă de clorhidrat) și
acid acetic. Prin hidroliza cu enzima chitinază se formează N-acetil-glucozamină. (Dumitru, 1980)

Prin cercetări cu raze X s-a stabilit că macromoleculele chitinei au o structură și o așezare

paralelă în cristal, asemănătoare cu cea a celulozei de care se deosebesc prin faptul că gruparea
OH din poziția 2 este înlocuită cu un rest NHCOCH3. Această structură explică marea rezistență
mecanică a chitinei.

Mucopolizaharide
Mucopolizaharidele reprezintă un grup de substanțe extracelulare răspândite în țesutul conjunctiv,
unde în stare nativă sunt legate covalent cu proteinele formând glicoproteine sau proteoglicani (compuși
polizaharido-proteici). Acești compuși controlează metabolismul apei, ionilor, diferiților compuși ai
metabolismului intermediar, induc procesul de calcifiere, etc.

1. Acidul hialuronic este un heteropolizaharid alcătuit din părți egale de acid D-

glucuronic și 2-acetamido-2-deoxi-D-glucoză. Denumirea lui derivă de la faptul că a fost izolat
din umoarea vitroasă (hialoid), ulterior din cordonul ombilical, lichidul sinovial, cornee, dermă,
țesut conjunctiv, peretele arterial, etc. Este o substanță foarte vâscoasă având capacitatea de a reține
mari cantități de apă în spațiile intercelulare. Datorită structurii lor macromoleculare liniare,
puternic polimerizate și fibrilare, acidul hialuronic constituie la nivelul țesutului conjunctiv o
barieră eficace contra pătrunderii germenilor infecțioși și a substanțelor toxice.

Acidul hialuronic este hidrolizat de diferite enzime denumite generic hialuronidaze

extrase din testicule, bacterii, lipitori, cu formare de diferiți produși de reacție.

2. Condroitina și condroitin sulfații sunt polizaharide microeterogene răspândite în

carnea de bovine, cartilajele de porc și de vită, septul nazal de cal, cordonul ombilical, urină, salivă,
plasmă, leucocite, trahee, etc. Sunt alcătuite din acid D-glucuronic și 2 acetamido-2-deoxi-D-
galactoză și resturi de acid sulfuric esterificate la C4 și C6. Condroitina și sulfații ei se găsesc în
mucopolizaharidele cartilajelor.

Unitatea structurală de bază a

acestor compuși, care se repetă de mai
multe ori în macromolecula lor este
acidul condroitin sulfuric format din
condrozamina sau 2-deoxi-2-
aminogalactoza și restul acidului
glucuronic unite între ele printr-o
legătură glicozidică β-1→3. În funcție de
poziția restului de acid sulfuric, care
poate fi esterificat la hidroxilii din Fig. 5 – Condroitin sulfatul A

4
pozițiile C4 și C6, se deosebesc acidul 4-condroitinsulfuric sau condroitinsulfatul A (Fig. 5) și
acidul 6-condroitinsulfuric sau condroitinsulfatul C (Fig. 6).

Fig. 6 – Condroitin sulfatul C

Acizii condroitin sulfurici sunt substanțe cu vâscozitate mare și putere de reținere a apei,
larg răspândite în țesutul conjunctiv unde sunt legați covalent de molecule de natură proteică și au
un important rol în calcifierea cartilajelor. Masa lor moleculară a acestor mucopolizaharide variază
între 300000 și 500000 de daltoni, iar a acizilor condroitin sulfurici din structura lor este de
aproximativ 50000.

3. Dermatan sulfații sunt polizaharide răspândite în dermă, mucoasa gastrică, creier, splină,
cordon ombilical, plămâni și însoțesc în unele formațiuni acidul hialuronic. Datorită
asemănării structurale cu acizii condroitin sulfurici au fost denumiți și condroitin sulfați B
(Fig. 7), iar datorită activității lor anticoagulante, au mai fost denumiți β-heparine.

Fig. 6 – Condroitin sulfatul B

Dermatanii sunt hidrolizați de numeroase enzime izolate din Flavobacterium heparinum

și Proteus vulgaris, care sunt folosite pentru determinarea condroitin sulfaților și a dermatan
sulfaților în prezența altor mucopolizaharide.

5
Heparina
Heparina este un polizaharid cu o mare răspândire în lichidele și țesuturile mamiferelor,
îndeosebi în ficat (de unde îi vine și denumirea, hepatos=ficat), în mușchi, splină, plămâni și în
cantități mai mici în sânge, timus, rinichi, cord, etc. Datorită proprietăților ei terapeutice, heparina
este preparată în cantități mari din ficatul și plămânii de la bovine și este comercializată sub
diferite forme (amorfă, cristalizată, lichidă, etc).

Masa moleculară a preparatelor de heparină variază între 8000 și 20000 daltoni. Din punct
de vedere chimic, heparina este componenta unei familii de polizaharide care cuprinde heparin
monosulfatul, haparansulfatul sau heparitinsulfatul și care prin hidroliză pun în libertate resturi
de 2-acetamido-2-deoxi-D-glucopiranozil, de acid β-D-glucopiranoziluronic, de acid L-
iduropiranoziluronic, O-sulfat, N-sulfat, grupări N-acetil, etc.

Unitatea structurală de bază care se repetă în molecula de heparină este (1→4)-O-2-deoxi-

2-sulfamino-α-D-glucopiranozil-6-sulfat-(1→4)-O-α-D-glucopiranuronozil (Fig. 7):

Fig. 7 – (1→4)-O-2-deoxi-2-sulfamino-α-D-glucopiranozil-6-sulfat-(1→4)-O-α-D-glucopiranuronozil

Gradul de esterificare cu sulfați a moleculelor de heparină nu este uniform, variază de la

o regiune a moleculei la alta.

Heparina este o substanță anticoagulantă, comportându-se ca un inhibitor al

tromboplastinei, care la rândul ei inhibă acțiunea trombinei. Grupările sulfamino din structura
heparinei sunt esențiale pentru acțiunea anticoagulantă și antilipemică.

6
Bibliografie

1. Dumitru, I. F. (1980). Biochimie. București: Editura Didactică și Pedagogică.

2. Furdui, B. (2023). Curs 2 - Combinații hidroxicarbonilice, zaharuri. Galați.

3. Lehninger, A. (1987). Biochimie (Vol. 2). București: Editura Tehnică.

4. Nenițescu, C. D. (1980). Chimie organică (Vol. 2). București: Editura Didactică și

Pedagogică.

5. Preluat de pe Wikipedia: https://ro.wikipedia.org/ (data accesării: 08.01.2024)