APARATUL DIGESTIV

Îndeplinirea diferitelor funcţii ale organismului şi desfăşurarea tuturor activitaţilor fizice sunt legate de un
consum de energie. Ehergi provine din transformarea energiei chimice înmagazinate în moleculele substanţelor
aflate în citoplasmă. Eliberarea acestei energii se face prin reacţii de oxidoreducere, iar pentru refacerea stocului
de substanţe distruse prin reacţiile de oxidoreducere este necesar ca organismul să primească noi substanţe din
alimente.
Alimentele se găsesc în forme foarte variate, forme în care ele nu pot fi utilizate de către ţesuturi. De
aceea acestea trebuie transformate, atât din punct de vedere fizic, cât şi din punct de vedere chimic, transformări
care poartă numele de digestie.
Digestia se realizează cu ajutorul unui ansamblu de organe specializate care formează aparatul digestiv.
Forma în care alimentele se găsesc în natură este dificil de digerat sau de absorbit, de aceea ele trebuie
supuse unor procese culinare care le fac uşor digerabile.

ALIMENTELE ŞI SUBSTANŢELE ALIMENTARE

Prin aliment se înţelege toate substanţele pe care le luăm din mediul înconjurător şi care servesc la
refacerea substanţelor celulare şi formarea de ţesuturi noi în timpul creşterii organismului.
Alimentele se pot clasifica după mai multe criterii.
1. După rolul lor în organism substanţele alimentare se împart în:
-substanţe plastice sau formatoare reprezentate în special din proteine;
-substanţe energetice reprezentate de glucide şi lipide;
-substanţe catalitice ca sărurile minerale, viamine şi apa.
De reţinut că atât substanţele plastice cât şi cele energetice nu au un carcater strict plastic sau energetic,
toate fiind într-o oarecare măsură şi plastice şi energetice.
2. După origine substanţele alimentare se clasifică în:
-alimente de origine vegetală;
-alimente de origine animală;
-alimente de origine minerală.
3. După compoziţia chimică se împart în:
-organice;
-anorganice.

SUBSTANŢELE ORGANICE

Substanţele organice care intră în compoziţi alimentelor sunt glucidele, lipidele şi proteinele. Acestea
alcătuiesc ceea ce numim principii alimentari.

Glucidele
Glucidele intră în compoziţia citoplasmei celulare ca substanţe plastice şi că din ele se eliberează 60% din
totalul energiei consumate în organism (1 g de glucoză eliberează 4,1 Kcal). Ele sunt deci substanţe predominant
energetice.
În alimente glucidele sunt prezente în mai multe forme:
- monozaharide (glucoza, galactoza, levuloza, riboza etc.);
- dizaharide (maltoza, zaharoza, lactoza);
- polizaharide (amidonul, glicogenul, celuloza).
Glucidele pot fi absorbite în organism numai sub formă de momozaharide, de aceea dizaharidele şi
polizaharidele sunt transformate în monozaharide. De exemplu amidonul şi glicogenul se transformă prin
hidroliză în maltoză, iar celuloza se hidrolizează într-o mică măsură în tubul digestiv al omului. Maltoza produce
glucoză, lactoza produce glucoză şi galactoză etc.
Toate aceste procese se realizează în diferitele segmente ale tubului digestiv, prin acţiunea unor enzime
specifice denumite amilaze.
La nivel celular, monozaharidele sunt oxidate până la H2O, CO2 şi eliberare de energie.
Prezenţa glucidelor în organism asigură oxidarea completă a lipidelor fără acumulare de corpi cetonici şi
apără proteinele de a fi "arse" ca material energetic.

Lipidele
Lipidele sunt substanţe plastice, dar şi energetice.Prin oxidarea lipidelor se produce cea mai mare parte
din căldura organismului, de aceea sunt considerate principalele substanţe termogenetice ale organismului. În
alimente lipidele se găsesc sub diferite forme (simple sau complexe), dar organismul nu le poate absorbi decât
sub formă de glicerină şi acizi graşi. De aceea aparatul digestiv le descompune sub acţiunea unor enzime specifice
numite lipaze. Prin arderea lipidelor în interiorul celulelor se obţine o mare cantitate de energie. Arderea a 1g
lipde produce 9,3 Kcal.
Lipidele provin din alimente, dar pot fi produse şi din glucidele şi proteinele în exces.
Rolul lipidelor în organism:
-eliberare de energie calorică prin ardere;
-înlocuiesc lipidele distruse din citoplasma celulară;
-pot fi transformate în glucide şi aminoacizi;
-se depun sub formă de rezerve.

Proteinele
Proteinele au în special rol plastic dar şi funcţional. Se găsesc în alimente în forme variate, simple
(albumine, globuline, scleroproteine) sau complexe (glucoproteine, fosfoproteine, nucleoproteine etc.).
Proteinele nu pot fi absorbite la nivelul tubului digestiv decât sub formă de aminoacizi. De aceea toate
proteinele sunt descompuse sub acţiunea unor enzime specifice denumite proteaze.
După ce au fost descompuse la nivelul tubului digestiv şi au trecut de bariera intestinală, aminoacizii
urmează două căi:
-80% ajung în ficat unde suferă procesul de dezaminare;
-20% ajung în circulaţia generală şi de acolo la ţesuturi unde sunt transformaţi în proteine specifice fiecărui tip de
ţesut în parte sau sunt contribuie la formarea de enzime, hormoni, mediatori chimici, etc.
Produşii rezultaţi în urma metanolismului proteinelor (NH3, uree, acid uric, creatină, creatinină etc) sunt
eliminaţi în special prin rinichi.
Proteinele sunt substanţe esenţiale pentru funcţionarea organismului care nu pot lipsi din alimentaţie. O
alimentaţie deficitară în proteine duce la subnutriţia proteică cu manifestări grave.

Vitaminele
Vitaminele sunt substanţe organice cu conmpoziţie foarte complexă şi variată, absolut necesare
desfăşurării normale a proceselor vitale din organism. În general vitaminele nu se produc în corpul uman şi
trebuie ingerate ca atare. Excepţie fac vitamina D care se produce sub acţiunea razelor solare, vitamina K produsă
de microorganismele din colon, vitamina B12 şi A care rezultă din caroten în ficat.
Vitaminele sunt sintetizate de plante, iar omul le consumă fie direct din plante, fie din anumite organe
ale animalelor ierbivore care se alimentează cu aceste plante.
Majoritatea vitaminelor sunt substanţe puţin stabile. Ele se distrug prin încălzire, sub acţiunea razelor
solare, sau nmai prin simpla păstrare mai îndelungată a alimentelor. De aceea vitaminele se găsesc în special în
alimente proaspete şi mai puţin în cele conservate
Se cunosc peste 20 de tipuri de vitamine. Pe baza solubilităţii lor se clasifică în liposolubile şi hidrosolubile.
Vaitaminele liposolubile (A, D, E, K, F)
Vitamina A (vitamina antixeroftalmică sau vitamina creşterii) din punct de vedere chimic este un alcool.
Se formează din carotină sau β-caroten prin acţiunea unei enzime numită carotenază. De aceea carotina este
considerată o provitamină. În această stare se găseşte în morcovi, spanac, măceş, ardei iute, roşii, sfeclă roşie,
varză roşie, frunze de pătrunjel, caise, untura de peşte, gălbenuş de ou, unt, lapte, rinichi etc.
Este destul de rezistentă la căldură, mai ales în lipsa oxigenului.
Vitamina A este esenţială pentru funcţionarea ţesutuilor epiteliale, are rol în sinteza purpurului retinian şi
influenţează creşterea organismului.
Lipsa vitaminei A produce:
-hemeralopie adică scăderea capacităţii ochiului de a se adapta la lumina difuză, crepusculară;
-fotofobie adică intoleranţa anormală la lumină;
-xeroftalmie, care constă în apariţia de pete albe pe conjunctivă datorită keratinizării acesteia;
-keratomalacie (la sugar) care constă în distrugerea corneei ce duce la orbire;
-keratinizarea exagerată a pielii cu scăderea sudoraţiei şi secreţiei sebacee;
-degenerarea nervului optic şi acustic.
Vitamina A scade consumul de glucide şi este antagonistă a tiroxinei şi adrenalinei.
Vitamina D (vitamina antirahitică)
În realitate există un grup de vitamine D (D1, D2, D3, D4)
Vitamiele D iau naştere sub acţiunea razelor ultraviolete. Ergosterolul care se găseşte în drojdia de bere,
secara cornută, lapte, carne, untură este provitamina din care se formează vitamina D3. Este important de ştiut
că în corpul uman, în special în piele, se găseşte dehidroergosterolul, care prin acţiunea razelor solare se
transformă în vitamina D3. De aceea se recomandă expunerea la soare.
Vitamina D3 se găseşte numai în produsele animale. Are un rol deosebit în metabolismul calciului şi al
fosforului. Prezenţa ei stimulează absorbţia calciului din intestin şi catalizând transformarea fosforului ajută la
formarea complexului fosfocalcic necesar în osificare.
Lipsa vitaminelor D provoacă rahitismul care se caracterizează prin necalcifierea oaselor. Acestea rămân
moi şi nerezistente din care cauză se deformează sub acţiunea greutăţii corpului. De asemenea dinţii se cariază şi
cad. La adult lipsa vitaminei D provoacă osteomalacie.
În cazul avitaminozei D, dacă se administrează vitamina D sau copilul se expune la soare, vitamina D
mobilizează calciu din circulaţie pentru osificarea oaselor, cantitatea acestuia în sânge scăzând până la
producerea tetaniei. De aceea este necesară administrarea calciului concomitent cu vitamina D sau cu expunerea
la soare.
Vitamina E (tocoferol, vitamina reproducerii) are o structură complexă şi se găseşte în măr, carne, ouă,
unt. În lipsa oxigenului rezistă până la 200oC. Are acţiune în special asupra funcţionării organelor genitale.
Intervine în procesele de oxidare ca agent transportor de oxigen, în metabolismul creatinei musculare, a apei,
glucidelor şi lipidelor, favorizând depunerea glicogenului în ţesuturi.
Lipsa vitaminei E provoacă la bărbat atrofierea testiculelor şi sterilitate, iar la femeie se produce moartea
fătului în uter. De asemenea, creşte cantitatea de colesterol în sânge.
Vitamina F este un amestec de acizi graşi nesaturaţi superiori ce se găsesc în structura fosfolipidelor. Are
rol important în metabolismul colesterolului şi lipdelor. Este folosită în tratamentul bolilor de piele şi a depunerii
de colesterol.
Vitamina K (vitamina antihemoragică)
Se cunosc două vitamine K (K1 şi K2) naturale cu proprietăţi antihemoragice şi vitamina K3 care a fost
preparată sintetic. Sub influenţa vitaminei K în fucat se sintetizează protrombina indispensabilă în coagularea
sângelui.
În organism, vitamina K se produce în colon de către flora microbiană.
Vitaminele hidrosolubile (grupul B, C, PP, P)
Vitamina B1 (antiberiberică sau aneurină). Absenţa sa produce o boală numită beriberi sau polinevrită.
Nivelurile scăzute sau absenţa B1 produce disfuncţionalităţi în funcţionarea sistemului nervos. Se distruge uşor
prin încălzire. Pentru menţinerea acestei vitamine se recomandă fierberea înăbuşită.
Favorizează reţinerea glicogenului în ficat şi depunerea excesului de glucide sub formă de ţesut adipos.
Hipovitaminoza B1 duce la tulburări ale sistemului nervos (paralizii, nevralgii, tulburări psihice), atrofii
musculare, insuficienţă cardiacă etc.
 Avitaminoza B1 provoacă beriberi care se manifestă prin tulburări nervoase, oboseală, tulburări
cardiovasculare, modificări ale metabolismului glucidic.
Vitamina B2 (riboflavină sau vitamina de creştere). Este o substanţă galbenă făcând parte din grupul
pigmenţilor numiţi flavine. Rezistă până al 120oC, dar este distrusă rapid de acţiunea ultravioletelor.
Intervine în procesele de creştere şi respiraţie celulară.
Avitamionza B2 duce la tulburări oculare (fotofobie, cataractă etc.)
Vitamina B6 (pirimidona sau adermina) rezistă până la 100oC. Se găseşte în alimente ca drojdia de bere,
cereale, ficat, creier, rinichi, carne de vită, peşte etc. Este sintetizată şi de flora bacteriană intestinală.
Roluri:
-intră în structura unui număr mare de enzime cu rol în procesele de oxidoreducere
-sinteza hemoglobinei prin fixarea Fe
-metabolismul lipidelor şi protidelor
-facilitează instalarea inhibiţiei nervoase
Vitamina B12 (ciancobalamina) este singura vitamină ce conţine în structura sa un metal (un atom de Co).
Roluri:
-eritropieză stimulând maturarea eritrocitelor
-favorizează sinteza de ARN
-fereşte ficatul de apariţia infiltraţiilor grăsoase
Se foloseşte pentru combaterea anemiei pernicioase şi tulburărilor de creştere având acţiune anabolică.
Vitamina PP (vitamina antipelagroasă). Este amida acidului nicotinic Este solubilă în alcool şi apă şi este o
substanţă cristalină de culoare albă.
Avitaminoza PP produce pelagra (de la cuvântul pellagra = piele aspră) care se manifestă prin demenţă,
dermatită şi diaree (boala celor trei D).
În terapeutică este folosită pentru activarea circulaţiei periferice.
Vitamina H (biotina) influenţează metabolismul lipidelor în special în piele şi ficat. Lipsa ei duce la
descuamarea pielii, seboree, infiltraţia grasă a ficatului. Se poate sintetiza şi în organism la nivelul intestinului.
Vitamina C (acidul ascorbic sau vitamina antiscorbutică). Absenţa ei provoacă scorbutul. Vitamina C se
distruge rapid la încălzire (fierbere îndelungată cu capacul descoperit).
Roluri:
-intră în procesele de oxidoreducere
-intervine în funcţiile unor glande endocrine (hipofiză, tiroidă, suprarenală, ovar etc.)
-are acţiune de stimulator a întregului organism
-acţiune antiinfecţioasă
Hipovitaminoza C produce fragilitate vasculară cu hemoragii gingivale, cutanate şi interne, tahicardie,
tulburări respiratorii, anemie etc.
Avitaminoza C provoacă scorbutul care fără tratament duce la moarte.
Cantitatea de vitamină C necesară zilnic este de 50-100mg.
Vitamina P (citrină sau vitamina permeabilităţii capilarelor) a fost izolată din lămâie. Acţionează asupra
peretelui capilar reducându-I permeabilitatea. Lipsa ei duce la hemoragii cutanate.

SUBSTANŢELE ANORGANICE

Apa este o substanţă alimetară de prim ordin. Organismul nu poate supravieţui fără apă decât un timp
foarte scurt, aceasta intervenind în toate procesele chimice din organism, inclusiv în digestie. Apa nu poate fi
considerată nici substanţă energetică, nici nutritivă.
Apa din organism provine din mai multe surse:
-apa ingerată ca atare;
-apa conţinută în diferite alimente;
-apa rezultată din degradarea finală a substanţelor organice (apa metabolică)
 Sărurile minerale
Sărurile minerale sunt absolut necesare pentru funcţionarea organismului. Este de remarcat rolul
deosebit al Ca, P, Na, K, Fe, Mg, I şi Fl. În general alimentele conţin proporţii mai mari de K decât Na şi, de aceea,
omul trebuie să adauge Na sub formă de NaCl.

ANATOMIA APARATULUI DIGESTIV

Aparatul digestiv reprezintă totalitatea organelor care realizează digestia, adică transformările fizice şi
chimice ale alimetelor, pentru a fi asimilabile.
Aparatul digestiv este format dintr-un tub care se întinde între gură şi anus numit tub digestiv şi dintr-o
serie de organe glandulare care-şi varsă produşii în acesta numite glande anexe ale tubului digestiv.

TUBUL DIGESTIV

Tubul digestiv sau canalul alimentar se deschide la exterior prin două orificii: bucal şi anal. Tubul digestiv
nu are acelaşi diametru pe toată lungimea sa şi de aceea i se disting mai multe segmente:
-cavitatea bucală
-faringele
-esofagul
-stomacul
-intestinul subţire
-intestinul gros.

Structura pereţilor tubului digestiv

Pereţii tubului digestiv sunt formaţi, în general, din trei tunici.
Tunica musculară este formată din fibre musculare striate la nivelul pereţilor cavităţii bucale, faringelui şi
în porţiunea superioară a esofagului şi din fibre musculare netede în restul tubului digestiv.
După dispoziţia lor, fibrele musculare sunt longitudinale şi circulare. Fibrele longitudinale sunt aşezate la
exterior şi prin contracţia lor scurtează tubul digestiv, iar fibrele musculare circulare sunt aşezate la interior,
contracţia lor determinând micşorarea lumenului tubului digestiv.
Muşchii netezi se contractă sub acţiunea fibrelor parasimpatice (nervul vag, X) şi se relaxează sub
acţiunea fibrelor simpatice.
Tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv lax şi fibre elastice.
Tunica mucoasă este stratul care căptuşeşte interiorul tubului digestiv de la orificiul bucal, până la cel
anal. Este format din două straturi: epiteliul şi corionul mucoasei.
Epiteliu mucoasei are structură variată depinzând de funcţiile pe care le îndeplineşte segmentul respectiv
al tubului digestiv. În cavitatea bucală, faringe şi esofag unde alimentel doar trec fără a avea loc fenomene de
absorbţie, epiteliul este pavimentos stratificat, iar în stomac şi intestin este un epiteliu de tip cilindric
unistartificat.
Epiteliul dă naştere unor glande anexe (uni- sau pluricelulare) cu forme diferite care produc sustanţe
necesare pentru tranzitul alimentelor prin tubul digestiv sau pentru digestiea alimentelor.
Corionul mucoasei este format din ţesut conjunctiv lax. În grosimea sa se pot găsi şi puţine fibre
musculare formând musculara mucoasei.
Rolurile tunicii mucoase:
-digestie prin secreţia unor substanţe necesare transformării chimice a alimentelor
-absorbţie a principiilor alimentare din lumenul intestinal în sânge
-protecţie a organismului prin împiedicarea unor substanţe dăunătoare să ajungă în fluxul sangvin.
 Segmentele tractului digestiv aflate sub diafragm prezintă la exterior, peste tunica musculară o a patra
tunică, tunica seroasă (peritoneul visceral), iar faringele, esofagul şi porţiunea inferioară a rectului sunt învelite în
adventice.

SEGMENTELE TUBULUI DIGESTIV

1. CAVITATEA BUCALĂ

Cavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv şi comunică cu exteriorul prin orificiul bucal, iar
în interior cu faringele.
Orificiul bucal este delimitat de buza superioară şi inferioară, două repliuri musculomembranoase care au
în grosimea lor muşchiul orbicular al buzelor.
Pe faţa anterioară (externă), buza superioară prezintă pe linia mediană, un şanţ vertical, şanţulsubnazal
sau filtrul care se termină pe marginea liberă a buzei cu o proeminenţă, tuberculul buzei superioare.
Buza inferioară are pe linia mediană o depresiune numită gropiţa mediană.
Cele două buze se unesc la extremităţile laterale formând comisurile buzelor. Ele sunt acoperite de
tegument, care prezintă în grosimea lui glande sudoripareşi foliculi piloşi.
Cavitatea bucală are formă ovală, cu diametrul mare oreintat antero-posterior, iar arcadele dentare o
împart în două părţi:
-vestibulul, situat între arcadele dentare şi obraji;
-cavitatea bucală propriu-zisă, situată în interiorul arcadelor dentare.
Cavitatea bucală are 5 pereţi:
-anterior, format din buze;
-laterali, formaţi din obraji;
-inferior, denumit şi planşeul gurii;
-superior, reprezentat din bolta palatină; bolta palatină este formată din palatul dur în alcătuirea căruia
intra apofiza palatină a osului maxilar şi lama orizontală a osului palatin (vezi cursul de osteologie), precum şi din
palatul moale sau vălul palatin.
Pereţii cavităţii bucale sunt căptuşiţi la interior de mucoasa bucală care este formată din epiteliu
pavimentos stratificat şi corion, în grosimea căruia se află glande. Pe limbă mucoasa bucală fromează mucoasa
linguală, iar pe arcadele dentare formează gingiile, care se ridică până la nivelul coletului dinţilor.
În partea posterioară, la nivelul marginii bolţii palatine, mucoasa bucală se continuă c mucoasa nazală şi
formează vălul palatin sau palatul moale care este o perdea oblică aşezată desupra deschiderii prin care cavitatea
bucală comunică cu bucofaringele.
Vălul palatin este o formaţiune musculomembranoasă, mobilă şi contractilă, fixată la marginea
posterioară a palatului dur. În mijlocul său există o pelungire numită lueta ("omuşor").
Pe laturi, de la baza luetei, pleacă două 2 cute musculomembranoase, numite stâlpii vălului palatin
anterior şi posterior. Stâlpul anterior este vertical, cel posterior uşor oblic spre faringe. Stâlpii anteriori formează
o arcadă, care împreună cu baza limbii circumscriu limita dintre cavitatea bucală şi faringe numită istmul
bucofaringian.
De ambele părţi, între stâlpii anterior şi posterior, se găseşte câte o formaţiune limfoidă ovală, moale
numită amigdală palatină.
În cavitatea bucală se găsesc dinţii şi limba, care împreună cu muşchii masticatori formează aparatul
masticator.

Dinţii sunt organe tari de culoare albă, fixaţi pe arcadele dentare în nişte cavităţi denumite alveole
dentare.
Unui dinte i se descriu 3 părţi:
-rădăcina, partea fixă în alveola dentară;
-coroana, partea liberă din cavitatea bucală;
-coletul, partea de legătură dintre coroană şi rădăcină.
 Structura dintelui. În interior dintele prezintă o cavitate numită cavitatea dentară. Are o parte mai
dilatată în dreptul coroanei numită cavitatea pulpară şi o parte mai îngustă la nivelul rădăcinii numită canal
radicular care se deschide la exterior în vârful rădăcinii printr-un orificiu.

În cavitatea dentară se găseşte pulpa dentară formată din ţesut conjunctiv, vase sangvine, limfatice şi
terminaţii nervoase. Are o culoare roşiatică şi este extrem de sensibilă. La periferie pulpa dentară prezintă nişte
celule osoase speciale care se numesc odontoblaste care produc dentina (ivoriu). Odontoblastele trimit câte o
prelungire la exterior care pătrunde în dentină.
Dentina este situată în jurul cavităţii dentare şi formează peretele dintelui. Este o substanţă dură, de
culoare alb-gălbuie, care conţine săruri minerale şi oseină. Dentina este partea principală a dintelui . Ea este
străbătută de nişte canaliculi care merg de la cavitatea dentară spre exterior, prin aceste canalicule pătrunzând
prelungirile odontoblastelor şi circulă substanţele nutritive întrucât dentina nu este vascularizată.
Dentina este puţin rezistentă la acţiunea agenţilor chimici.
Smalţul. Pe coroană, dentina este acoperită de o substanţă albă strălucitoare şi dură numită smalţ
dentar.
Smalţul este format din celule prismatice (prisme adamantine), care sunt dipuse perpendicular pe
suprafaţa dintelui şi au între ele o substanţă care le cimentează. Este transparent şi acoperit de o membrană
protectoare, numită cuticulă care nu are structură celulară.
Smalţul conţine 95% săruri minerale care îi dau o rezistenţă deosebită la acţiunea agenţilor mecanici şi
chimici. Stratul de smalţ este mai gros la vârful coroanei şi mai subţire pe marginile laterale. Poate crăpa prin
lovire sau la variaţii brutale de temperatură. Prin proprietăţile lui fizice se aseamănă cu porţelanul şi joacă rol de
protecţie pentru dentină.
Cementul acoperă dentina la nivelul rădăcinii dintelui. Este dur şi opac, de culoare gălbuie, prezentând o
structură asemănătoare cu cea a osului, cu nişte celule speciale numite cementoblaste.
Cementul este mai gros la vârful rădăcinii şi mai subţire spre colet. Dintele este fixat în alveolă printr-un
ligament, numit ligamentul alveolodentar şi prin ţesut conjunctiv.
Dentiţia reprezintă totalitatea dinţilor, care la adult sunt în număr de 32, 16 pe maxilar, 16 pe mandibulă.
Ei se deosebesc prin forma coroanei, a rădăcinii şi a funcţiilor lor. Există 4 categorii de dinţi: incisivi, canini,
premolari şi molari.
a. Incisivii sunt dinţi tăietori, au coroana în formă de daltă şi rădăcina simplă, conică. Sunt în număr de 8,
fixaţi în partea anterioară a maxilarului şi mandibulei. Patru pe maxilar, mai mari şi patru pe mandibulă, mai mici.
Au rolul de a tăia alimentele.
b. Canini au forma coroanei conică şi rădăcina simplă, conică şi ascuţită. Sunt în număr de 4, 2 superiori,
2 inferiori. Au rolul de sfâşia alimentele.
c. Premolarii sau "măsele mici" cu o coroană cilindrică în vârful căreia se găsesc două proeminenţe
numite cuspide. Rădăcina este conică, uneori uşor bifurcată la vârf. Sunt în număr de 8, 4 pe maxilar şi 4 pe
mandibulă, aşezaţi în perechi de câte 2 între canini şi molari. Au rolul de a strivi alimentele.
 d. Molarii sau "măselele mari". Au coroana cilindrică şi prezintă 4-5 cuspide. Rădăcinile sunt foarte
puternic fixaţi în alveole prin intermediul a 2-4 rădăcini. Sunt 12 molari, câte 6 pe maxilar şi mandibulă, dispuşi în
perechi de câte 3 înapoia premolarilor. Ultimii molari poartă denumirea de molar de minte (măsele de minte)
deoarece apar între 18-25 de ani. Sunt mai mici şi mai puţin puternici, uneori cu forme rudimentare.
Molarii au rolul de a măcina alimentele.
Această dentiţie care o întâlnim la adult se numeşte dentiţie definitivă. Exprimarea nmerică şi aşezarea
dinţilor pe maxilar şi mandibulă se exprimă prin formula dentară. Pentru dentiţia definitivă formula dentară la om
este:

𝐈𝟒, 𝐂𝟐, 𝐏𝐌𝟒, 𝐌𝟔

= 𝟑𝟐
𝐈𝟒, 𝐂𝟐, 𝐏𝐌𝟒, 𝐌𝟔

Dentiţia de lapte. Dinţii încep să crească de la vârsta de 6 luni şi până la 3 ani se formează 20 de dinţi care
alcătuiesc dentiţia de lapte sau dentiţia temporară care durează până la 6-7 ani când încep să fie înlocuiţi de
dentiţia definitiv până la vârsta de 11-13 ani.. Aceasta are următoarea formulă:

𝐈𝟒, 𝐂𝟐, 𝐏𝐌𝟒

= 𝟐𝟎
𝐈𝟒, 𝐂𝟐, 𝐏𝐌𝟒

Inevaţia dinţilor provine nervul dentar superior (ramură a nervului trigemen sau V) pentru arcada
superioară şi nervul dentar inferior, pentru arcada inferioară.

Limba se găseşte în cavitatea bucală propriu-zisă şi are un rol foarte important ăn digestie, atât ca organ
al sensibilităţii gustative, cât şi ca organ care contribuie la masticaţia alimentelor, supt şi deglutiţie. De asemenea,
limba intervine în actul vorbirii, la articularea cuvintelor.
Este un organ musculomembranos, turtit de sus în jos. Este aşezată pe planşeul cavităţii bucale, fiind
fixată prin rădăcină de osul hioid, madibulă, epiglotă, în timp ce corpul şi vârful sunt libere. Fixarea se face prin
intermediul muşchilor hiogloşi şi geniogloşi.
Limba are 3 părţi: vârful, corpul şi rădăcina. Limita dintre rădăcină şi corp este determinată de un şanţ în
formă de V cu deschiderea înainte numit şanţul terminal. Acetsa se află posterior de V-ul papilelor caliciforme
(vezi analizatorul gustativ) şi are în vârf o depresiune, gaura oarbă.
Corpul limbii are două feţe, superioară şi inferioară şi două margini laterale. Pe faţa superioară se află un
şanţ numit şanţul median longitudinal. Pe faţa inferioară se găsesc glandele salivare mici, frâul limbii, plica
sublinguală, caruncula salivară etc.
Structura limbii. Limba este formată din schelet fibros, muşchi, mucoasa linguală.
a.Scheletul fibros este reprezentat de două lamele fibroase: membrana hioglosiană (aponevroza limbii) şi
septul median (septul limbii). El serveşte la inserţia muşchilor limbii.
b. Muşchii limbii. Limba are muşchi intrinseci şi muşchi extrinseci.
● Muşchii intrinseci sunt muşchi striaţi, care iau naştere şi se termină în limbă. Au trei feluri de fibre:
longitudinale, transversale, verticale, de unde şi numele lor. Aceştia sunt:
-m. longitudinal superior aflat sub mucoasa feţei superioare;
-m. longitudinal inferior aflat în profunzime;
-m. transvers
-m. vertical
● Muşchii extrinseci au originea în afara limbii, iar inserţia pe limbă. Se grupează în două categorii:
1. muşchi care au originea pe oasele învecinate
-m. genioglos cu originea pe mandibulă
-m. stiloglos cu originea pe apofiza stiloidă
-m. hioglos cu originea pe osul hioid
2. muşchi care au originea pe viscerele vecine
-m. palatoglos cu originea pe aponevroza vălului palatin
 -m. faringoglos
-m. amigdaloglos
Toţi muşchii limbii sunt inervaţi de nervul hipoglos (XII).
c. Mucoasa limbii. Pe linia mediană a feţei inferioare, mucoasa formează o plică numită frâul limbii, care
limiteză, într-o anumită măsură mobilitatea limbii. La baza acestuia se găsesc doi tuberculi mici prevăzuţi fiecare
cu câte un orificiu de excreţie care reprezintă orificiile de deschidere ale canalelor Wharton, canale de excreţie
ale glandelor salivare submandibulare. În spatele acestora se observă o serie de orificii care sunt deschiderile
canalelor Bartholin-Rivinius ale glandelor salivare sublinguale.
Pe suprafaţa mucoasei se află papilele linguale (vezi analizatorul gustativ).
Circulaţia limfatică a limbii formează la baza acestei amigdala linguală.

2. FARINGELE

Faringele este al doilea segment al tubului digestiv şi este aşezat înapoia cavităţii bucale şi nazale şi
deasupra orificiului superior al laringelui şi esofagului. Faringele este locul unde se încrucişează calea respiratorie
cu cea digestivă.
Are forma unei pâlnii cu partea mai largă (fornixul) spre baza craniului şi partea îngustă spre esofag, cu
care se continuă.
Are trei etaje:
a. Nasofaringele sau faringele nazal spre partea superioară a faringelui, înapoia cavităţii nazale.
Comunică cu cavităţile nazale prin choane. Pe pereţii laterali se găsesc orificiile de deschidere ale trompelor lui
Eustachio, iar pe peretele superior, în mucoasa faringiană se găseşte amigdala faringiană (hipertrofia acesteia
formează aşa-numitele vegetaţii adenoide.
b. Bucofaringele sau faringele bucal este partea mijlocie a faringelui care se află înapoia cavităţii bucale,
cu care comunică printr-o deschiere largă numită istmul faringian. Pe pereţii săi laterali se află amigdalele
palatine.
c. Laringofaringele sau faringele laringian este porţiunea inferioară a faringelui şi ajunge până la orificiul
de deschidere a esofagului. Pe peretele anterior se află orificiul de deschidere a laringelui (aditus laringis)
delimitat de epiglotă. Limita inferioară este delimitată de orificiul de deschidere în esofag.

Structura peretelui faringian

Peretele faringelui este constituit din 3 tunici:
Adventicea sau tunica conjunctivă, se află la exterior .
Tunica musculară formată din muşchi striaţi cu dublă dispoziţie:
-longitudinală = m. ridicători ai faringelui
-circulară = m. constrictori ai faringelui.
Toţi aceşti muşchi contribuie la trecerea bolului alimentar prin faringe, adică la deglutiţie.
Tunica fibroasă (submuoasă) este formată din ţesut conjunctiv cu fibre dispuse încrucişat şi numeroase
fibre elastice. Ea constituie "scheletul faringelui" legând faringele de baza craniului şi servind ca susţinere pentru
tunica musculară.
Tunica mucoasă căptuşeşte cavitatea faringiană fiind continuarea mucoasei bucale.
La nivelul faringelui, vasele limfatice formează o reţea foarte bogată şi prin aglomerarea lor formează
amigdalele faringiană, linguală şi amigdalele palatine. Toate aceste amigdale, unite prin vase limfatice formează
cercul lui Valdeyer, o reţea limfatică cu rol de apărare antibacteriană, plasată la poarta de intrare a alimentelor în
faringe.

3. ESOFAGUL

Esofagul este un organ tubular, lung de 25-30 cm. Când este gol are aspectul unui tub turtit, iar la pasajul
alimentelor prin el, se lărgeşte şi are un diametru de 2-2.5 cm.
 Porneşte de la partea inferioară a faringelui şi coboară vertical între coloana vertebrală şi trahee, străbate
diafragmul prin orificiul diafragmatic esofagian şi se deschide în stomac.
După regiunile pe care le străbate, esofagul poate fi împărţit în trei segmente:
a. Segmentul cervical (esofagul cervical) aşezat la nivelul gâtului. Se află în raport cu traheea, lobii
tiroidei, artera carotidă şi coloana vertebrală. La nivelul cartilajului cricoid prezintă o îngustare numită
strâmtoarea cricoidiană.
b. Segmentul toracal (esofagul toracic) este adăpostit în cavitatea toracică. Prezintă şi ea o strâmtoare
bronhoaortică determinată de compresiunea bronhie stângi şi aortei şi o strâmtoare diafragmatică, la nivelul
orificiului diafragmatic (hiatusul esofagian).Are raporturi cu traheea, cu bronhoa stângă, faţa posterioară a
pericardului, aorta şi marea venă azygos.
c. Segmentul abdominal (esofagul abdominal) se află sub diafragm şi se continuă cu cardia. Are o lungime
de 1-2 cm.
Structura esofagului
Peretele este format, de la exterior spre interior, de patru tunici.
a. Adventicea esofagului continuă adventicea faringelui. La nivel abdominal această tunică este înlocuită
parţial de peritoneul visceral şi se numeşte tunica seroasă.
b. Tunica musculară este formată din fibre musculare cu dispoziţie longitudinală la exterior şi circulară la
interior. În porţiunea superioară a esofagului tunica musculară este formată din fibre musculare striate, în
porţiunea inferioară din fibre musculare netede, iar în porţiunea mijlocie există un amestec de fibre striate şi
netede. Rolul acestei tunici este de a transporta bolul alimentar.
c. Tunica submucoasă este continuarea tunicii fibroase faringiene. Este formată dintr-o reţea de fibre
conjunctive şi elastice.
d. Tunica mucoasă este continuarea mucoasei faringiene şi are aceeaşi structură.

CAVITATEA ABDOMINALĂ
Cavitatea abdominală se află sub bolta diafragmatică şi are aspect ovoid cu partea voluminoasă orientată
în sus.
Dispoziţia organelor şi a pliurilor peritoneale împarte cavitatea abdominală în trei etaje.
Etajul supramezocolic, numit şi etajul toracoabdominal, se află în partea superioară a cavităţii
abdominale şi este cuprins între cupola diafragmatică şi faţa superioară a colonului şi mezocolonului transvers. În
acest etaj se află: ficatul, pancreasul, splina, stomacul şi o parte din duoden.
Etajul submezocolic sau inframezocolic începe de la colonul şi mezocolonul transvers şi ajunge până la
strâmtoarea superioară a bazinului. Este acoperit de epiploon şi conţine intestinul subţire (jejunul şi ileonul) şi
colonul.
Etajul pelvian sau inferior cuprinde restul cavităţii abdominale, de la strâmtoarea superioară până la
perineu. La bărbat este ocupat numai de vezica urinară şi rect. La femeie, uterul se interpune între vezica urinară
şi rect şi împarte etajul pelvian în două cavităţi: preuterină şi retrouterină.

Peritoneul
Pereţii cavităţii abdominale şi majoritatea organelor care se găsesc în această cavitate sunt acoperite de
o membrană seroasă numită peritoneu. Rolurile peritoneului este de a fixa organele în poziţie şi de a permite
alunecarea acestora unele faţă de altele, precum şi faţă de peretele abdomina.
Histologic, peritoneul este format din două straturi: unul superficial de natură epitelială constituind
stratul endotelial şi unul profund de natură conjunctivă, constituind corionul. Corionul este foarte bogat în vase
de sânge şi limfatice. Peritoneul este unit cu organul pe care-l acoperă printr-un strat de ţesut lax.
Din punct de vedere anatomic, peritoneul este format din două foiţe: foiţa parietală care aderă la pereţii
cavităţii abdominale şi foiţa viscerală care aderă de pereţii celor mai multe organe abdominale. Între cele două
foiţe există un spaţiu virual numit cavitatea peritoneală. Organele care se găsesc în cavitatea peritoneală se
numesc organe intraperitoneale, iar cele care sunt plasate între foiţa parietală a peritoneului şi peretele
abdominal se numesc organe retroperitoneale.
 Intraperitoneal se află: porţiunea abdominală a esofagului, stomacul, intestinul subţire şi gros.
Retroperitoneal se află: rinichii, glandele suprarenale, ureterele, vezica urinară, aorta abdominală, vena cavă
inferioară, lanţurile ganglionare limfatice etc.
Vascularizaţia peritoneului provine din ramuri ale arterelor peretelui toracic pentru foiţa parietale şi
ramuri ale arterei abdominale pentru foiţa viscerală.
Cu ajutorul unor pliuri peritoneale, organele abdominale sunt fixate între ele şi de peretele abdominal.
Există diferite tipuri de astfel de legături.
Mezourile (mezenter) sunt pliuri peritoneale care leagă organele abdominale de peretele cavităţii
abdominale. Se disting patru mezouri:
-mezoul intestinului subţire (mezenter)
-mezoul colonului transvers (mezocolonul transvers)
-mezoul colonului sigmoid (mezocolonul sigmoid)
-mezoul treimii superioare a rectului
Epiploanele sunt pliuri ale peritoneului care leagă un organ de altul. Se descriu următoarele epiploane:
-marele epiploon care se inseră pe marea curbură a stomacului şi acoperă organele din cavitatea
abdominală ca un şorţ;
- micul epiploon (omentul mic) sau ligamentul eso-gastro-duodeno-hepatic, leagă esofagul abdominal,
mica curbură gastrică şi marginea superioară a duodenului de ficat;
- epiploonul gastrosplenic, uneşte stomacul cu splina;
- epiploonul gastrocolic uneşte marea curbură a stomacului cu splina;
- epiploonul pancreatosplenic, uneşte coada pancreasului cu splina.
Ligamentele sunt pliuri ale peritoneului care fixează oragnele ce nu fac parte din tubul digestiv. De
exemplu ligamentul falciform al ficatului, ligamentele uterului, etc.

4. STOMACUL

Stomacul este segmentul cel mai larg al tubului digestiv. Se află în partea stângă a cavităţii abdominale,
sub bolta diafragmului, în etajul supramezocolic (loja gastrică) şi are dispoziţie verticală.
Raporturi de vecinătate: diafragmul, ficatul, micul epiploon, splina, colonul transvers, peretele
abdominal, pancreasul, rinichiul stâng şi splina.
Configuraţa externă
Are forma literei "J" măsurând când este moderat plin 25 cm lungime, 10 cm lăţime şi 8 cm grosime.
Capacitatea medie este de 1300 ml. Prezintă trei porţiuni:
● Fundul stomacului sau marea tuberozitate, partea cea mai voluminoasă care priveşte spre diafragm.
Reprezintă camera cu aer a stomacului şi nu conţine alimente.
● Corpul stomacului, partea mijlocie.
● Porţiunea pilorică este porţiunea inferioară a stomacului, cea mai îngustă şi are două segmente, antrul
piloric şi canalul piloric.
Stomacul are două feţe, un anterioară şi una posterioară şi două margini sau curburi:
● Mica curbură, concavă şi oreintată spre dreapta.
● Marea curbură, convexă şi oreintată spre stânga.
Stomacul este în legătură cu esofagul şi cu intestinul subţire. Orificiul prin care stomacul comunică cu
esofagul se numeşte cardia şi este uşor dilatabil având un sfincter slab dezvoltat. Spre intestinul subţire stomacul
are un orificiu denumit pilor, închis printr-un sfincter numit sfincterul piloric. La nivelul pilorului, mucoasa gastrică
prezintă o prelungire a cărei margine liberă este îndreptată spre intestin, formând vavula pilorică.
Structura stomacului
De la exterior spre interior, peretele gastric este format din patru tunici.
a. Tunica seroasă formată din peritoneul visceral. Seroasa acoperă stomacul aproape în întregime,
singura zonă rămasă liberă fiind la nivelul ligamentului gastrofrenic unde vine în raport cu diafragmul.
 b. Tunica musculară alcătuită din fibre musculare netede aşezate în trei straturi: stratul extern
longitudinal, stratul mijlociu circular, stratul intern oblic. Fibrele musculare ale acestor straturi pot aluneca unele
peste altele, ceea ce permite destinderea şi relaxarea peretelui gastric atunci când acesta este plin sau gol.
c. Tunica submucoasă este formată din fibre conjunctive şi elastice.
d. Tunica mucoasă se caracterizează prin prezenţa a multiple cute longitudinale numite plici gastrice. La
nivelul micii curburi pliurile sunt mai mici constituind calea gastrică. Mucoasa gastrică este formată din:
-epiteliu în care se află numeroase glande unicelulare care secretă mucus
-corion în grosimea căruia se află numeroase
glande gastrice (în jur de 40 milioane) care formează
aparatul secretor al mucoasei. După structura şi funcţiile
lor glandele gastrice se clasifică în:
-glande fundice amplasate pe fundul şi corpul
stomacului; secretă HCl, pepsină, labferment şi mucină;
-glande cardiale situate în mucoasa regiunii
cardiale; secretă lipaza stomacală şi un lichid alcalin bogat
în mucină;
-glande pilorice situate în vecinătatea pilorului
secretă labferment şi mucină.
In zona de tranziţie în care mucoasa esofagiană se
transformă în mucoasă gastrică există o limită de
demarcaţie vizibila denumită linia Z.
Inervaţia stomacului provine din plexul solar (fibre
simpatice şi parasimpatice ale nervului vag). În peretele
stomacului aceste fibre formează 3 plexuri
simpaticoparasimpatice:
-plexul subseros, la suprafaţa tunicii musculare;
-plexul Auerbach, mai dezvoltat, în grosimea tunicii musculare;
-plexul Meissner plasat în submucoasă.

5. INTESTINUL SUBŢIRE

Este segmentul cel mai lung al tubului digestiv, ajungând la 6-8 m. Începe de la orificiul piloric al
stomacului şi se întinde până la valvula ileocecală. Diametrul variază, la nivelul pilorului având 5 cm, iar la
extremitatea terminală 2 cm. Are un traiect foarte sinuos şi este împărţit în două porţiuni: duodenul şi
jejunoileonul (intestinul mezenterial).

Duodenul începe de la pilor şi se termină în unghiul duodenojejunal. Are forma unei potcoave cu
lungimea de 25-30 cm şi este segmentul fix al intestinului, legat de peretele posterior al abdomenului.
Concavitatea sa înconjoară capul pancreasului.
În interiorul duodenului se deschid canalul pancreatic (Wirsung) care transportă sucul pancreatic şi
canalul coledoc care transportă bila de la ficat. Ambele canale se deschid într-o proeminenţă numită papila
(caruncula) mare în grosimea căreia se află ampula Vater (ampula hepatopancreatică) prevăzută cu un sfincter
numit sfincterul Oddi. La 2 cm deasupra acesteia se află papila (caruncula) mică prin care se deschide canalul
accesoriu pancreatic (Santorini).
Jejunoileonul sau intestinul mezenterial este porţiunea cea mai lungă a intestinului subţire. Deşi din
punct de vedere structural porţiunea cuprinsă între duoden şi colon nu prezintă nici o deosebire, totuşi acest
segment a fost împărţit în jejun şi ileon. Împărţirea se face pe baza orientării anselor intestinale în număr de 14-
16. Jejunul este partea superioară unde ansele sunt dispuse orizontal, iar ileonul este partea inferioară unde
ansele sunt dispuse vertical.
Jejunul şi ileonul se desosebesc de duoden printr-o mare mobilitate care se datorează suspendării lor de
peretele abdominal prin mezoul intestinului subţire.
 Partea terminală a intestinului subţire ajunge în fosa iliacă dreaptă şi se deschide în colon prin orificiul
ileocecal. Acest orificiu este prevăzut cu o valvă (valvula ileocecală) care se deschide doar dinspre ileon spre
intestinul gros, astfel că, în mod normal materiile fecale din colon nu pot ajunge în intestinul subţire.

Structura intestinului subţire

Peretele intestinului subţire este format, ca şi peretele stomacului, din 4 tunici.
a. Tunica seroasă este peritoneul visceral şi formează tunica externă. La nivelul jejunului şi ileonului
formează mezoul intestinului subţire, care leagă intestinul subţire de peretele abdominal posterior. Prin
intermediul mezoului, vasele de sânge şi vasele limfatice ajung la intestinul subţire.
b.Tunica musculară se află sub cea seroasă şi este formată din două straturi de fibre musculare netede:
un strat extern cu dispoziţie longitudinală şi unul intern cu dispoziţie circulară. Tunica musculară asigură mişcările
peristaltice ale intestinului prin care conţinutul alimentar este amestecat cu secreţiile digestive. În grosimea
tunicii musculare se află plexul nervos Auerbach.
c. Tunica submucoasă are în alcătuirea ei fibre conjunctive şi elastice, vase de sânge, vase limfatice şi
plexul nervos Meissner. Spre deosebire de submucoasa altor segmente ale tubului digestiv, submucoasa
intestinului subţire conţine glande numite glande Bruner.
d. Tunica mucoasă sau mucoasa intestinului subţire căptuşeşte la interior intestinul subţire şi reprezintă
aparatul secretor şi de absorbţie al acestuia. Mucoasa intestinală este formată dintr-un ţesut epitelial simplu a
cărui celule au la polul intestinal un platou striat şi din corion care prezintă şi elemente musculare circulare şi
longitudinale.
Mucoasa intestinală formează nişte cute transversale care se numesc valvule conivente sau plici circulare
(Kerkring). Acestea au înălţime de 7-8 mm şi sunt în număr de 800-900. Rolul acestor plici este de a mări apropae
de două ori suprafaţa de absorbţie a intestinului subţire. Plicile circulare nu sunt dispuse uniform pe toată
lungime intestinului subţire. Ele lipsesc în prima parte a doudenului, fiind însă mai numeroase în partea terminală
a acestui şi în jejunoileon. La nivelul ileonului încep să dispară şi sunt absente în partea terminală a acestuia
(ultimii 80 cm).
Pe valvulele conivente se găsesc nişte structuri care se numesc vilozităţi intestinale. Acestea au formă
conică, cilindrică sau lamelară şi o înălţime de aproximativ 1-1.5 mm. Rolul lor este de a mări încă o dată
suprafaţa de absorbţie.
Vilozitatea intestinală este
formată din mucoasă şi are la suprafaţa ei
un epiteliu simplu, iar sub acesta un
corion. Vilozitatea intestinală conţine o
bogată vascularizaţie arterială şi venoasă şi
în centru un vas limfatic numit chilifer
central. Vilozitatea intestinală este
unitatea morfofuncţională a aparatului de
absorbţie intestinal.
Printre vilozităţi există nişte
adâncituri numite cripte în care se deschid
orificiile de secreţie a numeroase glande.
Aceste glande sunt de două feluri:
Glande Lieberkün care se găsesc
pe toată lungimea intestinului subţire. Celulele secretoare ale acestor glande sunt şi ele de mai multe tipuri,
celule cilindrice absorbante, celule caliciforme cu mucus şi celule Paneth cu granulaţii care secretă enzimele
intestinale.
Glandele Brunner apar numai în duoden şi secretă mucus.
În grosimea peretelui intestinal se găsesc şi formaţiuni limfoide grupate sub formă de foliculi izolaţi sau
agregaţi.
Foliculii izolaţi sunt formaţiuni ovoidale cu structură de ganglion limfatic şi se găsesc în special la nivelul
jejunului.
Foliculii agregaţi sau plăcile Peyer sunt nişte aglomerări de foliculi simpli şi apar mai ales în partea terminală a
intestinului subţire.

6. INTESTINUL GROS

Este ultimul segment al tubului digestiv. El continuă intestinul subţire şi se întinde de la valvula ileocecală
până la orificiul anal. Are aproximativ 1.4 - 1.8 m. În porţiunea iniţială diametrul este de cca. 7 cm şi descreşte
spre partea terminală până la 3.5 - 4 cm.
Este aşezat pe părţile laterale ale abdomenului realizând un cadru în forma literei "U" răsturnate numit
cadrul colic.
Intestinul gros este format din 3 porţiuni: cecul, colonul şi rectul.
a. Cecul. Intestinul gros nu se deschide la capătul intestinului
subţire, ci puţin mai sus, astfel că dedesubtul deschiderii se formează un
"fund de sac" care este cecul. El este plasat în fosa iliacă dreaptă şi se
continuă în jos şi medial (poziţia cea mai frecventă) cu apendicele
vermiform, lung de 6-10 cm, considerat un organ limfoid deoarece conţine
un număr mare de foliculi limfatici.
b. Colonul este lung de cca. 1.5 m şi se întinde de la valcula
ileocecală până în dreptul vertebrei S3, de unde începe rectul. Este
împărţit în patru porţiuni.
● Colonul ascendent care începe de la valvula ileocecală şi se
termină sub faţa inferioară a ficatului unde formează unghiul hepatic sau
flexura colică dreaptă.
● Colonul transvers care începe de la unghiul hepatic şi se termină
lângă splină formând unghiul splenic sau flexura colică stângă.
● Colonul descendent începe de la unghiul splenic şi se termină la
colonul sigmoid, în fosa iliacă stângă.
● Colonul sigmoid este în forma literei "S", începe în fosa iliacă stângă şi ţine până în dreptul vertebrei S3
unde se continuă cu rectul.
Din loc în loc colonul prezintă nişte strangulări numite plici semilunare şi nişte dilataţii numite haustre.
Aceste denivelări ale suprafeţei colonului sunt datorate tunicii musculare, ale căror benzi de fibre numite tenii
musculare sunt mai scurte decât lungimea colonului şi din această cauză îl cutează.
Pe suprafaţa intestinului gros se mai observă nişte formaţiuni grăsoase numite ciucuri epiploici.
Colonul transvers şi sigmoid, fiind
cuprins în cavitatea peritoneală
(intraperitoneal) prezintă un mezou şi sunt
deci porţiunile mobile ale colonului, pe când
colonul ascendent şi descendent, fiind
extraperitoneale, sunt fixe.
c. Rectul este porţiunea terminală a
intestinului gros, având o lungime de 15-20
cm. Prima porţiune a rectului este
continuarea colonului sigmoid, este dreaptă
şi are un calibru uniform. Sub aceasta se află
o dilataţie, care poate lua dimensiuni destul
de mari, numită ampula rectală care se continuă apoi cu canalul anal, o porţiune relativ dreaptă. Canalul anal
prezintă în porţiunea sa terminală regiunea hemoroidală a cărei mucoasă formează cute longitudinale numite
coloane anale (Morgagni) separate prin depresiuni numite sinusuri anale şi apoi se termină cu orificiul anal
(anus). Orificiul anal prezintă doi muşchi circulari numiţi sfincteri. Unul intern format din muşchi netezi, deci
controlat involuntar şi altul extern format din muşchi striaţi, deci voluntar.
 Structura intestinului gros
Peretele intestinului gros este format din patru tunici.
a. Tunica seroasă este peritoneul visceral şi este plasată la
exterior.
b. Tunica musculară este formată la exterior din fibre
longitudinale şi la interior din fbre circulare. Fibrele longitudinale sunt
aşezate în trei benzi numite tenii.
c. Tunica submucoasă este mai puţin dezvoltată decât la
intestinul subţire.
d. Tunica mucoasă formează pliuri longitudinale, dar nu şi
vilozităţi. Conţine glande Lieberkün şi foliculi limfatici izolaţi, nu şi
plăci Peyer.

GLANDELE ANEXE ALE TUBULUI DIGESTIV

Glandele anexe, spre deosebire de glandele aflate în peretele diferitelor segmente ale tubului digestiv, se
găsesc în afara acestuia.

I. GLANDELE SALIVARE

Sunt glande exocrine ale căror canale excretoare se deschid în cavitatea bucală. După dimensiunile lor se
pot clasifica în mari şi mici.

1. Glandele salivare mici

Sunt de dimensiuni foarte reduse, dispuse pe mucoasa bucală, linguală şi faringiană. Aceste glande
secretă numai mucină.

2. Glandele salivare mari

Sunt dispuse în grosimea pereţilor cavităţii bucale. Se cunosc trei
perechi de glande salivare mari: parotide, submaxilare, sublinguale.

a. Glanda parotidă
Este o glandă pereche situată în loja parotidiană, în spatele ramurii
mandibulei şi în apropierea conductului auditiv extern de unde şi numele
(para - lângă, otos - ureche). Este cea mai mare glandă salivară cu o greutate
de 30 g.
Canalul de secreţie al glandei numit canalul Stenon se deschide în
vestibulul cavităţii bucale, în dreptul celui de-al doilea molar superior.
Glanda parotidă secretă o salivă diluată, care nu conţine mucină, dar
conţine enzime.
Inervaţia provine din plexul cervical şi din nervii vag (X) şi
glosofaringian (IX). Centrul nervos superior este nucleul salivator inferior din
bulbul rahidian.
b. Glanda submandibulară
Este tot glandă pereche aşezată în planşeul cavităţii bucale, aproape de faţa internă a unghiului
mandibulei, adăpostită într-o cavitate numită loja submandibulară. Are o greutate de aproximativ 7g. Canalul
secretor al glandei, denumit canalul Wharton, lung de 4-5 cm se deschide aproape de linia mediană a planşeului
cavităţii bucale, lângă frâul limbii, printr-un orificiu aflat în caruncula salivară.
Inervaţia parasimpatică a glandei provine din centrul salivator superior din punte şi ajung la glandă prin
nervul facial (VII). Inervaţia simpatică este comună cu a parotidei.
 c. Glanda sublinguală
Glandă pereche, situată în regiunea anterioară a planşeului cavităţii bucale. Fiecare glandă reprezintă de
fapt un grup de glande adăpostite în loja sublinguală. Cântăreşte aproximativ 3-5g. Produsul de secreţie al
glandei se elimină printr-un canal comun numit canalul Bartholin care se deschide în carunculele salivare de la
baza frâului limbii, dar şi prin mai multe canale mici, canale Rivinius, aflate în vecinătatea canalelor Wharton şi
Bartholin.
Nervii secretori îşi au originea în nucleu salivator superior din punte.

II. FICATUL (lat. HEPAR)

Ficatul este considerat cea mai mare glandă din organism. Este situat în cavitatea abdominală, în etajul
supramezocolic, în partea superioară dreaptă, imediat sub diafragm, şi prin lobul său stâng ajunge până în
epigastru. Locul ocupat de ficat poartă numele de loja hepatică.
Configuraţie externă. Are formă hemiovoidă, aşezat transversal în abdomen, cu lungime de cca. 28 cm,
diametrul anteroposterior de 18 cm şi înălţime de 8 cm. Greutatea este de aproximativ 1400 g şi are culoare
roşie-cărămizie, datorită cantităţii mari de sânge pe care o conţine.
Ficatul are 3 feţe.
a. Faţa superioară sau faţa diafragmatică este convexă în sus şi vine în raport cu diafragmul şi peretele
abdominal anterior. Pe această faţă se descriu doi lobi, drept şi stâng.
b. Faţa inferioară sau faţa viscerală este concavă şi are raporturi cu stomacul, duodenul, colonul,
mezocolonul transvers, rinichiul drept şi glanda suprarenală dreaptă. Pe ceastă faţă se află 3 şanţuri:
-şanţul antero-posterior (sagital) drept care adăposteşte în partea sa anterioară vezicula biliară şi în
porţiunea posterioară vena cavă inferioară;
-şanţul antero-posterior (sagital) stâng care, în porţiunea sa anterioară are un cordon fibros numit
ligamentul rotund (provine din obliterarea venei ombilicale), iar în porţiunea posterioară adăposteşte ligamentul
Arantius (provine din obliterarea canalului venos Arantius de la făt);
-şanţul transversal se întinde între cele două şanţuri sagitale şi coincide cu hilul ficatului prin care intră şi
ies din ficat artera hepatică, vena portă, vasele limfatice, canalele biliare şi nervii care, împreună alcătuiesc
pediculul hepatic.
Cele două şanţuri sagitale şi şanţul transversal dau aspectul literei "H" şi împart faţa inferioară a ficatului
în 4 lobi. De o parte şi de alta a şanţurilor sagitale se află lobii drept şi stâng, iar anterior şi posterior de şanţul
transversal se află lobul pătrat (anterior) şi respectiv lobul posterior (Spiegel).
c. Faţa posterioară a ficatului vine în raport cu peretele posterior al cavităţii abdominale şi pe ea se văd
lobul drept, stâng şi lobul posterior Spiegel.

Mijloace de fixare
Ficatul este menţinut în poziţie de ligamente, care nu sunt
altceva decât pliuri peritoneale.
a. Ligamentul falciform se află pe faţa superioară a
ficatului, între ficat şi diafragm. În partea anterioară se întinde până
la ombilic şi conţine în grosimea lui ligamentul rotund.
b. Ligamentul coronar se întnde de la faţa inferioară a
diafragmului la faţa posterioară a ficatului, de o parte şi de alta a
ligamentului falciform pe care îl continuă. Lasă neacoperită doar o
mică porţiune numită area nuda. Ligamentul coronar este cel mai
important mijloc de fixare a ficatului.
c. Ligamentul eso-gastro-duodeno-hepatic (omentul mic,
micul epiploon).
d. Alte mijloace de fixare: vena cavă inferioară, pediculul hepatic, presa abdominală.
 Structura ficatului
Împărţirea în lobi a ficatului, nu mai este corespunzătoare în practica medicală. Astăti se vorbeşte despre
segmente hepatice, formaţiuni considerate ca unităţi morfofuncţionale autonome din punct de vedere clinic.
Această segmentaţie are la bază distribuţia veselor sangvine (artera hepatică şi vena portă) şi a căilor biliare
intrahepatice.
Ţinând seama de acest criteriu şi privind ficatul prin prisma celor doi lobi, drept şi stâng, văzuţi de pe faţa
superioară, se descriu:
- lobul drept este format din două segmente, anterior şi posterior;
- lobul stâng este format din două segmente, lateral şi medial.
Fiecare segment primeşte printr-un pedicul segmentar o ramură segmentară a arterei hepatice, o ramură
segmentară a venei porte şi un canal biliar segmentar.
Ficatul este învelit, în ea mai mare parte în peritoneul visceral care reprezintă tunica seroasă. Peritoneul
formează ligamentul falciform şi coronar, singura zonă neacoperită fiind area nuda. Sub această tunică se află o
membrană fibroasă numită capsula Glisson şi apoi substanţa proprie a ficatului sau parenchimul hepatic.
Capsula Glisson pătrunde în ficat prin hil, urmând traiectul vaselor de sânge şi formează pereţi lamelari
conjunctivi care, împreună cu reţeaua vasculară, împart masa parenchimului hepatic în formaţiuni numite lobuli
hepatici.

Lobulul hepatic
Lobulul hepatic este unitatea anatomică şi funcţională a ficatului. Are forma unei piramide aşezată cu
baza la exterior şi vârful la interior, iar în secţiune transversală are aspectul unui poligon cu 5-6 laturi. În structura
lobulului hepatic se disting: vase sangvine, celule hepatice (hepatocite), canaliculi biliari şi filete nervoase
vegetative.
Arhitectura lobulului hepatic este centrată în jurul reţelei vasculare a acestuia şi din acest motiv este
necesară mai întâi prezentarea vascularizaţiei.
Ficatul este un organ cu dublă vascularizaţie:
● vascularizaţie nutritivă care transportă sânge cu substanţe nutritive şi oxigen necesare pentru buna funcţionare
a hepatocitelor; vascularizaţia nutritivă este asigurată de artera hepatică, ramură a trunchiului celiac.
● vascularizaţie funcţională care transportă sânge cu substanţe nutritive colectate din intestin, stomac, pancreas
şi splină, substanţe care vor fi procesate şi puse la dispoziţia intregului organism; vascularizaţia funcţională este
asigurată prin vena portă.
În structura ficatului, alăturarea a cel puţin 3 lobuli, la limita dintre ei se formeză nişte spaţii triunghiulare
în secţiune, numite spaţii portale sau spaţii Kiernan. Aceatse spaţii sunt pline cu ţesut conjunctiv şi conţin o
ramură a venei porte, o ramură a arterei hepatice, unul sau două canalicule biliare, vase limfatice şi filete
nervoase. De jur împrejurul spaţiilor portale se găseşte un strat de celule cu capacitate mare de înmulţire, numit
lama celulară limitantă.
Ramificaţiile venei porte din spaţiile portale trimit ramificaţii trimit ramificaţii care merg în lungul
lobulului, de la bază spre vârf. Acestea se anastomozează şi formează o reţea venoasă perilobulară care limitează
lobulul la periferie. La vârful lobulului aceste vene se unesc şi formează vena centrolobulară care străbate axul
lobulului hepatic. De la reţeaua perilobulară pătrund radiar în interiorul lobulului până la vena centrolobulară
numeroase vase cu traiect sinuos numite capilare sinusoide care formează o reţea vasculară intralobulară. În
pereţii acstor capilare se găsesc nişte celule speciale numite celule litorale sau celule Kupffer. Unele dintre ele se
pot desface din capilare, căpătând proprietăţi fagocitare, iar altele formează, împreună cu reţeaua de reticulină
sistemul reticulohistiocitar al ficatului sau ţesutul kupfferian.
Venele centrolobulare, la baza lobulilor se unesc în vene sublobulare care, în final, se varsă în una din cele
trei vene hepatice (dreaptă, medie şi stângă) în care se colectează tot sângele din ficat şi este dus la vena cavă
inferioară.
Ramurile arterei hepatice din spaţiile portale trimit la rândul lor ramificaţii în jurul lobulilor care intră în
alcătuirea reţelei vasculare perilobulare, împreună cu ramificaţiile venei porte. La acest nivel există anastomoze
între ramificaţiile arterei hepatice şi cele ale venei porte astfel că cele două feluri de sânge, cel adus de artere şi
cel adus de vena portă se amestecă în capilarele sinusoide intralobulare.
 La nivelul ramificaţiilor venei porte, al venei centrolobulare şi al arterei hepatice se află sfinctere
anatomice de intrare şi ieşire care reglează fluxul de sânge din ficat.
Sistemul vascular (peri- şi intralobular) formează astfel un "schelet" al lobulului pe care sunt dispuse
celulele hepatice (hepatocite). Hepatocitele sunt celule mari, poliedrice, cu unul sau doi nuclei mari şi citoplasmă
al cărei aspect variază cu starea funcţională şi conţine multe incluziuni de glicogen.
Hepatocitele sunt dispuse în cordoane radiare în jurul venei centrolubulare, numite cordoane Remak.
Între hepatocite şi peretele capilarelor se află un spaţiu de trecere numit spaţiul Disse. Cordoanele Remak sunt
dispuse câte două-trei alăturate, formând trabecule. Prin simpla lor alăturare, între celulele hepatice din
cordoanele Remak se formează nişte spaţii înguste numite canaliculi biliari. Spre periferia lobulului aceste
canalicule capătă perete propriu numit colangiolă. Colangiolele lobulilor formează în spaţiile portale canaliculii
biliari perilobulari. Aceste canalicule se unesc formând în final cele două canale biliare, drept şi stâng,
corespunzătoare celor doi lobi ai ficatului şi părăsesc ficatul prin hil. După ieşirea din hilul hepatic, aceste două
canale unesc formând canalul hepatic comun. După un traiect scurt, canalul hepatic comun se uneşte cu canalul
cistic (care vine de la vezica biliară) şi formează canalul coledoc care se deschide în duoden împreună cu canalul
pancreatic. Canalul hepatic comun şi canalulu coledoc formează căile biliare extrahepatice, iar canaliculele biliare
dintre cordoanele Remak şi canaliculele biliare din spaţiul portal consituie căile biliare intrahepatice. Bila care
este transportată prin căile biliare reprezintă produsul de secreţie externă a ficatului (producţie exocrină).
Cordoanele Remak fiind înconjurate pe de o parte de reţeaua capilară sangvină, iar pe de altă parte de
canaliculele biliare, fiecare hepatocit are un capăt în contact cu canaliculul biliar (polul biliar) şi capătul opus în
contact cu vasul de sânge (polul sangvin). Astfel se explică cum hepatocitele pot îndeplin funcţia dublă de
secreţie exo- şi endocrină.
Limfaticele. Sunt două categorii de vase limfatice, unele superficiale la nivelul ţesutului subperitoneal şi
care ies prin hil, altele profunde care urmează traiectul vaselor de sânge, merg spre vena cavă inferioară şi ajung
la ganglionii suprahepatici şi ganglionii hilari.
Inervaţia
-simpatică din plexul celiac
-parasimpatică din nervul vag (X).

Vezicula biliară (colecistul)

Pe faţa inferioară a ficatului se găseşte un organ ovoid denumit colecist sau vezicula biliară. Ea este
situată în partea anterioară a şanţului antero-posterior drept, într-o scobitură denumită foseta biliară. Vezicula
biliară vine în contact cu peretele abdominal, la nivelul coastei IX drepte.
I se descriu un fund, un corp şi un col. Are o lungime de aproximativ 10 cm, o grosime de 3-4 cm şi un
volum de cca. 60 ml.
Este acoperită parţial de peritoneu care o menţine în poziţie şi este alcătuită dintr-o tunică musculară şi
în interior de o tunică mucoasă care o căptuşeşte la interior şi conţine glande mucoase.
Colul vezicii se continuă cu un canal numit canalul cistic. Mucoasa de la nivelul colului şi a canalului cistic
formează nişte valvulele semilunare Heister. La joncţiunea dintre col şi canalul cistic se găseşte sfincterul
vezicular. Canalul cistic se uneşte cu canalul hepatic comun (rezultat prin unirea celor două canale hepatice drept
şi stâng) şi formează canalul coledoc. Acesta împreună cu canalul pancreatic Wirsung se deschid în duoden prin
ampula Vater prevăzută cu un sfincter comun, sfincterul Oddi.
Vezicula biliară face parte din căile biliare extrahepatice şi funcţionează ca un rezervor de depozitare şi
concentrare a bilei în perioadele interdigestive.

Funcţiile ficatului
-ia parte la digestia intestinală
-depozitează în el o parte din substanţele care nu depăşesc nevoile imediate ale organismului
-degradează şi sintetizează diferite substanţe
-ia parte la menţinerea compoziţiei plasmei
-menţine echilibrul glucidic
-transformă lipidele în forme care se oxidează mai uşor
 -sintetizează fermenţi necesari funcţiilor proprii sau altor organe
-controlează debitul sanguin
-opreşte pătrunderea unor toxine în organism
-are rol în formarea globulelor albe
-intervine în termoreglare, etc.
Pe scurt, ficatul îndeplineşte trei tipuri de funcţii: funcţia biliară (biligenă), funcţii metabolice, alte funcţii.

Funcţia biliară este o funcţie secreto-excretoare şi constă în formarea bilei la nivelul hepatocitelor şi
celulelor Kupffer şi eliminarea ei din ficat.
Compoziţia bilei:
● 95-97% apă
● 1% săruri biliare (cel mai important constituient al bilei): glicocolatul de sodiu şi taurocolatul de sodiu şi potasiu;
formarea acestor săruri biliare este un proces complex de combinare a unor acizi proveniţi din colesterol cu un
aminoacid şi ionii de Na+ şi K+; sărurile biliare eliberate în intestin intră ulterior în circuitul venei porte şi, în
proporţie de 90% se reîntorc la ficat constituind astfel un circuit specific denumit circuitul hepato-entero-hepatic
al sărurilor biliare.
● 0.5% pigmenţii biliari reprezentaţi prin biliverdină şi bilirubină.
Bilirubina provine din distrugerea hematiilor îmbătrânite (hemoliză) în sistemul reticulo-endotelial unde
sunt captate şi fagocitate de macrofage. Din descompunerea hemoglobinei rezultă bilirubina liberă sau bilirubina
indirectă care circulă prin plasmă cu ajutorul unor albumine transportoare până când este captată de hepatocite.
În interiorul hepatocitului aceasta este conjugată cu radicalul glucuronil (75-80%) sau cu radicalul sulfo-,
rezultând bilirubina conjugată sau directă care intră în compoziţia bilei şi este eliminată în duoden.
În intestin bilirubina directă este supusă unor procese de succesive de ruducere care au ca rezultat final
obţinerea de urobilinogen sau procese succesive de oxidare care au ca rezultat final stercobilinogenul şi
stercobilina. Stercobilina se elimină prin fecale, cărora le dă coloraţia maronie specifică. Lipsa pigmenţilor biliari
din intestin se manifestă prin scaune decolorate (acolice).
O parte din urobilinogenul din intestin se reabsoarbe şi pe cale portală ajunge din nou la ficat unde o
parte este utilizat la producerea altor cantităţi de bilirubină, iar retsul este distrus. O mică parte din urobilinogen
scapă în circulaţia generală şi este eliminat prin rinichi. Cantitatea normală este de 0.6 mg-24h. Creşterea
urobilinogenului urinar traduce un grad de insuficienţă hepatică.

Dacă apare un obstacol mecanic în scurgerea bilei în duoden (calculi, tumori etc.) se creează o
hipertensiune în canaliculii biliari care forţează hepatocitul să preia bila şi să o deverse în sânge prin polul
sangvin. Astfel se explică icterul mecanic (posthepatic) produs de creşterea bilirubinemiei, din care predomină
bilirubina conjugată.
Dacă are loc o distrugere masivă a unui număr prea mare de hematii, apare o cantitate mare de bilirubină
liberă (neconjugată) care depăşeşte pe moment capacitatea ficatului de a o prelua şi se instalează icterul
hemolitic (prehepatic) în care bilirubinemia totală este crescută pe seama creşterii bilirubinei libere (neconjugate)
O a treia situaţie apare când hepatocitele sunt afectate (infecţii virale, intoxicaţii, tumori etc.) şi nu pot
prelua toată cantitatea de bilirubină liberă. În acest caz bilirubinemia totală creşte pe seama bilirubinei libere, la
fel ca şi la icterul hemolitic, diferenţierea se face însă prin numărul normal de hematii (în icterul hemolitic
numărul de hematii este scăzut prin hemoliza masivă).

● Colesterolul se găseşte în proporţie de 1-2 g ‰ şi provine din două surse: sânge (preluat din alimente) şi ficat
(sintetizat local).
Raportul colesterol / săruri biliare este de aproximativ 1/20 - 1/30 şi menţinerea acestui raport este
foarte important. Când acesta scade sub 1/13 se favorizează precipitarea colesterolului cu formarea de calculi
biliari. Din totalul de colesterol eliminat prin bilă, o parte este recuperat prin circuitul hepato-entero-hepatic, iar
restul este eliminat prin fecale sub formă de coprosterol. În unele tulburări ale metabolismului, o parte din
colesterol acumulează în sâmge şi se depune pe pereţii vaselor de sânge sau în unele ţesuturi.
● Lecitina apare în proporţie de 0,1%.
● Mucina produsă de glandele din mucoasa vezicii şi căilor biliare, dă bilei un caracter filant şi împiedică
precipitarea acesteia.
● Substanţele minerale sunt reprezentate de fosfat-, clorură şi carbonat de sodiu. Ele dau bilei un pH alcalin (7.3-
7.7)
● Alte substanţe prezente în bilă sunt acizi graşi, acid uric, uree, acid glicuronic.

Ficatul produce bilă în mod continuu. În perioadele de digestie aceasta este eliminată direct în duoden. În
perioadele interdigestive, bila se acumulează în vezicula biliară unde este concentrată prin resorbţia apei,
urmând să fie eliberată în duoden cu ocazia digestiei. Se poate vorbi deci de două feluri de bilă: bila hepatică (mai
puţin densă şi mai alcalină) şi bila veziculară (mai vâscoasă şi cu pH mai mic).
Evacuarea bilei
Deşi se secretă continuu, bila este evacuată în duoden numai în timpul digestiei. În perioadele
interdigestive, sfincterul Oddi fiind închis, bila se acumulează în canalele extrahepatice şi determină creşterea
presiunii în coledoc. Când această presiune ajunge la 50-70 mmH2O bila pătrunde prin canalul cistic în colecist
unde se depozitează. Volumul colecistului este de 50 ml. Capacitatea acestuia este crescută prin concentrarea
bilei (obişnuit concentrarea se face de 5X, dar poate ajunge până la 12-18X). Sfincterul Oddi rezistă până la o
presiune de 300 mmH2O. Contracţia colecistului poate dezvolta această presiune pentru a forţa sfincterul, dar în
mod normal există un sincronism între relaxarea sfincterului Oddi şi contracţia pereţilor vezicii biliare. În felul
acesta sfincterul Oddi şi colecistul constituie o unitate funcţională.
Evacuare bilei este influenţată şi de undele peristaltice duodenale. Contracţia fibrelor circulare pensează
porţiunea intramurală a coledocului şi opreşte scurgerea bilei, pe când în perioadele de relaxare, bila se scurge în
jeturi.
Rolurile bilei
-digestia şi absorbţia grăsimilor prin emulsionarea lor
-contribuie la neutralizarea chimului gastric acid ajuns în duoden
-favorizează peristaltismul intestinal
-împiedică coagularea mucusului în intestin
-are acţiune antiputridă asupra florei din colon.

Reglarea secreţiei şi motilităţii biliare

1. Reglarea secreţiei biliare (colerezei)

Reglarea nervoasă are un rol mai redus. Nervul vag (X) şi splahnic produc o uşoară stimulare respectiv
inhibiţie, dar indirect, prin ajustări ale circulaţiei hepatice.
Reglarea umorală. Diferenţa de debit secretor dintre perioada digestivă şi cea interdigestivă este
semnificativă (o dublare a cantităţii). Această reglare se face mai ales pe cale umorală:
-sărurile biliare reabsorbite din intestin şi ajunse în hepatocit au acţiunea coleretică cea mai puternică;
-secretina, apărută ca urmare a prezenţei chimului gastric acid în duoden are efect coleretic în special
asupra componentelor anorganice ale bilei;
-unii hormoni au efecte coleretice, dar mai reduse; aceştia se eliberează în prezenţa conţinutului gastric si
intestinal bogat în proteine şi lipide (de aceea alimentele bogate în grăsimi şi proteine au un efect coleretic).
2. Reglarea evacuării biliare
Reglarea nervoasă este de importanţă secundară. Inervaţia vago-simpatică are unele influenţe asupra
musculaturii colecistului, dar s-a demonstrat că un colecist complet denervat continuă să evacueze bilă în
duoden.
Reglarea umorală are o pondere mult mai însemnată.
-colecistokinina (CCK) secretată de mucoasa duodenală este hormonul cu acţiune electivă asupra
musculaturii netede din pereţii colecistului (de unde şi numele său) stimulând contracţia - efect colagog.
Eliberarea de CCK este stimulată de produşii de digestie lipidică din duoden. De aici şi lista de alimente zise
colagoge: smântâna, gălbenuşul de ou, ciocolata, uleiul etc.;
-gastrina şi secretina secretate de mucoasa antrală a stomacului au şi ele un efect uşor stimulant asupra
contractilităţii colecistului.

III. PANCREASUL

Pancreasul este o glandă anexă a tubului digestiv, dar şi o glandă endocrină. Este deci o glandă de tip
mixt.
Este aşezat în cavitatea abdominală, retroperitoneal şi se întinde de la concavitatea duodenului până la
splină. Partea inferioară a capului şi procesul uncinat se află în etajul inframezocolic, iar partea superioară a
capului, corpul şi coada se află în etajul supramezocolic.
Raporturi
-la stânga este limitat de potcoava duodenală
-la dreapta ajunge până la hilul splinei
-anterior se află stomacul
-posterior coloana vertebrală, vertebrele L1 şi L2.
Configuraţie externă
Pancreasul are forma literei "J" aşezat în poziţie transversală şi are o lungime de 13-22 cm, înălţime de 4-
5 cm, grosime de 2 cm. Cântăreşte 70-90 g.
I se descriu 4 părţi:
a. Capul este partea cea mai voluminoasă şi are o formă aproape ovală. Este înconjurat de duoden şi la
partea inferioară are o prelungire numită procesul uncinat.
b. Gâtul sau istmul pancreasului este o porţiune îngustă, care leagă capul de corp.
c. Corpul este porţiunea alungită a pancreasului şi are o poşiţie aproape orizontală.
d. Coada este porţiunea terminală şi vine în raport cu splina.

Structura pancreasului
Pancreasul este format din unirea a două tipuri de glande: exocrine şi endocrine.
Pancreasul exocrin este o glandă tubuloacinoasă care se aseamănă ca structură cu glandele salivare. Este
acoperit cu o capsulă fibroasă care trimite în
interior prelungiri ce împart glanda în lobi şi
lobuli. Lobulii sunt formaţi din acini glandulari,
iar aceştia din celule pancreatice care secretă
sucul pancreatic. Fiecare acin prezintă un
canalicul secretor. Canaliculele se unesc şi
formează canalele excretoare, acre se deschid în
cele două canale colectoare mari: canalul
Wirsung şi canalul Santorini.
Canalul Wirsung se întinde pe toată
lungimea pancreasului de la coadă la cap şi se
deschide în ampula Vater din duoden, în
caruncula mare (vezi duodenul).
Canalul Santorini (canalul accesoriu) este
un canal mic care la nivelul capului pancreatic
porneşte din canalul Wirsung şi se deschide în caruncula mică din duoden.
Sucul pancreatic secretat de aceste glande conţine: tripsinogenul (o proenzimă), lipaza pancreatică şi
amilaza pancreatică.
Pancreasul endocrin. Între acinii glandulari, în special la nivelul capului şi cozii pancreasului se găsesc
nişte celule glandulare care formează insulele Langerhans şi care formează pancreasul endocrin. Ele secretă
insulina şi glucagonul.

FIZIOLOGIA APARATULUI DIGESTIV (DIGESTIA)

Digestia reprezintă totalitatea fenomenelor mecanice, chimice şi fizico-chimice care asigură aportul,
transformarea, transportul şi absorbţia substanţelor alimentare în vederea prelucrării şi asimilării lor de către
organism. Deci digestia realizează ingerarea, prelucrarea şi dezintegrarea alimentelor complexe în principii
alimentare simple (nutrimente) care pot fi absorbite, transportate şi utilizate de ţesuturi în scop plastic, energetic
şi funcţional.
Prelucrarea şi dezintegrarea alimentelor se realizează prin acţiunea mecanică de micşorare a particulelor
alimentare, urmate de un şir de complicate reacţii chimice care se desfăşoară în mediul lichidian specific fiecărui
etaj digestiv şi care in final aduc alimentele la forme asimilabile, nutrimente cu greutate moleculară mică.
Digestia începe în gură, unde alimentele ingerate suferă o transformare în primul rând mecanică prin
masticaţie, act motor cu un complicat control nervos. Transformările chimice sunt mai reduse constând în
acţiunea ptialinei (α-amilaza salivară) asupra amidonului fiert sau copt pe care-l descompune în lanţuri mai
scurte de 2-9 monozaharide.
De la nivel bucal se trece la etajul următor al digestiei, cel gastric, prin fenomenul mecanic denumit
deglutiţie (trecerea alimentelor din gură în faringe, apoi prin esofag în stomac).
Digestia gastrică finisează prelucrarea mecanică începută în gură, dar adaugă şi o etapă chimică mai
complexă prin acţiunea enzimelor specifice, în special asupra proteinelor, paralel cu acţiunea ptialinei asupra
amidonului pentru aproximativ 30-60 min.
Digestia în intestinul subţire desăvârşeşte descompunerea chimică a alimentelor î substanţe simple prin
acţiunea enzimelor conţinute în sucul pancreatic şi intestinal şi în prezenţa bilei. Nutrimentele simple rezultate
pot trece prin mucoasa intestinală şi pătrunde în mediul intern al organismului, de aceea digestia intestinală este
singura indispensabilă (supravieţuirea fără intestin subţire este imposibilă).
În intestinul gros se completează procesele digestiei enzimatice sub acţiunea florei saprofite. Resturile
proteice neasimilate sunt procesate de bacteriile de putrefacţie, iar resturile de glucide sunt descompuse de flora
de fermentaţie.
Pasajul nutrimentelor prin mucoasa digestivă se face în special prin transport activ, transportul pasiv
având o pondere mai mică. 90-95% din nutrienţi sunt absorbiţi în intestinul subţire. La nivelul cavităţii bucale şi
stomacului absorbţia este insignifiantă, iar ăn colon se mai recuperează doar apa, glucoză, unii aminoacizi, săruri
biliare, ioni, săruri. Pe această proprietate absorbantă a intestinului gros se bazează metoda administrării de
medicamente sau substanţe nutritive în clismă, sau sub formă de supozitoare.

I. DIGESTIA BUCALĂ

Digestia bucală cuprinde etapa buco-faringo-esoafgiană a digestiei. Au loc în primul rând modificări fizice
ale alimentelor introduse în gură. Masticaţia şi impregnarea cu salivă duce la formarea bolului alimentar care va
ajunge în stomac prin deglutiţie.

a. Secreţie salivară
Saliva este produsul glandelor salivare. Histologic, aceste glande conţin două tipuri de celule:
-celule seroase care conţin zimogen şi care secretă ptialina
-celule mucoase care conţin mucinogen, precursorul mucinei
Tipuri de secreţie salivară:
-glandele parotide secretă o salivă apoasă, fluidă - saliva de diluţie
-glandele submaxilare secretă o salivă mai vâscoasă
-galndele sublinguale secretă o salivă bogată în mucină - saliva de deglutiţie
Saliva este un lichid incolor cu vâscozitate variabilă şi pH = 6-7. Cantitatea secretată este de 100-1500 ml
/ 24 ore, cu maxim în perioadele de vârf de 900 ml / oră.
Compoziţie chimică:
-99.4% apa
-0.6% reziduu uscat din care 0.2% substanţe anorganice (combinaţii de K, Cl, Na, bicarbonaţi, fosfaţi) şi 0.4%
substanţe organice (enzime şi alte proteine).
Enzimele salivare
Ptialina (α-amilaza salivară) este principala enzimă a salivei. Acţionează asupra amidonului preperat
termic şi-l transformă în dextrine care au moleculă mai mică.
Lizozimul este o enzimă cu rol bactericid.
Lipaza salivară se găseşte numai în saliva nou-născuţilor şi acţionează asupra tributirinei din lapte.
Proteinele salivare
Mucina are rol în lubrifierea alimentelor.
Aglutininele sistemului de grupe sangvine OAB sunt prezente în salivă la aproximativ 80% din populaţie
(important pentru medicina legală).
Alte substanţe neproteice: uree, acid uric, aminoacizi, creatinină, acid lactic, toate în cantităţi mici.
 Mecanismul secreţiei salivare

Celulele glandelor salivare secretă iniţial o salivă în care concentraţiile constituienţilor sunt identice cu ale
plasmei sangvine. Această salivă primară îşi modifică apoi compoziţia prin schimburi cu sângele capilarelor
sangvine ale glandei. Mişcarea acestor ioni din salivă în sânge şi invers este guvernată de un hormon (aldosteron)
care acţionează şi asupra rinichiul prin acelaşi mecanism,
Rolurile salivei:
-lubrifiază mucoasa şi alimentele facilitând masticaţia şi deglutiţia;
-solubilizează substanţele alimentare pentru a le pune în contact cu papilele gustative ajutând la funcţionarea
analizatorului gustativ;
-lubrifiază mucoasa bucală şi linguală favorizând vorbirea;
-descompune enzimatic amidonul prin intermediul ptialinei;
-are acţiune bactericidă prin lizozim;
-reprezintă o cale auxiliară de eliminare a unor substanţe toxice (Hg, Pb) sau inutile (uree) sau a unor viruşi
(virusul rabiei)
Reglarea secreţiei salivare. Declanşarea secreţiei salivare se face pe cale nervoasă, dar unii hormoni o
pot influenţa.
Secreţia salivară poate fi stimulată pe următoarele căi:
-calea reflex necondiţionată prin stimularea chimică a receptorilor gustativi sau prin stimularea receptorilor tactili
sau chiar dureroşi din cavitatea bucală sau chiar din alte regiuni ale corpului;
-calea reflex condiţionată prin stimularea zonelor corticale ale văzului, mirosului, auzului de către proprietăţile
organoleptice ale alimentelor, sau numai de evocarea mentală a acestora;
-calea asociată, prin conexiunea cu activitatea musculaturii masticatorii şi a deglutiţiei
-mecanismul central este declanşat numai în mod excepţional; greaţa provoacă salivaţie, emoţiile inhibă secreţia
a salivară, etc.
Inervaţia glandelor salivare
● fibrele aferente senzitivo-senzoriale sunt fibre din componenţa nervilor cranieni trigemen (V),
glosofaringian (IX) şi vag (X).
● centrii nervoşi sunt centrii salivatori speriori din punte şi salivator inferior din bulb
● căile eferente sunt diferite pentru cele trei perechi de glande salivare mari şi sunt de tip parasimpatic şi
simpatic.

Glanda salivară Parasimpatic Simpatic

Parotide nucleul salivator inferior din bulb fibre din măduva toracică (T1-T2)
Submaxilare şi sublinguale nucleul salivator superior din puntea fibre din măduva toracică (T1-T6)
Glande parietale filete din nervul glosofaringian (IX)

Efectul celor două sisteme de inervaţie vegetativă este complementar, nu antagonist. Stimularea
parasimpaticului declanşează un răspuns prompt cu secreţie de salivă abundentă şi fluidă (salivă de diluţie).
Stimularea simpaticului declanşează un răspuns secretor mai lent cu producerea unei salive vâscoase şi bogate în
constituienţi organici (saliva de deglutiţie şi digestie enzimatică).

b. Masticaţia
Masticaţia este actul mecanic de prelucrare a alimentelor în cavitatea bucală. Se realizează în mare
măsură prin strivirea alimentelor între arcadele dentare. Pentru aceasta mandibula execută mişcări e ridicare-
coborâre, mai puţin de lateralitate, de propulsie şi retropulsie. Muşchii masticatori sunt muşchi foarte puternici şi
foarte precis controlaţi de centrii masticatori din trunchiul cerebral. Alimentele din cavitatea bucală şi din vestibul
sunt periodic colectate de limbă pentru a fi readuse între arcadele dentare. Mişcările masticatorii continuă până
când fragmentarea este destul de fină, aspect apreciat de sensibilitatea tactilă a limbii.
 II. DEGLUTIŢIA

Reprezintă un act reflex necondiţionat complex, cu centrul în trunchiul cerebral. Constă în succesiunea de
acte motorii care realizează transportul bolului alimentar din gură, prin faringe şi esofag, în stomac.
Se descriu 3 etape ale deglutiţiei:

1. Timpul bucal începe prin acţiunea limbii de colectare a conţinutului alimentar pe faţa sa dorsală, cu formarea
bolului alimentar. Apoi vârful limbii se ridică şi presează pe palatul dur executând o mişcare de piston prin care
bolul alimentar este împins posterior înspre faringe. Acest timp poate fi controlat voluntar fiind realizat prin
musculatură somatică (striată).
2. Timpul faringian constă în propulsia în jos a bolului până în esofag. Se iniţiază o undă peristaltică în fibrele
circulare de deasupra bolului care se extinde la musculatura circulară mai jos situată. Concomitent, musculatura
circulară de sub bol este relaxată, iar fibrele longitudinale sunt contractate. Pe perioada acestui timp respiraţia
este oprită, comunicarea cu căile aeriene fiind închise (vălul palatin şi lueta acoperă coanele, epiglota este
coborâtă şi închide intrarea în trahee) pentru a preveni pătrunderea alimentelor în căile aeriene. Această
coordonare se realizează prin conexiunile dintre centrii deglutiţiei şi centrii respiratori.
3. Timpul esofagian contnuă propulsia bolului prin unde peristaltice, până în stomac. În condiţii normale
sfincterul cardia este închis pentru a preveni refluxul conţinutului gastric foarte acid în esofag şi se deschide doar
scurt timp pentru trecerea bolului alimentar.

III. DIGESTIA GASTRICĂ

La nivelul stomacului alimentele se acumulează şi sunt prelucrate timp de câteva ore. Prelucrarea este
intensă, atât mecanică cât şi chimică.

Motilitatea gastrică
Vizează trei aspecte: depozitarea alimentelor, amestecul lor şi evacuarea conţinutului gastric.
Depozitarea se realizează prin relaxarea musculaturii din jumătatea superioară a stomacului cu creşterea
volumului gastric.
Amestecul alimentelor se face prin unde peristaltice care se iniţiază într-o zonă de la mijlocul marii
curburi şi se propagă spre pilor. Pilorul fiind închis alimentele se întorc prin mijlocul stomacului. Aceste unde
peristaltice se repetă timp de mai multe ore rezultatul fiind chimul gastric, de consistenţă semilichidă.
Evacuarea conţinutului se face intermitent, mici cantităţi de câţva mililitri trec din când în când prin
orificiul piloric în duoden. Pilorul este contractat de obicei şi se relaxează numai după ce primeşe semnale din
duoden că precedenta cantitate a fost digerată. Astfel se dă timp duodenului să neutralizeze aciditatea chimului
gastric şi să prevină agresiunea acidă asupra mucoasei duodenale.
Există şi contracţii gastrice de foame. Stomacul gol este relaxat, dar dacă pauza dintre mese se
prelungeşte apar contracţii care pot deveni tot mai puternice, uneori chiar dureroase.
Reglarea motilităţii gastrice se face nervos şi umoral.
Regalrea nervoasă este vegetativă. Parasimpaticul, prin nervii vagi (X), stimulează motilitatea pereților și
relaxează sfincterul piloric. Simpaticul are efecte inverse. De asemenea, scoarța cerebrală poate influența
motilitatea gastrică în cursul unor emoții deosebite.
Hormonii implicați în reglarea motilității gastrice sunt secretați la nivelul unor celule endocrine
diseminate în mucoasa digestivă. Gastrina secretată de mucoasa gastrică antrală și de cea duodenală, are efect
puternic stimulator asupra motilității. Efect inhibitor are secretina și colecistokinina.
Reflexul de vomă este reacția reflexă de evacuare a conținutului gastric prin esofag, faringe și cavitatea
bucală, la exterior. Este un reflex de apărare, care elimină un conținut gastric agresiv.
Golirea conținutului gastric este precedată de o serie de manifestări vegetative: paloare, transpirații reci,
sialoree (salivație abundentă), modificări ale respirației, senzație de greață. Acestea sunt explicate de
interrelațiile dintre centrul vomei situat în bulb șialți centrii ai trunchiului cerebral: respiratori, cardiovasomotori,
salivatori.
 Evacuarea conținutului gastric se face cu concursul musculaturii netede a stomacului, dar și a
musculaturii abdominale și toracice. Astfel, pilorul se contractă puterni, pereții stomacului inițial devin atoni, apoi
se inițiază unde antiperistaltice de la pilor spre cardia. Dar acestea nu sunt suficient de puternice pentru a
propaga conținutul gastric în esofag și de aceea intervine și musculatura abdominală care crește presiunea în
cavitatea abdominală. În același timp toracele execută o tentativă de inspirație, dar cu glota închisă, ceea ce duce
la scăderea presiunii în cavitatea toracică, deci și în esofag. Astfel conținutul gastric este propagat din stomac în
esofag și de aici la exterior prin cavitatea bucală. În momentul în care conținutul străbate faringele respirația este
oprită și căile aeriene sunt închise. Această coordonare este realizată de la nivelul trunchiului cerebral. La bolnavi
cu stare de conștiență abolită (comă), acest mecanism poate fi dereglat, cu aspirarea conținutului gastric în
laringe. Astfel se produce pneumonia chimică de aspirație, dacă volumul de chim gastric este mai mic, sau asfixia,
dacă volumul este mai mare.
Reflexul de vomă este declanșat nu numai de un conținut gastric iritant, ci și de diverși stimuli care
acționează la nivelul altor zone reflexogene, ca de exemplu:
-aproape tot tractul digestiv, apendicele în mod special;
-ficat, colecist, pancreas;
-peritoneul;
-cordul;
-rinichii și ureterele;
-uter și trompe uterine;
-meningele;
-aparatul vestibular (răul de mișcare);
-dezechilibre metabolice care irită centrii vomei (oboseala extremă, disgravidie, intoxicații etc.);
-scoarța cerebrală afectată de edem su puternic stimulată emoțional etc.

Digestia chimică gastrică

Este rezultatul acțiunii sucului gastric asupra alimentelor. Sucul gastric este produs de numeroasele
glande gastrice diseminate la nivelul mucoasei și submucoasei.
În timpul perioadelor intersigestive se secretă doar câțva mililitri pe oră de suc nonacid.Dar în perioadele
digestive glandele gastrice produc abundent. Debitul total 1.5 l/24 ore. Sucul gastric se remarcă printr-un ph
foarte acid, de 0.9-1.5 la adult. La sugar și copilul mic pH-ul gastric este de 4.4-5.8.
Compoziția sucului gastric:
● Apă 99%
● Substanțe anorganice, cel mai important de menționat fiind HCl, aflat liber sub forma unor cloruri. HCl este
produs de celulele parietale ale glandelor gastrice, printr-un mecanism activ. Rolurile HCl sunt: denaturarea
parțială a proteinelor, activarea pepsinogenului, distrugerea majorității microbilor pătrunși cu alimentele,
reducerea Fe la formă bivalentă mai ușor absorbabilă.
● Substanțe organice reprezentate de pepsină, factorul intrinsec și mucina.
Pepsina este principala enzimă a sucului gastric. Se secretă sub formă inactivă de pepsinogen de către
glandele gastrice. Este activată de HCl.Este o protează (enzimă care rupe lanțurile proteice) care scindează
proteinele în lanțuri peptidice mai mici. La sugari există o formă a acestei enzime care poate acționa în mediu mai
puțin acid numită catepsină.
Labfermentul se pare că se secretă mai mult la sugar. Coagulează laptele, formând o fază lichidă
(lactoserum) și una solidă (coagul). Faza lichidă se elimină rapid din stomac, astfel că deși are o capacitate
gastrică mică, sugarul poate ingurgita un volum mare de lapte în timp scurt.
Lipaza gastrică este prezentă tot la sugar și degradează proteinele emulsionate în lapte.
Gelatinaza este o protează care scindează gelatina.
Lizozimul degradează unii microbi.
Factorul intrinsec se cuplează cu vitamina B12 și realizeazăun complex absorbabil. În lipsa lui, vitamina
B12 nu se poate absorbi și se ajunge la o boală denumită anemie megaloblastică sau anemia Biermer.
 Mucina se dipune ca o peliculă de 1-1.5 mm pe suprafața mucoasei și are rol major în protejarea
mucoasei gastrice de autodigestie. Pepsina nu poate degrada mucina, iar HCleste inactivat de bicarbonatul
îmbibat în stratul de mucină.
Reglarea secreției gastrice se face prin mecanisme nervoase și umorale care se desfășoară succesiv în
trei faze, denumite după locul unde acționează stimulii.
1. Faza cefalică se referă la declanșarea secreției gastrice când stimulii acționează asupra unor receptori
aflați la nivelul capului. Stimulii vizuali, sonori, olfactivi legați de actul alimentației declanșează reflexe coniționate
care induc secreția gastrică înainte ca alimentele să ajungă în stomac
Stimulii gustativi, termici, tactili stimulați de prezența alimentelor în cavitatea bucală, prin reflexe
necondiționate stimulează secreția gastrică.
2. Faza gastrică este declanșată de prezența alimentelor în stomac și se realizează prin mecanisme
nervoase și umorale.
● mecanismul nervos constă în reflexe necondiționate declanșate de distensia gastrică. Receptorii de
întindere din peretele gastric transmit impulsuri la centrul gastrosecretor din bulb care stimulează glandele
gastrice. Rezultatul este secreția unui suc gastric acid și bogat în enzime în debit crescut de 500 ml/oră.
● mecanismul umoral este reprezentat de secreția de gastrină; acest hormon este secretat de mucoasa
antrală, numite celule G. Celulele G sunt stimulate de nervul vag (X) dar și de prezența în stomac a unui conținut
alimetar bogat în proteine, sau cantități mici de alcool, cofeină etc. Gastrina stimulează celulel secretoare din
mucoasa gastrică (debit de secreție 200 ml/oră) și timp mai îndelungat decât mecanismul nervos. Un alt hormon
care se secretă în mucoasa gastrică și are acțiune locală este histamina și care stimulează puternic secreția
glandelor gastrice.
3. Faza intestinală este declanșată de conținutul gastric ajuns la nivelul intestinului subțire. Mecanismul
este predominant umoral, stimularea mucoasei duodenale determinând stimularea celuleor G și creșterea
secreției de gastrină. La nivel intestinal se secretă și hormoni inhibitori asupra secreției gastrice (secretina,
pancreozimina etc.).

IV. DIGESTIA ÎN INTESTINUL SUBȚIRE

Digestia chimică intestinală

În intestinul subțire se amestecă sucuri digestive provenite din 3 surse: sucul intestinal, bila, sucul
pancreatic. Componenții acestui amestec acționează asupra alimentelor parțial degradate în etajele superioare și
realizează cea mai importantă parte a degradării enzimatice, până la produși finali de digestie.

1. Sucul pancreatic
Este produsul de secreție al pancreasului exocrin și se varsă în duoden prin cle două canale, Wirsung și
Santorini. Este un lichid clar, vâscos, alcalin (pH=7-9). Conține 99% apă, substanțe anorganice reprezentate în
special de bicarbonat care conferă alcalinitate, și substanțe organice (numeroase enzime proteolitice, amilolitice
și lipolitice).
● Enzimele protelotice
Tripsina este cea mai puternică enzimă proteolitică. Se secretă sub formă inactivă de tripsinogen și este
activată în duoden de către o peptidază numită enerokinază. Cantități infime de tripsină activă autocatalizează
apoi activarea tripsinogenului, dar și a celorlalte enzime proteolitice pancreatice.
Pentru prevenirea activării tripsinei în interiorul pancreasului, celulele glandulare conțin antitripsină.
Blocarea evacuării sucului pancreatic duce la acumularea de cantități mari de tripsinogen în canalele excretorii și
în acini, cu depășirea capacității antitripsinei. Astfel, tripsinogenul se poate autoactiva la un pH alcalin și poate
digera pancreasul (pancreatită acută).
Tripsina scindează proteinele, polipeptidele în oligopeptide, cu 2-3 aminoacizi.
Chimotripsina scindează legăturile carboxilice ale unei anumite serii de aminoacizi.
 Carboxipeptidaza scurtează polipeptidele cu câte un aminoacid, acționând la nivelul legăturii carboxilice a
aminoacidului terminal.
Colagenaza scindează legăturile peptidice ale colagenului.
Ribonucleaza scindează acizii nucleici ADN și ARN.
● Enzimele amilolitice
Amilaza pancreatică este mult mai activă decât amilaza salivară, scindează amidonul crud și pe cel
preparat termic până la stadiul de dizaharide. Nu atacă celuloza.
● Enzimele lipolitice
Lipaza pancreatică este cea mai activă lipză din tubul digestiv. Scindează grăsimile (trigliceridele) în acizi
grași, glicerol sau monogliceride. Acționează mai eficient asupra grăsimilor emulsionate de bilă.
Colesterolaza scindează colesterolul esterificat în colesterol liber și acizi grași.
Fosfolipaza desprinde acizii grași din fosfolipide.

Reglarea secreției pancreatice se face pe cale nervoasă și umorală.

Reglarea nervoasă este realizată prin nervul vag (X). Stimularea vagului produce secreția unui suc
pancreatic foarte bogat în enzime.
Reglarea umorală este mai importantă. De la nivelul mucoasei duodenale se secretă doi hormoni:
secretina și pancreozimina ca răspuns la contactul cu chimul gastric acid, respectiv cu produși proteici și lipidici.
Secretina induce secreția unui suc pancreatic abundent, bogat în bicarbonat. Pancreozimina induce secreția unui
suc bogat în enzime.

2. Bila
Este produsul de secreție al ficatului, deversat în duoden. (vezi și capitolul "Secreția biliară").

3.Sucul intestinal propriu-zis

Este secretat de glandele aflate în mucoasa și submucoasa peretelui intestinal, cu un debit de 2000-300
ml/zi. Este fluid, incolor, cu pH de 7-8.
Compoziția sucului intestinal diferă în funcție de glandele de proveniență.
Glandele Brünner, aflate în prima jumătate a duodenului, secretă mai ales mucus și bicarbonați, pentru a
proteja această porțiune incipientă a intestinului subțire de agresiunea acidă și peptidică a sucului gastric.
Glandele Lieberkühn sunt dispersate în tot restul intestinului subțire. Celulele lor componente dispun de
numeroase enzime, dar pe care nu le secretă în lumenul intestinal. Aceste enzime sunt legate de membrana
polului apical al enterocitelor, la nivelul "marginii în perie". Astfel acțiunea lor este aproape concomitentă cu
absorbția.
Scindarea enzimatică are ca substrat produșii rezultați sub acțiunea enzimelor precedente, mai ales
pancreatice. Aceste molecule, destul de mici, suferă scindarea finală, cu formarea de nutrimente simple,
absorbabile. Astfel:
-oligopeptidele sunt scindate de peptidaze în aminoacizi;
-dizaharidele sunt scindate de dizaharidaze în monozaharide (glucoză, galactoză și fructoză);
-di- și monogliceridele sunt scindate de lipaze în acizi grași și glicerol;
-acizii nucleici sunt scindați de nucleaze în baze purinice, pirimidinice și pentoze.

Motilitatea intestinului subțire

Este complexă și realizată de musculatura netedă dispusă în două straturi, intern circular și extern
longitudinal.
Mișcările de segmentare (de amestec) constau în contracții izolate ale unor zone musculare circulare,
aflate la distanță egală sau inegală. Intestinul capătă aspectul unui lanț de cârnați. După un timp aceste zone se
relaxează, dar apar alte contracții la jumătatea distanței dintre cele precedente. Astfel conținutul este "tăiat" și se
favorizează amestecarea lui și contactul cu peretele intestinal.
 Mișcările pendulare sunt contracții izolate și alternative ale fibrelor longitudinale dintr-un picior în celălalt
al ansei intestinale și determină aplecarea ansei într-o parte și în alta, favorizând alunecarea anselor una pe alta și
împiedicând torsionarea sau împletirea lor.
Mișcările peristaltice sunt mișcări complexe în care fibrele longitudinale se contractă, iar cele circulare se
contractă sau se relaxează în funcție de zona în care se află față de bolul pe care-l propulsează. Zona circulară de
deasupra bolului se contractă, iar zona de dedesubtul
acestuia se relaxează. Unda de contracție se deplasează
întotdeauna în sens distal (adică spre colon). După
parcurgerea a cca. 10 cm, unda peristaltică se stinge,
dar după un timp, în acest loc se inițiază o nouă undă
peristaltică care mai propulsează conținutul intestinal
încă 10 cm. Astfel, conținutul intestinal este propagat
lent în lungul intestinului în cca. 4-5 ore, de la pilor la
valvula ileo-cecală.
Activitatea peristaltică este influențată de un
conținut intestinal iritant, expresia clinică fiind durerile
abdominale colicative și scaunele diareice.
Musculatura vilozităților intestinale realizează
contracții ritmice care pompează sângele și limfa din
capilare favorizând drenajul sângelui împreună cu
nutrimentele absorbite.
Musculatura netedă a mucoasei (musculara mucoasei) prin contracție plicaturează mucoasa mărind
suprafața de absorbție.
Valvula ileo-cecală este închisă în majoritatea timpului, prevenind refluxul conținutului cecal iritant în
intetsinul subțire. Conținutul intestinului subțire se acumulează astfel în porțiunea terminală a ileonului. Valvula
ileo-cecală se deschide pentru o scurtă prioadă de timp, odată cu ingestia unui nou prânz (reflex gastro-ileal) și
permite propulsia conținutului ileal în cec.

V. DIGESTIA ÎN INTESTINUL GROS

Din punct de vedere funcțional, se notează deosebiri între jumătatea dreaptă și cea stângă a colonului
(hemicolonul drept și stâng).

Secreția intestinului gros

Este mult mai redusă cantitativ decât cea a intestinului subțire. Nu conține enzime și constă în:
-mucus, care protejeazâ mucoasa și favorizează alunecarea conținutului cu consistență din ce în ce mai
solidă.
-bicarbonați, care tamponează produșii acizi rezultați din fermentație.

Flora bacteriană a intestinului gros

Este reprezentată de germeni saprofiți care colonizează colonul după naștere. Este de două categorii:
-Floră de fermentație, aerobă, localizată în hemicolonul drept. Degradează resturile de glucide și produce
acizi organici și CO2
-Flora de putrefacție, anaerobă, localizată în hemicolonul stâng. Degradează resturile protidice la
aminoacizi, amine și unele substanțe toxice (indol, scatol, amoniac), care dacă se bsorb în sânge pot fi detoxifiate
de ficat.
Flora intestinală sintetizează vitamine din grupul B, vitamina K și altele. Antibioterapia orală poate
distruge această floră cu instalarea unor deficiențe vitaminice.
 Motilitatea intestinului gros
Are asemănări și deosebiri cu cea a intestinului subțire.
Mișcările de segmentare sunt prezente în hemicolonul drept. Se aseamănă cu cele din intestinul subțire
dar sunt mai puternice. Favorizează absorbția unor compuși și lubrifierea cu mucus a conținutului.
Mișcările peristaltice sunt preyente în tot hemicolonul drept și propulsează conținutul semilichid la acest
nivel.
Mișcările de transport în masă sunt specifice hemicolonului stâng. Sunt unde peristaltice modificate,
unda de contracție circulară este mult mai puternică, încât strangulează tot lumenul și împinge conținutul în sens
distal. Aceste mișcări se produc timp de 15 min, o dată sau de două ori pe zi, de regulă după micul dejun sau după
alt prânz (reflex gastro-colic). Propulsează conținutul colic în rect și declanșează reflexul de defecație.

Reflexul de defecație
Constă în evacuarea conținutului rectal, prin anus, la exterior.
Zilnic se elimină o cantitate de materii fecale de cca. 30g la sugar și 150g la adult, variabilă însă cu
alimentația. Regimul vegetarian crește volumul materiilor fecale, mai ales prin celuloza care o aduce și care nu se
digeră în tubul digestiv al omului. Prezența celulozei este benefică, stimulând peristaltismul și absorbind o serie
de substanțe toxice.
Defecația este un act reflex deosebit de complex, realizată de colonul descendent, sigmoid și rect, co
coordonare din centrii nervoși medulari și control cortical.
În majoritatea timpului rectul este gol. Mișcările de transport în masă propulsează conținutul colic și
produc distensia rectului. Mecanoreceptorii din pereții rectului traduc acest semnal în impuls nervos, care se
transmit pe căi aferente parasimpatice (nervii pelvici) la măduva sacrată unde se aflăcentrii medulari ai defecației
(segmentele S2-S4). Aceștia transmit impulsuri pe eferente parasimpatice la musculatura netedă a rectului.
Musculatura rectală se contractă și sfincterul anal intern (neted) se relaxează.
Sfincterul anal extern forma din fibre striate se află sub control nervos somatic, cu motoneuroni aflați în
coarnele anterioare ale măduvei sacrate, tot în S2-S4. Pe calea nervilor rușinoși se comandă, în majoritatea
timpului, contracția tonică a sfincterului extern. În timpul realizării acului defecației se comandă și relaxarea
acestui sfincter, de la nivel medular, deci inconștient,la sugar, și cu controlul scoarței cerebrale (conștient),
începând de la 1.5-2 ani. Comunicarea măduvei sacrale cu scoarța cerebrală se face pe căi ascendente și
descendente, secționarea acestora permite realizarea reflexă a defecației, dar se pierde controlul voluntar.
Expulzarea bolului fecal necesită contracția musculaturii abdominale care duce la creșterea presiunii
intraabdominale. De asemenea se însoțește de o inspirație profundă urmată de o expirație cu glota închisă, ceea
ce menține diafragmul într-o poziție coborâtă și să contribuie la creșterea presiunii intraabdominale.
Coordonarea acestei musculaturi striate se face de la nivelul bulbului.
În măduva lombară, în coarnele laterale, structurile simpatice au sub controlmusculatura netedă a
rectului. Comenzile sunt de contracție tonică a sfincterului anal intern și reducerea motilității peretelui rectal.
Astfel se asigură contenția materiilor fecale.

ABSORBȚIA NUTRIMENTELOR ÎN TUBUL DIGESTIV

Cantitatea totală de lichid ce trebuie absorbită zilnic este egală cu volumul lichidelor ingerate (cca. 1.5 l)
la care se adugă volumul sucurilor digestive (cca. 7-8 l), deci aproximatix 8-9 l/zi. Din aceștia, 7 l se absorb în
intestinul subțire, rămânând ca 1.5 l să treacă prin valvula ileo-cecală în colon , unde vor fi absorbiți în cea mai
mare parte.

a. Absorbția apei se face prin osmoză simplă, apa urmând solviții care sunt absorbiți în general prin
mecanisme active. Apa poate circula în ambele sensuri, din lumenul intestinal în sânge și invers, ceea ce menține
izotonicitatea celor două compartimente învecinate (sânge și intestin).
b. Absorbția de ioni
-Na+ provine din alimente dar și din secreția glandelor digestive; mare parte se reabsoarbe
 -Cl- se absoarbe pasiv urmând sodiul
-HCO3- se absoarbe activ pentru a recupera cantitatea secretată în majoritatea sucurilor digestive; în
intestinul gros se secretă activ la schimb cu Cl-
-Ca2+ se absoarbe activ în special în duoden, sub controlul unui hormon (parathormonul) și al vitaminei D,
absorbția fiind la nivelul necesarului
-Fe2+ este absorbit activ, numai în cantitățile necesare
-K+, Mg2+, fosfații sunt absorbiți activ.
c. Absorbția glucidelor
Forma absorbabilă a glucidelor este cea de monozaharide (glucoză, galactoză, fructoză, manoză etc.).
Dizaharidele se absorb în cantități foarte mici, iar polizaharidele deloc.
Absorbția glucozei se face printr-un mecanism activ cuplat cu Na+. Cantitatea de glucide absorbită zilnic,
în medie de câteva sute de grame, este mult sub capacitatea de absorbție a intestinului.
d. Absorbția protidelor
Forma de absorbție este cea de aminoacizi. Proteinele alimentare cu moleculă mare nu se absorb,
excepție făcând anticorpii din laptele matern care se absorb prin pinocitoză și conferă o oarecare imunitate
sugarului, până când propriul lui sistem imun se maturează. La adult capacitatea de pinocitoză se pierde.
Persistența acestui mecanism vreme mai îndelungată poate duce la absorbția unor proteine alimentare din ou,
brânză, etc, cu declanșarea de reacții imune (urticarii).
Aminoacizii se absorb tot prin mecanism activ și tot prin cuplare cu ionii de Na+ . Cantitatea zilnică
absorbită este de 50-100g/zi.

Pinocitoză Cotransport Sodiu-Glucoză

e. Absorbția lipidelor
Grăsimile sunt digerate până la monogliceride, glicerol și acizi grași liberi. Monogliceridele și acizii grași,
sub acțiunea de detergent a acizilor biliari, formează micele de dimensiuni foarte mici (2.5 nm diametru),
devenind astfel solubili în chimul apos. Sub această formă, pătrund printre microvili datorită mișcărilor acestora și
difuzează transmembranar datorită liposolubilității lor. Acizii biliari cu care au fost cuplați se desprind și se
reîntorc în lumenul intestinal unde formează alte micele . Astfel, acizii biliari au rol de "feribot" pentru grăsimi. În
prezența bilei se absorb peste 97% din grăsimi, iar în absența ei doar 50-60%.
Di- și trigliceridele pot trece prin membrana celulară, dar numai mici cantități pot fi absorbite deoarece
acizii biliari nu formează micelii cu acestea.
În interiorul enterocitelor acizii grași și monogliceridele sunt preluați de reticulul endoplasmic și
recombinați în noi trigliceride. Acestea sunt învelite de colesterol și fosfolipide, care sunt molecule bipolare, cu
un pol hidrofil și unul hidrofob. Moleculele de colesterol și fosfolipide se depun radiar în jurul moleculei de
triglicerid, cu polul hidrofob spre centru și cu cel hidrofil în afară. Acest aranjament molecular al acestor "globule"
numite chilomicroni le face miscibile cu apa din citoplasmă și pot traversa polul bazal al enterocitelor ajungând în
spațiul interstițial și de acolo în vasul limfatic din mijlocul vilozității. Nu pot pătrunde în sânge deoarece au
dimensiuni mai mari decât ai porilor din peretele capilar (capilarele limfatice au pori mai largi decât cele
sangvine). Chilomicronii parcurg circulația limfatică până la vărsarea acesteia în sistemul vasular sangvin. Limfa
încărcată cu chilomicroni are un aspect lactescent în perioada postprandială, aspect pe care-l capătă și plasma
sangvină după amestecul cu limfa. Mici cantități de acizi grași cu lanțuri scurte (ca acelea provenite din unt) pot fi
absorbite direct în sângele portal, fiind mai hidrosolubile.