UNIVERSITATEA DE STIINTE AGRICOLE SI MEDICINA VETERINARA A BANATULUI REGELE MIHAI I

AL ROMANIEI DIN TIMISOARA

FACULTATEA DE HORTICULTURA SI SILVICULTURA

TIPURI DE SUBSTANTE
ORGANICE DIN PLANTE

Aftene Andrei
Horticultura An II GR.
212
 Produsii primari ai fotosintezei sunt integrati intro seriede transformari metabolice de
asimilatie si dezasimilatie.Prin asimilatie , plantele isi sintetizeaza substantele proprii care isi
inmagazineaza energie , iar prin dezasimilatie degradeaza aceste substante , degajand energia
necesara proceselor vitale.Substantele organice sintetizate in plante pot fi substante cu rol
principal (glucide, lipide, protein, vitamin) si substante cu rol secundar,(alcaloizii, glicozizii,
taninurile , rasinele, uleiurile eterice.)
Cele mai importante tipuri de substanţe organice din plante sunt:
Glucidele
Lipidele
Acizi organici
Proteinele
Glucidele se mai numesc și carbohidrați sau hidrați de carbon. Glucidele sunt catalogate
ca macronutrienți, alături de lipide și proteine. Carbohidrații sunt definiți ca polihidroxialdehide
sau polihidroxicetone reducătoare. De asemenea, ei mai sunt descriși ca niște substanțe, care prin
intermediul hidrolizei eliberează polihidroxialdehide sau polihidroxicetone. În general, glucidele
sunt substanțe formate doar din carbon, hidrogen și oxigen.Glucidele ne asigură un aport
energetic cuprins între 50 și 55%, astfel constituind baza sursei de energie pentru corpul nostru.
Acestea se descompun ușor, fiind acceptate de metabolismul nostru fără probleme.

Clasificarea glucidelor

Glucidele se divid în 3 clase:

–   monozaharide sau oze;

–   oligozaharide (dizaharidele sunt cele mai importante oligozaharide);

–   polizaharide.

Oligozaharidele și polizaharidele fac parte din clasa ozidelor.

Monozaharidele

Monozaharidele sunt glucide reducătoare nehidrolizabile. Monozaharidele pot fi numite

aldoze, în cazul în care sunt polialcooli de aldehide, sau cetoze, dacă sunt polialcooli de cetone.

1
 În funcție de numărul atomilor de carbon, ozele se împart în:

–    peptoze: riboza, xiloza (se găsește în rădăcinoase și fructe), arabinoza;

–    hexoze: fructoza, glucoza, galactoza.

Glucoza este principala sursă de energie a celulelor. Ea este considerată cea mai
importantă deoarece se găsește în sânge în cantitate de aproximativ 1 gram pe litru.

Dizaridele

Dizaharidele apar în urma condensării a doua molecule monozaharidice;

Cele mai importante dizaharide sunt:

–   zaharoza, rezultată în urma condensării unei molecule de glucoză cu o moleculă de

fructoză;

–   lactoza, rezultată din condensarea glucozei cu galactoza;

–    maltoza, rezultată din condensarea a două molecule de glucoză.

Zaharoza este cel mai cunoscut dizaharid. Zahărul din lapte se numește lactoză și este singurul
zaharid de origine animală.

Polizaharidele

Polizaharidele au în constituția lor peste zece unități monozaharidice.

Cele mai importante polizaharide sunt:

–          amidonul;

–          glicogenul;

–          celuloza.

Amidonul se găsește în cartofi, cereale, rădăcinile unor plante și este compus din amilază
și amilopectină. Glicogenul este forma de stocare a glucidelor. Celuloza este foarte rezistentă la
hidroliza enzimatică sau acidă. Ea nu este digerată de către organism și este eliminată ori
dezintegrată prin fermentație microbiană. Există celuloza moale, care poate fi descompusă parțial
de către organism. Aceasta se găsește în morcovi, piersici, sfeclă, caise, prune.

2
Pe lângă acestă clasificare, carbohidrații mai sunt grupați în

- glucide simple

- glucide complexe.

Glucidele simple (glucide rele) cuprind monozaharidele și dizaharidele, iar restul de

oligozaharide și polizaharidele fac parte din glucidele complexe (glucide bune). Carbohidrații
simpli sunt absorbiți de către organism, ulterior fiind transformați în sursă de energie. Față de
aceștia, carbohidrații complecși sunt transformați în glucide simple prima dată și doar ulterior
sunt absorbiți. Carbohidrații complcși se absorb într-un timp mai îndelungat, astfel ei aduc o
serie de beneficii organismului: sațietate îndelungată, evitarea creșterii glicemiei, iar pe o
perioadă mai lungă, influențează pozitiv colesterolul HDL, scăzând numărul bolilor
cardiovasculare

Rolul glucidelor în organism

Glucidele reprezintă cea mai importantă sursă de energie, ele sunt vitale funcționării
celulelor și, în special, a creierului (glucoza este singurul substrat energetic al creierului). De
asemenea, glucidele participă la transportul, solubilizarea și metabolizarea hormonilor. Pe lângă
acestea, ele mai sunt folosite la formarea lipidelor, iar sub formă de glicogen, asigură rezerva de
energie necesară organismului.

Sursele glucidelor

În mod normal, glucidele se găsesc predominant în alimentele dulci. Glucidele nu se află

în cantități semnificative în produsele de origine animală, excepție fiind laptele (lactoza).
Alimentele de origine vegetală conțin cea mai mare cantitate de glucide, sursa cea mai
importantă fiind cerealele. Cerealele conțin 70% glucide. Lând în calcul faptul că procentul de
glucide scade pe măsură ce crește cantitatea de apă, pâinea conține un procent de 50% glucide, la
fel ca și leguminoasele uscate. Un procent mai scăzut de glucide găsim în varză și cartofi;
acestea conțin 20% glucide. În general, fructele și legumele conțin în jur de 10% glucide.

Având în vedere că glucidele poti fi simple sau complexe, cele simple sunt considerate
carbohidrați răi, iar cele complexe carbohidrați buni. În mod normal, carbohidrații simpli, adică
cei răi, se găsesc în preparate/alimente care conțin făină albă și/sau zahăr.

CARBOHIDRAȚI BUNI:

Cereale integral Fructe Legume Orzul Lintea Orezul brun Năutul Fasolea Biscuiții de ovăz
Pâine integrală

3
CARBOHIDRAȚI RĂI:

Cereale rafinate Gogoși Biscuiți Chipsuri Băuturi acidulate Prăjitur Siropuri extrase din
dulceață Pâine albă

Recomandări nutriționale

Cantitatea de glucide depinde de vârstă și de activitatea fizică desfășurată. Este

recomandat consumul unei cantități de 303-586 grame glucide pentru bărbați și 257-462 grame
pentru femei. Cantitatea de glucide consumată zilnic nu ar trebui să depășească 57% din numărul
de calorii consumate în ziua respectivă.Ne putem da seama de procentul glucidic pe care trebuie
să-l consumăm dacă știm procentele de lipide și proteine ingerate în ziua respectivă.La copii,
necesarul de carbohidrați trebuie să fie asigurat în mare parte de legume, fructe și cereale. Prin
urmare, se recomandă evitarea dulciurilor concentrate, precum ciocolata, bomboanele.

Aportul glucidic scăzut

Aportul glucidic scăzut duce la hipocalcemie, care se manifestă prin durere de cap
(cefalee), somnolență, scăderea memoriei. De asemenea, apare dezechilibrul acido-bazic, iar
organismul nu mai are capacitatea de a-și asigura arderea grăsimilor și de a acoperi necesarul
caloric zilnic.

Aportul glucidic crescut

Aportul exagerat de glucide poate duce la obezitate deoarece glucidele consumate nu sunt
folosite drept sursă de energie, astfel transformându-se în țesut adipos subcutanat. De asemenea,
nivelul crescut de carbohidrați determină hiperlipemie, hiperglicemie, insulinism. În unele
cazuri, zahărul în cantități mari poate provoca diaree. Aportul glucidic crescut poate afecta
ficatul, rinichii, tubul digestiv și alte organe.

Lipidele
Lipidele sunt esteri ai acizilor grași.

Lipidele conțin numeroase legături C-H.

Prin arderea unui gram de lipide se eliberează o cantitate de energie de două ori mai mare
decât prin arderea unui gram de glucide. Glicerolul conține 3 grupări -OH, fiecare dintre aceasta
legându-se la câte o grupare -COOH a acidului gras.
4
 Acizii grași pot fi:

 saturați: conțin legături covalente simple;sunt responsabili de apariția bolilor cardio-

vasculare;

 nesaturați: conțin legături covalente duble; protejeaza sistemul cardio-vascular.

Deoarece fiecare grupare hidroxil a glicerolului se leagă la câte o grupare -COOH a acidului
gras, grăsimile se mai numesc și trigliceride.

Lipidele au rol:

 energetic - lipidele sunt mai energo-eficiente decât proteinele și glucidele, fiind păstrate
în organism cel mai des în țesutul adipos;
 structural (plastic) - se găsește în componența membranei celulare (plasmalema), în
peretele unor organite celulare, în unii hormoni și în celula nervoasă;
 substanță de rezervă;
 imuno-protector;
 de accelerare a metabolismului (în calitate de coenzime).

Rol în cadrul materiei vii

 izolatori termici;

 protecție mecanică;

 depozit de substanțe cu valoare energetică.

Clasificare
Lipide simple

 Fitosterolii: se întâlnesc în semințele plantelor oleaginoase și leguminoase;

 Ceridele: acoperă organele plantelor (frunze, flori și fructe), asigurând protecția acestora;

Lipide complexe

 Fosfolipide: sunt alcătuite din glicerol, două molecule de acid gras și o moleculă de acid
fosforic;

 Două grupări -OH se leagă de moleculele de acid gras, iar cea de-a treia grupare -OH se
leagă de acidul fosforic;

5
Fiecare moleculă de fosfolipid este alcătuită dintr-un cap hidrofil (format din radical fosfat) și
două cozi hidrofobe (formate din cele două molecule de acid gras);

Proteinele

Proteinele sunt substanțe organice macromoleculare formate din lanțuri simple sau complexe
de aminoacizi; ele sunt prezente în celulele tuturor organismelor vii în proporție de peste 50% din
greutatea uscată. Toate proteinele sunt polimeri ai aminoacizilor, în care secvența acestora este
codificată de către o genă. Fiecare proteină are secvența ei unică de aminoacizi, determinată de
secvența nucleotidică a genei.

Sinteza proteinelor
Biosinteza

La nivelul ribozomilor se realizează translația informației genetice de la ARNm în lanțul

polipeptidic. În nucleu ARN m copiază informația genetică de la ADN nuclear iar apoi migrează
în citoplasmă. Fiecare moleculă de ARNt posedă la mijlocul lanțului său un anticodon a căror 3
baze consecutive se pot asocia prin legături de hidrogen cu 3 baze complementare de un codon
ARNm . Pe baza acestui anticodon aminoacizii vor fi poziționați conform mesajului genetic din
ARNm. Această poziționare a aminoacil-ARNt se realizează la suprafața ribozomului la nivelul a
2 situsuri stereospecifice: situl "P" (peptidil) și situl "A" (aminoacil), situate la suprafața
subunităților.Biosinteza proteinelor este un proces prin care fiecare celulă își sintetizează
proteinele proprii, prin intermediul unui proces care include multe etape, sinteza începând cu
procesul de transcripție și terminând cu procesul de translație. Procesul deși similar, este diferit
în funcție de celulă: eucariotă sau procariotă.

Transcripția

Procesul de transcripție necesită prezența unei singure molecule de ADN dublu catenar,
numit ADN „șablon”, moleculă care intră în procesul de „inițiere”. Aici acționează enzima ARN

6
polimeraza, enzimă care se leagă de o anumită regiune din molecula de ADN, regiune (denumită
promoter), de unde va începe transcripția. Pe măsură ce ARN polimeraza se leagă de promoter,
lanțurile de ADN vor începe sa se desfacă. Următorul proces în care intră ADN este procesul de
elongație (alungire a catenei). Pe măsură ce ARN polimeraza se mișcă de-a lungul catenei de
ADN, are loc sinteza ribonucleotidelor complementare (ARNm - ARN mesager). Acest ARN,
după cum îi arată și numele, se poate deplasa și în alte părți ale celulei cum ar fi reticulul
endoplasmatic sau citoplasma.

Gruparea 5' se găsește în capătul 5' final al moleculei de ARNm, și este format din guanosină
grefată printr-o legătură de tip 5'- 5' de molecula de ARN prin intermediul unei legături trifosfat..
Are loc adiția unei grupări 5', grupare dinucleotidică care are rolul de a asigura stabilitatea ARN
și de a-l transforma în ARN matur. O secvență de aminoacizi este grefată în poziția 3' terminală
pentru protecție dar și pentru a sluji drept șablon pentru procesele următoare.Mai departe are loc
formarea ARN, care este apoi utilizat in ribozomi pentru sinteza proteinelor. La procariote
legarea ARN de ribosomi are loc după ce acesta este îndepărtat de nucleoid; în contrast la
eucariote acest proces are loc chiar în membrana nucleară și apoi translocat în citoplasmă. Rata
sintezei proteice poate ajunge la circa 20 aminoacizi la procariote, mult mai puțin la eucariote.

Translația

În timpul translației ARNm transcris din ADN este decodat de ribozomi pentru sinteza
proteinelor.Acest proces este divizat în 3 etape:

 Inițierea
 Elongarea
 Faza terminală.

Sinteza chimică

Procesul de sinteză chimică poate avea loc în laborator, dar pentru lanțuri mici de proteine. O
serie de reacții chimice cunoscute sub denumirea de sinteza peptidelor, permit producerea de
cantități mari de proteine. Prin sinteza chimică se permite introducerea în lanțul proteic a
aminoacizilor ne-naturali, atașarea de exemplu a unor grupări fluorescente. Metodele sunt
utilizate în biochimie și in biologia celulei. Sinteza are la bază cuplarea grupării carboxil -COOH

7
(carbon terminus) cu gruparea -amino -NH2 (segmentul N terminus). Se cunosc 2 metode de
sinteză pe cale chimică_

 Sinteza în fază lichidă, metoda clasică, care a fost înlocuită cu sinteza în fază solidă.
 Sinteza în fază solidă (Solid-phase peptide synthesis SPPS), a cărei bază a fost pusă de
Robert Bruce Merrifield. Prin aceată metodă, se pot sintetiza proteine D, cu aminoacizi
D. În prima fază Merrifield a folosit metoda tBoc (terț-butil-oxi-carbonil). Pentru
înlăturarea acestuia din lanțul peptidic se folosește acidul fluorhidric (HF), care este
foarte nociv, periculos, iar din acest motiv, metoda nu se mai utilizează. Atunci cînd este
vorba de sinteza analogilor peptidici non-naturali de tip bază (depsi-peptidele) este
necesară.

Tipuri de proteine

În funcție de compoziția lor chimică ele pot fi clasificate în:

 Holoproteine cu următoarele clase de proteine

o Proteine globulare (sferoproteine) sunt de regulă substanțe solubile în apă sau în
soluții saline: protaminele, histonele, prolaminele, gluteinele, globulinele,
albuminele.
o Proteinele fibrilare (scleroproteinele) caracteristice regnului animal, cu rol de
susținere, protecție și rezistență mecanică: colagenul, cheratina și elastina.
 Heteroproteinele sunt proteine complexe care sunt constituite din o parte proteică și o
parte prostetică; în funcție de această grupare se pot clasifica astfel:
o Glicoproteine
o Lipoproteine
o Nucleoproteine

Latex
Latexul se referă în general la o dispersie stabilă (emulsie) dintr-un polimer
microparticular într-un mediu apos. Acesta poate fi natural sau sintetic. Latexul natural este seva
lăptoasă a mai multor plante care se coagulează când se expune la aer. Este o emulsie complexă
în care se găsesc proteine, alcaloizi, amidon, zaharuri, uleiuri, rășini și gume. La majoritatea
plantelor, latex-ul este alb, dar câteva au culoare galbenă, portocalie sau roșu-aprins. Cuvântul se
folosește și când ne referim la latexul natural, cauciucul; particular pentru cauciucul non
vulcanizabil din care se obțin produse ca mănuși din latex, prezervative din latex și haine din
latex. Termenul de latex îi este atribuit lui Charles Marie de La Condamine, care l-a derivat din
latinul latex, fluid. Latexul natural se obține din copaci ca Para rubber tree și Castilla elastica,
Aloe Vera, dar se mai extrage din Cichorieae, o secțiune a familiei Asteraceae. Păpădia, salata
verde și barba-caprei fac parte din familia Asteraceae.

8
 Multe funcții ale plantei folosesc latex-ul. Unele îl folosesc ca o formă pentru a stoca
nutrimentele, altele îl folosesc ca produs excretor unde depozitează deșeurile. Unii cred că
plantele folosesc latexul pe post de protecție în cazul accidentărilor; prevenind intrarea fungilor
sau a bacteriilor. Similar, se pare că îl folosesc împotriva unor animale, deoarece la câteva plante
latexul este foarte usturător sau otrăvit.Latexul de la mai multe specii poate fi procesat pentru a
produce alte materiale. Cauciucul natural este cel mai important produs obținut din latex; peste
12.000 de specii de plante oferă latex ce conține cauciuc. Latexul din Balatá și gutta percha
conține un polimer inelastic asemănător cauciucului. Latexul din chicle și copaci jelutong se
folosește pentru guma de mestecat. Latexul din mac este o sursă de opiu și alte derivate. Latexul
mai este folosit în producția mănușilor, tuburilor pentru ace, prezervativelor, baloanelor și ale
produse numeroase. Se mai folosește și în producția de haine.

Mucilagiile
Substanţă vâscoasă extrasă din plante (alge), care se umflă la contactul cu apa şi care este
utilizată ca laxativ usor.

Antocianii
Antocianinele (numite și antociani sau antocianidine; din greacă: ἄνθος (anthos)
„floare” și κυάνεος/κυανοῦς (kyaneos/kyanous) „albastru închis”) sunt pigmenți vacuolari
solubili în apă care, în funcție de pH, pot să aibă culorile roșu, violet sau albastru. Printre
plantele care sunt bogate în antociani se numără afinele, murele, zmeura, coacăzele negre, açai,
aronia, varza roșie, năsturelul, vânăta etc.Unele dintre culorile frunzelor care cad în timpul
toamnei sunt derivate de la antociani [Antocianinele îndeplinesc multe funcții diferite în plantă.
Ele sunt antioxidante, protejează planta de razele ultraviolete, sunt un mecanism de apărare și
joacă un rol important în polenizare și reproducere.

Antocianinele aparțin unei clase de molecule numite flavonoide, care sunt sintetizate pe
calea fenilpropanoidelor. Pot fi întâlnite în toate țesuturile plantelor superioare, precum în frunze,
tulpini, rădăcini, flori și fructe. Sunt compuși inodori și moderat astringenți. Antocianii pot fi
folosiți ca aditivi alimentari sau coloranți, având numărul E163.

9
 Taninurile
Taninurile sunt compuși vegetali cu o structură chimică complexă, polifenolică (care cuprinde
multe grupări hidroxil fenolice, dar și grupări carboxilice), cu gust astringent, capabile să precipite
proteinele din pielea crudă, proteine cu care formează precipitate insolubile, imputrescibile,
impermeabile (pielea tăbăcită). Taninurile fac parte alături de alcaloizi din categoria metaboliților
secundari care se acumulează în plante și în organele acestora.

După capacitatea de hidroliză taninurile se împart în:

 Taninuri catehice (condensate sau nehidrolizabile) care au la bază nucleul de 2 fenil

benzopiran (3 flavanol)

Flavan 3-ol are la bază nucleul benzo γpironic care se întîlneşte în numeroase
produse vegetale.

o Catehine(taninurile catehice simple), care au număr variabil de grupări hidroxil:

catehina, epicatehina, galat de catehină (format din condensarea acidului galic cu
catechina)
o Taninuri catehice propriu-zise, care au proprietăți tanante maxime, se formează
de regulă prin condensarea a 3-10 molecule de catechine
o Flobafene așa numiții compuși balast, fără importanță terapeutică, se formează în
urma policondensării catechinelor cu moleculă mare.
 Taninuri galice (hidrolizabile sau pirogalice),esteri ai acidului galic sau a acidului
hexahidroxidifenic (HHDP) care prin hidroliză acidă sau enzimatică pun în libertate acizi
fenolcarboxilici și oze.

HHDP, acid hexahidroxidifenicIntră în compoziţia taninurilor elagice, avînd

capacitatea de a trece uşor în lactona sa acidul elagic

Acidul elagic Reacţia de lactonizare are loc spontan, rezultatul fiind acidul elagic,
componentă a elagitaninurilor.

o Galotaninuri (esteri ai acidului galic m digalic cu diferite oze):

10
 

GLUCOGALINA Esterul glucozei cu acidul galic

HAMAMELITANIN Diesterul hamamelozei cu acidul galic

ACERITANIN 2-6 Di-O galoil-1,5anhidro D-glucitol, se întîlneşte în arţar

o Elagotaninuri care prin hidroliză eliberează acid elagic

Acid elagic se formează prin lactonizarea acidului HHDP

o Depside (esteri formați între 2-3moplecule de acizi fenolici identici (acid m

digalic( sau diferite(acid clorogenic)

11
 

Proprietăți fizico-chimice
Proprietăți fizice

Taninurile, atât cele catehice cât și cele galice sunt substanțe solide, de regulă amorfe, inodore,
de culoare albă-brun (culoarea se intensifică cu cât greutatea moleculară este mai mare), au un
gust astringent (care dispare cu creșterea gradului de polimerizare).

Solubilitate

 Sunt solubile în apă (cu care formează soluții coloidale din care în prezența electroliților
salefiază), alcool, acetonă, glicerol, și insolubile în eter, benzen, cloroform.

Caracter acidobazic

 Datorită grupărilor hidroxil fenolice și uneori a grupărilor carboxilice din moleculă,

taninurile prezintă un caracter acid. Au capacitatea de precipitare a alcaloizilor,
substanțelor cu caracter bazic, cu ionii metalelor grele.
 Structura polifenolică este răspunzătoare în mediul alcalin de caracterul puternic
reducător al soluțiilor de tanin, caracter reducător pus in evidență de reducerea soluțiilor:
Fehling, permanganat de potasiu, reactivului Tollens, iod, apă oxigenată

Reacții de culoare

Datorită prezenței grupei hidroxil fenolice, taninurile pot da reacții de culoare cu clorura ferică
sau cu alaunul feric.

Denumirea reactivului Compoziție chimică Culoarea precipitatului

albastră (taninuri galice), verde (taninuri catehice), reacție
Clorura ferică FeCl3 nespecifică , reacția cu clorura ferică fiind dată și de alți
compuși vegetali.

Braemer Acetotungstat de sodiu galbene

12
 Molibdat de amoniu portocalie (reacție nespecifică)

Acetat de plumb plumb , acid acetic reacție specifică taninurilor galice

Reactivul Styassny CH2O:HCl 2:1 galbene brune, reacție specifică taninurilor catehice

Apa de brom acidulată cu acid

galbene
acetic

Identificarea taninurilor se face în prealabil fie cu o soluție de gelatină (precipitate care se

dizolvă în exces de reactiv), sau cu soluții de clorură ferică. Pentru examinarea histochimică se
folosește reactivul Braemer, reactiv care în contact cu taninurile din celule va colora celulele
respective în galben. Metodele utilizate pentru analiza taninurilor pot fi grupate în:

 Metode generale pentru grupările fenolice

 Metode pentru grupările funcționale
 HPLC
 Metoda precipitării proteinelor (2)

Produse vegetale
Taninuri catehice

 Ratanhiae radix (rădăcina de ratania), reprezintă rădăcinile speciei Krameria triandra

(Fabaceae), uscate după recoltare și caretrebuie să conțină cel puțin 10% tanin
 Tormentillae rhizoma rizomii fără rădăcină de la Potentilla sylvestris,
(Rosaceae)denumirea populară de scîntitoare sau sclipeți
 Bistortae rhizoma rizomii (fără rădăcini, frunze și tulpină) recoltați de la specia
Polygonum bistorta (Polygonaceae) denumirea populară de răculeț.

Taninuri galice

 Hamamelidis folium frunzele recoltate de la arbustul Hamamelis virginiana

(Hamamelidaceae), cu un conținut de cel puțin 10% tanin.
 Gallae (gogoși de ristic): formațiunile patologice

 Anserinae herba partea supraterestră înflorită de la planta Potentilla anserina,(Rosaceae)

coada racului, iarba gîștelor.
 Quercus cortex scoarțele de pe ramurile de 3-5 ani ale arborilor Quercus robur (stejar) și
Quercus petraea (gorun).
 Geum rhizoma rizomul și rădăcinile plantei Geum urbanum, cerențel, cuișoriță, cu un
conținut de cel puțin 10% tanin. (3)

13
 Bibliografie
-Internet
-Wikipedia
-Nenițescu C.D Tratat elementar de chimie organică
-vol II Editura Tehnică , București 1958
-Tannin Chemistry (Chimia taninurilor)
-Universul plantelor Constantin Pîrvu vol 1-4
Editura tehnică București 2003

14