27. 08.

2022 Sâmbătă, Jimbolia

Zanzibar

Ştia sigur că umbra pe care a văzut-o aseară e un exemplar superb din specia considerată
dispărută, numită leopardul de Zanzibar, Panthera pardus adersi. Nu se mișca, deși insectele nu-i
dădeau pace iar sudoarea îi lipea hainele de piele. Deja nu mai era în zona de umbră, soarele
dogoritor accentuă atât de tare disconfortul, încât se întinse după flaconul de 2 litri de apă și bău cu
nesaț, plasându-se din nou într-o zonă umbrită.

Nu era singurul care urmărea felina. Mai marii credincioșilor musulmani, dominanți și
neînduplecători cu tot ce este pe insulă, au decis că trofeul acestui exemplar trebuie expus cu ocazia
unei mari sărbători religioase. Localnicii cunoșteau mai bine zona, iată de ce, era speriat că, nu doar
că nu va reuși să facă poza care să demonstreze existența acestui specimen, ci că abia acum va fi
extincția, că dacă nu ar fi publicat descrierile localnicilor în revista din occident, specia nu ar fi atras
atenția. Astfel era părtaș la decimarea ei, în loc să o protejeze, o omoară, omoară ultimul exemplar,
așa cum susținea bătrânul băștinaș de la care aflase povestea. Era un vânător bătrân , care în
copilărie participase cu grupul de vânători ai tribului, unde șef era tatăl lui, la capturarea unor
exemplare din acestea. Însă tribul lor, din respect pentru zeitățile junglei, nu omorau, decât ca să
supraviețuiască ei ca și comunitate, ca vitele și caprele lor să nu cadă pradă acestora, dar mai ales
copiii și femeile ieșite din sat.

Vânătoarea acerbă, povestea bătrânul, a fost dusă de europenii dornici de trofee. La un pahar
de vorbă, pentru că de mult timp, tot venea în sătucul acesta pierdut în junglă ca să studieze fauna, a
aflat că ar mai exista totuși un exemplar.

În vale văzu șiragul de vânători, mergeau unul după altul, oprindu-se din când în când, căutând
urme și asigurându-se că nu sunt simțiți de alte animale periculoase. Oare erau într-adevăr
braconierii pentru ultimul leopard? Ei susțineau că, fiind ultimul, tot va dispărea specia, pentru că nu
vor mai fi pui, iar între a muri de bătrânețe și ca ofrandă sau pentru o sumă exorbitantă, oamenii au
decis că e o risipă să-l lași să moară de bătrânețe!

Doar gândurile lui zburau în toate direcțiile, el rămânea nemișcat, minute și ore, cu atenția
încordată spre orice mișcare.

"Dacă erau ei în situația leopardului, tot așa ar considera, mai bine să moară ca trofeu decât de
moarte naturală? Sau natural aici o fi și să te împuște omul... Bine, decât să mori de foame, mai bine
scurt, un glonte în inimă și ... noapte- bună!

Însă când ți-e foame, poți spera că o să vânezi ceva, că mai ai o șansă, deci, om cu judecată și
logică să fii și tot n-ai accepta împușcarea! Doar durerea cruntă, suferința poate să împingă o ființă
spre moarte. Animalele fac față durerilor create tot de ele, oamenii însă au inventat și acea tortură
psihică, sufletească, care împinge ființele umane spre un act nemaiîntâlnit în natură, sinuciderea.

Mai nou sunt fenomene inexplicabile, prin care unele animale, mamifere marine sau terestre,
păsări sau chiar insecte, par a face ceva opus conservării individului sau a speciei, echivalentul
sinuciderii. Însă sunt sigur, că tot influențe umane răvășitoare au dus spre astea, dar naiba știe ce
anume..."

1
 Simți un foșnet lângă el, iar ieburile sub care se ascunse începură să se miște. Ca orice indigen,
nu s-a spălat cu săpun, ci cu apă simplă din rău, apoi s-a frecat cu frunze de iarbă moale, cu praf de
scorțișoară și frunze de lemongrass, ca să nu-l înțape însectele și mirosul de om să fie estompat. Urina
o colecta în sticle, iar fecalele, dacă chiar veneau, erau ținute în pungi. Toate erau golite când intra pe
drumul oamenilor. A auzit discuții, deci erau oameni cei care au trecut pe lângă el, nu un animal
sălbatic.

Se ridică ușor cu fruzele și ramurile de deasupra sa și văzu că grupul era condus chiar de
bătrânul care îi povestise de leopard. Cu așa grup, era evident că nu aveau cum să prindă ceva, poate
capre sau rozătoare! Bătrânul ridică mâinile vertical, iar cu degetele mare și arătător de la fiecare mână
formă cercuri care se prindeau unul în celălalt, ca un semn al infinitului răsucit.

Rămase năuc. "Ce vrea să însemne asta?"

Apoi bătrânul se duse la o tufă mai înaltă și părea că se pișă. Tot șirul indian care îl urma se
oprise în tăcere. Dacă e așa, înseamnă că a vrut clar să alunge vânatul.

" Șugubăț, bătrânul ăsta! Vrea să se asigure că nu vor prinde nimic. E prea bătrân să-i fie frică
de moarte și iubește și apără atât de mult jungla, chiar cu riscul de a-i supăra pe bogații sau influenții
zonei. Trebuie să mă mut de aici, e clar că nu mai am ce aștepta. Merg perpendicular pe direcția lor de
deplasare".

Și a mers. A tot mers și așteptat până i s-a terminat apa și mâncarea, până când duhnea a om
pentru toate viețuitoarele junglei. Era atât de departe, încât nu știa dacă mai găsește calea înapoi în
timp util, dacă v-a mai avea energie pentru asta, dacă nu-i va veni jungla de hac.

Era a cincea seară de când se hrănea doar cu gândaci și mici insecte. Fructele aproape toate dau
dureri de burtă și diaree de mai rău te deshidratează decât te hrănesc! Dar nu foamea era cea mai rea ,
ci setea și oboseala. Pe lângă el au mișinuat destule jivine, însă de un timp, părea liniște, de niște ore,
probabil intrase pe teritoriul unui mare prădător.

" Poate că e chiar leopardul meu. Am să-i fac la poze, de o să înebunesc mapamondul. Vor
închide toată partea asta de junglă ca fiind habitatul ei! Poate..."

Adormi sau leșină, ceva între ele. Se trezi cu un sentiment intens de frică. Era noapte, întuneric,
fără lună sau stele. Gâfâia de frică, de frig și nu se putea opri din tremurat. Nu mai putea gândi bine.
Ridică pușca din rucsacul răsturnat lângă el, ochind înainte deși nu vedea nimic. Șimți pipăind că se
răsturnaseră din rucsac lanterna și camera foto. Atunci se liniști brusc. Pentru asta era aici, asta e șansa
vieții lui. Se ridică în fund, apoi în picioare și din instinct se întorse rapid, luminând ce era în spate.

Era un exeplar superb de leopard de Zanzibar! Exista! Din conformația capului și a trunchiului,
deduse că e o femelă. Stătea încordată, gata de saltul pentru atac.

Simți cum i se ridică părul în cap, de groază, ca o coamă. Instinctul era mai tare decât el. Ridică
ușor pușca care era pe lângă trup, cu țeava în jos. Era lucid, era rece iar sudoarea îi scălda spatele și
fruntea. Se înfruntau pe viață și pe moarte animalul superb, poate ultimul din specia lui de pe planetă
și omul care îl iubea atât de tare, care de ani de zile studia despre el și-l căuta ca să îl salveze.

Pantera își umflă pieptul, semn al atacului decisiv ce va urma. Omul miji ochii privindu-l țintă n
lumina lanternei. Își aduse aminte de băiețelul care încă nu putea spune decât mama și era cel mai
mare ... laptivor pe care îl văzuse. Ochii lui mari și albaștrii, cu albastrul pupilelor de la pruncii care

2
încă nu au apucat să-și definitiveze culoare dată genetic, îi sfredeleau mintea, parcă îi auzea
gânguritul. Parcă auzea urletul de groază al mamei! Nu putea să moară acum, avea un băiat, nu-i așa?
Puse țeava înspre jivină. Saltul lung, al acesteia prin aer fu însoțit de un tresărit intens și de un sunet
răscolitor. Arma se descărcă, glonțul lovise. Pantera ateriză pe pieptul lui, răsturnându-l pe pământ. Pe
chipul omului împietri un rânjet. Glonțul îi spulberase calota craniană, omul îndreptând arma spre el,
când văzu saltul suplu, unic, perfect, absolut irepetabil genetic, al panterei de Zanzibar!