Metabolismul proteic

1. Peptidele biologic active

1.Peptide biologic active

2.Nivele de organizare a
macromoleculelor
proteice

3.Biosinteza proteica
3.1 Degradarea
aminoacizilor:
reacțiile de
transaminare și
reacția de dezaminare
oxidativă
3.2 Biosinteza ureei
 Peptidele sunt combinații de tip amidic în
care legătura dintre aminoacizii constituenții este de
regulă stabilită între grupările carboxil și amino din
poziția α. Dintre peptidele biologic acive, aminitim:
-Glutationul (γ-glutamim-cisteinil-glicina) participă
la procese redox în majoritatea țesuturilor (cu rol
deosebit în hematii), cât și ca activator al multor
sisteme enzimatice. Proprietățile glutationului sunt
conferite de prezența în molecula sa a grupării
tiolice (-SH).
Oxidarea glutationului se poate realiza
neenzimatic(în prezența de ioni de cupru sau de
fier). În forma sa redusă glutationul servește atât la
descompunerea apei oxigenate (H2O2) cât și a
peroxizilor de natura lipidică (R-OOH), protejând
astfel membranele celulare de acțiunea oxidantă a
acestora.
Glutation peroxidaza (GSH-Px) este o enzimă ce
oferă protecție eficientă față de reacția de
peroxidare deoarece:
 Combină capacitățile antioxidante ale tiolilor si
seleniului
 Descompune H2O2 cu mai multa eficiență decât
catalaza
 Produșii reacției nu sunt radicali liberi, ci
substanțe hidrosolubile
 Acționează asupra tuturor peroxizilor existenți
în mediile biologice
Dintre cele doua forme ale glutationului, forma
redusă reprezintă forma activa. Posibilitatea de
interconversiune a glutationului (forma redusă/
oxidată) reprezintă, de fapt, mecanismul său de
acțiune care, putând ceda și accepta hidrogenul,
face parte din categoria transportorilor de hidrogen.
Reducerea formei oxidate a glutationului se
face în prezența enzimei glutation reductaza
(NADPH dependenta) astfel:
Alte roluri ale glutationului sunt:
 Participă la transformarea methemoglobinei
Hb(Fe3+) în hemoglobină Hb(Fe2+)
 Inactivează insulina prin desfacerea legăturilor
disulfurice din structura acesteia
 Participă, alături de alți compuși, la
neutralizarea unor substanțe nocive endogene
sau exogene
 Transportă aminoacizii din spațiul extracelular
în citosol
 Este implicat în procesul de biosinteză a
acidului ascorbic și a leucotrienelor
 Previne oxidarea gruparilor –SH din centrul
activ al unor enzime
Dacă un țesut este supus unui aflux mare de agenți
peroxidanți, consumul de glutation crește, și în acest
fel o serie de enzime încep să se inactiveze, inclusiv
cele implicate în sinteza proteică. Astfel, se explică
„obstinația celulelor” de a păstra concentrația GSSG
cât mai mică.
-Hormonii hipofizei posterioare: Oxitocina și tensiunea arterială, ambele fiind componente majore
vasopresina, care sunt nonapeptide. în fiziopatologia insuficienței cardiace congestive.
-Hormonii hipotalamici(CRH, TRH, GRH, GnRh)
sunt peptide mici, uneori cu structura atipică.
2. Structura proteinelor
-Parathormonul și calcitonina: peptide ce participă
la reglarea metabolismului calciului. Complexitatea proteinelor a făcut necesară
-ACTH(corticotropina) este un peptid ce introducerea mai multor trepte de organizare
controlează dezvoltarea cortexului adrenalelor. structurală denumite structură primară, secundară,
-Bradikinina este agent hipotensiv pe când terţiară şi cuaternară
angiotensina II, care stimulează secreţia de 1. Structura primară a proteinelor sau structura
aldosteron, este un octapeptid cu rol hipertensiv. covalentă
-Somatostatina care este sintetizată atât în Structura primară precizează natura chimică,
hipotalamus cât şi în pancreas reglează eliberarea proporţia şi succesiunea resturilor aminoacidice din
glucagonului, ca şi a altor hormoni. moleculă. Ea redă totalitatea legăturilor covalente
-Glucagonul este hormon produs de pancreas cu rol din moleculă şi mai este denumită şi structură
în reglarea glicemiei. covalentă. S-a stabilit că fiecare proteină are o
-Endorfinele și encefalinele sunt peptide de mărimi structură primară unică, foarte precis definită.
variabile, sintetizate în creier cu rol în memorie, Determinarea secvenţei aminoacidice este
invățare, comportament, durere, somn. importantă pentru patologia moleculară.
-Peptidele antibiotice sunt sintetizate de Modificarea secvenţei aminoacidice poate duce la
microorganisme. Acestea au o structura peptidică, modificarea funcţiei proteinei şi în final la boală.
uneori ciclică și pot conține D-aminoacizi. Boli ca anemia falciformă rezultă din înlocuirea
-Alte peptide au importanţă comercială. De acidului glutamic din poziţia 6 a lanţului β al
exemplu, aspartamul (L-aspartil L-fenilalanil-1- hemoglobinei cu valina.
metil ester) este un îndulcitor artificial de 160 de ori Cele două elemente structurale ale unei proteine,
mai dulce ca zaharoza. axul catenei polipeptidice şi cele 20 de tipuri de
-Peptidul C reprezintă un fragment din proinsulină radicali legaţi la Cα, care se pot găsi într-o
care se eliberează în sânge în raport molar de 1:1 cu multitudine de relaţii reciproce, contribuie la
insulina. Determinarea nivelului sangvin al realizarea structurii secundare şi terţiare a
peptidului C poate furniza informații despre proteinelor.
etiologia diabetului zaharat. 2. Structura secundară a proteinelor se referă la
-Peptidele natriuretice (BNP, NT-proBNP) sunt aranjamentul spaţial al axului catenei polipeptidice
neurohormoni care influenteaza homeostazia si este datorata in exclusivitate legaturilor de
fluidelor corporale (prin diureza și natriureza) și hidrogen(intra- sau intercatenare) care se stabilesc
intre gruparile –CO- de la o legatura peptidica cu –
NH- de la alta. Astfel, unele proteine adopta un
aranjament elicoidal(structura α helix), iar alte
proteine adopta o structura pliata β.
În cadrul structurii α helix, lanţul polipeptidic
format din L-aminoacizi se răsuceşte în jurul unui
ax, la nivelul legăturilor simple, pentru ca grupările
–CO- şi –NH- să devină adiacente stereochimic şi
să formeze punţi de hidrogen. 39 Un aminoacid
participă la formarea a două legături de hidrogen ,
cu gruparea –CO- şi cu –NH-. O grupare –NH-
formează punte de hidrogen cu gruparea –CO-
aparţinând celui de-al patrulea rest aminoacidic din
secvenţa liniară. Rezultatul este o legătură de
hidrogen puternică. Lanţul polipeptidic adoptă o
structură elicoidală, cu o geometrie bine definită.
Structura α se află în diferite proporţii atât la
proteinele fibrilare cât şi la cele globulare.
Mioglobina conţine structura α în proporţie de 75%
iar proteina fibrilară, keratina, conţine aproape
100% structură α.
In cadrul structurii β, toate legăturile peptidice
componente sunt implicate în legături de hidrogen.
Legăturile de hidrogen, în cadrul acestei structuri,
sunt perpendiculare pe axul catenei. Spre deosebire
de structura α, care se referă la legăturile de
hidrogen dintre punţile peptidice din cadrul
aceluiaşi lanţ polipeptidic, structura β se referă la
legăturile de hidrogen dintre punţile peptidice, care
fac parte din lanţuri polipeptidice diferite.
3. Structura terțiară a proteinelor reprezintă un
nivel superior de organizare ce înglobează structura
secundară și care se referă la modul în care
structurile secundare de tip α helix sau foaie plisata,
corespunzătoare unor anumite proteine, sunt
asamblate.
4. Structura cuaternara a proteinelor reprezintă
nivelul cel mai înalt de organizare structurală și
apare la proteinele alcătuite din mai multe lanțuri
polipeptidice, de regulă un număr mic și par, astfel
se formează o unitate de sine stătătoare numită
proteină oligomera cu o structură spațială bine
definită.
3. Biosinteza proteica
Etapa de biosinteză a proteinelor presupune
traducerea mesajului genetic înscris în ADN şi
transcris în ARNm. Această etapă decurge la nivelul
ribozomilor şi constă în adăugarea succesivă a câte
unui reziduu aminoacidic la capătul C-terminal în
creştere al polipeptidului. Constituienții necesari
sintezei proteinelor sunt: aminoacizii, ribozomii,
ARN mesager (ARNm), ARN de transfer (ARNt),
surse de energie, factori proteici.
Etapele biosintezei proteice sunt:
1.Activarea aminoacizilor are loc la nivelul
citoplasmei. Aici, cei 20 aminoacizi naturali vor fi
esterificați la molecula de ARNt corespunzătoare,
cu ajutorul enzimei aminoacil-ARNt sintetaza.
2. Etapa de iniţiere presupune formarea
complexului 30S şi necesită participarea
următoarelor componente: ARNm, subunitatea
ribozomală 30 S, N-formil metionil- ARNt fmet
,
factorii de iniţiere IF-1, IF-2, IF-3 şi GTP. În
timpul acestei etape, ARNm care poartă informația
genetică codificată, necesară sintezei lanțului
polipetidic, se leagă de subunitatea ribozomala
mică.Ulterior, aminoacilui-ARNt inițial se va lega
de subunitatea ribozomală mare pentru a forma
complexul de inițiere.
3.Elongarea lanţului polipeptidic constă în
adăugarea succesivă de aminoacizi până ce se
constituie proteina de sintetizat. Procesul de În cadrul reacției de dezaminare oxidativă,
elongare necesită GTP şi trei factori de elongare catalizată de glutamat dehidrogenază (GDH), acidl
(EF-Tu, EF-Ts şi EF-G), proteine prezente în celule glutamic este transformat prin dehidrogenare în
în proporţie de 5%-10% din totalul proteinelor. acidul iminoglutaric care reacționează spontan cu
4.Terminarea sintezei proteinei şi eliberarea sa apa formându-se acid α-cetoglutaric și amoniac.
Elongarea continuă până se ajunge la unul dintre Coenzima dehidrogenazei pentru reacția de
codonii stop (UAG, UCA, UAA), care degradare a acidului glutamic este NAD+.
semnalizează sfârşitul lanţului polipeptidic.
5.Prelucrări posttraducere ale proteinei
În cea de a cincea și ultima etapă a sintezei
proteinelor, lanțul de peptide nou format este pliat și
prelucrat pentru a ajunge la forma sa biologică
activă.

3.1 Degradarea aminoacizilor

Prima etapă în degradarea intracelulară a

aminoacizilor constă în îndepărtarea grupării amino
din poziția α prin reacții de transaminare sau prin
dezaminarea oxidativă. Reacția de transaminare
constă în transferul unei grupări amino de pe un
aminoacid pe un α-ceto acid cu formarea unui nou
aminoacid și a unui nou α-ceto acid, transfer la care
participă coenzima vitaminei B6, piridoxalfosfatul.
Transaminazele acționează reversibil și ele prezintă
specificitate pentru una sau pentru ambele perechi
de aminoacid-cetoacid:
3.2 Biosinteza ureei
Ureea este sintetizată în ficat printr-o
secvenţă ciclică de reacţii cunoscută sub numele de
ciclul ureogenetic sau ciclul Krebs-Hensleit si se
desfașoară în mitocondriile hepatocitului și în
citosol, cuprinzand următoarele etape:
Ureea reprezintă compusul azotat neproteic
cel mai abundent din ser (>75% din metaboliții
azotați neproteici), fiind principalul produs de
excreție rezultat în urma metabolismului proteic.
Prima etapă, în degradarea aminoacizilor rezulați în
urma catabolismul proteic, constă în dezaminarea
oxidativă a acestora, cu formare de amoniac (NH3).
NH3 este toxic la nivel celular (în special, la nivel
cerebral), astfel încât, se impune utilizarea rapidă
sau îndepartat lui.
De la nivelul diferitelor țesuturi unde este sintetizat,
NH3 este transportat la rinichi și ficat, fie în forma
liberă (în concentrație plasmatica foarte mică, de
12-20 μg/100 ml plasmă), fie este încorporat sub
formă de grupare amidică în glutamină (în cea mai
mare parte). Reacția este catalizată de enzima
ubicuitară, glutaminsintetaza.
Datorită consumului de ATP, reacția este
ireversibilă. Glutamina este preluată la nivel renal și
hepatic, unde sub acțiunea glutaminazei, este
hidrolizată la acid glutamic și amoniac.
La nivel renal, NH3 acceptă protoni și se
transformă în ioni de amoniu (NH4+) care vor fi
excreți prin urină.
La nivel hepatic, cantitatea de NH3 produsă
și colectată este de 8-9 ori mai mare decât cea de la
nivel renal și este transformată în uree, în cadrul
ciclului Krebs- Henseleit. Ureea, compus
hidrosolubil și netoxic, va fi preluată de sânge și
eliminată prin urină.
Biosinteza ureei (ciclul Krebs-Henseleit - se
desfașoară în mitocondriile hepatocitului și în
citosol) cuprinde următoarele etape:
1. Amoniacul se condensează cu CO2 și ATP (în
mitocondrie), rezultând carbamilfosfat. Enzima:
carbamilfosfat sintetaza mitocondrială.
2. Transferul grupării carbamil de pe carbamil fosfat
pe ornitină (în mitocondrie), rezultând citrulina,
care va ajunge în citosol prin difuziune. Enzima:
ornitin-carbamoil-transferaza.
3. Condensarea citrulinei cu acidul aspartic (în
citosol), reacție care necesită ATP, rezultă acidul
argininosuccinic. Enzima: argininsuccinat-sintetaza.
4. Scindarea acidului argininosuccinic în arginină și
acid fumaric (în citosol). Enzima: argininsuccinază
(are specificitate stereochimică, exclude formarea
acidului maleic).
5. Hidroliza argininei (în citosol) Enzima: arginaza
(dependenta de Co2+ și Mn2+) Din reacție rezultă
ornitina și uree.
Ureea este transportată în forma liberă la rinichi.
Excreția ureei se realizează majoritar prin urină
(90% din uree), iar în cantități mai mici prin
transpirație și materii fecale.
Bibliografie:

1. Ghid de biochimie clinică în specialitatea

medicină de laborator / Codruţa Popa,
Corina Muscurel. - Bucureşti : Editura
Universitară "Carol Davila", 2016
2. Valeriu Atanasiu, Maria Mohora și
colaboratorii Biochimie Medicală partea I.
Editura Universitară “Carol Davila”
București, 2017
3. Maria Mohora – Biochimie medicală ediția
a VI-a, revizuită. Editura NICULESCU,
2015
4. Clinical chemistry : techniques, principles,
correlations / [edited by] Michael L.
Bishop, Edward P. Fody, Larry E. Schoeff.
-- 6th ed.
5. https://www.sciencedirect.com/topics/
biochemistry-genetics-and-molecular-
biology/urea-cycle
6. Schmeing TM, Ramakrishnan V. What
recent ribosome structures have revealed
about the mechanism of translation. Nature.
2009 Oct 29;461(7268):1234-42.
7. https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/
NBK545161/
8. https://pubmed.ncbi.nlm.nih.gov/11573350/