INTRODUCERE

Proteinele reprezintă – după apă – constituenţii cei mai importanţi ai

organismelor vegetale şi animale. În aceste organisme, proteinele îndeplinesc roluri
multiple şi variate: intră în structura celulelor din diverse ţesuturi şi organe, sunt
constituenţi principali ai enzimelor, au rol în apărare, sunt hormoni ce intervin în
reglarea proceselor metabolice.
Indiferent de originea lor, de specia de la care provin, proteinele sunt constituite
din 20 aminoacizi deosebiţi structural unii de alţii, ceea ce conferă proteinelor o
diversitate şi o complexitate extraordinară.
Deoarece numeroase proprietăţi ale proteinelor se datoresc faptului că sunt
constituite din aminoacizi, este necesară în prealabil prezentarea aminoacizilor care
intră în constituţia lor, precum şi unele proprietăţi ale acestora.
În afara faptului că reprezintă unităţile funcţionale ale lanţurilor polipeptidice şi
proteice, L-α-aminoacizii şi derivaţii lor participă la desfăşurarea unor funcţii biologice
diverse, cum ar fi transmiterea impulsului nervos, biosinteza porfirinelor, purinelor,
pirimidinelor, ureei, etc.
Polimeri mici ai aminoacizilor numiţi peptide joacă roluri importante în
sistemul neuro-endocrin, acţionând ca hormoni, regulatori ai secreţiei hormonale,
neuromodulatori, neurotransmiţători.
În timp ce proteinele conţin numai L-α-aminoacizi, microorganismele pot
sintetiza peptide care conţin atât L-α- cât şi D-α-aminoacizi. Unele dintre aceste
polipeptide au o valoare terapeutică acţionând ca antibiotice (bacitracina, gramicidina S)
sau ca agenţi antitumorali (bleomicina).
Alte peptide microbiene pot fi toxice. De exemplu microcistina şi nodularina,
peptide secretate de cianobacterii, sunt letale în doze mari, în timp ce în doze mici induc
apariţia unor tumori hepatice.
Oamenii şi organismele superioare sunt incapabile să sintetizeze în cantităţi
suficiente pentru funcţionarea normală a organismului 10 din cei 20 L-α-aminoacizi,
astfel încât este important ca hrana să conţină cantităţi suficiente din aceşti aminoacizi
esenţiali.
 CAPITOLUL I
AMINOACIZI, PEPTIDE, PROTEINE

1.1. Aminoacizi

Aminoacizii reprezintă o clasă de compuşi difuncţionali cu o semnificaţie

biologică deosebită, datorită faptului că ei sunt unităţile de bază care intră în alcătuirea
proteinelor. Deoarece cele două grupări funcţionale dintr-un aminoacid sunt una cu
caracter acid şi cealaltă cu caracter bazic, aceşti compuşi sunt amfoteri, iar molecula lor
există preponderent sub formă de sare internă sau amfion (zwitterion).
De exemplu glicina, cel mai simplu aminoacid, se prezintă mai curând ca afion
decât ca specie neionizată.

Aminoacizii îşi datorează importanţa faptului că au capacitatea de a forma o

legătură amidică între două molecule de aminoacid. O astfel de legătură se numeşte
legătură peptidică, iar compuşii rezultaţi se numesc peptide.

În funcţie de numărul aminoacizilor componenţi putem întâlni di-, tri-, tetra-…,

oligopeptide. Pe măsură ce numărul aminoacizilor componenţi creşte, se obţin polimeri
care alcătuiesc clasa polipeptide. Proteinele sunt polipeptide a căror secvenţă de
aminoacizi este determinată genetic.

1.1.1. Aminoacizi care intră în constituţia proteinelor (aminoacizi

proteinogeni)

Prin hidroliza acidă, bazică sau enzimatică a proteinelor, rezultă α-aminoacizi,

care reprezintă unităţile chimice de bază ale macromoleculelor proteice.
 Din cei peste 300 aminoacizi naturali, numai 20 sunt cei care intră în alcătuirea
proteinelor, acest lucru fiind determinat prin codul genetic, care este universal pentru
toate vieţuitoarele. Structura celor 20 aminoacizi este prezentată în Tabelul 1, împreună
cu abrevierile acceptate în mod convenţional (de trei litere şi de o literă). Ambele tipuri
de abrevieri pot fi utilizate pentru a reprezenta succesiunea aminoacizilor în peptide şi
proteine.

Tabelul 1. α-Aminoacizi naturali care intra în alcătuirea proteinelor.

Structurile prezentate sunt cele care predomină la pH-ul fiziologic (pH = 7,3
pentru om).
 Aminoacizii naturali care intră în compoziţia proteinelor diferă doar prin
substituentul R ataşat la carbonul α. Marea varietate a acestor substituenţi laterali este
ceea ce conferă proteinelor diversitatea lor structurală şi în consecinţă marea lor
diversitate funcţională. Codul genetic specifică 20 L - α aminoacizi care intră în
constituţia proteinelor.
Unele proteine conţin şi alţi aminoacizi care apar datorită modificării biochimice
a unui aminoacid deja prezent în proteină. Astfel de transformări includ conversia unei
peptidil-lizine sau peptidil proline în peptidil-hidroxilizina şi respectiv
peptidilhidroxiprolina, metilarea, formilarea, acetilarea, fosforilarea, etc. a diverselor
resturi aminoacil. Astfel de modificări măresc gradul de complexitate al proteinelor
producând modificări ale solubilităţii, stabilităţii, ca şi asupra interacţiilor cu alte
proteine.
Toţi cei 20 de aminoacizi au o serie de caracteristici structurale comune:
- au o grupare amino în poziţie α, cu excepţia prolinei, care conţine o grupare
imino, membră a unui ciclu pirolidonic;
- cu o singură excepţie, glicina, toţi aminoacizii au atomul de carbon α chiral
(centru de chiralitate), având deci activitate optică;
- atomul de carbon α are configuraţie S (cu excepţia cisteinei); în proiecţie
Fischer gruparea NH2 este orientată spre stânga, deci aminoacizii naturali sunt L-α-
aminoacizi;
- prezenţa simultană a celor două grupări, carboxilică şi amino, învecinate
spaţial, face posibilă formarea legăturii peptidice, legătura cu mare importanţă
biologică.
Cu excepţia glicinei, atomul de carbon din pozitia α este chiral, deci unii
aminoacizi sunt dextrogiri iar alţii sunt levogiri. Toţi au aceeaşi configuraţie cu L-
glicerinaldehidă, deci fac parte din seria L.
Există un număr de α-aminoacizi liberi cu roluri importante în procesele
metabolice. De exemplu ornitina, citrulina şi argininosuccinatul participă la sinteza
ureei; tirozina ia parte la formarea hormonilor tiroidieni; glutamatul este implicat în
biosinteza unor substanţe neurotransmiţătoare. Există şi D-aminoacizi care se întâlnesc
în natură: D-serina şi D-aspartatul se găsesc în ţesutul cerebral; Dalanina şi D-
glutamatul se găsesc în pereţii celulari ai bacteriilor gram-negative etc.

1.1.2. Aminoacizi care nu intră în constituţia proteinelor

În afara celor 20 aminoacizi care intră în structura proteinelor, în natură există o

serie de aminoacizi care sunt constituenţi ai altor biomolecule sau produşi intermediari
în diferite procese biochimice.
 Tabelul 2. Aminoacizi neproteinogenici

1.2. Peptide
1.2.1. Clasificarea şi nomenclatura peptidelor

Peptidele sunt substanţe naturale sau sintetice constituite dintr-un număr

restrâns de aminoacizi care se obţin formal prin condensarea intermoleculară a unei
grupări carboxil de la un aminoacid cu gruparea amino de la aminoacidul următor.
Peptidele alcătuite din 2-10 aminoacizi se definesc ca oligopeptide (di-, tri-, tetra-, etc.).
Peptidele alcătuite din 10-50 aminoacizi se definesc ca polipeptide.
Ca origine, peptidele prezente în organismul uman pot proveni fie din
aminoacizi, prin biosinteză, fie ca produşi intermediari în procesele biochimice de
degradare şi biosinteză a proteinelor. Cu excepţia peptidelor ciclice, o polipeptidă
conţine o grupare –NH2 liberă (capătul N-terminal) şi o grupare carboxil liberă (capătul
C-terminal).
 Prin convenţie, structura unei peptide este prezentată cu aminoacidul N-terminal
în stânga şi cu aminoacidul C-terminal în dreapta. Pentru a denumi o peptidă se
specifică în ordinea de succesiune - începând cu aminoacidul N-terminal – numele
radicalilor aminoacizilor, iar la sfârşit se adaugă numele întreg al aminoacidului C-
terminal. Deoarece denumirile devin complicate, de multe ori se preferă abrevierile
prezentate în Tabelul 1.

Dacă se utilizează codul de abreviere cu trei litere (Tabelul 1), aminoacizii se

pot separa prin cratime; dacă se utilizează codul de o literă, cratimele se omit. Când este
cunoscută doar identitatea aminoacizilor fără a fi cunoscută şi ordinea lor, aminoacizii
se separă prin virgule. În pentapeptida reprezentată mai jos, aminoacidul N-terminal
este valina, iar histidina este aminoacidul C-terminal.
Aminoacizii sunt numerotaţi începând cu aminoacidul N-terminal. Astfel, restul
de glutamat este Glu 4, deoarece este al patrulea aminoacid de la capătul N-terminal.
 1.2.2. Structura legăturii peptidice

Datorită delocalizărilor electronice, legătura peptidică are aproximativ 40%

caracter de legătură dublă. Atomii de carbon α din doi aminoacizi adiacenţi se găsesc în
poziţie trans unul faţă de celălalt, datorită împiedicărilor sterice care determină
stabilitatea configuraţiei trans în detrimentul configuraţiei cis.

Din cauza caracterului parţial de dublă legătură, rotaţia liberă în jurul legăturii
peptidice este împiedicată. Atomii de carbon şi azot care aparţin legăturii peptidice,
precum şi ceilalţi doi atomi de care aceştia sunt legaţi direct formează un plan rigid.
Această coplanaritate locală influenţează modul în care un lanţ polipeptidic se poate
plia, cu implicaţii directe asupra structurii tridimensionale a polipeptidelor şi
proteinelor.

Figura 2. Fragment dintr-un lanţ polipeptidic

Planul definit de fiecare legătură peptidică este reprezentat ca un patrulater

haşurat. Grupările R legate de C-α alternează de o parte şi de alta a scheletului
polipeptidic.
Singurul tip de legătură covalentă care mai apare în structura unei peptide în
afara legăturii peptidice este legătura disulfidică. Aceasta poate lua naştere între două
resturi de cisteina.
 Disulfurile, R-S-S-R se formează în urma oxidării slabe a tiolilor, iar legătura
disulfidică poate fi uşor redusă pentru a regenera tiolii.

Când o astfel de legătură apare între două resturi de cisteină, se poate forma o
„buclă”, aşa cum se formează de exemplu în hormonul hipofizar oxitocina.

Dacă resturile de cisteină se află în lanţuri diferite, legăturile disulfidice fac

legătura între cele două lanţuri, ca în cazul insulinei.

Insulina este un hormon secretat de pancreas care controlează nivelul glucozei

din sânge prin reglarea metabolismului glucozei. Insulina este o polipeptidă dimeră
alcătuită dintr-un lanţ mai scurt (lanţul A, 21 aminoacizi) şi unul mai lung (lanţul B, 30
aminoacizi). În structura sa întâlnim atât punţi disulfidice intracatenare, cât şi punţi
disulfidice intercatenare.
Legătura peptidică este neîncărcată electric indiferent de pH. Peptidele sunt însă
încărcate electric la pH-ul fiziologic datorită grupării amino libere de la capătul N-
terminal şi datorită grupării carboxil libere de la capătul C-terminal, ca şi datorită
eventualelor resturi de aminoacid cu grupări bazice sau acide. Prin urmare, polipeptidele
sunt polielectroliţi. Ca şi în cazul aminoacizilor, pKa-urile grupărilor ionizabile depind
mult de natura mediului care le înconjoară. Peptidele sunt şi ele caracterizate de pI, (pH-
ul izoelectric, pH-ul la care suma sarcinilor pozitive este egală cu suma sarcinilor
negative). În Tabelul 3 sunt prezentaţi parametrii câtorva peptide simple în soluţie
apoasă.

Tabel 3. Valorile pKa pentru câteva peptide sintetice

1.3. Proteine

1.3.1. Structura proteinelor

Proteinele sunt biocomponente structurale şi funcţionale de însemnătate

primordială pentru procesul vieţii şi care prezintă cel mai înalt grad de complexitate,
varietate şi specificitate. Denumirea de proteină derivă de la cuvântul grecesc proteos,
„primul”, în deplin acord cu rolul fundamental al acestor substanţe în lumea vie.
Proteinele îndeplinesc funcţii extrem de variate, rolurile biologice fiind diferite, în
funcţie de tipul proteinelor.
Din unirea unui număr mare de aminoacizi (de regulă mai mare de 50) rezultă
lanţurile peptidice din constituţia proteinelor. Aceste lanţuri diferă unele de altele sub
raportul lungimii, naturii şi secvenţei aminoacizilor constitutivi. De multe ori în
constituţia unei proteine nu intră un singur lanţ polipeptidic, ci mai multe, iar acestea nu
sunt desfăşurate în lungime ci răsucite sau cu catena dispusă în zig-zag, în mai multe
planuri. Pe de altă parte, datorită diverselor grupări funcţionale libere din radicalii
aminoacizilor, lanţurile se pot consolida prin stabilirea unor legături intra- sau
intercatenare.
Ţinând seama de toate acestea, la moleculele proteice se întâlneşte o organizare
specială, care constă în patru categorii de structuri sau niveluri de organizare:
 1) Structura primară, determinată de succesiunea aminoacizilor în catena
polipeptidică şi de poziţia punţilor disulfurice.
2) Structura secundară descrie fragmente cu conformaţie regulată din
constituţia lanţului proteic şi cum acesta se pliază în spaţiu.
3) Structura terţiară descrie structura tridimensională a întregii molecule
proteice.
4) Structura cuaternară descrie modul în care lanţurile proteice individuale se
aranjează în spaţiu în raport cu alte proteine.
Proteinele îndeplinesc cele mai diverse funcţii în organism. Există o reţea
proteică intracelulară cu rol structural care asigură forma şi integritatea celulară.
Filamentele de actină şi miozină formează aparatul contractil al muşchiului.
Hemoglobina transportă oxigen, în timp ce anticorpii îndepărtează agenţii străini
celulei. Enzimele catalizează practic toate reacţiile din organism. Receptorii conferă
celulei capacitatea de a sesiza diferite semnale hormonale sau produse de alţi mesageri
chimici. Un scop primordial al medicinii moleculare îl constituie identificarea acestor
proteine a căror prezenţă, absenţă sau deficienţă este asociată cu anumite stări
fiziologice sau boli. Determinarea structurii primare a proteinelor oferă datele necesare
identificării precum şi informaţia necesară identificării şi clonării genei care o codifică.

1.3.2. Purificarea proteinelor

Pentru a putea determina secvenţa aminoacizilor dintr-o proteină, este esenţial ca

aceasta să fie în prealabil izolată în stare pură. O celulă conţine mii de proteine diferite,
fiecare în cantităţi diferite.
Izolarea unei anumite proteine în cantitate suficientă pentru a putea fi analizată
poate presupune mai multe etape succesive de purificare. Metodele clasice se bazează
pe diferenţele de solubilitate a proteinelor în funcţie de pH (precipitare izoelectrică), în
funcţie de polaritate (precipitare cu etanol sau acetonă) sau în funcţie de tărie ionică
(precipitare cu sulfat de amoniu). Ulterior precipitării diferenţiale, proteinele se purifică
prin metode cromatografice şi electroforetice.
La separările cromatografice se realizează partiţia moleculelor între două faze:
una mobilă şi cealaltă staţionară. Pentru separarea moleculelor mici (aminoacizi,
monozaharide) faza staţionară poate fi hârtie cromatografică (cromatografie pe hârtie)
sau un strat subţire de celuloză, silicagel sau oxid de aluminiu (cromatografia în strat
subţire).
Cromatografia pe coloană. Cromatografia pe coloană a proteinelor utilizează
ca fază staţionară o coloană de particule sferice de celuloză, acrilamidă sau silicagel. De
obicei, suprafaţa acestor sfere este „îmbrăcată” cu grupări funcţionale, astfel încât să se
permită interacţii între faza staţionară şi moleculele proteice, interacţii bazate pe
încărcarea electrică, hidrofobicitate sau legare de ligand. Un amestec proteic se aplică
pe coloană, după care faza mobilă este trecută (eluată) prin această coloană, antrenând
diferit moleculele proteice. Pe măsură ce eluantul trece prin coloană, antrenează
diferenţial moleculele proteice.

Figura 2. Componentele unui aparat cromatografic:

R: rezervorul fazei lichide (furnizată gravitaţional sau cu ajutorul unei pompe). C:
coloana care conţine faza staţionară. F: colectorul de fracţii care culege porţii de eluat în
eprubete separate.

Cromatografia de partiţie. Separarea prin cromatografie pe coloană depinde de

afinitatea relativă a diferitelor proteine pentru o anumită fază staţionară sau pentru o
anumită fază mobilă.
Asocierea dintre fiecare proteină şi faza staţionară este slabă şi tranzitorie.
Proteinele care interacţionează mai puternic cu faza staţionară sunt reţinute pe coloană
mai mult şi sunt eluate mai târziu. Durata asocierii unei proteine cu faza staţionară
depinde atât de natura fazei staţionare, cât şi mobile. Separarea optimă a unei proteine
dintr-un amestec depinde de compoziţia acestor două faze.
Cromatografia de excluziune sau gel filtrarea separă proteinele în funcţie de
raza Stokes, adică diametrul sferei pe care molecula de proteină o ocupă în soluţie.
Raza Stokes depinde de masa moleculară a proteinei şi de forma sa (o proteină alungită
ocupă un volum mai mare decât o proteină sferică cu aceeaşi masă). Cromatografia de
excluziune foloseşte ca fază staţionară granule poroase.
Proteinele cu rază Stokes prea mare pentru a putea pătrunde prin porii granulelor
(proteinele excluse) rămân în faza mobilă şi sunt eluate primele, înaintea proteinelor
care pot penetra prin pori (proteinele incluse). Astfel, proteinele pot fi separate în
ordinea razelor lor Stokes.

Figura 3. Cromatografia de excluziune: A. Un amestec de molecule mari (pătrate) şi

mici (cercuri) se aplică pe o coloană de gel filtrare. B. După intrarea în coloană,
moleculele mici pătrund în porii fazei staţionare, în timp ce moleculele mai mari sunt
excluse. C. Pe măsură ce faza mobilă înaintează prin coloană moleculele mari curg
împreună cu ea, în timp ce moleculele mici rămân din ce în ce mai în urmă

Cromatografia de absorbţie. În cromatografia de absorbţie, amestecul proteic

este aplicat pe coloană în condiţiile în care proteina de interes se asociază strâns cu faza
staţionară. Moleculele neaderente sunt eluate primele şi se aruncă, după care proteinele
sunt eliberate succesiv prin ruperea legăturilor care stabilizează complexul proteina -
fază staţionară, de cele mai multe ori folosind un eluent cu gradient crescător de
concentraţii de anumite săruri. Compoziţia fazei mobile este schimbată gradat astfel
încât moleculele să fie eliberate în ordinea afinităţii lor pentru faza staţionară.
Cromatografia cu schimbători de ioni. În cromatografia cu schimbători de
ioni, proteinele interacţionează cu faza staţionară în funcţie de încărcarea lor electrică.
Proteinele care au o încărcătură pozitivă la un anumit pH vor adera la faza staţionară
încărcată negativ cu grupări funcţionale de tip carboxilat sau sulfat (schimbători
cationici). Invers, proteinele care au o încărcătură negativă la un anumit pH vor adera la
faza staţionară încărcată pozitiv cu grupări funcţionale de tip amine terţiare sau
cuaternare (schimbători anionici). Proteinele, care sunt poli-ioni, concurează împotriva
ionilor mono- sau divalenţi în legarea de suportul staţionar „schimbător de ioni”. De
exemplu, proteinele se leagă de DEAE (dietilaminoetil)-celuloza prin înlocuirea
contraionilor (de obicei Cl- sau AcO-) care neutralizează amina protonată. Proteinele
legate sunt apoi îndepărtate selectiv ridicând gradat concentraţia de ioni din faza mobilă.
Proteinele sunt eluate în ordine inversă forţei de interacţie cu faza staţionară. Deoarece
sarcina netă a unei proteine depinde de pH, eluarea secvenţială a proteinelor se poate
face şi prin modificarea pH-ului în faza mobilă. Pentru a fi purificată, o proteină poate
suferi mai multe runde de ion-cromatografie la pH-uri diferite, astfel încât proteine care
de exemplu sunt co-eluate la un anumit pH, pot fi separate folosind ulterior alt pH.

Cromatografia prin interacţii hidrofobe. Acest tip de cromatografie separă

proteine pe baza tendinţei lor de a se asocia cu o fază staţionară acoperită cu grupări
hidrofobe (fenil-Sepharose, octil-Sepharose).
Proteinele cu fragmente hidrofobe expuse la suprafaţă aderă la faza staţionară
prin interacţii hidrofobe, care sunt mărite prin folosirea unei faze mobile cu tărie ionică
mare. Proteinele neaderente sunt eluate primele, după care polaritatea fazei mobile este
scăzută gradat prin scăderea concentraţiei ionice. Dacă interacţiile dintre proteină şi faza
staţionară sunt prea puternice, se pot adăuga în faza mobilă etanol sau glicerol pentru a
micşora polaritatea fazei mobile şi slăbi interacţiile hidrofobe.

Cromatografia de afinitate. Cromatografia de afinitate se foloseşte de

selectivitatea pe care majoritatea proteinelor o manifestă faţă de anumiţi liganzi. De
exemplu, enzimele pot fi purificate utilizând o fază staţionară de care sunt legate
substratele, produşii de reacţie, coenzimele sau inhibitorii enzimelor respective.
Teoretic, numai proteinele care interacţionează cu ligandul imobilizat vor adera la faza
staţionară. Proteinele aderente sunt ulterior eluate fie cu o soluţie de ligand sau, mai
puţin selectiv, prin ruperea legăturilor proteina-ligand cu uree, clorhidrat de guanidină,
soluţii tampon cu pH slab acid sau soluţii concentrate de ioni. Printre cele mai
performante faze staţionare sunt cele utilizate pentru purificarea proteinelor
recombinante (modificate genetic), cum ar fi faze staţionare cu ioni de Ni 2+ ce leagă
proteinele cu coadă polihistidinică, sau faze staţionare cu glutation care leagă proteinele
recombinante legate de un fragment de glutation-S-transferază.
 Peptidele pot fi purificate prin HPLC. Fazele staţionare utilizate în coloanele
cromatografice clasice sunt materiale poroase a căror compresibilitate mare limitează
scurgerea fazei mobile.
Cromatografia în faza lichidă la presiune ridicată (High-Pressure Liquid
Chromatography, HPLC) utilizează granule necompresibile de silicagel sau alumină ca
fază staţionară şi presiune de până la câteva mii de psi. Umplutura necompresibilă a
coloanei permite atât viteze mari de eluţie cât şi rezoluţie crescută. HPLC poate separa
amestecuri complexe de lipide şi peptide a căror proprietăţi diferă doar puţin. Pentru
separarea peptidelor, se utilizează HPLC cu fază inversată (reversed-phase HPLC) în
care faza staţionară este hidrofobă (oligomeri alifatici cu 3-18 atomi de carbon).
Amestecul peptidic este eluat cu un gradient apos al unui solvent organic miscibil cu
apa (acetonitril, metanol).

Puritatea unei proteine se determina prin electroforeza. Electroforeza separă

molecule încărcate electric în funcţie de viteza cu care acestea migrează într-un câmp
electric aplicat. Cea mai utilizată metodă pentru determinarea purităţii unei proteine este
SDS-PAGE, sau cromatografia în gel de poliacril amidă în prezenţa dodecilsulfatului de
sodiu (SDS). (PAGE = PolyAcrylamide Gel Electrophoresis). Pentru SDS-PAGE,
acrilamida este întâi co-polimerizată cu o cantitate mică de N,N'metilen bis-acrilamida,
formând o reţea poroasă prin care vor migra moleculele supuse electroforezei.
SDS denaturează proteina şi se leagă de ea într-un raport de o moleculă SDS la
două legături peptidice.
Numărul mare de molecule SDS ataşate face ca molecula proteică să capete o
încărcătură negativă, astfel încât proteinele vor migra prin gelul electroforetic în funcţie
numai de masa lor moleculară.
Proteinele individuale migate în gel pot fi vizualizate cu anumiţi coloranţi, cum
ar fi Coomasie blue.

1.3.3. Nivele Superioare de Organizare a Structurii Proteinelor

Proteinele catalizează reacţiile metabolice, induc mobilitatea celulară, alcătuiesc

„frânghiile” şi „cablurile” ce conferă integritate structurală părului, oaselor, tendoanelor,
dinţilor.
 În natură, forma urmează funcţiei. Varietatea structurală a proteinelor umane
reflectă deci diversitatea şi sofisticarea funcţiilor lor biologice. Maturarea unei
polipeptide nou-sintetizate într-o proteină funcţională presupune plierea lanţului
polipeptidic într-un aranjament spaţial specific numit conformaţie. În timpul maturării,
modificări postranslaţionale pot avea loc cu adăugarea unor grupări chimice noi sau
cu îndepărtarea unui fragment peptidic cu rol tranzitoriu. Deficienţele genetice sau
nutriţionale care afectează maturarea proteinelor pot avea efecte majore asupra stării de
sănătate. Exemple din prima categorie includ maladia Creutzfeldt-Jakob, maladia
Alzheimer şi encefalopatia spongiformă bovină (boala vacii nebune). Scorbutul este o
deficienţă nutriţională provocată de lipsa vitaminei C, care perturbă maturarea anumitor
proteine structurale (colagenul).

1.3.4. Clasificarea proteinelor

Oamenii de ştiinţă au clasificat iniţial proteinele pe baza unor proprietăţi cum ar

fi solubilitatea, forma sau prezenţa în structura lor a unor componente neproteice. De
exemplu, proteinele care pot fi extrase din celule utilizând soluţii cu pH-uri şi tării
ionice fiziologice sunt proteine solubile, celelalte fiind considerate proteine insolubile.
În funcţie de forma lor, pot fi proteine globulare şi proteine fibrilare.
Proteinele globulare au o formă aproximativ sferică sau ovoidală, având raportul axial
(raportul dintre cea mai mare dimensiune şi cea mai mică dimensiune) mai mic decât 3.
Majoritatea enzimelor sunt globulare, cu un volum intern mare care furnizează un spaţiu
amplu pentru a se putea forma cavităţi cu geometrii, încărcări electrice, hidrofilicitate
sau hidrofobicitate specifice, necesare pentru a lega substratele enzimatice şi pentru a
promova cataliza. Prin contrast, majoritatea proteinelor structurale adoptă conformaţii
alungite. Acestea sunt proteine fibrilare şi au raportul axial 10 sau mai mare.
În funcţie de produşii rezultaţi la hidroliză, proteinele pot fi proteine simple sau
heteroproteine (holoproteine). La hidroliza acidă, bazică sau enzimatică proteinele
simple pun în libertate numai α-aminoacizi. Heteroproteinele au o compoziţie complexă
fiind formate dintr-o parte proteică (apoproteina) şi o parte neproteică (componenta
prostetică). Componenta prostetică poate fi de natură chimică diferită (glucide, lipide,
acizi nucleici, porfirine, metale). În cazul heteroproteinelor, legarea grupării prostetice
de apoproteină se face prin legături chimice covalente sau necovalente care le conferă
stabilitate.
 Lipoproteinele şi glicoproteinele conţin lipide şi respectiv carbohidraţi legaţi
covalent.
Mioglobina, hemoglobina, citocromii conţin ioni metalici strâns asociaţi, fiind
denumite metaloproteine etc. Odată cu dezvoltarea şi aplicarea tehnicilor de
determinare a structurii primare a proteinelor au apărut scheme de clasificare mai
precise, bazate pe similarităţi sau pe gradul de omologie privind secvenţa sau structura.
Cu toate acestea însă, mulţi termeni din vechea clasificare rămân în continuare în uz.
Proteinele pot fi alcătuite din unul sau mai multe lanţuri polipeptidice identice
sau diferite (proteine monomerice, respectiv multimerice). Fiecare unitate se numeşte
protomer, numărul acestora fiind, de obicei, par. Asocierea protomerilor se face
necovalent.
Lungimea lanţurilor polipeptidice ale proteinelor variază între 100 şi 1800
aminoacizi (cât are miozina din muşchi, una dintre cele mai lungi proteine). Masa medie
a unei proteine este aproximativ 31,7 KDa, corespunzând unui lanţ cu aproximativ 280
resturi de aminoacizi (Tab.4).
Datorită marii varietăţi structurale şi funcţionale, criteriile de clasificare a
proteinelor sunt numeroase: compoziţie, solubilitate, formă spaţială, funcţiile
biologice, origine.
Tabel 4. Caracteristicile unor proteine
Masa moleculară Număr Număr
(Da) aminoacizi lanţuri
Citocrom c (uman) 13000 104 1
Ribonucleaza A (pancreas bovin) 13700 124 1
Lizozim (albuş de ou) 13930 129 1
Mioglobina (inimă de cal) 16890 153 1
Chimotripsina (pancreas bovin) 21600 241 3
Hemoglobina (umană) 64500 574 4
Albumina serică (umană) 68500 609 1
ARN polimeraza (E.coli) 450000 4158 5

Există proteine simple sau holoproteine care conţin numai resturi de

aminoacizi (de exemplu chimotripsina, ribonucleaza, albumina). Alte proteine sunt
considerate proteine conjugate sau heteroproteine (heteroproteide) deoarece conţin
permanent ataşate părţii proteice o grupă neproteică (grupă prostetică). Aceeaşi
proteină poate conţine mai multe tipuri de grupe prostetice, reunind caracteristicile mai
multor clase de heteroproteine. Acestea se clasifică pe baza naturii grupei prostetice
(Tabel 5).

Tabel 5. Proteine conjugate (heteroproteine)

Heteroproteină Grupa prostetică Exemple
Glicoproteine Lanţ oligoglucidic Imunoglobuline, glicoforina
Lipoproteine Lipide β-lipoproteina
Nucleoproteine Acizi nucleici Ribonucleoproteine
Cromoproteine Grupare colorată (de ex. hem) Hemoglobina, flavoproteine
Fosfoproteine Resturi fosforice Caseina
Metaloproteine Metale Xantinoxidaza (Fe, Mo)
Calmodulina (Ca)
Feritina (Fe)
Alcool dehidrogenaza (Zn)

În funcţie de forma adoptată, proteinele pot fi globulare (cele care au o formă

aproape sferică) şi fibrilare (ce tind să aibă o structură liniară, filiformă) (Tabel 6).
Solubilitatea acestora este diferită: cele fibrilare sunt insolubile în apă şi soluţii de
electroliţi diluate, în timp ce proteinele globulare sunt solubile, deoarece în acestea
radicalii hidrofobi sunt „împachetaţi” în interiorul structurii. Majoritatea
heteroproteinelor sunt proteine globulare.

Tabel 6. Proteine globulare şi fibrilare

Proteine globulare Proteine fibrilare
Albumină serică, ovalbumină Keratine
Globuline Miozina
Histone Colagen
Protamine Elastina
 CAPITOLUL II
STRUCTURI, FUNCŢII BIOLOGICE

2.1. Proprietăţile aminoacizilor

Grupările –COOH şi cea –NH2 pot exista atât în formă neutră, cât şi în formă
ionizată.

Aminoacizii pot fi încărcaţi pozitiv, negativ, sau pot avea sarcina netă zero.

Deşi ambele grupări R-COOH şi R-NH sunt slab acide, R-COOH este mult mai tare

decât R-NH . La pH-ul fiziologic (pH = 7,3 - 7,4) grupările carboxil se găsesc

preponderent în stare ionizată R-COO-, iar grupările amino predominant ca R-NH

Moleculele care conţin un număr egal de grupări ionizabile cu sarcini opuse se

numesc amfioni sau zwitterioni.

Aminoacizii din fluidele biologice (sânge, majoritatea ţesuturilor) trebuiesc

scrişi ca amfioni. Structura B nu poate exista într-o soluţie apoasă, deoarece la orice pH
suficient de mic pentru a protona gruparea carboxil, gruparea amino va fi şi ea
protonată. Analog, la un pH suficient de mare pentru ca gruparea amino neprotonată să
predomine, gruparea caroxil va dona şi ea un proton, transformându-se în carboxilat, -
COO-. Formula B se foloseşte însă de multe ori atunci când reacţiile nu implică
echilibre acido-bazice. Mai jos este prezentat efectul pH-ului asupra gradului de
încărcare electrică a acidului aspartic.
 Tăria aminoacizilor este exprimată de indicele pK a. Gruparea imidazol din
histidină şi gruparea guanidino din arginină există sub forma unor hibrizi de rezonanţă
cu sarcină pozitivă distribuită între cei doi atomi de azot (histidina) sau cei trei atomi de
azot (arginină).

O specie moleculară care are un număr egal de sarcini pozitive şi negative este
neutră din punct de vedere electric (forma izoelectrică). Valoarea pH-ului la care
moleculele de aminoacid au suma de sarcini negative egală cu suma sarcinilor pozitive
este cunoscut ca pH-ul izoelectric (pI) al aminoacidului respectiv. La pH-ul
izoelectric, sarcina neta a unui aminoacid este zero. În cazul unui aminoacid
monoamino monocarboxilic,

De exemplu, pI pentru alanina este:

 Pentru acizii polifuncţionali, pI este tot o medie între pK a-urile aflate de o parte
şi de alta a pI-ului. De exemplu, pI pentru acidul aspartic este:

iar pentru lizina,

Calcule similare se folosesc şi pentru acizii poliprotici (de exemplu proteinele),

indiferent de numărul grupărilor disociabile prezente.
Valoarea pKa a unei grupări disociabile este un parametru care depinde de
natura mediului care înconjoară gruparea respectivă. Vecinătatea unei grupări
disociabile poate influenta pKa-ul grupării.
Valorile pKa ale grupărilor R (prezentate în Tabelul 1) reprezintă valori
determinate în soluţii apoase pure ale aminoacizilor respectivi. Aceste valori ne dau
doar o idee asupra valorilor pKa ale aceloraşi aminoacizi când sunt prezenţi într-o

proteină. Un mediu polar favorizează o formă încărcată electric (R-COO - sau R-NH ),

pe când un mediu nepolar favorizează apariţia formelor neîncărcate electric (RCOOH şi

R-NH2). Aşadar, un mediu nepolar măreşte valoarea pK a grupării carboxil (făcând-o
un acid mai slab) dar în acelaşi timp scade pKa-ul unei grupări amino (făcând-o un acid
mai tare). Existenţa unor grupări adiacente încărcate electric poate să accentueze sau să
diminueze efectele solventului. Prin urmare, pK a-ul unei grupări funcţionale este
dependent de poziţia sa în molecula de proteină. În funcţie de vecinătăţile unei grupări,
pKa-ul sau se poate schimba chiar cu câteva unităţi de pH. Diferenţe de 2-3 unităţi de
pH faţă de valorile pKa prezentate în Tabelul 1 sunt frecvente în special în situsurile
active ale enzimelor. Ca un exemplu extrem, un reziduu de acid aspartic „îngropat” în
structura unei enzime numita tioredoxina are pKa > 9, observându-se un salt mai mare
de 6 unităţi de pH.

2.1.1. Solubilitatea şi punctul de topire al aminoacizilor: dovadă a caracterului

lor ionic

Prezenţa grupărilor încărcate electric în structura lor face ca aminoacizii să fie

solubili în solvenţi polari (apă, etanol), dar insolubili în solvenţi nepolari (benzen,
hexan, eter). Aminoacizii sunt substanţe solide, albe, cristalizate. Anumiţi aminoacizi
sunt mai greu solubili în apă (tirozina, cisteina). Datorită acestei insolubilităţi, cisteina
în anumite condiţii formează o calculoză renală – cisteinuria.
Aminoacizii nu absorb în domeniul vizibil, aşa încât sunt substanţe incolore.
Tirozina, fenilalanina şi mai ales triptofanul prezintă un maxim de absorbţie în UV
(250-290 nm), prin urmare prezenţa triptofanului în structura unei proteine îi conferă
acesteia proprietatea de a absorbi lumina ultravioletă în jurul valorii de 280 nm.
Grupările α-R sunt importante pentru proprietăţile unui aminoacid. De
multe ori glicina, cel mai mic aminoacid (R = H), este găsit în locurile unde lanţul
proteic se îndoaie puternic, deoarece ea poate pătrunde în locurile inaccesibile celorlalţi
aminoacizi. Grupările R hidrofobe din fenilalanină, tirozină şi triptofan se găsesc în
special spre interiorul proteinelor citosolice. Grupările R încărcate electric din
aminoacizii cu caracter bazic sau acid stabilizează conformaţia unei molecule proteice
prin intermediul legaturilor ionice. Astfel de grupări funcţionează ca „ştafete de sarcină”
în timpul catalizei enzimatice. Histidina, de exemplu, joacă un rol unic în cataliza
enzimatică, datorita pKa-ului protonului imidazolic care îi permite să funcţioneze la pH-
ul fiziologic atât ca acid, cât şi ca bază. Grupările –OH din serină sau –SH din cisteină
sunt buni agenţi nucleofili şi pot funcţiona ca atare în cataliza enzimatică. În acelaşi
timp, gruparea –OH (alcool secundar) din treonină, deşi un bun nucleofil, nu se bucură
de aceeaşi importanţă în cataliza enzimatică. Grupările –OH din serina, treonina şi
tirozina pot participa la reglarea activităţii unor enzime a căror activitate enzimatică
depinde de gradul de fosforilare a acestor grupări.
Grupările funcţionale determina reactivitatea chimică a aminoacizilor.
Grupările funcţionale ale aminoacizilor prezintă majoritatea reacţiilor caracteristice
grupării respective. Astfel, gruparea carboxil din aminoacizi se poate esterifica, poate
forma amide, anhidride, cloruri acide, azide; grupările amino se pot acila, grupările –
OH şi –SH se pot oxida, esterifica etc.
Aminoacizii dau o reacţie de culoare cu ninhidrina, reacţie des utilizată pentru
detectarea si cuantificarea aminoacizilor. Ninhidrina formează un produs purpuriu cu
gruparea α-amino din α-aminoacizi şi un produs galben cu gruparea imino din prolină şi
hidroxiprolină. În urma reacţiei cu ninhidrina, numai azotul grupării amino apare în
produsul final.
 2.1.2. Reacţii ale grupării carboxil cu importanţă biologică

Formarea de amide constituie un proces de mare importanţă biologică, având

loc în mod continuu în organism.

α-Aminoacizii se pot decarboxila, formând aminele respective. Reacţiile de

decarboxilare a aminoacizilor sunt catalizate de enzime numite aminoacid decarboxilaze
care aparţin clasei liazelor şi folosesc drept coenzimă piridoxal fosfatul (derivat de la
vitamina B6).
 2.1.3. Reacţii ale grupării amino

Alchilarea aminoacizilor poate avea loc în vitro în prezenţa iodurii sau

sulfatului de metil, sau poate avea loc în vivo sub acţiunea unei substanţe specializate
pentru această reacţie: metionina activată sau S-adenozil-metionina (SAM).

Betaina se administrează în cazurile de insuficienţă hepatică.

Dezaminarea este o reacţie prin care aminoacizii se transformă în cetoacizi,
intermediari metabolici de mare importanţă.

Cea mai importantă reacţie a aminoacizilor o constituie formarea legăturii

peptidice (legăturile încercuite).
 2.1.4. Aminoacizi esenţiali

Biosinteza proteinelor specifice unui organism este direct corelată cu aportul de

aminoacizi exogeni proveniţi din alimentaţie. Sinteza tuturor celor 20 α-aminoacizi ce
intră în constituţia proteinelor nu poate fi făcută în totalitate decât de plante şi
microorganisme. În cursul evoluţiei, organismele umane şi animale au pierdut
capacitatea de a sintetiza 8 aminoacizi, pe care nu îi pot obţine decât prin aport exogen
din proteinele de natură vegetală sau microbiană.
Aminoacizii care sunt absolut necesari pentru creşterea şi dezvoltarea
organismelor umane şi animale şi care sunt furnizaţi prin alimentaţie se numesc
aminoacizi esenţiali (indispensabili, vezi Tabelul 1). Lipsa acestor aminoacizi din
alimentaţie provoacă tulburări foarte grave.
Doi aminoacizi, histidina şi arginina, sunt indispensabili organismelor în
creştere, sinteza lor endogenă nefiind suficientă pentru a acoperi nevoile mai mari din
perioadele de creştere (aminoacizi semiesenţiali). Ceilalţi aminoacizi pot fi sintetizaţi în
organism printr-o serie de reacţii care au ca puncte de plecare diverşi metaboliţi; ei sunt
aminoacizi neesenţiali (dispensabili) şi prin urmare pot lipsi din hrană. Carenţa în
anumiţi aminoacizi prin aport alimentar insuficient se manifesta printr-o
simptomatologie complexă, ca de exemplu:
 carenţa în lizină: determină încetinirea creşterii;
 carenţa în triptofan: determină tulburări vasculare şi modificarea tabloului
leucocitar;
 carenţa în tirozină: determină atrofierea tiroidei şi hipofizei;
 carenţa în tioaminoacizi: determină atrofierea testiculelor, degradarea ovarelor
şi sterilitate.

2.2. Peptide

Peptidele sunt compuşi de dimensiuni variate ce rezultă după legarea

aminoacizilor prin legături amidice substituite, legături peptidice. Acestea se formează
prin eliminarea apei între grupa -carboxil a unui aminoacid şi grupa -amino a altui
aminoacid:
 Formarea legăturii peptidice este o reacţie de condensare care, din punct de
vedere termodinamic, favorizează formarea reactanţilor. De aceea, în organisme, reacţia
devine posibilă după activarea grupei carboxil pentru ca eliminarea grupei hidroxil să se
facă mai rapid.
Un lanţ polipeptidic este constituit din secvenţa repetitivă –NH–Cα–CO-, atomii
de H legaţi la N şi atomii de O fiind în conformaţie trans, aranjament trans repetitiv
(Fig.4).

Fig.4. Aranjamentul trans repetitiv al legăturii peptidice

(după Garrett R.H. şi Grisham C.M., 1995)

În peptide, restul de aminoacid de la capătul cu grupa amino liberă este restul

amino-terminal (N-terminal), iar cel de la capătul unde este grupa carboxil liberă,
restul carboxil-terminal (C-terminal). Prin convenţie, peptidele se scriu cu capătul N
terminal în stânga.
Caracteristicile legăturii peptidice
Legătura peptidică este reprezentată, de obicei, ca o legătură simplă între grupa
carbonil şi azotul amidic. Prin determinări experimentale, s-a stabilit că legătura
peptidică are caracter parţial de legătură dublă (Fig.2).
Rezonanţa legăturii peptidice are următoarele consecinţe:
 reduce rotirea liberă în jurul legăturii peptidice;
  cei 6 atomi ce compun grupa peptidică tind să fie coplanari formând
planul amidic;
 lungimea legăturii C-N este intermediară între legăturile C–N şi C=N;
 legătura peptidică are aproximativ 40% caracter de dublă legătură;
 unitatea peptidică are caracter polar în condiţii de pH extreme.
Clasificarea peptidelor
În funcţie de numărul de aminoacizi conţinuţi, peptidele se pot clasifica astfel:
 oligopeptide, atunci când numărul este redus, între doi şi zece
aminoacizi;
 polipeptide, dacă numărul aminoacizilor este mai mare
Deşi termenii proteine şi polipeptide se confundă uneori, în general moleculele
cu greutatea moleculară sub 10000 daltoni sunt considerate polipeptide. Proteinele pot fi
formate şi prin unirea a mii de resturi de aminoacizi.

Fig.5. Rezonanţa legăturii peptidice (a, b), planul amidic (c)

(după Nelson D.L. şi Cox M.M., 2000)

Resturile amino şi carboxil terminale din peptide ionizează ca şi în cazul

aminoacizilor liberi, doar că vor avea constante de ionizare diferite. La proprietăţile
acido-bazice ale unei peptide contribuie şi grupele amino şi carboxil suplimentare ce pot
ioniza. Ca şi aminoacizii liberi, şi peptidele au un pH izoelectric (pI) caracteristic,
definit ca valoarea pH la care suma sarcinilor electrice pozitive este egală cu suma
sarcinilor electrice negative, la care nu se deplasează în câmp electric (astfel că nu pot fi
separate prin electroforeză, metodă de separare pe baza încărcării electrice diferite sub
acţiunea unui câmp electric exterior aplicat probei).

2.2.1. Stabilirea structurii peptidelor

Hidroliza peptidelor şi proteinelor duce la obţinerea unor amestecuri de

aminoacizi în proporţii variate. Unele conţin toţi cei 20 de aminoacizi codificaţi genetic,
în timp ce din altele lipsesc anumiţi aminoacizi. De exemplu, colagenul este o proteină
în care predomină secvenţe de tipul (Gly-X-Pro), conţinând şi resturi numeroase de
hidroxilisină şi hidroxiprolină; histonele, proteinele bazice ce neutralizează acizii
nucleici, conţin cantităţi mari de arginină şi lisină; protaminele, de tipul salminei şi
clupeinei din sperma unor peşti, nu conţin aminoacizi cu sulf şi aromatici, mioglobina
nu conţine cisteină, etc.
Condiţiile de hidroliză pot fi diferite:
 hidroliză acidă, metoda cea mai folosită, prin fierbere cu HCl 6N la
110oC, timp de 24, 48 sau 72 ore, în eprubete etanşeizate;
 hidroliză bazică, prin fierbere cu NaOH 2N la 100 oC, între 4-8 ore;
 hidroliză enzimatică sub acţiunea secvenţială a unor enzime proteolitice
care scindează specific anumite legături peptidice (pepsina, tripsina, etc.). În acest caz,
amestecul se poate impurifică prin produşii rezultaţi la autoliza enzimei.
Amestecul de aminoacizi rezultat este fracţionat prin metode diferite şi fiecare
fracţiune se determină cantitativ. Metodele cele mai utilizate sunt cele cromatografice,
cromatografia de lichide de înaltă performanţă (HPLC) sau cea de schimb ionic.
Analiza aminoacizilor dintr-un hidrolizat nu dă informaţii despre secvenţa
proteică, adică despre ordinea în care sunt legaţi aceştia în lanţul polipeptidic. Secvenţa
de aminoacizi este singura trăsătură distinctivă a oricărei peptide, ordinea de legare a
aminoacizilor fiind codificată de secvenţa de unităţi din ADN.
Stabilirea secvenţei proteice se bazează pe principiile folosite de F. Sanger
pentru indicarea succesiunii aminoacizilor din structura insulinei (1953).
Etapele secvenţializării unei polipeptide sunt următoarele:
 a. Determinarea compoziţiei în aminoacizi după hidroliza acidă a polipeptidei
şi separarea prin cromatografie de schimb ionic sau HPLC a aminoacizilor pentru a
stabili tipul şi concentraţia;
b. Identificarea treptată a aminoacidului de la capătul N-terminal prin
reacţii specifice;
c. Identificarea aminoacizilor de la capătul C-terminal prin reacţii specifice.
În cazul peptidelor mici, aceste reacţii pot fi realizate automat, secvenţializarea
făcându-se cu eficienţă relativ crescută. Cu cât peptida este mai lungă, eficienţa se
reduce şi, de aceea, pentru analiza polipeptidelor şi proteinelor este necesară scindarea
enzimatică a acestora în fragmente mai mici. În cazul în care polipeptida conţine
legături disulfurice între resturile de cisteină, acestea sunt oxidate sau reduse cu diferiţi
reactivi (ditiotreitol, acid periodic etc.).
Amestecurile rezultate la hidroliza enzimatică sunt secvenţializate ulterior şi
apoi se analizează ordinea obţinută pentru diferitele fragmente (Fig.3).

Fig.6. Analiza secvenţei proteice (după Nelson D.L. şi Cox M.M., 2000)
 Cunoaşterea secvenţei de aminoacizi este importantă pentru a stabili compoziţia
şi proprietăţile polipeptidelor.

2.2.2. Oligopeptide cu rol biologic

În organismul uman au fost identificate şi caracterizate peptide care îndeplinesc

importante funcţii biochimice. Principalele dipeptide naturale sunt carnozina şi
anserina, cu structuri asemănătoare. Ambele dipeptide sunt considerate atipice nefiind
constituite numai din α-aminoacizi.
Ele sunt componente specifice ţesutului muscular, carnozina fiind prezentă în
muşchiul mamiferelor, iar anserina în muşchiul pectoral al păsărilor. Ambele iau naştere
prin condensarea histidinei cu α-alanina, diferenţa constând în faptul că anserina conţine
o grupare metil în ciclul imidazolic.

Ambele dipeptide au rolul de substanţe tampon menţinând pH-ul fiziologic în

timpul contracţiei musculare. Carnozina exercită o acţiune hipertensivă şi este un
stimulator al secreţiei glandulare. Joacă un rol activ în transportul acidului fosforic în
cursul procesului de glicoliză şi în formarea creatinfosfatului. Sub formă de
carnozinfosfat este donor de grupări fosfat în contracţia musculară.
Glutationul este o tripeptidă prezentă în toate celulele de origine vegetală şi
animală. Este un tripeptid atipic, format din glutamat, cisteină şi glicină.
 Prezenţa unei grupări tiolice libere, provenită de la cisteină, conferă
glutationului proprietăţi reducătoare. Hidrogenul grupării tiolice poate fi cedat unei
substanţe acceptoare de hidrogen cu unirea a două molecule de glutation, formându-se
glutation oxidat.

Funcţia principală a glutationului este de a detoxifia organismul de diverşi agenţi

oxidanţi toxici care apar în diferite procese biochimice redox. Agenţii oxidanţi sunt
implicaţi în procesele de îmbătrânire sau de inducere a diferitelor cancere, iar
glutationul are capacitatea de a-i reduce, diminuându-le astfel potenţialul toxic.
Encefalinele sunt pentapeptide sintetizate de corp pentru a controla durerea.
Ele au fost denumite şi „analgezice naturale”. Aceşti compuşi diminuează senzaţiile de
durere prin legarea de anumiţi receptori cerebrali. O parte din structura lor
tridimensională este probabil similară cu cea a morfinei, deoarece se leagă de aceeaşi
receptori.

Bradikinina, vasopresina şi ocitocina sunt nonapeptide cu rol hormonal.

Bradikinina inhibă inflamarea ţesuturilor. Vasopresina controlează tensiunea arterială
prin reglarea pe care o exercită asupra contracţiei muşchilor netezi, fiind în acelaşi timp
şi antidiuretic. Ocitocina provoacă contracţiile în timpul naşterii şi stimulează secreţia
laptelui la femeile lehuze. Vasopresina şi ocitocina posedăo legătură disulfurică
intracatenară, iar cruparea carboxil C-terminală este preponderent sub formă amidică. În
ciuda rolului fiziologic diferit, vasopresina şi ocitocina diferă structural doar prin doi
aminoacizi.
 În Tabelul 7 sunt consemnate şi alte polipeptide cu roluri biologice foarte
diversă, în special hormonală.

Tabelul 5. Hormoni polipeptidici

2.2.3. Antibioice cu structură polipeptidică

Există o serie de polipeptide naturale eliberate de microorganisme (bacterii)

dintre care unele manifestă acţiune antibiotică, prezentând un larg interes în
chimioterapia modernă. Din aceasta categorie fac parte gramicidine, tirocidiine,
bacitracine, polimixine, actinomicine, kapreomicine, walinomicine, etamicine etc.
Caracteristica esenţială a acestor substanţe este prezentă în lanţul peptidic al
acestora, alături de aminoacizii din seria L, a unor aminoacizi din seria D, formând
uneori o structură ciclică. Frecvent în structura acestora se întâlnesc acizii L-aspartic şi
L-glutamic.
Gramicidina S este un antibiotic decapeptidic cu structură ciclică. Conţine
aminoacizii Lornitina (L-Orn), D-ornitina (D-Orn) şi D-fenilalanina. (Ornitina este un
aminoacid asemănător lizinei, cu o grupare metilen mai puţin).
 2.3. Proteine

2.3.1. Determinarea structurii primare a proteinelor

După purificarea unei proteine, următorul pas este reducerea legăturilor

disulfidice eventual prezente, de obicei cu 2-mercaptoetanol, urmată de o reacţie cu acid
iodacetic, care împiedică reformarea punţilor disulfidice.

Următorul pas constă în determinarea felului şi numărului de aminoacizi

componenţi. Pentru aceasta, o probă de proteină se hidrolizează:

Acest tratament distruge toate legăturile amidice, inclusiv cele din Asn şi Gln.
Numărul de Asn şi Gln se determină prin alte metode. Hidroliza acidă distruge nucleul
indolil din Trp, aşa că pentru determinarea Trp se foloseşte separat hidroliza în mediu
bazic. Amestecul de aminoacizi obţinut prin hidroliză este trecut printr-un analizor de
aminoacizi care determina numărul şi tipul de aminoacizi.

2.3.2. Identificarea aminoacidului N-terminal

Există câteva metode de determinare a aminoacidului N-terminal. Metoda

Sanger utilizează proprietatea grupării – NH 2 de a reacţiona cu 2,4-dinitrofluorbenzen
dând derivaţi 2,4-dinitrofenil galbeni.
 Reactantul Sanger reacţionează uşor cu aminoacidul N-terminal al unei proteine,
transformând gruparea amino în grupare arilamino. După hidroliză, aminoacidul N-
terminal rămâne legat de gruparea 2,4-dinitrofenil putând fi uşor separat de ceilalţi
aminoacizi şi identificat. Principalul dezavantaj al acestei metode este că nu poate fi
aplicată secvenţial ca metoda Edman.

Metoda Edman. Fenilizotiocianatul (PITC) sau reactivul Edman reacţionează

selectiv cu aminoacidul N-terminal, iar derivatul tiazolinonic rezultat poate fi clivat în
condiţii acide blânde.
Derivatul tiazolinonic este extras cu un solvent organic şi în prezenţa acidului
trece într-un derivat de feniltiohidantoină (PTH) mai stabil, generând un nou capăt N-
terminal. Se pot face astfel mai multe serii succesive de degradări Edman pe aceeaşi
probă de proteină.
Din păcate nu se poate realiza secvenţializarea completă a unei proteine,
deoarece se acumulează produşi secundari care denaturează rezultatele.
Secvenţializarea Edman a fost automatizată, utilizându-se o matrice solidă
pentru imobilizarea peptidei şi HPLC pentru a identifica derivaţii PTH. Secvenţiatoarele
moderne pot efectua până la 50 degradării succesive, pe o probă de câţiva picomoli.
 Determinarea aminoacidului C-terminal. Aminoacidul C-terminal se
identifica pin hidroliza cu o enzimă numită carboxipeptidază, care catalizează specific
hidroliza aminoacidului C-terminal.
 Carboxipeptidazele sunt exopeptidaze (enzime care catalizează hidroliza unei
legături peptidice aflate la marginea lanţului peptidic).

Pe măsură ce primul aminoacid este îndepărtat, enzima atacă următorul

aminoacid, până când întreaga proteină este hidrolizată. Prin determinarea vitezei de
apariţie a diverşilor aminoacizi în hidrolizat se pot identifica astfel primii 3-4
aminoacizi de la capătul C-terminal.

2.3.3. Fragmentarea lanţurilor proteice

Metoda Edman poate fi utilizată fără probleme pentru secvenţializarea primelor

20-30 resturi de aminoacizi, numai ca moleculele proteice au minim 50 aminoacizi
(foarte multe de ordinul sutelor). În consecinţă, majoritatea proteinelor necesită clivare
înainte de a putea fi secvenţializate. Acest lucru se face prin hidroliza parţială în
mediu slab acid, când numai anumite legaturi peptidice sunt atacate. Fragmentele
rezultate se separă, se purifică (prin reversed-phase HPLC) şi se secvenţializează.
Secvenţa proteinei originale se poate deduce aliniind secvenţele fragmentelor şi căutând
porţiunile care coincid.

Fig. 7
Secvenţa de aminoacizi a peptidei Z, care coincide parţial cu cea a peptidelor X
şi Y, demonstrează ca peptidele X şi Y se regăsesc în proteina originală în ordinea
X→Y şi nu Y←X.
 Proteinele pot fi fragmentate şi cu endopetidaze (enzime care catalizează
hidroliza unei legături peptidice aflate în interiorul lanţului peptidic). Tripsina,
chimotripsina, elastaza sunt endopeptidaze care hidrolizează specific anumite legături
peptidice. De exemplu, tripsina catalizează scindarea legăturilor peptidice în care sunt
implicate lizina sau arginina.

Principalii agenţi de clivare specifică a proteinelor sunt prezentaţi în Tabelul 8.

Tabelul 8. Specificitatea agenţilor de clivare a proteinelor

*Clivarea nu are loc când prolina e implicată în legătură.

 Mecanismul clivării cu bromcian (BrCN) este prezentat mai jos:

2.3.4. Detectarea modificărilor covalente prin spectrometria de masă

Spectrometria de masă, care face distincţie între specii moleculare exclusiv pe

baza masei lor, poate fi utilizată pentru a depista modificările posttranslaţionale (care
survin după ce proteina a fost biosintetizată la nivel ribozomal) ale aminoacizilor dintr-o
proteină. Astfel, pot fi detectate grupări hidroxi, fosfat, etc. fiecare grupare contribuind
cu un increment specific la masa aminoacidului modificat (Tabelul 9).

Tabelul 9. Creşterea de masa produsa de modificările posttranslaţionale

 Spectrometrele de masă convenţionale sunt utilizate pentru determinarea
moleculelor cu masa moleculară până la 1000 Da, dar există şi spectrometre speciale
pentru analiza compuşilor cu mase moleculare mari.
Iniţial, analizarea polipeptidelor şi proteinelor prin spectrometrie de masă a fost
mult îngreunată de dificultatea cu care aceşti compuşi pot fi volatilizaţi. Între timp,
tehnici de felul MALDI (Matrix Assisted Laser Desorption) şi dispersie prin
electropulverizare (electrospray dispersion) permit ca până şi polipeptide mari (> 100
000 Da) să fie detectate cu o acurateţe extraordinară (± 1 Da).
Utilizând dispersia prin electropulverizare, peptidele scoase dintr-un
cromatograf HPLC sunt imediat introduse în spectrometrul de masă pentru analiză.
Aici, peptidele sunt fragmentate prin bombardare cu atomi de heliu, iar masele
diverselor fragmente sunt înregistrate.
Deoarece legătura peptidică este mult mai labilă decât legăturile C-C, cele mai
abundente fragmente vor diferi între ele cu unităţi echivalente de 1-2 aminoacizi.
Deoarece – cu excepţia leucinei şi izoleucinei – masele individuale ale aminoacizilor
sunt unice, secvenţa unei polipeptide poate fi dedusă din masele fragmentelor
componente.
Amestecurile complexe de peptide pot fi acum analizate fără o purificare
anterioară utilizând echivalentul a două spectrometre de masă legate în serie
(spectrometria de masă în tandem).
Natura modulară a sintezei şi organizării spaţiale a proteinelor este materializată
în conceptul de nivele de structură: structura primară, care este determinată de
succesiunea aminoacizilor în lanţul polipeptidic; structura secundară, care este dată de
plierea unor fragmente polipeptidice scurte (3-30 resturi de aminoacizi) în unităţi
ordonate geometric; structura terţiară, sau asamblarea tridimensională a unităţilor
structurale secundare pentru a forma unităţi funcţionale mai mari cum ar fi polipeptida
matură şi domeniile sale; structura cuaternară, data de numărul şi tipul de lanţuri
proteice şi aranjamentul lor spaţial.
 Fig. 8. Clasificarea proteinelor

3.3.4. Structura secundară a proteinelor

Datorită rigidităţii legăturii peptidice rotaţia liberă este permisă numai în jurul a
două din cele trei tipuri de legături din scheletul polipeptidic: Cα-Ccarbonil şi Cα-N.

Unghiul de rotaţie în jurul legăturii Cα-N este denumit phi (Φ), iar unghiul de
rotaţie în jurul legăturii Cα-Ccarbonil este denumit psi (Ψ). Pentru orice aminoacid diferit
de glicina, majoritatea combinaţiilor Φ-Ψ sunt interzise din cauza împiedicărilor sterice.
Conformaţiile care implică prolina sunt chiar mai restricţionate, din cauza absenţei
rotaţiei libere în jurul legăturii Cα-N.
 Regiuni cu structura secundară ordonată apar atunci când o serie succesivă de
aminoacizi adopta unghiuri Φ şi Ψ similare. Există două categorii de structuri
secundare, α-helix şi β-pleated sheet (planuri pliate). Segmente extinse de aminoacizi
(de exemplu buclele) posedă o gamă variată din aceste unghiuri.

3.3.5. Structura proteinelor

Aranjamentul spaţial al proteinelor este complex şi, fie că sunt alcătuite dintr-un
singur lanţ polipeptidic sau din mai multe lanţuri polipeptidice, proteinele prezintă mai
multe nivele de organizare: structură primară, secundară, terţiară şi cuaternară
(Fig.9).
Structura primară descrie tipul, numărul şi ordinea în care se leagă covalent
aminoacizii pentru a forma un lanţ polipeptidic. Structura secundară se referă la
aranjamentele stabile, repetitive ale lanţului polipeptidic. Structura terţiară descrie
modul de aglomerare tridimensională a unei polipeptide, iar cea cuaternară reprezintă
aranjamentul spaţial al proteinelor multimerice.

Fig. 9. Nivele de organizare structurală a proteinelor

(după Nelson D.L. şi Cox M.M., 2000)

Structura primară
Structura primară se referă la numărul, natura şi succesiunea aminoacizilor
dintr-un lanţ polipeptidic. Legătura caracteristică acestui tip de structură este legătura
peptidică ce uneşte resturile aminoacil între ele, într-o ordine stabilită de succesiunea de
nucleotide din ADN.
 CAPITOLUL III
IMPORTANŢA BIOMEDICALĂ

3.1. Importanţa biomedicală a aminoacizilor

Multe amine produse în organism prin decarboxilarea aminoacizilor au acţiuni

remarcabile, sau sunt intermediari în diverse reacţii metabolice.

Tabelul 10. Exemple de amine biogene formate prin decarboxilarea

aminoacizilor în organism

3.2. Importanţa medicală a peptidelor

Funcţia principala a glutationului este de a detoxifia organismul de diverşi agenţi
oxidanţi toxici care apar în diferite procese biochimice redox. Agenţii oxidanţi sunt
implicaţi în procesele de îmbătrânire sau de inducere a diferitelor cancere, iar
glutationul are capacitatea de a-i reduce, diminuându-le astfel potenţialul toxic.
Encefalinele sunt pentapeptide sintetizate de corp pentru a controla durerea.
Ele au fost denumite şi „analgezice naturale”. Aceşti compuşi diminuează senzaţiile de
durere prin legarea de anumiţi receptori cerebrali. O parte din structura lor
tridimensională este probabil similară cu cea a morfinei, deoarece se leagă de aceeaşi
receptori.

Bradikinina, vasopresina şi ocitocina sunt nonapeptide cu rol hormonal.

Bradikinina inhibă inflamarea ţesuturilor. Vasopresina controlează tensiunea arterială
prin reglarea pe care o exercită asupra contracţiei muşchilor netezi, fiind în acelaşi timp
şi antidiuretic. Ocitocina provoacă contracţiile în timpul naşterii şi stimulează secreţia
laptelui la femeile lehuze. Vasopresina şi ocitocina posedă o legătură disulfurică
intracatenară, iar gruparea carboxil C-terminală este preponderent sub forma amidică. În
ciuda rolului fiziologic diferit, vasopresina şi ocitocina diferă structural doar prin doi
aminoacizi.

glutation redus glutation oxidat

Sistemul glutation – enzime glutation dependente protejează hematiile,

împiedicând liza acestora ca rezultat al acţiunii peroxizilor.
 Peptide antibiotice. Sunt eliberate de bacterii, Streptomicete, ciuperci. Pot fi
homomerice sau heteromerice, prezentând numai aminoacizi de tip L sau şi aminoacizi
de tip D. (Tabel 11).

Tabel 11. Exemple de polipeptide antibiotice

Polipeptide antibiotice Caracteristici
Funcţii biologice
Gramicidina (15 aa) Izolată din Bacillus brevis
Intervine în transportul membranar al unor cationi
Se administrează în infecţii intestinale, pe plăgi infectate
Ciclosporina (11 aa) Peptid ciclic fungic util ca agent imunosupresor folosit
pentru a evita respingerea grefelor de organe.
Valinomicina (10 aa) Peptid ciclic ce permite trecerea ionului de potasiu prin
membrana mitocondrială. Utilă la studiul canalelor ionice
membranare
Cicloserina Izolată din Streptomyces orchidaceus sau de sinteză.
Are eficienţă slabă, folosindu-se mai ales pentru tratamentul
tuberculozei pulmonare, în formele rezistente la HIN, în
infecţii urinare rezistente la antibiotice, în lepră.
Azaserina In tratamentul cancerului.
Bacitracine Izolate din Bacillus licheniformis; mai multe tipuri A,B,G
Bacitracina A (10 aa) Utilă în inhibarea cocilor Gram pozitivi, streptococ β-
hemolitic. Are toxicitate renală
Polimixine Izolate din Bacillus polymyxa au acţiune asupra bacililor şi
cocilor Gram negativi.
Utilă în afecţiuni ale tractului intestinal, pielii, ochiului,
cavităţii pleurale. Nu se absorb prin mucoase şi piele.
Sunt neuro şi hepatotoxice
Cefalosporine Peptide izolate din Cefalosporium acremonium sau de
sinteză. Utilizate în diverse infecţii
 În Tabelul 12 sunt consemnate şi alte polipeptide cu roluri biologice foarte
diversă, în special hormonală.

Tabelul 12. Hormoni polipeptidici

Antibioice cu structură polipeptidică. Există o serie de polipeptide naturale

eliberate de microorganisme (bacterii) dintre care unele manifestă acţiune antibiotică,
prezentând un larg interes în chimioterapia modernă. Din această categorie fac parte
gramicidine, tirocidiine, bacitracine, polimixine, actinomicine, kapreomicine,
walinomicine, etamicine, etc.
Caracteristica esenţială a acestor substanţe este prezentă în lanţul peptidic al
acestora, alături de aminoacizii din seria L, a unor aminoacizi din seria D, formând
uneori o structură ciclică. Frecvent în structura acestora se întâlnesc acizii L-aspartic şi
L-glutamic.
Gramicidina S este un antibiotic decapeptidic cu structură ciclică. Conţine
aminoacizii Lornitina (L-Orn), D-ornitina (D-Orn) şi D-fenilalanina. (Ornitina este un
aminoacid asemănător lizinei, cu o grupare metilen mai puţin).
 3.3. Proteine

Biologia moleculară a revoluţionat metodele de determinare a structurii

primare a proteinelor. Cunoaşterea secvenţei de ADN care codifică o proteină permite
deducerea structurii primare a proteinei respective. Până în prezent, genomurile multor
specii, inclusiv genomul uman, au fost secvenţializate complet, bazele de date fiind
accesibile liber pe Internet. Algoritmuri computerizate de căutare permit identificarea
fragmentelor de ADN (ORF, open reading frame) care codifică proteine prezumptive.
Invers, secvenţe scurte de aminoacizi pot fi utilizate pentru a identifica secvenţa
de ADN codificator.
În timp ce genomul uman a fost complet descifrat, proteomul (totalitatea
seturilor de proteine caracteristice unei specii, sintetizate de celule în diferite condiţii)
este departe de a fi înţeles, iar bioinformatica este metoda care va avea un rol de bază în
descifrarea sa.

3.3.1. Importanţa cunoaşterii structurii primare a proteinelor

a) Prin compararea structurii primare a proteinelor care îndeplinesc aceleaşi

funcţii biologice la organisme diferite s-a observat o omologie de secvenţă proteică,
stabilindu-se gradul de varietate structurală.
Citocromul c, o proteină transportoare de electroni din membrana internă
mitocondrială, ce conţine aproximativ 100 aminoacizi, este un exemplu tipic de
omologie, formele existente la diferite organisme prezentând în 28 de poziţii aminoacizi
invariabili la toate speciile (Fig.11), fundamentali pentru funcţia biologică îndeplinită.
Fig.11. Reprezentarea schematică a citocromului c (după Garrett R.H. şi Grisham C.M.,
1995).
Aminoacizii inscripţionaţi sunt cei invariabili.

b) Proteinele care îndeplinesc funcţii biologice asemănătoare prezintă adesea un

grad înalt de similitudine a structurii (până la aproximativ 25% identitate de
aminoacizi), ceea ce demonstrează originea filogenetică comună. De exemplu,
mioglobina şi hemoglobina care, deşi diferite structural în ansamblu, au secvenţe
comune ce le permit să îndeplinească acelaşi rol biologic, fixarea O 2. Omologia
structurală permite stabilirea originii într-un precursor comun chiar şi pentru proteine
care îndeplinesc funcţii biologice diferite (de exemplu, tripsina, chimotripsina au
activitate enzimatică similară trombinei, dar substraturile folosite sunt diferite).
c) Cunoaşterea structurii primare face posibilă şi caracterizarea structurii unei
proteine anormale. Apariţia unei mutaţii în ADN duce la sinteza unei proteine anormale
care nu mai are funcţiile proteinei iniţiale, deoarece are substituiţi anumiţi aminoacizi.
Substituirea unui aminoacid poate fi conservativă (substituirea se face cu un
aminoacid cu aceeaşi polaritate) sau neconservativă (se substituie cu un aminoacid de
altă natură).
Cel mai cunoscut exemplu este cel al modificărilor hemoglobinei (Tabel 13).
Hemoglobina S, una din hemoglobinele anormale, are valină în locul acidului
glutamic din poziţia 6 a catenei β. Ca urmare are proprietăţi diferite de ale hemoglobinei
normale, hematia ia formă de seceră şi apare un tip particular de anemie (siclemie sau
anemie falciformă).
d) Pe baza asemănării structurii primare care se răsfrânge asupra proprietăţilor
esenţiale ale unei polipeptide, unele proteine de natură animală pot fi folosite în
tratamentul unor afecţiuni umane (de ex., insulina bovină sau porcină folosită în
tratamentul diabetului zaharat, înaintea obţinerii insulinei recombinate).
 Tabel 13. Modificări structurale ale hemoglobinei (adapta după Dickerson şi
Geis, 1983)
Hemoglobina anormală Aminoacid normal Aminoacid substitut
Modificări în catena α
Torino Fenilalanină 43 Valină
Tarrant Acid aspartic 126 Asparagină
G-Georgia Prolină 95 Leucină
Modificări în catena β
S Acid glutamic 6 Valină
Genova Leucină 28 Prolină
M-Milwakee Valină 67 Acid glutamic
Hiroshima Histidină 146 Acid aspartic

Structura spaţială a proteinelor

Proteinele native nu există ca lanţuri polipeptidice complet întinse, ci sub forma
unor aranjamente compacte ce influenţează funcţiile biologice ale acestora. Aceste
aranjamente spaţiale sunt stabilizate prin interacţiuni necovalente: legături de
hidrogen, interacţiuni hidrofobe, interacţiuni electrostatice, forţe Van der Waals.

Structura secundară
Orice lanţ polipeptidic adoptă o structură tridimensională specifică determinantă
pentru funcţiile biologice. Datorită legăturilor peptidice, catena polipeptidică poate
prezenta anumite conformaţii. Legătura peptidică, având caracter de dublă legătură, nu
permite decât rotirea legăturii dintre Cα şi grupa -C=O din legătura peptidică şi dintre
Cα şi –NH-. Catena se poate dispune elicoidal sau în planuri pliate, aranjamentul spaţial
rezultat stabilizându-se prin legături de hidrogen între grupele –NH- şi -C=O adiacente.
Structura rezultată reprezintă structura secundară care este caracterizată de mai
multe modele, principalele fiind modelul α –helix, modelul în planuri β-pliate şi
modelul β-turn.
 Modelul α –helix
Conform acestui model, propus de L. Pauling şi R. Corey în 1951, lanţul
polipeptidic se răsuceşte elicoidal în jurul unui ax imaginar, radicalii aminoacizilor
orientându-se în exteriorul elicei. Studiile cristalografice ale lui M. Perutz au confirmat
prin difracţia razelor X în cristale existenţa acestui model în α-keratină şi au stabilit
câteva caracteristici:
 fiecare spiră conţine 3,6 resturi de aminoacizi;
 fiecare aminoacid se întinde pe 1,5 Å de-a lungul axei helixului;
 pasul elicei este de 5,4 Å;
 diametrul helixului este de 6 Å;
 legăturile ce stabilizează structura sunt legăturile de hidrogen
intracatenare (fiecare grupă - CO este legată prin legături de hidrogen de grupa –NH-
de la al 4-lea aminoacid pe verticală, legăturile de hidrogen formate fiind paralele cu
axa helixului).
Formarea numărului optim de legături de hidrogen care stabilizează structura
este unul din motivele pentru care α –helixul este conformaţia care se adoptă cel mai
uşor.
Aminoacizii naturali pot să formeze elice răsucite spre dreapta sau spre stânga,
dar în proteine s-a identificat numai α-helix răsucit spre dreapta (Fig.13). Unii
aminoacizi împiedică formarea modelelor tipice structurii secundare (de ex., prolina,
glicocolul, cei cu R acid şi bazic).

Fig.12. Reprezentarea grafică a α-helixului (după Garrett R.H. şi Grisham C.M., 1995)

S-a observat şi faptul că acest model poate să apară în polipeptide ce conţin

numai L- sau numai D-aminoacizi, însă nu şi atunci când conţin ambele tipuri sterice.
Proteina reprezentativă pentru α-helix este α-keratina.
 Celelalte proteine au α-helix în proporţie variată alternând cu zone neelicoidale
(mioglobina şi hemoglobina 76-78%, ovalbumina 31% ).
 Modelul în planuri pliate β
Structura în foaie pliată a fost postulată tot de R. Corey şi L. Pauling (1951) şi a
fost găsită în numeroase proteine. Conform acestui model fiecare foaie pliată poate fi
privită ca o catenă polipeptidică în zig-zag, cu atomii de carbon situaţi la locul de pliere.

Fig.13. Reprezentarea modelului în foaie pliată β (după Garrett R.H. şi Grisham C.M.,
1995): orientare paralelă; b) orientare antiparalelă

Modelul în foaie pliată β poate avea două orientări: paralelă, când lanţurile
adiacente sunt orientate în aceeaşi direcţie şi antiparalelă, dacă lanţurile sunt orientate
în direcţii diferite (Fig.13). Modelul se caracterizează prin următoarele:
 legăturile de hidrogen ce stabilizează structura se formează mai ales
intercatenar;
 în orientarea paralelă radicalii hidrofobi sunt dispuşi de o parte şi de alta
a lanţului, pe când în orientarea antiparalelă radicalii sunt dispuşi pe o singură faţă;
 proteinele cu această structură conţin aminoacizi cu radical mai puţin
voluminos (alanina, glicina), mai ales dacă este necesară asocierea mai multor lanţuri
într-o proteină.
Aranjamentul antiparalel este caracteristic β-keratinei din pene, fibroinei din
mătase, Apare în proporţii variate în alte proteine (imunoglobuline, enzime).Multe
proteine au atât α-helix, cât şi planuri pliate β.
 Deoarece majoritatea proteinelor adoptă o formă aproape sferică, lanţul
polipeptidic trebuie să aibă capacitatea de a se întoarce şi a se reorienta astfel încât să
poată forma structura globulară compactă necesară. Zona de răsucire se caracterizează
printr-un model particular, model β-turn.
Lanţul polipeptidic formează prin legături de hidrogen un “laţ” strâns între grupa
-C=O a unui rest de aminoacid şi grupa –NH- aflată la al treilea aminoacid distanţă faţă
de acesta. Proteina poate astfel să-şi schimbe direcţia (Fig. 8). În acest model predomină
mai ales glicina şi prolina, glicina fiind cel mai potrivit pentru o astfel de structură
datorită absenţei radicalului.

Fig.14. Reprezentarea modelului β-turn

Structura terţiară
Aranjamentul tridimensional complet al unui lanţ polipeptidic reprezintă
structura terţiară. Aceasta include relaţia geometrică dintre diferitele segmente aflate la
distanţă mare în lanţul polipeptidic şi cea dintre radicalii aminoacizilor din lanţ.
Nu se cunoaşte care este regula conform căreia se dispun proteinele, dar se poate
considera că acestea se pliază astfel încât să se formeze structurile cele mai stabile (cu
cea mai mică energie liberă Gibbs). Stabilitatea este dată de formarea unui număr mare
de legături de hidrogen şi de reducerea suprafeţei accesibile solvenţilor din mediu.
Radicalii hidrofobi se dispun la interior, iar cei polari la exterior, stabilizându-se astfel
prin solvatare cu apă.
Legăturile care stabilizează structura terţiară sunt:
 legătura disulfurică, stabilită între radicalii tiol ai cisteinei (apare, mai
ales, la proteinele care conţin resturi numeroase de cisteină), specifică acestui tip de
structură;
 legături ionice între grupe încărcate pozitiv (arginină, lisină) şi negativ
(aspartat, glutamat);
  legături de hidrogen între radicalii cu grupe hidroxil (serină, treonină),
amidă (glutamină, asparagină);
 interacţiuni hidrofobe între aminoacizii nepolari (valină, leucină,
fenilalanină, alanină).

Structura cuaternară
Acest nivel structural se referă la aranjamentul adoptat de proteinele constituite
din mai multe lanţuri polipeptidice (denumite protomeri) care se asociază necovalent
într-un ansamblu, multimer. Numărul subunităţilor poate varia de la două la câteva
sute. Dacă numărul monomerilor este mic, ansamblul se numeşte oligomer.
Monomerii, identici sau diferiţi, sunt inactivi, iar oligomerul este activ.
Monomerii adoptă conformaţii globulare independente şi interacţionează necovalent
ulterior.
De obicei, numărul monomerilor este par (Tabel 14).
Legăturile prin care se stabilizează ansamblul oligomer sunt diferite:
interacţiuni van der Waals, interacţiuni hidrofobe, legături de hidrogen, legături ionice.
Nu toate proteinele prezintă structură cuaternară. De exemplu: unele proteine
fibrilare, mioglobina şi albumina care conţin un singur lanţ polipeptidic, etc.
Prima proteină a cărei structură cuaternară a fost descrisă este hemoglobina, o
heteroproteină tetramerică cu masa 64,5 kDa, alcătuită dintr-o componentă proteică,
globina, ce conţine două tipuri de lanţuri, α (cu 141 aminoacizi) şi β (cu 146
aminoacizi), şi o grupă neproteică, hemul. Subunităţile hemoglobinei sunt dispuse în
perechi simetrice α β (Fig.14).

Tabel 14. Exemple de proteine multimerice

Proteină Număr de protomeri
Alcool dehidrogenază 2
Aldolază 3
Glutation reductază 2
Imunoglobuline 4
Lactat dehidrogenază 4
Insulină 6
Hemoglobină 4
 Proteina din învelişul poliovirusului 60
Ceruloplasmină 8

Fig.15. Reprezentarea schematică a hemoglobinei şi mioglobinei

(după Garrett R.H. şi Grisham C.M., 1995)

Există câteva motive principale pentru care monomerii se agregă ca multimeri.

 Stabilitatea. Raportul suprafaţă-volum devine mai mic pe măsură ce
raza particulei creşte, deci vor avea loc interacţiuni mai puţine;
 Economia şi eficienţa genetică. Este necesară o cantitate mai mică de
ADN pentru a codifica un monomer decât pentru a codifica un lanţ cu dimensiunea
oligomerului (cu aceeaşi masă). Pentru proteine mai lungi, erorile genetice ar fi mai
mari;
 Asocierea situsurilor catalitice. Situsurile catalitice ale protein -
enzimelor se pot constitui prin contribuţia mai multor monomeri;
 Cooperativitatea. Proteinele multimerice prezintă mai multe situsuri de
legare a aceluiaşi compus ce modulează activitatea (denumit ligand). Dacă legarea
ligandului la un situs influenţează legarea sa la celelalte, apare fenomenul de
cooperativitate ce poate fi pozitivă sau negativă. Cooperativitatea este unul din
mecanismele reglării proceselor biochimice.
Structurile primară şi secundară apar atât la proteinele fibrilare, cât şi la cele
globulare, pe când structurile terţiară şi cuaternară sunt întâlnite mai ales la proteinele
globulare şi la heteroproteine. Unele asocieri ale proteinelor fibrilare, cum ar fi în cazul
colagenului şi al α-keratinei, pot fi considerate modele particulare ale structurilor
terţiară şi cuaternară.

3.3.2. Funcţiile proteinelor

Principalul element definitoriu pentru funcţiile pe care le îndeplinesc proteinele

din diverse medii este structura acestora. În funcţie de structura tridimensională,
proteinele pot fi grupate în proteine fibrilare şi proteine globulare.
Caracteristicile structurale şi funcţiile unor proteine fibrilare
Proteinele fibrilare furnizează exemple particulare pentru studiile privind
interrelaţia structură – funcţii biologice.
 Conţin lanţuri polipeptidice cu secvenţe proteice regulate organizate
aproximativ paralel în lungul unui ax, formând fibre lungi sau foi mari;
 Au rezistenţă mecanică ridicată;
 Sunt insolubile în apă şi soluţii saline diluate;
 Au rol structural, furnizând rezistenţă şi protecţie celulelor şi ţesuturilor,
unele reprezintă adevărate „motoare celulare” (de ex., miozina ce intervine în contracţia
musculară);
 Au structură primară, secundară (organizată majoritar într-un singur tip
de model) şi modalităţi specifice de aranjament terţiar şi cuaternar. .
Proteine fibrilare cu funcţii biologice importante sunt:
- α-keratina (din unghii, păr, lână, copite, gheare, reprezentativă pentru
modelul α-helix)
- β-keratina (găsită mai ales în pene, reprezentativă pentru modelul în foaie
pliată β)
- colagenul (constituent major al ţesutului conjunctiv animal: tendoane,
cartilaje, oase, dinţi, vase de sânge, piele)
- miozina (din fibrele musculare)
- elastina (din tunica medie a aortei, din plămâni, ligamente, piele
α-Keratina. Structura primară constă din secvenţe repetitive de 7 aminoacizi (a-
b-c-d-e-f-g)n, în care resturile a şi d sunt aminoacizi nepolari, iar e şi g sunt polari.
Această structură regulată face helixul instabil, însă lanţul se răsuceşte în două şi rezultă
perechi care stabilizează structura (Fig.16.a). Se formează legături disulfurice între
resturi de cisteină din fibre adiacente ceea ce determină rigiditatea întregii structuri,
făcând-o inextensibilă şi insolubilă, proprietate importantă pentru structurile ce conţin
α-keratină. Numărul şi poziţia legăturilor disulfurice determină modul de încreţire a
părului, lânii. Mai multe „cozi răsucite” de α-keratină din firul de păr se asociază pentru
a forma protofilamente (cu diametrul 20-30 Å) şi protofibrile (diametrul 40-50 Å). Patru
protofibrile (32 de lanţuri catene de α-keratină) se combină pentru a forma filamente
intermediare din care se va forma firul de păr (Fig.16.b).
β-Keratina are o structură primară asemănătoare α-keratinei, însă cu aranjarea
catenelor sub forma unor perechi de planuri β pliate împachetate. În condiţii de
umiditate, α-keratina îşi modifică modul de aranjare şi se transformă în β-keratină.
Elastina este proteina fibrilară din tunica medie a aortei, din plămâni, ligamente,
piele. Elastina se deosebeşte puţin de colagen prin aminoacizii conţinuţi. Nu are
hidroxilisină şi conţine foarte puţine resturi de hidroxiprolină. Proporţia de prolină
(aproximativ 10%) şi glicină este mai mare decât în colagen, conţinând totodată şi
foarte multe resturi de aminoacizi nepolari.
Se sintetizează sub formă de proelastină în fibroblaste, aceasta fiind secretată în
mediul extracelular unde se formează elastina.
Are o structură neordonată, foarte mobilă, care îi conferă elasticitate. Este
rezistentă la acţiunea agenţilor chimici, dar hidrolizată de elastaza din extracte
pancreatice.
Elastina formează agregate bimoleculare prin unirea covalentă a lanţurilor prin
intermediul resturilor de lisină formându-se o punte între gupa amino a unui rest de
lisină şi grupa carbonil a unui rest de lisină dezaminat oxidativ şi transformat în
lisilaldehidă.
Frecvent pot să apară structuri rezultate prin participarea a trei resturi de
lisilaldehidă şi a unui rest lisil care duc la formarea desmozinei. Prin intermediul ei şi al
izodesmozinei, izomerul său, se pot forma punţi de legătură între catenele de elastină
care asigură capacitatea de alungire şi scurtare, deci elasticitatea acesteia.
În condiţii patologice, elastinei din ţesuturi i se pot asocia lipide.
Fig.16. a) Reprezentarea schematică a α-keratinei; b) Asocierea unităţilor structurale din
firul de păr (după Nelson D.L. şi Cox M.M, 2000)

3.3.3. Caracteristicile structurale şi funcţiile unor proteine globulare

Majoritatea proteinelor din organisme sunt proteine globulare caracterizate prin

organizare structurală tridimensională diferită de cea a proteinelor fibrilare, catenele
polipeptidice fiind pliate într-o formă compactă, aranjament ce le conferă diversitate
structurală şi posibilitatea îndeplinirii unor funcţii biologice extrem de variate (Tabel
15).
 Sunt structuri dinamice prezentând diferite mişcări ale unor atomi singulari,
grupe de atomi sau chiar ale unor segmente ale moleculei. Modificările conformaţionale
implică mişcări foarte rapide (10-9–10-3sec) realizate ca răspuns la un stimul specific sau
ca urmare a interacţiunilor dintre proteine;
 Au structură primară, secundară, terţiară şi cuaternară, cu mici
excepţii;
 În funcţie de tipul de structură secundară adoptat, proteinele globulare
pot fi clasificate în: proteine cu α-helix (globina, hemaglutinina, miohemeritrina,
proteina din virusul mozaicului tutunului), cu foaie β pliată paralelă sau mixtă
(enzime precum: piruvat kinaza, triozofosfat izomeraza, hexokinaza), cu foaie β pliată
antiparalelă (papaina, inhibitorul tripsinei, glutation reductaza) şi proteine mici
bogate în sulf sau metale (fosfolipaza A2, insulina, ferredoxina). În general, proteinele
native conţin mai multe tipuri de structură secundară, unul fiind predominant.
 Se dispun spaţial astfel încât să adopte o formă aproape sferică.
 Tabel 15. Exemple de proteine globulare şi funcţiile lor biologice
Funcţie biologică Exemple
Enzime Tripsina, chimotripsina, lizozim, alcool dehidrogenaza, etc
Transportori Albumina serică, globuline (ceruloplasmina, transferina etc)
Hormoni TSH, insulină, parathormon
Proteine de rezervă Faseolină, zeină, ovalbumină
Proteine ce leagă O2 Mioglobină, hemoglobină
Imunologic Imunoglobuline, proteinele din venin
Factori de coagulare Trombină

Primele date despre structura terţiară a proteinelor globulare au fost obţinute de

J. Kendrew şi colaboratorii săi, referitor la mioglobină. Aceasta este alcătuită dintr-un
singur lanţ polipeptidic cu 153 aminoacizi legat de o grupă neproteică, hemul, ce
conţine un ion de fier. Catena polipeptidică organizată secundar se pliază în spaţiu,
astfel încât să creeze un buzunar hidrofob care să includă hemul pentru a proteja ionul
Fe2+ (Fig.17).

Fig.17. Reprezentarea schematică a mioglobinei

Majoritatea proteinelor globulare sunt alcătuite astfel încât la interior să fie

dispuşi radicalii aminoacizilor hidrofobi (Leu, Ileu, Val, Phe, Met), iar resturile
ionizabile să fie expuse la suprafaţă. Apa nu poate pătrunde în interiorul moleculei.
Structurile proteinelor mici se stabilizează mai ales prin legături covalente (disulfurice,
legături specifice între hem şi partea proteică) şi, mai puţin, prin legături de hidrogen şi
interacţiuni ionice.
 Pe măsură ce creşte complexitatea unei proteine, caracterizarea structurii terţiare
a acesteia capătă alte aspecte. Fiecare proteină este organizată prin asocierea unor
module ce reprezintă modul de relaţionare a unor elemente de structură secundară în
spaţiu. Modulele proteice pot să apară într-o mare diversitate de proteine sau pot să se
repete de mai multe ori în aceeaşi proteină.
De exemplu, modulul imunoglobulinic apare nu numai în imunoglobuline, ci şi
în alte proteine cu rol în recunoaşterea celulară şi în unii factori de creştere. Alte
module importante sunt: modulul cu acid γ-carboxiglutamic (în factori de coagulare,
proteina C reactivă), modulul fibronectinei, modulul EF hand (din proteinele ce
leagă calciu)etc.
Proteinele care au mai mult de câteva sute de aminoacizi se pliază în două sau
mai multe unităţi globulare stabile denumite domenii. Diferitele domenii pot să aibă
funcţii distincte (să interacţioneze specific cu liganzi sau cu alte proteine), să fie
delimitate în lobi separaţi, să-şi păstreze structura tridimensională chiar dacă sunt
separate de restul proteinei.
Nu toate proteinele globulare se pliază spontan pe măsură ce sunt sintetizate.
Celulele conţin proteine care uşurează procesul de pliere şi de formare a conformaţiei
native a proteinei, conformaţia cu cea mai mică energie liberă Gibbs (proteine de
folding).
Acestea sunt reprezentate de:
 Proteine ce asistă procesul de pliere (chaperonele moleculare);
 Enzime ce catalizează reacţii de izomerizare.
Chaperonele sunt proteine ce interacţionează cu polipeptidele parţial sau
impropriu pliate şi asigură condiţiile necesare plierii.
Au fost caracterizate două clase de astfel de molecule, ce se găsesc la toate
organismele de la bacterii la mamifere.
Proteinele de şoc termic (heat shock protein, Hsp) au, în general, o masă de
70 kDa (sunt cunoscute ca Hsp70) şi abundă în celulele aflate în condiţii de stres
termic. Se leagă la zonele bogate în reziduuri hidrofobe şi previn agregarea
necorespunzătoare. De asemenea, ele blochează plierea unor proteine ce trebuie să fie
transportate prin membrane (de exemplu, precursorii unor proteine destinate
mitocondriilor şi cloroplastelor, ce trebuie să străbată membrana acestor organite).
Legarea Hsp 70 la proteine se face cu consum de ATP.
 Chaperoninele, (Hsp60) sunt complexe proteice cu masa 60 kDa necesare
pentru plierea proteinelor celulare care nu se pliază spontan.
În procesul de pliere a unor proteine sunt necesare două sisteme enzimatice care
catalizează reacţii de izomerizare.
Izomerazele disulfurice sunt enzime care catalizează formarea şi ruperea
legăturilor disulfurice până la atingerea conformaţiei native, precum şi eliminarea
intermediarilor cu legături disulfurice încrucişate.
Peptid-prolil cis-trans izomerazele catalizează interconversia izomerilor cis-
trans ai legăturilor la care participă prolina.
Procesul de pliere a proteinelor este mult mai complex fiind obiectul studiului a
numeroase laboratoare şi în prezent.
Corelaţii clinice. Plierea proteinelor este extrem de importantă şi orice pas ce se
desfăşoară necorespunzător poate avea efecte nedorite. Se consideră că proteinele pliate
incorect sunt cauza unor boli degenerative ale creierului la mamifere. De exemplu,
encefalopatia spongiformă (boala vacii nebune), boala Creutzfeldt-Jakob sunt
cauzate de astfel de modificări care determină o degenerescenţă vacuolară la nivelul
scoarţei cerebrale. Aceste boli sunt determinate de modificări ale conformaţiei unei
proteine mici (28 kDa), denumită prion (se mai numesc şi boli prionice), ce se găseşte
în creierul normal. Forma normală a proteinei (PrP) este convertită într-o conformaţie
alterată (PrPsc) şi interacţiunea celor două determină alterarea formei normale iniţiind un
proces în lanţ ce afectează masa cerebrală.
Imunoglobulinele. Vertebratele posedă un sistem imun complex ce elimină
substanţele şi organismele străine. Ele au anumite celule, limfocitele B (derivate, în
principal din măduva osoasă la animale şi din bursa lui Fabricius la păsări), care
sintetizează anticorpi (imunoglobuline) care recunosc antigenele (compuşii străini de
diferite tipuri). Expunerea la antigene determină răspunsul imun.
Anticorpii sunt proteine conjugate (glicoproteine) globulare care persistă în
concentraţie scăzută pentru mai mulţi ani. Pătrunderea antigenului şi legarea la suprafaţa
limfocitelor determină proliferarea acestora şi producerea anticorpilor.
Formarea complexului antigen-anticorp determină precipitarea antigenului şi îl
marchează pentru distrugere, generând răspunsul primar.
Imunoglobulinele sunt de mai multe tipuri: A, D, E, G, M. Sunt oligomeri în
formă de Y, alcătuiţi din cel puţin două lanţuri uşoare (L, light, Mr 23000 Da) şi două
lanţuri grele (H, heavy, Mr 53000 – 75000 Da) identice, unite între ele prin punţi
disulfurice. Fiecare clasă de imunoglobuline are un anumit tip de lanţ greu (α, δ, ε, γ, μ)
şi unul din cele două tipuri de lanţuri uşoare existente (κ şi λ). La om sunt mai frecvente
lanţurile κ. Funcţia fiecărei clase de imunoglobuline este determinată de lanţurile grele.
Fiecare lanţ poate fi divizat conceptual în domenii cu structură şi funcţie
specifice (Fig.17). Imunoglobulinele IgG, D şi E au structuri tetramerice similare.
Lanţurile uşoare au două domenii, iar cele grele au patru – cinci domenii.
Jumătatea dinspre capătul C-terminal a lanţului L reprezintă regiunea constantă
(CL), iar cea dinspre capătul N-terminal regiunea variabilă (VL). Un sfert din lanţul H,
începând de la capătul N-terminal, reprezintă regiunea variabilă a acestuia (V H), restul
de trei sferturi fiind format din trei regiuni constante la lanţurile α, δ, γ (C H1, CH2, CH3)
şi patru la lanţurile ε, μ. Lanţurile diferă între ele prin domeniile constante şi variabile.
Domeniile N-terminale, domeniile variabile ale ambelor tipuri de lanţuri,
determină situsul de legare specifică a antigenului. Digestia unei imunoglobuline cu
papaină produce două fragmente de legare a antigenului (Fab) şi un fragment
cristalizabil (Fc). Fc este responsabil de funcţiile efectoare specifice fiecărei clase de
imunoglobuline. Regiunea în care acţionează papaina se numeşte regiune balama.

Fig.18. Reprezentarea schematică a imunoglobulinei G

Determinanţii antigenici sunt grupele -OH, -NH 2, - COOH, -SH. Interacţiunea

anticorpilor cu antigenul se stabileşte prin legături de hidrogen şi prin forţe
electrostatice.
 Imunoglobulinele Ig M sunt atât monomeri (forma legată de membrană) cât şi
pentameri (forma secretată) şi reprezintă primul tip de anticorp sintetizat de limfocitele
B, cu rol în răspunsul primar. Imunoglobulinele Ig G, D şi E au structuri tetramerice
similare, fiind monomeri. IgA se găseşte mai ales în secreţii (salivă, lacrimi, lapte)
putând fi monomer, dimer sau trimer. IgE joacă rol în răspunsul alergic, interacţionând
cu leucocitele bazofile şi cu mastocitele din ţesuturi, funcţionând ca receptor al
antigenului.
Datorită specificităţii de legare la un anumit antigen, anticorpii se folosesc în
laborator pentru detectarea unor cantităţi mici de compuşi biologici din lichide şi
ţesuturi, metodele fiind cunoscute ca metode imunologice (tehnicile ELISA, Western
blotting, imunohistochimia etc.).

3.3.4. Solubilitatea proteinelor

Proteinele sunt polielectroliţi cu un număr şi tipuri diferite de grupe ionizabile.

Sarcina netă a unei molecule proteice şi atracţia ei faţă de o altă moleculă sunt în funcţie
de pH-ul şi tăria ionică a mediului (mărime ce caracterizează sarcinile din mediu în
funcţie de concentraţie).
Solubilitatea celor mai multe proteine (proteine globulare) în soluţii apoase
poate fi pusă pe seama interacţiunilor hidrofile dintre moleculele polare ale apei şi
grupele ionizate ale moleculelor proteice (- COO-, - NH3+).
Reactanţii care modifică tăria ionică şi constanta dielectrică a unei soluţii
apoase afectează solubilitatea proteinelor.
Adăugarea unor solvenţi organici (etanol, acetonă), la o temperatură scăzută,
scade constanta dielectrică a mediului, determinând creşterea atracţiei dintre moleculele
proteice:
F =( e1 x e2) / D, unde F = forţa de atracţie; e 1 şi e2 = sarcinile electrice, iar
D = constanta dielectrică.
Moleculele precipită şi, dacă se lucrează la o temperatură care să nu permită
denaturarea ireversibilă, proteina îşi păstrează proprietăţile.
Sărurile neutre de amoniu, sodiu, magneziu pot să modifice solubilitatea
proteinelor. La concentraţii mici de sare, solubilitatea proteinelor creşte (efect salting
in), iar dacă se măreşte concentraţia sării, se va ajunge la o valoare la care, datorită
deshidratării puternice, moleculele se vor agrega şi vor precipita (salting out).
 Precipitarea în aceste condiţii este reversibilă. Desalefierea moleculelor proteice
se face prin dializă sau prin gel-filtrare, iar solvenţii se evaporă.
Fiecare tip de proteină precipită la o anumită concentraţie de sare sau de solvent
şi, de aceea, precipitarea cu săruri neutre sau cu solvenţi nepolari poate fi folosită la
fracţionarea amestecurilor proteice, cum ar fi de exemplu separarea proteinelor
plasmatice.
Modificarea pH-ului determină precipitarea proteinelor. Ea este maximă atunci
când se atinge valoarea pH-ului izoelectric, pH -ul la care numărul sarcinilor pozitive
este egal cu cel al sarcinilor negative.
Precipitarea la punctul izoelectric (pI) este, de asemenea, o metodă de separare
a proteinelor. La pH izoelectric încărcarea electrică a proteinelor este redusă.
Denaturarea proteinelor
Proteinele în forma lor naturală sunt denumite proteine native. Orice modificare
a structurii native a unei proteine se numeşte denaturare. Aceasta este cauzată adesea
de modificările structurii secundare, terţiare sau cuaternare a proteinelor.
Denaturarea proteinelor poate fi însoţită de următoarele consecinţe:
 diminuarea solubilităţii cu precipitarea proteinei;
 creşterea numărului de grupe –SH libere, datorită ruperii punţilor
disulfurice;
 modificarea vâscozităţii şi a presiunii osmotice;
 creşterea susceptibilităţii la hidroliza enzimatică şi pierderea activităţii
biologice.
Denaturarea proteinelor poate fi determinată de diferiţi factori:
 factori fizici: căldură (>500C), agitare, raze X, radiaţii UV, ultrasunete;
 factori chimici: solvenţi organici, săruri neutre, acizi minerali, alcalii,
acizi organici, detergenţi, uree, guanidină, etc.
În cazul unora dintre aceşti agenţi (uree, guanidină), denaturarea nu este
completă fiind afectate numai legăturile de hidrogen, interacţiunile hidrofobe dintre
lanţurile polipeptidice, iar la diminuarea efectului agentului denaturant structura nativă
se reface (Fig.19).
 Fig.19. Denaturarea – renaturarea proteinelor

3.3.5. Proprietăţile electrochimice ale proteinelor

Sarcina netă a unei proteine depinde de pH-ul mediului în care este dizolvată. Pe
baza acestei proprietăţi, proteinele pot fi caracterizate prin diferite metode:
electroforeză, focalizare izoelectrică, Western blotting.
La aplicarea unui câmp electric unei soluţii tamponate ce conţine un amestec de
proteine, acestea se vor deplasa diferenţiat în funcţie de încărcarea electrică specifică.
La electroforeză în diferite condiţii experimentale, pentru a evita precipitarea
proteinelor trebuie să se lucreze în afara intervalului ce cuprinde valorile punctelor
izoelectrice. Punctele izoelectrice ale proteinelor sunt cuprinse între 3 şi 8 şi, de aceea,
electroforeza proteinelor se face la pH > 8, când toate proteinele sunt anioni şi se
deplasează spre anod.
 BIBLIOGRAFIE

1. „Biochimie", Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

2. „Biochimie", Ed. Tehnică, Bucureşti, 1987.
A. Lehninger, Biochimie, vol I-II, Editura Tehnică, Bucureşti 1987-1992
3. Amsler, Mark (1986). The Languages of Creativity: Models, Problem-
solving, Discourse. University of Delaware Press. ISBN 978-0874132809.
4. Andreea Iren Serban, (2008). Reacţia Maillard în sănătate şi alimentaţie,
Ed. Ceres, Bucureşti
5. Astbury, W.T. (1961). „Molecular Biology or Ultrastructural
Biology?” (PDF). Nature. 190(4781): 1124. Bibcode:1961Natur.190.1124A. doi:
10.1038/1901124a0. PMID 13684868. Accesat în 4 ianuarie 2016.
6. Ben-Menahem, Ari (2009). Historical Encyclopedia of Natural and
Mathematical Sciences. Springer. p. 2982. ISBN 978-3-540-68831-0.
7. Biochimie Generală, vol.I, Proteine, Glucide, Lipide, Dinischiotu A, Costache
M., Ed. Ars Docendi, 2004, pag. 42-73,78-95.
8. Buiuc D., Neguţ M.: Tratat de microbiologie clinică. Ed. Medicală, 2008.
9. Burton, Feldman (2001). The Nobel Prize: A History of Genius,
Controversy, and Prestige. Arcade Publishing. ISBN 978-1559705929.
10. Butler, John M. (2009). Fundamentals of Forensic DNA Typing.
Academic Press. ISBN 978-0-08-096176-7.
11. Chandan, Sen K.; Sashwati Roy (2007). „miRNA: Licensed to kill the
messenger”. DNA and Cell Biology. 26 (4): 193–
4. doi:10.1089/dna.2006.0567. PMID 17465885.
12. Clarence, Peter Berg (1980). „The University of Iowa and Biochemistry
from Their Beginnings”. ISBN 9780874140149.
13. Dinu Veronica, Truţia E., Popa Cristea Elena, Popescu Aurora:
Biochimia medicală. Mic tratat, Ed. Medicală, Bucureşti, 2000.
14. Dobreanu Minodora, et al: Biochimie Clinică - implicaţii practice, ed2,
Ed. Medicala, 2010.
15. Edwards K.J.; Brown D.G.; Spink, N.; Skelly J.V.; Neidle S. (1992).
„Molecular structure of the B-DNA dodecamer d(CGCAAATTTGCG)2. An
examination of propeller twist and minor-groove water structure at 2.2 A resolution”. J.
Mol. Biol. 226: 1161–1173. doi:10.1016/0022-2836(92)91059-x. PMID 1518049.
16. Eldra P. Solomon; Linda R. Berg; Diana W. Martin (2007). Biology, 8th
Edition, International Student Edition. Thomson Brooks/Cole. ISBN 978-0495317142.
Arhivat din original la 4 martie 2016.
17. Fariselli, Piero; Rossi, Ivan; Capriotti, Emidio; Casadio, Rita
(2007). „The WWWH of remote homolog detection: the state of the art”. Briefings în
Bioinformatics. 8 (2): 78–87. doi:10.1093/bib/bbl032. PMID 17003074.
18. Finkel, Richard; Cubeddu, Luigi; Clark, Michelle (2009). Lippincott's
Illustrated Reviews: Pharmacology (ed. 4th). Lippincott Williams &
Wilkins. ISBN 978-0-7817-7155-9.
19. Fiske, John (1890). Outlines of Cosmic Philosophy Based on the
Doctrines of Evolution, with Criticisms on the Positive Philosophy, Volume 1. Boston
and New York: Houghton, Mifflin. Accesat în 16 februarie 2015.
20. Fromm, Herbert J.; Hargrove, Mark (2012). Essentials of Biochemistry.
Springer. ISBN 978-3-642-19623-2.
21. Hamblin, Jacob Darwin (2005). Science în the Early Twentieth Century:
An Encyclopedia. ABC-CLIO. ISBN 978-1-85109-665-7.
22. Helvoort, Ton van (2000). Arne Hessenbruch, ed. Reader's Guide to the
History of Science. Fitzroy Dearborn Publishing. ISBN 188496429X.
23. Holmes, Frederic Lawrence (1987). Lavoisier and the Chemistry of Life:
An Exploration of Scientific Creativity. University of Wisconsin Press. ISBN 978-
0299099848.
24. Horton, Derek, ed. (28 noiembrie 2013). Advances în Carbohydrate
Chemistry and Biochemistry, Volume 70. Academic Press. ASIN B00H7E78BG.
25. Hunter, Graeme K. (2000). Vital Forces: The Discovery of the Molecular
Basis of Life. Academic Press. ISBN 978-0-12-361811-5.
26. Karp, Gerald (19 octombrie 2009). Cell and Molecular Biology:
Concepts and Experiments. John Wiley & Sons. ISBN 9780470483374.
27. Kauffman, G.B.; Chooljian, S.H. (2001). „Friedrich Wöhler (1800–
1882), on the bicentennial of his birth”. The Chemical Educator. 6 (2): 121–
133. doi:10.1007/s00897010444a.
 28. Kleinkauf, Horst; Döhren, Hans von; Jaenicke Lothar (1988). The Roots
of Modern Biochemistry: Fritz Lippmann's Squiggle and its Consequences. Walter de
Gruyter & Co. p. 116. ISBN 9783110852455.
29. Knowles JR (1980). „Enzyme-catalyzed phosphoryl transfer
reactions”. Annu. Rev. Biochem. 49: 877–
919. doi:10.1146/annurev.bi.49.070180.004305. PMID 6250450.
30. Krebs, Jocelyn E.; Goldstein, Elliott S.; Lewin, Benjamin; Kilpatrick,
Stephen T. (2012). Essential Genes. Jones & Bartlett Publishers. ISBN 978-1-4496-
1265-8.
31. Metzler, David Everett; Metzler, Carol M. (2001). Biochemistry: The
Chemical Reactions of Living Cells. 1. Academic Press. ISBN 978-0-12-492540-3.
32. Miller G; Spoolman Scott (2012). Environmental Science - Biodiversity
Is a Crucial Part of the Earth's Natural Capital. Cengage Learning. ISBN 1-133-70787-
4. Accesat în 4 ianuarie 2016.
33. Mircea Cucuianu, Ioan Crisnic, Luminita Plesca Manea: Biochimie
Clinica cu implicatii fiziopatologice, Ed Dacia, 1998.
34. Nielsen, Forrest H. (1999). Maurice E. Shils ... et al.., ed. Ultratrace
minerals; Modern nutrition în health and disease. Baltimore: Williams & Wilkins.
pp. 283–303.
35. Peet, Alisa (2012). Marks, Allan; Lieberman Michael A., ed. Marks'
Basic Medical Biochemistry (Lieberman, Marks's Basic Medical Biochemistry) (ed.
4th). ISBN 160831572X.
36. Rayner-Canham, Marelene F.; Rayner-Canham, Marelene; Rayner-
Canham, Geoffrey (2005). Women în Chemistry: Their Changing Roles from
Alchemical Times to the Mid-Twentieth Century. Chemical Heritage
Foundation. ISBN 978-0941901277.
37. Rojas-Ruiz, Fernando A; Vargas-Méndez, Leonor; Kouznetsov,
Vladimir V (2011). „Challenges and Perspectives of Chemical Biology, a Successful
Multidisciplinary Field of Natural Sciences”. Molecules. 16: 2672–
2687. doi:10.3390/molecules16032672. ISSN 1420-3049. Arhivat din original la 5
decembrie 2015.
38. Saenger, Wolfram (1984). Principles of Nucleic Acid Structure. New
York: Springer-Verlag. ISBN 0-387-90762-9.
 39. Sherwood, Lauralee; Klandorf, Hillar; Yancey, Paul H. (2012). Animal
Physiology: From Genes to Organisms. Cengage Learning. ISBN 978-0-8400-6865-1.
40. Slabaugh, Michael R.; Seager, Spencer L. (2013). Organic and
Biochemistry for Today(ed. 6th). Pacific Grove: Brooks Cole. ISBN 1133605141.
41. Stryer L, Berg JM, Tymoczko JL (2007). Biochemistry (ed. 6th). San
Francisco: W.H. Freeman. ISBN 978-0-7167-8724-2.
42. Tropp, Burton E. (2012). Molecular Biology (ed. 4th). Jones & Bartlett
Learning. ISBN 978-1-4496-0091-4.
43. Ulveling, Damien; Francastel, Claire; Hubé, Florent (2011). „When one
is better than two: RNA with dual functions”. Biochimie. 93 (4): 633–
644. doi:10.1016/j.biochi.2010.11.004. PMID 21111023.
44. UNICEF (2010). Facts for life (PDF) (ed. 4th). New York: United
Nations Children's Fund. ISBN 978-92-806-4466-1.
45. Varki A, Cummings R, Esko J, Jessica F, Hart G, Marth J
(1999). Essentials of glycobiology. Essentials of glycobiology. Cold Spring Harbor
Laboratory Press. ISBN 0-87969-560-9.
46. Voet, D; Voet, JG (2005). Biochemistry (ed. 3rd). Hoboken, NJ: John
Wiley & Sons Inc. ISBN 9780471193500. Arhivat din original la 11 septembrie 2007.
47. Whiting, G.C (1970). „Sugars”. În A.C. Hulme. The Biochemistry of
Fruits and their Products. Volume 1. London & New York: Academic
Press. ISBN 0123612012.
48. Ziesak, Anne-Katrin; Cram Hans-Robert (18 octombrie 1999). Walter de
Gruyter Publishers, 1749-1999. Walter de Gruyter & Co. ISBN 978-3110167412.