Comunicarea

Comunicarea (de la termenii latini „communicatio, communis”) semnificã încercarea

de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informatii, idei, atitudini, de a le asocia,
raporta sau de a stabili legaturi între ele.
Cuvântul comunicare a fost folosit pentru prima datã în secolul al XIV-lea în Franţa, cu
semnificaţia de „comuniune, împărtăşire, participare”. Începând cu secolul al XVI-lea el devine
sinonim cu „acces, trecere”, semnificaţie care este legatã de dezvoltarea mijloacelor de transport,
a drumurilor, a şoselelor, iar în secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea instrumentelor moderne
de comunicare, s-a impus treptat semnificaţia de „transmitere”, care, însă , a fost aplicată cu
adevărat în mijloacele de comunicare în masă, ca radioteleviziunea sau presa scrisă abia la
jumătatea secolului al XX-lea. Din punct de vedere etimologic, cuvântul comunicare provine din
latinescul comunicare şi înseamnă acţiunea de „a face comun, a fi în relaţie cu”.
Ştiinţa comunicării a determinat foarte multe discuţii de-a lungul timpului, deoarece
fiecare domeniu utiliza acest termen într-o acceptiune particulară, specializată, care, de cele mai
multe ori se afla în contradicţie cu semnificaţiile acestui termen din alte sectoare ale cunoaşterii.
Fiecare autor oferea o definiţie comunicării, definiţie pe care o considera cea mai potrivită. De-a
lungul timpului au existat foarte mulţi autori care au încercat să dea o definiţie cât mai amplă şi
care să cuprindă cât mai multe din din disciplinele interesate de problemele comunicării.
Profesorul britanic de telecomunicaţii Colin Cherry este autorul uneia dintre primele
lucrări de comunicare, iar definiţi formulată de el este remarcabilă prin concizia ei: „comunicarea
este ceea ce leagă organismele între ele” 1. Aceasta definiţie a fost aspru criticată de Louis
Forsdale, care spune că, dacă ne luăm după această definiţie înseamnă că şi lesa cu care ne
plimbăm câinele constituie tot o formă de comunicare. Dacă analizăm ceea ce a spus Forsdale
putem remarca faptul că acea lesă poate stabili o legătură comunicaţională între stăpân şi câine.
Această legătură comunicaţională poate fi reprezentată de smâncituri ale lesei, care îl ajută atât
pe stăpân, cât şi pe câine să-şi transmită anumite mesaje legate de intenţiile de deplasare sau
atenţionări şi avertismente. Astfel, o simplă lesă devine un canal de comunicare.
Carl I. Hovland, Irving I. Janis şi Harold H. Kelley afirmă : „comunicarea este un proces
prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba
comportarea altor indivizi (auditoriul)” 2. Apoi, Charles Morris are o viziune mai largă în ceea ce
1
Colin Cherry,apud Mihai Dinu, On Human Communication Cambridge Mass., MIT Press, 1957, p.23
2
Mihai Dinu, Comunicarea-repere fundamentale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1997, p. 9
priveste comunicarea, pe care o defineste ca fiind „punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea
unor proprietăţi unui număr de lucru. Orice mediu care serveşte acestui proces de punere în
comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul”3.
O definiţie mult mai aproape de sensul comunicării din zilele noastre este dată de Jean-
Claude Bertand în lucrarea sa „O introducere în presa scrisă şi vorbită”, pentru care comunicarea
este: „ceea ce permite stabilirea unei relaţii între persoane, între obiecte sau între persoane şi
obicte. Ea desemnează fie acţiunea de a comunica, fie rezultatul acelei acţiuni” 4. Comunicarea se
transmite prin semne (vederea) şi prin sunete (auzul), iar pentru ca aceasta să fie posibilă este
necesară prezenţa unui emiţător, a unui mesaj şi a unui receptor.
Termenul de comunicare poate fi folosit şi cu sensul de „a aduce la cunoştinţă” sau „a
informa”, sens care este redat dicţionarul explicativ, în care sunt menţionate trei semnificaţii ale
cuvântului comunicare:
Înştiinţare, aducere la cunoştinţă
Contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv
Prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relaţiile spirituale
Comunicarea are foarte multe seminificaţii, astfel încât poate raspunde mai multor tipuri
de situaţii, dar, deşi este un domeniu atât de vast, se fac în general trei distincţii ale comunicării:
comunicare verbală-comunicare nonverbală, comunicare intrapersonală-comunicare
interpersonală, comunicare de grup-comunicare de masă sau mediatizată.
Comunicarea verbală foloseşte vorbirea şi scrisul
Comunicarea nonverbală se bazează pe gesturi, mimică; mai este numită si limbajul trupului
Comunicarea intrapersonală se referă la o singură persoană;acest tip de comunicare ne poate
ajuta foarte mult să ne eliberăm de probleme, fiindcă vorbim cu noi înşine
Comunicarea interpersonală necesită cel puţin două persoane pentru a avea loc
Comunicare de grup, comunicarea între mai multe persoane
Comunicarea mediatizată este procesul prin care un emiţător transmite un mesaj cu ajutorul
unui suport tehnic către un receptor

3
Louis Forsdale, apud Mihai Dinu, Perspectives on Communication, Ed. Addison Wesley Publ. House, 1981, p. 11
4
Claude-Jean Bertrand,( coordonator), O introducere în presa scrisă şi vorbită,traducere de Mirela Lazăr, Ed.
Polirom, Iaşi, 2001, p. 18
 Comunicarea de masă este procesul prin care specialiştii în comunicare folosesc un suport
tehnic de a transmite mesaje spre o audienţă largă5
Caracteristicile si clasificãrile comunicãrii
O comunicare între douã persoane este completã atunci când acestea înteleg douã
semnale în acelaşi fel, deci atunci când fac apel la acelaşi sistem de decodificare. Mai multe
persoane care comunicã formeazã un lanţ de comunicare sau o reşea de comunicare.
Orice comunicare poate decurge direct ( nemijlocit, natural) între emiţãtor şi receptor sau
indirect( mijlocit, artificial) prin intermediul mijloacelor sau mediilor comunicaţionale.
Comunicarea reprezintã un câmp al interdependenţelor. Toţi factorii care concurã la
realizarea ei o pot influenţa în campul comunicaţional creat. Comunicarea este deci un proces
complex, ai cãrui factori se interconditioneaza reciproc. Pot fi imaginate trei modele ale
comunicãrii: liniarã(comunicarea este unidirecţionalã); interacţionalã (comunicare bidirectionalã)
şi tranzacţionala (emiţãtorul şi receptorul mesajului joacã roluri permutabile, alternate pe toata
durata comunicãrii).
Comunicarea poate fi:
a) directã sau indirectã;
b) unilateralã sau reciprocã;
c) privatã sau publicã.
Combinarea primelor patru tipuri de comunicare de la a) si b) poate naşte alte patru forme
de comunicare- cele mai întalnite de altfel:
1)reciproca directã ( faţa în faţa);
2)reciproca indirectã sau interactivã ( prin intermediul radioului, telefonului);
3)unilaterala directã ( intr-o conferintã);
4)unilaterala indirectã ( prin intermediul discului, suporturi magnetice în mişcare, filmului,
scrisorii).
Dupã tipurile de activitãti umane, J.L. Aranguren deosebeşte comunicarea : obisnuitã
(comunã), stiinţificã şi/sau tehnicã, de noutãţi, publicitarã, pedagogicã, esteticã, socialã,
economicã, politicã, religioasã, etc.

5
Claude-Jean Bertrand,(coordonator), O introducere în presa scrisă şi vorbită, traducere de Mirela Lazăr, Ed.
Polirom, Iaşi, 2001, p.18-19
 O forma cu totul aparte o reprezintã comunicarea empaticã pe care H. Pieron o numeşte o
specie de comunicare afectivã prin care cineva se identificã cu altcineva, masurându-şi
sentimentele, iar H.Sillamy-un fenomen de rezonanţã psihicã,de comunicare afectivã cu altul.
1.2 Funcţiile şi tipurile comunicãrii
Sistemul de funcţii propus de cunoscutul lingvist şi reprezentant al Şcolii de la Praga
Roman Jakobson este cel mai cunoscut si mai utilizat de cei care se ocupă cu studiul limbajului
şi de formele comunicării. Prin acest sistem propus de Jakobson comunicarea poate fi înţeleasă
ca un tot unitar, dar şi ca un tip de comunicare particular, cum ar fi: limbaj poetic, limbaj artistic,
limbaj jurnalistic, limbaj ştiinţific sau limbaj literar. În ceea ce priveşte comunicarea prin presă
putem vorbi de un limbaj al presei scrise, un limbaj al televiziunii şi de un limbaj al comunicării
audio (radio).
Importanţa sistemului de funcţii propus de Jakobson este subliniată de Cezar Radu, care
afirmă: „toţi sau aproape toţi cei care, în ultimele două-trei decenii s-au ocupat de proprietăţile
funcţionale ale limbajului, au pornit explicit de la schema funcţiilor limbajului elaborată de
Jakobson”6.
Roman Jakobson vorbeşte în special despre funcţiile comunicării verbale şi face această
clasificare bazandu-se pe cele şase elemente ale comunicării: emiţător, receptor, mesaj, canal de
transmitere(suportul comunicării), contextul în care are loc comunicarea şi codul mesajului.
Fiecărui element de comunicare îi corespunde cîte o funcţie a comunicării, astfel avem: funcţia
expresivă, funcţia conativă, funcţia referenţială, funcţia poetică, funcţia fatică şi funcţia
lingvistică.

Funcţia expresivã a comunicãrii crespunde emiţătorului, rolul ei fiinde de a comunica

starea emoţională, reală sau mimată a autorului. Oamenii de presă trebuie sa fie foarte atenşi la
această funcţie, deoarece ei trebuie sa transmită informaţii, nu opinii personale despre un subiect
sau altul. Expresivitatea comunicării mediatice este dată de modul în care jurnalistul reuşeşte să-
şi construiască mesajul pe care îl transmite opiniei publice, mesaj care trebuie să aibă ca
principală caracteristică obiectivitatea. Este permisă şi subiectivitatea, dar numai intr-o anumită
masură, atăt cât părerile personale sa nu devină deranjante, dar să îi dea un stil propriu.

6
Cezar Radu, Artă şi Convenţie, Ed. Ştiinţificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1989
 Ioan Drăgan afirmă că funcţia expresivă „permite emiţătorului să-şi comunice impresiile
sale, emoţiile sale, judecăţile asupra conţinutului mesajului. Se relevă prin debitul, intonaţiile ,
ritmul discursului. Se recunoaste după întrebuinţarea persoanei întâi (eu, noi) şi a interjecţiilor.” 7.
Oamenii de presă trebuie sa fie foarte atenţi la exprimare şi la redactare, deoarece mesajul lor va
fi receptat de mii de oameni. Ziariştii trebuie să „evite termenii abstracţi, frazele lungi,
strcucturile sintactice arborescente, inversiunile cu funcţie stilistică. Pentru fixarea informaţiei şi
uşurarea receptării, jurnaliştii cristalizează mesajul în jurul unor cuvinte- cheie ce joacă rol de
factor integrator”8.
Stările sufleteşti ale emiţătorului sunt exprimate prin „interjecţii de tipul of, uf, sâc, aş,
brr, huo, halal; unele forme verbale, expresiile de genul păcatele mele, Doamne păzeşte, fir-ar să
fie, epitete ca încântător, emoţionant şi o sumă întreagă de mijloace stilistice prin care exprimăm
reacţiile noastre sufleteşti la contactul cu o realitate oarecare” 9, afirmă profesorul Mihai Dinu în
cartea sa „Comunicarea”.
În presa scrisă contactul jurnalistului (emiţătorul) cu opinia publică (receptorii) se face
doar prin intermediul textului, al articolului publicat. De aceea jurnalistul trebuie să relateze
faptele cu obiectivitate, astfel încât opiniile sale personale să nu afecteze conţinutul mesajului,
chiar dacă stilul său va fi vizibil în conţinut. Sunt jurnalşti care au o modalitate mai blândă de a
aborda un subiect care va deveni ştire, chiar dacă subiectul respectiv se referă la ceva grav, dar
există şi jurnalişti negativişti, care prezintă întotdeauna doar partea negativă a lucrurilor.
În radio publicul intrã în contact nu numai cu conţinutul mesajului transmis, ci şi cu
vocea emiţãtorului, care trebuie sã fie una plãcutã, nu prea stridentã, dar nici prea moale.
Junaliştii de radio trebuie sã fie capabili sã-şi controleze emoţiile în momentul în care sunt în
direct şi sã încerce să-şi modeleze vocea în funcţie de conţinutul vesel, grav sau neutru al
informaţiilor prezentate.
În ceea ce priveşte televiziunea lucrurile sunt mult mai complicate. Jurnaliştii din
televiziune trebuie să ştie să-şi stăpânescã foarte bine emoţiile în faţa camerelor, deoarece orice
greşeală, cât de mică, va fi taxată de public. De foarte multe ori vedem la televizor prezentatori
cu o atitudine ţeapanã în faţa camerelor, lipsiţi de experienţă şi speriaţi la gândul cã ar putea sã
greşeascã, emoţie care este evidentă.

7
Lucian-Vasile Szabo, Libertate şi comunicare în lumea presei, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999, p.123
8
Luminiţa Roşca, Producţia textului jurnalistic, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p.24
9
Mihai Dinu, Comunicarea, Ed. Ştiinţifică, bucureşti, 1997, p. 96
 Pentru a exprima un mesaj concis şi clar care să fie bine perceput de public, jurnaliştii
trebuie să folosescă un limbaj simplu şi direct, şi să încerce să evite folosirea unei exprimări pe
ocolite şi evazivă care are scopul de a înfrumuseţa mesajul transmis pentru a atrage atenţia
publicului.