UNIVERSITATEA AUREL VLAICU DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE

PROGRAMUL DE STUDIU: JURNALISM

CURS – COMUNICARE
POLITICĂ

SUPORT DE CURS PENTRU UZUL INTERN AL STUDENȚILOR

TITULAR CURS:
LECT.UNIV.DR. CRISTIAN MĂDUȚA

ARAD
2022
 CUPRINS

I. Noțiuni introductive de comunicare............................................................... p. 3

II. Noțiuni fundamentale de comunicare politică........................................... p. 27

III. Reprezentarea mediatică a liderului politic .............................................p. 33

IV. Mass-media în contextual comunicării politice……...........................…. p. 48

V. Discursul politic – principala specie a discursului public…...……..….… p.68

VI. Tipologia discursului politic …………………...…………………..……. p. 78

VII. Rostirea discursului politic....................................................................... p. 81

VIII. Discursul politic în preajma Marii Uniri de la 1918............................. p. 95

IX. Comunicarea în timpul campaniei electorale ......................................... p.103

X. Tehnici de manipulare în campania electorală ...................................... p. 113

2
 CAP. I. Noţiuni introductive de comunicare

1.1. Ce este comunicarea?

Din totdeauna disciplinele au întâmpinat dificultăţi în circumscrierea şi explicarea
obiectului de cercetare. Pe măsura progreselor ştiinţifice, a apărut necesitatea definirii unor noi
domenii, discipline şi cerinţa reconsiderării periodice a raporturilor reciproce dintre cele existente.
“În ceea ce priveşte teoria comunicării, denumirea acestei noi discipline pare simplă şi
clară, dar ascunde o capcană, datorită ambiguitaţilor şi conotaţiilor acumulate în timp de termenul
comunicare.”1. Conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi se
constituie într-o sursă de confuzii şi controverse. Abordarea conceptului de comunicare din
perspective multiple a determinat o proliferare spectaculoasă a definiţiilor.
Studiul sistematic al comunicării datează de foarte multă vreme, începând cu analiza
formelor fundamentale ale comunicării umane care se realiza în Antichitate, cercetarea formelor
de exprimare retorică, foarte importantă pentru cei aflaţi la putere. În secolul XVI când apar
primele ziare, studiul comunicării a fost concentrat asupra editurilor, cărţilor, ziarelor etc.
Dar studiul sistematic al comunicării a apărut în secolul XX, deceniile trei – patru.
Multitudinea încercărilor de definire a conceptului de comunicare implică nuanţe şi conotaţii
diferite, dar gravitează totuşi în jurul unui nucleu comun de înţelesuri.
Doi cercetători americani, Frank E.X. Dance şi Carl E. Larson au inventariat nu mai puţin
de 126 formulări adunate în cartea The Functions of Human Communication, editată la New York
în anul 1976, fără a epuiza posibilitaţile şi fără a mulţumi pe specialiştii de diferite formaţii. Cu
această ocazie s-a evidenţiat faptul că în aproape fiecare subdomeniu, cum ar fi al biologiei,
sociologiei sau ştiinţele informaţiei, termenul de comunicare este utilizat într-o accepţie
particulară, specializată.
În acelaşi timp definiţiile date de fiecare specialist în parte nemulţumesc pe ceilalţi
specialişti. De exemplu, definiţia biologului Eduard O.Wilson îl nemulţumeşte pe informaticianul
dar şi pe psihologul şi sociologul care nu concep comunicarea fără un subiect dotat cu conştiinţa.
Carl I. Hovland, Irving I. Janis şi Harold H. Kelley propun o definiţie cu care sunt de
acord psihologii şi sociologii: “comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul)
transmite stimuli (de obicei verbali), cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi
1
Mihai Dinu, Comunicarea – Repere Fundamentale, Ed.Ştiinţifică, Bucuresti, 1997, p.23

3
(auditoriul)“2 dar nici această definiţie nu este satisfăcătoare, pentru că nu ia în calcul aspectele
comunicării non-verbale; această definiţie intră în contradicţie cu cercetările din câmpul
kinezicii, potrivit cărora persoanele aflate în interacţiune directă îşi transmit cu precădere mesaje
non-verbale – gesturi şi parametrii verbali (intonaţie, ritm, înălţime, volum) care însoţesc expresia
verbală; nu trebuie uitată gama de situaţii în care oamenii sunt nevoiţi să comunice exclusiv prin
mijloace non-verbale, ca în cazul mutismului sau al surdităţii unuia dintre parteneri sau al unor
situaţii particulare ca distanţa excesivă, zgomot de fond puternic, interdicţii cu caracter magic sau
constrângeri de ordin artistic – pantomima. Această definiţie nu acoperă nici domeniul
comunicării animale care este foarte vast; de asemenea, nu orice comunicare are scopul de a
provoca modificări comportamentale, cum enunţa această definiţie. Muzica, artele plastice,
mijloacele de influenţare a cunoştinţelor şi a afectivităţii nu au ca scop modificări
comportamentale; de asemenea definiţia nu ia în calcul zona importantă a comunicării
intrapersonale, dialogul interior.
Au mai existat încercări de a lărgii cadrul definiţiei, dar care nu au dus la rezultate fericite.
De exemplu, filozoful american Charles Morris defineşte comunicarea ca fiind “punerea în
comun, împărţirea, transmiterea unor proprietăţi unui număr de lucruri”. Orice mediu care
serveşte acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul,
limbajul.
În teoria informaţiei, pentru Charles Shannon şi W.Weaver, actul de comunicare este
identificat cu informaţia, cu transmisia de semnale.
Denis McQuail, profesor de Sociologia Comunicării la Universitatea din Amsterdam, în
cartea sa Communication, nu este de acord cu un “model unic” de ştiinţă a comunicării, afirmând
caracterul multiparadicmatic al unei ştiinţe mai generale a comunicării. Datorită varietăţii mari a
situaţiilor, contextelor şi formelor de comunicare tentaţia unui model monopolitic al comunicării
nu este productivă. În cartea sa McQuail, îşi canalizează efortul în a stabili clar specificitatea,
aporturile şi limitele, pertinenţa în studierea proceselor comunicaţionale. În ceea ce priveşte
problema definirii comunicării şi McQuail afirma că aceasta "a făcut să curgă multă cerneală"3.
Potrivit lui Denis McQuail în ceea ce priveşte efortul definirii comunicării există o complexitate
reală, pe care nu o poate acoperi o singură formulă, o complexitate care are mai multe surse, în

2
Valentina, Marinescu, Introducere în Teoria Comunicării-principii, modele, aplicaţii-, Bucureşti, Editura Tritonic,
2003. p.8
3
Denis McQuail, Comunicarea, (trad.Daniela Rusu), Iasi, Editura Institutul European,1999, p.14

4
afara cantităţii de elemente şi etape implicate. Trecând în revistă numerose definiţii, Denis
McQuail a identificat 15 tipuri, fiecare dintre ele punând accentul asupra unui alt aspect sau
componenţă.
Profesorul Emilian M.Dobrescu în Sociologia Comunicării, Bucuresti, 1998, considera
comunicarea un concept fundamental în sociologie şi în psihologia socială. Comunicarea socială
în accepţiunea lui E.M.Dobrescu este “expresia generală pentru toate formele de relaţii sociale, cu
participarea conştientă a indivizilor şi a grupurilor”.
Dicţionarul explicativ al limbii române – DEX-ul, înregistrează următoarele sensuri ale
comunicării: “a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune”, stabilind, aşadar, un
proces şi o relaţie cognitivă.
Semiologia comunicării dezvoltată de semioticienii Eric Buyssens, Jeanne Martinet,
Georges Mounin şi Louis Prieto structurează teoria comunicării pe distincţia dintre semnal şi
indiciu.
În cadrul Şcolii de la Palo Alto cercetătorii Paul Watzlawick, Janet Beavin, Don Jackson
au formulat axiomele comunicării.
Dificultăţile formulării unei definiţii a comunicării se datorează şi vechimii termenului,
care are conotaţii şi trăsături care îngreunează explicarea conţinutului.
Ca termen, comunicarea este un ansamblu de acţiuni care au în comun transmiterea de
informaţii, mesaje în interiorul unui cuplu pragmatic format dintr-un “emiţător” şi un “receptor”.
Având o aplicabilitate foarte largă (ca activitatea socială, pratica semiotică, ca ştiinţă) este studiat
ca un act, proces de comunicare. Din punct de vedere al ştiinţei comunicării, comunicarea este un
proces mult mai complicat, nu linear, în care un emiţător transmite printr-un canal un mesaj către
un receptor; această deplasare în mod frecvent circulă în ambele sensuri. De asemenea acest
proces prin care un emiţător transmite informaţia receptorului are un scop, informaţia nu se
transmite în sine, are menirea de a produce anumite efecte.
Este necesar de ştiut că procesul comunicaţional reprezintă un demers complex care
presupune existenţa mai multor factori implicaţi în actul comunicaţional. Specialiştii în domeniu
ca J.J. Van Cuilenburg, O.Sholten şi G.W. Nomen identifică următoarea schemă a procesului de
comunicare:
emiţător codarecanaldecodarereceptorefect

5
 Emiţătorul reprezintă o persoană, un grup sau o organizaţie, care are rolul de a comunica
un mesaj receptorului prin intermediul canalelor de comunicare.
Receptorul reprezintă orice grup uman caracterizat prin atitudini şi opinii comune, ca şi
prin continuitatea ideilor şi valorilor sociale, constituind ţinta mesajului dat de emiţător.
Mesajul sau semnalul este format din una sau mai multe informaţii pe care emiţătorul le
transmite prin canalele de comunicare receptorului.
Canalul de comunicare este mijlocul prin intermediul căruia un mesaj ajunge de la
emiţător la receptor şi/sau invers (poşta electronică, televiziunea, radioul etc.).
Procesul de codare - decodare se refera la modalitatea de emitere a unui mesaj către
receptor şi modul în care informaţia conţinută în mesaj este percepută de către public. Mesajele
sunt emise şi receptate într-un cod cunoscut de ambii parteneri şi în orice proces de comunicare
partenerii au rând pe rând rolul de emiţător şi receptor.
“Comunicarea urmăreşte patru scopuri principale: să fim receptaţi (auziţi sau citiţi); să fim
înţeleşi; să fim acceptaţi; să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine);
atunci când nu reuşim să atingem nici unul dintre aceste obiective, înseamnă că am dat greş în
procesul de comunicare”4.
Comunicarea reprezintă procesul de transmitere a informaţiilor între două sau mai multe
persoane, unele cu rol de emiţător, altele cu rol de receptor, sub forma mesajelor (sunete, litere,
cifre, cuvinte, semne scrise, gesturi etc.), prin intermediul unor canale specifice.
Comunicarea interumană se bazează pe un ansamblu de procese psihomotorii specific
umane, limbajul, în care un loc, un rol deosebit revine componentei conştiente, gândirii.
Comunicarea implică interacţiunea unor categorii de factori ce nu ţin numai de capacitatea
de exprimare, ci cumulează elemente psihologice, sociale şi situaţionale.
Analizând definiţiile prezentate se pot identifica următoarele elemente ale procesului de
comunicare: emiţător, mesaj, canal, receptor, se adaugă codificare şi decodificare, iar ulterior cea
de feed-back şi cea de factori perturbatori, în funcţie de modelul care prezintă procesul.
Procesul de comunicare presupune parcurgerea următoarelor etape:
- codificarea informaţiei sub formă de mesaj;
- transmiterea informaţiei prin intermediul canalelor şi mijloacele de comunicare;
- decodificarea informaţiei de către receptor sub formă de mesaj;
4
Nicki Stanton, Comunicarea, (trad.Cristina Anisescu, Mihaela Constantinescu, Rodica Stoenescu, Augustiniu
Mihăilă), Iaşi, Ed.SC “Stiinţă şi Tecnica” SA, 1995, p.1

6
 - receptorul transmite feed-back-ul;
Prin urmare comunicarea devine un proces prin care emiţătorul transmite informaţie
receptorului, prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite
efecte, care la rândul său se întorc la emiţător sub forma feed-back-ului.
1.2. Mijloace de comunicare
Denis McQuail spune referitor la mijloacele de comunicare că în accepţiunea largă
“includ tot felul de limbaje şi alte sisteme simbolice ce pot fi folosite pentru a comunica” 5. Pentru
a participa la o comunicare socială este necesar a avea pricepere şi mijloace. În societăţile
naţionale dezvoltate sunt satisfăcute aceste condiţii care permit comunicarea instituţională
esenţială în scopuri politice, economice şi culturale. Nu acelaşi lucru se întâmplă în societăţile
mai puţin dezvoltate şi uneori chiar şi în statele moderne, accesul şi competenţa variază. Dacă în
trecut discontinuităţile în comunicare se datorau diferenţelor culturale şi sociale, azi acestora li se
adaugă şi discrepanţele economice şi de putere.
Când spunem mijloace de comunicare ne gândim la vocea umană şi tehnologia
transmisiilor audio vizuale. Proprietăţile tehnice sau fizice ale mijloacelor de comunicare
determină gama de coduri care pot fi trasmise. J.Fiske în Introducere în Ştiinţele Comunicării
împarte mijloacele de comunicare în trei categorii, şi anume:
- “Mijloace de comunicare prezentaţionale: vocea, faţa, corpul, care folosesc limbajele
naturale ale cuvintelor vorbite, expresiilor, gesturilor; acest mijloc presupune prezenţa unui
comunicator (acesta fiind mijlocul de comunicare).
- Mijloace de comunicare reprezentaţionale: cărti, picturi, scrieri, fotografii.
- Mijloace de comunicare mecanice: telefonul, radioul, televiziunea, telex, telefax”6.
Mijloacele de comunicare mecanice utilizează canale create de specialişti în domeniul
marilor tehnologii iar aceasta este o mare deosebire dintre acest mijloc de comunicare şi celelalte
mijloace. Mijloacele moderne de comunicare folosesc tehnologii şi echipamente sofisticate şi
costisitoare pentru care este nevoie de pricepere, de specializare. Progresul tehnic devansează
utilizarea informaţiilor trasmise, apărând un decalaj din ce în ce mai evident între circulaţia
informaţiilor şi utilizarea lor care este tot mai greu de recuperat.
Dificultatea constă şi în alegerea celui mai eficient mijloc de comunicare, luând în
considerare viteza de vehiculare, acurateţea mesajului, costul comunicării, în general,
5
Denis McQuail, op.cit. p.22
6
John Fiske, Introducere în Stiinţele Comunicării, (trad.Monica Mitarcă), Bucureşti, Editura Polirom, 2003, pp.35-36

7
comunicarea de la om la om este mai eficientă decât cea telefonică iar telefonul este mai bun
decât un raport.
Marshall McLuhan, în Galaxia Gutenberg, consideră că istoria omenirii se împarte în
patru mari etape, criteriul de clasificare fiind mijloacele de comunicare, iar nu factorii social-
economici, care au – după cum se ştie – un rol determinant în societate. Aceste patru etape sunt:
- era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale);
- era scrisului, al cărei început McLuhan îl situează în Grecia antică după Homer;
- era tiparului (1500-1900);
- era electronică, specifică epocii moderne şi aflată în plină desfăşurare.
După alţi cercetători, cele patru etape se reduc în fond la trei tipuri fundamentale de
cultură (în funcţie de tehnicile de comunicare utilizate), şi anume:
- cultura orală, tribală, mitică, al cărei mijloc de comunicare este vorbirea şi care
privilegiază, ca simţ, urechea ;
- cultura vizuală, care este legată de imprimat şi care privilegiază ochiul ca organ de
simţ. Ea este o cultură mecanică, fragmentară, specializată ;
- cultura electronică, audiovizuală, zisă şi era Marconi „este un nou tip de arhaism, de
tribalism. Aceasta pentru că e o etapă mitică, globală, o reîntoarcere la instantaneitate,
sincronic şi imploziv. Omenirea revine acum la stadiul de culegătoare de bunuri, de
date, acestea sub formă de informaţii; marfa centrală este informaţia şi bunurile
tangibile sunt pure accesorii ale mişcării informaţiilor” 7. Această cultură este, în
opinia lui McLuhan, o cultură superioară, legată îndeosebi de utilizarea televiziunii, ca
mijloc de comunicare. Se manifestă o distanţare de individualism şi de cosmopolitism
şi o revenire la „tribalism; lumea tinde să devină o mare familie, un sat global”.8
Un alt cercetător de prestigiu al mijloacelor de comunicare, Bernard Voyenne, consideră
că există patru moduri de comunicare:
- comunicarea directă;
- comunicarea indirectă;
- comunicarea multiplă;
- comunicarea colectivă. 

7
Ion, Haineş, Introducere în teoria comunicării, Iasi, Editura Tritonic, 1998, p. 27.
8
Gina Stoiciu, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1981, pp. 31-32.

8
 Comunicarea directă în care actul comunicării se realizează prin mijloace de transmitere a
informaţiilor de către o persoană spre o altă persoană, de către o persoană spre un grup de
persoane sau de către un grup de persoane către alt grup de persoane. In cazul comunicării
directe, între parteneri se stabileşte un anume tip de relaţii, pe care sociologia le numeşte relaţii
primare. Iată cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: „O persoană – emiţător
– intră în contact direct cu o altă persoană – receptor – sau, eventual, cu un număr dintre aceştia
din urmă, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu
condiţia ca această cheie să fie cunoscută de ambele părţi care comunică”. Comunicarea are loc
imediat, dar şi reciproc. Se realizează astfel conexiunea inversă, feed-back-ul, prin care
raporturile dintre emiţător şi receptor se modifică, primul devenind receptor, iar receptorul
emiţător. Are loc un dialog, un schimb permanent de idei, fără nici un intermediar. Este
comunicarea interpersonală. Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Ea este
limitată în spaţiu şi în timp, fiind condiţionată de obligativitatea existenţei unui sistem fizic de
legătură între cei doi parteneri, fără a putea asigura continuitatea relaţiilor dintre ei. Comunicarea
directă înseamnă:
- comunicare prin cuvânt (comunicarea verbală ) ;
- comunicare prin gest, privire (comunicarea umană non-verbală).
Comunicarea verbală, oralitatea. Există mai multe tipuri de comunicare orală, fiecare cu
trăsăturile sale caracteristice: intervenţia, alocuţiunea, toastul şi discursul.
Distincţia dintre limbă şi vorbire constituie, după cum se ştie, dihotomia saussuriană
fundamentală, căreia i se subordonează toate celelalte opoziţii evidenţiate de lingvistica
structurală (formă/substanţă, arbitrar/motivat, sincronic/diacronic, sintagmatic/paradigmatic etc).
Pentru lingvistul Ferdinand de Saussure, limba constituie un sistem existent în mod virtual în
conştiinţa unei comunităţi umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli şi convenţii
acceptate tacit de membrii corpului social, care le permite acestora exercitarea facultăţilor
limbajului. Actualizarea limbii se realizează sub forma vorbirii. ”Dihotomia astfel stabilită ar
trebui să poată servi la trasarea graniţelor dintre domeniile lingvisticii şi teoriei comunicării” 9. Cel
dintâi s-ar limita la studiul limbii ca atare, pe când cel de-al doilea ar avea în vedere tocmai acest
ultim aspect. Dar, lingvistica actuală se arată tot mai interesată de teritoriul şi problematica
pragmaticii (semiotica a evoluat considerabil ca arie de interes, obiective şi metode de cercetare

9
Sultana Craia, Dicţionar de comunicare, mass-media şi ştiinţa informării, Bucureşti, Ed. Meronia, 2008, p.67

9
din momentul definirii sale de către Charles Morris, în 1938); pragmatica însăşi întâmpină
dificultăţi în a-şi preciza locul în raport cu sociolingvistica şi cu psiholingvistica, cu care are
multe puncte comune. Dacă vom alătura definiţiile celor trei discipline vom observa
suprapunerile de preocupări.
Revenind la comunicarea verbală, subliniem caracterul ei simbolic, ce o deosebeşte net de
toate sistemele de semnalizare sonoră întâlnite în lumea animală.
O altă trăsătură ce caracterizează comunicarea verbală este productivitatea (se foloseşte şi
termenul de creativitate când e vorba de scriitorii de excepţie). Conceptul se referă la capacitatea
oricărui vorbitor de a enunţa fraze alcătuite de el însuşi în chiar clipa rostirii lor.
Există prejudecata că oralitatea ar constitui o abatere de la norma lingvistică, pe care
numai comunicarea scrisă e îndreptăţită să o reprezinte. În realitate, nu avem nici un motiv să
plasăm comunicarea orală pe o poziţie inferioară în raport cu cea scrisă, ba chiar, dimpotrivă,
dacă ne gândim că cea dintâi este incomparabil mai eficace ca liant social decât cea de a doua.
Oralitatea prezintă, nu mai puţin decât scripturalul, un sistem propriu de reguli şi norme, doar că
sensibil mai bogat şi mai complex, datorită intervenţiei factorilor extra şi paralingvisticii şi a
influenţei decisive a cadrului situaţional. Cuvântul rostit acţionează incomparabil mai puternic,
posedă un magnetism. Scopul unui discurs verbal este acela de a convinge şi de a emoţiona. În
discursul oral intervin elemente ale comunicării non-verbale, cum ar fi: gesturile, mimica,
accentele, pauzele, tăcerile, debitul verbal, repetiţiile, modulaţiile tonului, replicile în suspensie,
enunţuri incomplete, ambiguitatea etc. Tocmai pentru că erau conştienţi de importanţa pentru
comunicare a elementelor paraverbale, autorii şi copiştii de manuscrise au simţit nevoia unor
semne grafice destinate marcării intonaţiei.
Henri Wald menţionează o trăsătură care-l deosebeşte pe om de celelalte fiinţe:
”Afectivitate şi inteligenţă au şi celelalte fiinţe, intelect are însă numai omul, deoarece numai el a
reuşit să vorbească”10. Pe această linie a deosebirilor dintre om şi animal, teoreticianul deosebeşte
o trăsătură fundamentală, specifică numai omului, capacitatea de a dialoga.
Dialogul reprezintă esenţa limbajului. Numai omul este capabil să dialogheze cu ceilalţi,
prin conversaţie, cu sine însuşi, prin meditaţie. Dialogul realizează cel mai bine feed-back-ul şi,
totodată, echilibrul dintre individual şi social, afectiv şi raţional, mijloc şi scop. El presupune o

10
Henri Wald, op.cit., 1983, pp. 26-27.

10
confruntare liberă de păreri, capacitatea de a pune întrebări şi de a primi răspunsuri, un schimb
dialectic de argumente, o demonstraţie a caracterului democratic al relaţiilor dintre parteneri.
Aşa cum reiese din cursul lui Ion Haineş „Introducere în teoria comunicării”, există mai multe
tipuri de a dialoga : de informare reciprocă (atunci când poziţiile partenerilor coincid); de
influenţare (intenţia de a schimba opinia interlocutorului); de comunicare (asumarea reciprocă a
unei soluţii).
În toate tipurile de dialog, deosebit de importante sunt condiţiile desfăşurării lui: intenţia,
contextul, auditoriul (gradul lui de cultură), starea sufletească, adecvarea la subiect ş.a.m.d.
Trebuie, de asemenea, să facem distincţia între dialog (schimb dialectic de argumente) şi
discurs, care intră în sfera retoricii, ca artă producătoare de persuasiune. Discursul este
comunicarea orală a unui mesaj într-o formă unitară, riguros.
Comunicarea umană non-verbală. Faptul că şi-a creat un mod de comunicare ce îi aparţine
în exclusivitate – limbajul articulat – nu l-a împiedicat pe om să utilizeze, şi încă pe scară largă,
mijloacele non-verbale. Comunicarea umană non-verbală se realizează pe mai multe căi.
Limbajul gesturilor. În cartea sa Sisteme de comunicare umană, Lucia Wald ne oferă o
definiţie a gestului, în sens larg, şi anume: „orice mişcare corporală, involuntară sau voluntară,
purtătoare a unei semnificaţii de natură comunicativă sau afectivă” 11. Pantomima reprezintă un
sistem organizat de gesturi şi mimică, capabil de a se substitui vorbirii sonore, în special ca
acţiune dramatică. Gesturile constituie un mijloc auxiliar, de subliniere sau evidenţiere a
expresiilor sonore. Faţă de limbajul sonor, limbajul gesturilor are un randament mai redus, dar
compensează acest lucru, prin faptul că posedă un grad mare de universalitate. Pentru Quintilian,
de pildă, gesturile reprezentau o limbă internaţională. Pentru anumite domenii de activitate, cum
ar fi oratoria, teatrul (pantomima), muzica (dirijatul, baletul), cinematografia (filmul mut), gestul
capătă un rol fundamental. În antichitate exista arta oratorică, în cadrul căreia, alături de cuvânt,
gestul avea o extraordinară funcţie estetică şi expresivă, care contribuia la impresionarea şi
convingerea afectivă a receptorului. Se vorbeşte în ultimul timp tot mai mult despre regulile de
politeţe, salut, despre etichetă despre „limbajul trupului”, ca manifestări gestuale care diferenţiază
oamenii în funcţie de aria geografică şi gradul de cultură, vârstă şi temperament. Alături de
kinezică (kinetică) – ştiinţa care studiază limbajul trupului, al comunicării prin gest şi mimică – a
apărut o nouă ştiinţă, proxemica (proxemia). Edward Hall spune că ”Proxemica afirmă, în esenţă,

11
Ion Haineş, op.cit. p. 128

11
că instinctul teritorial – atât de important în viaţa animalelor – e departe de a fi dispărut la om ”.
Allan Pease ne convinge că „limbajul trupului” este fascinant, că acesta poate comunica un mesaj
mult mai convingător decât cuvintele, pentru că este mai autentic, sincer, mai deschis şi încărcat
de o anume emotivitate, care i se transmite şi receptorului. De multe ori, atunci când sensul
mesajului non-verbal intră în conflict cu cel verbal, suntem înclinaţi să dăm crezare mesajului
non-verbal. Poziţia corpului, a picioarelor, mişcarea mâinilor, a capului, a ochilor pot comunica
starea socială, cultura, educaţia, emoţia, timiditatea, superioritatea sau inferioritatea, modestia,
supărarea, furia, mândria etc. ”Concluzia autorului este că  persoana aflată pe treapta cea mai de
sus a ierarhiei sociale sau de conducere se bazează, în principal, pe vocabularul său bogat, în timp
ce una mai puţin educată sau necalificată se va sprijini, pentru transmiterea intenţiilor sale, mai
mult pe gesturi decât pe cuvinte”.12
Cercetătorii sunt unanimi în a-i recunoaşte privirii statutul de cel mai important mijloc de
transmitere a mesajelor non-verbale. Forţa recunoscută a privirii limitează dreptul de a o folosi
oricum şi oricât, societatea stabilind reguli nescrise de restrângere a libertăţii privitorului. După
Mark Knapp funcţiile mai importante ale comunicării vizuale sunt în număr de patru: cererea de
informaţie - privirea joacă un rol determinant în realizarea feedback-ului ; informarea altor
persoane că pot vorbi ; indicarea naturii relaţiei ; compensarea distanţei fizice.
În cadrul comunicării umane non-verbale intră, de asemenea, şi limbajul tactil, strâns legat
de spaţiul personal amintit anterior, la kinezică sau kinetică. Prin limbaj tactil înţelegem
atingerea, sărutul, îmbrăţişarea, bătaia pe umăr – ca forme vechi ale comunicării prin care se
stabileşte o relaţie de intimitate, pentru manifestarea unui sentiment de compasiune, de dragoste,
simpatie, protecţie, ş.a.m.d.
Comunicarea umană nearticulată este o altă modalitate a comunicării umane non-verbale.
Este una dintre cele mai vechi forme de comunicare şi cunoaşte o mare diversitate de manifestări:
strigătul, tusea, râsul, oftatul, fluieratul etc. Scopul acestuia este de apel sau de avertizare a unor
parteneri aflaţi la distanţe mari, de coordonare a unor acţiuni colective, de satisfacţie şi bucurie,
de durere (oftatul), de dezaprobare (tusea).
Comunicarea cromatică, manifestată prin modificarea culorii obrazului, transmite ideea
unei puternice emoţii., de durere sau de bucurie.

12
Allan Pease, Limbajul trupului, Bucureşti, Editura Polimark, 1995, p. 25.

12
 Desigur, comunicarea umană non-verbală implică şi limbajul muzical, limbajul plastic,
limbajul cinematografic, toate trei fiind modalităţi specifice de comunicare, deosebit de
importante, ce fac în primul rând obiectul de studiu al esteticii şi al artelor respective. Dintre
sistemele de comunicare non-verbală elaborate de om, cel mai complex rămâne, fără îndoială,
muzica.
După cum reiese din cele prezentate mai sus, comunicarea directă este o formă completă
de comunicare. Ea se realizează prin intermediul privirii, al gestului şi, mai ales, al cuvântului.
Comunicarea directă presupune însă o apropiere fizică între emiţător şi receptor, deci o limită
spaţială, ca şi una temporală. Rolul pe care ea îl are în viaţa cotidiană este imens.
După schema lui Bernard Voyenne, acest tip de comunicare se realizează şi printr-o
transmitere în lanţ a unui mesaj, de la un emiţător la un număr (teoretic infinit) de receptori, care
pot, la rândul lor, să retransmită imediat mesajul, viciindu-l însă – voit sau nevoit –, deformându-
l, prin adaos sau, dimpotrivă, prin omisiune a unor elemente ale informaţiei, conform intereselor,
concepţiilor, opţiunilor personale sau de grup ale diverselor categorii sociale. Este vorba despre
zvon care are o importanţă mare în comunicare, în mod deosebit, în comunicarea de masă.
Comunicarea indirectă. Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la
comunicare indirectă, prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare
radicală a tipului de mesaj, ca şi a relaţiilor care se stabilesc între emiţător şi receptor. Cum spune
Marshall McLuhan trecerea a provocat o adevărată ”ruptură între lumea magică a auzului şi
lumea indiferentă a văzului”.
Prin urmare, scrierea inaugurează un nou tip de comunicare, prin care se suprimă
condiţionarea materială, fizică, apropierea dintre partenerii de dialog şi se creează posibilitatea
transmiterii unei informaţii nedeformate, autentice, obiective în timp şi în spaţiu.
Istoria scrierii ne trimite în urmă cu zeci de mii de ani, până la desenele rupestre din epoca
preistorică, la reprezentările de oameni şi animale de pe pereţii peşterilor ale omului primitiv
(acum 50000 de ani). Antropologul Andre Leroi-Gourhan consideră că cele mai îndepărtate
vestigii ale scrierii datează de acum 35.000 de ani î.Hr. Iniţial, desenele au avut o funcţie multiplă
(magică, artistică, de comunicare). O etapă care precede apariţia scrierii este pictografia. De la
pictografie se trece la ideografie, adică la un sistem de notare a ideilor prin semne care reprezintă
obiecte. Ideograma este un semn grafic, folosit în scrierea hieroglifică egipteană şi chineză pentru
a nota o idee sau un cuvânt. Singura scriere ideografică păstrată până astăzi este scrierea chineză.

13
A urmat scrierea cuneiformă, folosită de sumerieni. Hârtia apare în secolul al II-lea d. Hr. în
China, se răspândeşte în secolele al VI-lea şi al VII-lea în Asia, iar în secolele al XI-lea şi al XII-
lea în Europa. O formă de tranziţie între scrierea fonetică (silabică) şi alfabet este scrierea
feniciană. Prin adoptarea alfabetului fenician de către greci (în jurul anului 775 î. Hr), acesta a
devenit strămoşul tuturor alfabetelor occidentale.
Ultima fază a scrierii o reprezintă scrierea alfabetică. Simplificarea alfabetului a contribuit
la marea răspândire a scrierii. Marea realizare a acestei invenţii constă în reprezentarea fiecărui
sunet printr-un singur semn. Scrierea înseamnă precizie, logică, perenitate, durată – o desprindere
de prezent, o comunicare cu trecutul şi chiar cu viitorul.
Comunicarea multiplă. Un rol important în simplificarea semnelor şi în difuzarea scrierii l-
a avut apariţia tiparului. În secolul al XV-lea, în jurul anului 1450, la Mainz, în Germania,
Johanes Gutenberg (1400–1468) a inventat tiparul cu litere de metal, cu caractere mobile, care în
cursul aceluiaşi secol s-a răspândit în toată Europa. În China, tiparul de lemn era cunoscut încă
din secolul al XI-lea. Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării
prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr teoretic infinit de exemplare, asigurându-
se astfel fidelitatea informaţiei scrise, propagarea ei în lanţ, caracterul multidirecţional al
difuzării. Aceleaşi caracteristici ca şi în cazul comunicării indirecte (prin scriere), dar mesajele
sunt multiple şi transmise razant, prin propagare. Comunicarea multiplă are un caracter puternic
socializat.
Descoperirea tiparului a impus civilizaţia vizuală, provocând o schimbare radicală a
raporturilor dintre emiţător şi receptor, dintre autor şi public. Tipografia a făcut din cultură un bun
de consum, o marfă uniformă şi repetabilă. Această marfă, care alimentează setea de cunoaştere,
nevoia informării rapide şi exacte, se materializează în două produse ce ţin de civilizaţia omului
modern, şi anume: cartea şi presa.
Tiparul revoluţionează nu numai tehnica editării, ci şi modul de gândire şi de
comportament. ”Cartea nu este numai o expresie a culturii, a spiritului, ci şi o formă materială
concretă, o marfă. Ea are nevoie de pieţe de desfacere, de difuzare”13. În acest context, se
stabileşte o anumită relaţie între emiţător şi receptor, între public şi autor, iar între ei intervine un
al treilea personaj, editorul, care finalizează procesul de comunicare prin tipărirea cărţii.

13
John Fiske, op.cit., p.138

14
 Ziarul, în sensul actual al cuvântului, ceea ce înseamnă periodicitate, continuitate,
informaţie de actualitate, public larg, difuzare, caracter comercial, preţuri accesibile, a apărut în
Europa, 17 mai 1605 la Anvers, în Ţările de Jos.
Atât în cazul cărţii, cât şi în cel al ziarului putem vorbi de funcţiile textului: discursivă,
documentară şi iconică.
Comunicarea indirectă, realizată prin intermediul scrisului, înseamnă transformarea
discursului oral în text. Între cele două există asemănări şi deosebiri. Astfel, discursului oral îi
este specifică redundanţa, în timp ce textul se caracterizează prin precizie, claritate, ordine şi
structură logică a ideilor. Dar, uneori, textul poate reproduce discursul, caracterul scriptic fiind
aproape imperceptibil. Impresia de oralitate este atât de profundă încât nu avem nici un moment
senzaţia că ne aflăm în faţa unui text. Acesta este cazul multor scriitori care urmează îndeaproape
limba vorbită.
Funcţia documentară a textului presupune o eliberare totală de redundanţa oralităţii, o
capacitate maximă de analiză şi sinteză, un caracter informativ şi reflexiv, ceea ce înseamnă
înscrierea sa într-un cod, care, pentru a fi descifrat, cere un efort de înţelegere. Expresia valorică
supremă a funcţiei documentare a textului este cartea.
Textul este imagine, atât în cazul cărţii, şi mai ales în cazul ziarului. Prin urmare, el are o
funcţie iconică. Punerea în pagină (în cazul ziarului, al cărţii) are o importanţă deosebită pentru
cititor, pentru atragerea sau respingerea lui, pentru comunicarea cu el. Alcătuirea unei pagini de
ziar cu titluri subtitluri, rubrici speciale, la care se adaugă fotografii, desene, caricaturi etc. – are
un rol important asupra impactului cu cititorul.
Comunicarea colectivă. Efectele apariţiei tiparului, şcolarizarea masivă, revoluţia
industrială, dezvoltarea oraşelor, a poştei şi mijloacelor moderne de comunicaţie, invenţiile
specifice erei electronice –vor duce la apariţia unor noi modalităţi de comunicare şi a unor noi
relaţii între oameni, cu consecinţe în plan social şi psihologic.
Dacă în comunicarea directă, indirectă şi multiplă emiţătorul de mesaje este unul singur, în
cazul comunicării colective – prin intermediul ziarului, radioului şi televiziunii – atât emiţătorul
cât şi receptorul devin două grupuri: cei care scriu şi tipăresc ziarul sau realizează o emisiune de
radio şi cei care-l citesc sau audiază. Altfel formulat, comunicarea se socializează, devine
colectivă. Mesajul însuşi se socializează. Modalitatea de comunicare este mai complexă: ea este
indirectă, multiplă şi colectivă. ”Procesul comunicării colective se realizează prin intermediul

15
unor grupuri sociale specializate, şi anume: cei care constituie antreprenorii de presă şi personalul
lor”14. Emiţătorul şi receptorul nu sunt indivizi, ci grupuri, acestea însăşi fiind compuse fie din
indivizi, fie din grupuri mai mici. Mesajele trebuie în mod obligatoriu, să treacă printr-un organ
de informare. Mesajele multiple sunt foarte numeroase. Receptarea lor periodică tinde către
permanenţă.
Bernard Voyenne vorbeşte în cartea sa La presse dans la société contemporaine despre trei
caracteristici ale comunicării sociale prin intermediul presei, care o diferenţiază de toate celelalte
forme de comunicare, şi anume: caracterul instantaneu, pentru că aduce veşti aproape în acelaşi
timp cu desfăşurarea lui sau cu un decalaj foarte mic; permanenţa, pentru că nu cunoaşte nici o
întrerupere şi jalonează istoria în continuitatea ei; caracterul universal, pentru că este prezentă
peste tot şi în orice moment.
În cazul comunicării colective se vorbeşte despre comunicarea de masă şi, mai nou, despre
mass-media (mijloace de comunicare de masă). Între comunicare de masă şi mass-media nu
există o suprapunere totală de sensuri. Mai exact, când avem în vedere obiectul comunicării,
vorbim despre comunicare de masă, difuzare masivă (în engleză, mass communication), când
avem în vedere instrumentele, înţelegem tehnicile, mijloacele de difuzare, informare colectivă,
masivă sau de masă (în engleză, mass-media). Când avem în vedere produsele, ansamblul
mesajelor destinate unui mare public, vorbim despre comunicaţiile sociale, colective sau de masă,
mesaje de difuzare socială, colectivă sau de masă, adică, în engleză, mass communications.
Fenomenul complex al mass-media face obiectul diverselor ştiinţe, cum ar fi: sociologia,
mass-media, psihologia socială, lingvistica, cibernetica, teoria informaţiei, semiotica etc. În
definirea conceptului mass-media, trebuie să avem în vedere două aspecte esenţiale: ansamblul de
mesaje culturale difuzate pe scară de masă în condiţiile civilizaţiei tehniciste (drept conţinut) şi
mijloacele tehnice de creare, elaborare şi difuzare de mesaje (ca instrumente de comunicare de
masă).
”Componentele mass-media (radioul, televiziunea, cinematograful, cartea, marea presă,
discul, publicitatea etc.) se impun cercetării”15 din cel puţin două puncte de vedere: din punctul de
vedere al conţinutului şi din punctul de vedere al modelării conţinutului. Tehnicile moderne sunt
cele amintite mai sus, la care se pot adăuga şi telefonul, magnetofonul, casetofonul, iar mesajele
folosite sunt valori culturale preluate şi adaptate la limbajele de comunicare de masă.
14
Ibidem, p.150
15
Gina Stoiciu, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1981, p.16.

16
 Marshall McLuhan consideră că ”societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura
mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării”.
Mijloacele de comunicare de masă au o istorie destul de recentă, deoarece se bazează pe o
tehnologie modernă (tiparul, telegrafia, telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea,
internetul), pe o revoluţie industrială, dar şi pe apariţia unor organizaţii comerciale interesate atât
în producţia de masă, cât şi în difuzarea de masă, aducătoare de profit. Cel mai vechi mijloc de
comunicare de masă este presa (e vorba de presa modernă, care posedă toate posibilităţile pentru
apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă). Inventarea rotativei,
de exemplu, între anii 1860–1870 în Statele Unite ale Americii, în Anglia în Franţa, avea să
însemne imprimarea a 12.000–18.000 de exemplare pe oră. Cercetătorii consideră că vârsta de aur
a marilor cotidiene este aceea a anilor 1890–1920, marcată de apariţia unui mare număr de ziare
şi în tiraje impresionante.
Evident, secolul al XX-lea aduce o extraordinară diversificare a presei, atât în planul
tehnicii de imprimare, cât şi în cel al calităţii ziarelor, al comercializării şi difuzării lor.
Constatăm existenţa unei prese politice, a unei prese a elitelor intelectuale, a unei prese
specializate, a unei prese pentru femei, pentru copii, a unei prese literar-artistice etc.
O etapă importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne a fost determinată de
tehnologia electronică. Ea marchează apariţia telegrafului (inventatorul american S.F.B. Morse a
realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie, brevetat în 1840), a telefonului (în 1876,
omul de ştiinţă american Alexander Graham Bell a inventat telefonul), fonografului (Thomas
Edison, în 1877 şi-a patentat fonograful), radioului (brevetat în 1896, inventat de fizicianul italian
Guglielmo Marconi), cinematografului, televiziunii. Apariţia televiziunii este, desigur rezultatul
unui lung şir de invenţii în domeniul electricităţii, al radiofoniei şi cinematografiei, deci a unui
canal audio-video. Astăzi, televiziunea este prezentă în majoritatea ţărilor lumii, chiar şi în ţările
„lumii a treia”.
La toate acestea se adaugă o nouă cucerire a epocii moderne: calculatorul. Cu ajutorul lui,
informaţiile pot fi păstrate şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea
sa excepţională de a memora cantităţi imense de date, se modifică profund modalitatea de
comunicare, calculatorul căpătând un rol fundamental în evoluţia societăţii în general, a presei, în
special. Calculatorul devine nu numai o bancă importantă de date pentru ziare, ci şi un mod
modern de editare, prin prelucrarea ştirilor, punerea lor în pagină etc. Calculatorul posedă un

17
mare potenţial comunicativ, prin introducerea tehnologiei informatice care, în esenţa ei, este
comunicaţională. Procesul informatizării produce transformări substanţiale în sfera comunicării.
Se modifică mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscătorilor,
ceea ce provoacă o anumită inegalitate în procesul comunicării. În acelaşi timp, se observă
tendinţa de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-
o industrie a comunicării, adică de asigurare a accesibilităţii ei. În lucrarea lui Alvin Toffler, e
pusă următoarea întrebare: ”Va fi computerul eroul comunicării”? Răspunsul este fără echivoc:
”Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană, dar,
mai ales, în forme ale viitorului comunicaţional. La fel ca dialogurile platoniciene, poate nu va
formula concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale, aşa cum opera
filosofului antic devenea idealul limbii clasice greceşti. Tehnologia informaţională va da fiinţă
unei noi realităţi, existenţa artificială. Prin codurile şi limbajele sale, ea va aspira nu numai la
siguranţa şi destinderea sensurilor univoce, ci şi la participarea la procesul mai larg al
democratizării vieţii sociale”16.
Dacă adăugăm la toate acestea tehnologia mai nouă a Internetului, cu multiplele sale
posibilităţi de comunicare, vom fi de acord, împreună cu Alvin Toffler, că noul sistem mass-
media este un accelerator de powershift (putere în mişcare). Totul este ca între mijloacele
moderne de comunicare să existe o conlucrare complexă, pe diverse planuri.
1.3. Dimensiunea economică a comunicării
Comunicarea publică poate fi descrisă şi în termeni economici, cum sunt economie de
piaţă, cerere şi ofertă. În această piaţă se întâlnesc cererea şi oferta, au loc negocieri şi schimburi.
„Piaţa comunicării” este formată din piaţa informaţiei care cuprinde cererea de informaţie din
partea publicului şi piaţa interesului care cuprinde oferta asigurată de emiţători. Instrumentul de
schimb ca în orice piaţă este banul. „Pe piaţa interesului, rolurile de emiţător şi receptor se
inversează: emiţătorul este acela care solicită interesul publicului, iar publicul acordă sau nu
atenţie mesajelor”17. Jocul acesta dintre cerere şi ofertă determină raportul invers proporţional
dintre preţul de piaţă şi mărirea consumului. Piaţa comunicării poate să fie exclusiv
informaţională sau exclusiv a interesului, dar de cele mai multe ori are loc o combinaţie între cele
două.

16
Alvin Toffler, Powershift / Puterea în mişcare, Bucureşti. Editura Antet, 1995, p. 349
Isabelle Pailliart, Spaţiul public şi comunicarea,( trad.de Monica Mitarca, Beatrice Osanu şi Eduard Săvescu) Iaşi,
17

Editura Polirom, 2002, p.75

18
 Procesele de comunicare pot fi considerate cauze sau condiţii necesare ale schimbării, mai
ales când sunt gândite în termenii invenţiilor tehnologice sau socio-culturale. Un exemplu de
invenţie tehnologică este tiparul iar ziarul este de tip socio-cultural. Primul a fost inventat într-un
anumit loc si timp şi s-a răspandit în toată Europa şi mai departe prin intermediul călătorilor,
meşteşugarilor. Acesta a fost un proces de difuzare a unei inovaţii şi progresele ulterioare în
tehnologia tiparului au fost diseminate într-un mod asemănător. Ziarul ca aplicaţie a tiparului a
fost o invenţie mai târzie şi a depins de contextul politic şi social al Europei Occidentale la
începutul secolului al XVII-lea. Aceste doua procese au depins de deplasarea fizică a persoanelor
şi bunurilor. Ce este de reţinut că ceea ce se difuzeaza este o idee.
Mijloacele comunicării de masă au accelerat ritmul vieţii umane, de altfel şi comunicarea.
Presa de masă, cinematograful, radioul şi televiziunea au produs mutaţii culturale, sociale,
politice şi economice de o complexitate care constituie obiectul de interes pentru numeroase
studii. În anii 1970 televiziunea a atins nivelul de saturaţie, iar radioul acelaşi nivel cu un deceniu
şi jumătate mai înainte. Epoca mijloacelor de comunicare computerizate, a făcut să se vorbească
de multă vreme, despre o „societate a informaţiilor”. Dimensiunea economica a sistemului media
s-a născut ca activitate intelectuală şi ca o formă autorizată de producţie, dar, din secolul XIX, a
intrat în spirala industrializării şi comercializării: ea a devenit obiectul unei pieţe şi, respectiv,
industrii a produselor mass-media.
Lumea presei nu face excepţie de la legile economiei de piaţă, ea este dominată de goana
după noi pieţe şi de obsesia profitului. În calitatea ei de marfă culturală, presa apare sub forma
unor produse reproductibile, de tip aparte, care includ, în moduri diferite, o muncă artistică sau
culturală18. Aceste mărfuri au un caracter complex: ele apar simultan ca bunuri şi servicii; apar ca
produse autonome sau ca produse care necesită echipamente ajutătoare pentru a fi consumate
(aparate de radio, receptoare TV, pick-up-uri, casetofoane, aparate video, calculatoare, reţele
telematice etc.); sunt bunuri care sunt destinate unui consum colectiv sau unui consum individual;
apar ca opere de autor sau ca produse anonime; sunt valori imediat perisabile (ştirile radio şi TV)
sau valori cu o durată mai mare de consum (revistele specializate, filmele documentare).
Majoritatea bunurilor generate de industriile mass-media sunt bunuri perisabile, a căror
valoare de consum se deteriorează foarte repede şi care trebuie înlocuite permanent cu alte bunuri.
Această caracteristică are mai multe consecinţe. Pentru că mărfurile mass-media sunt perisabile,

18
Mihai Coman, Introducere în Sistemul Mass Media, Iaşi,Editura Polirom, 2004, p.56

19
ele trebuie produse în flux constant, astfel încât piaţa să nu cunoască sincope, momente de lipsă a
unor asemenea mărfuri.
Pentru ca producţia de bunuri mass-media să fie continuă, distribuţia trebuie să se facă în
mod neîntrerupt, pe o piaţă întinsă (număr mare de cumpărători), capabilă să poată absorbi într-un
timp cât mai scurt mărfurile respective. Deoarece valoarea lor se pierde, produsele mass-media
trebuie realizate şi distribuite la preţuri convenabile. Fiind perisabile, produsele mass-media nu
pot fi stocate (cu unele excepţii).
Ştirile, manifestările sportive, jocurile, dezbaterile, spectacolele sunt legate de actualitatea
imediată, stocarea şi distribuirea lor tardivă le reduce valoarea şi şansele de vânzare pe piaţa
bunurilor mass-media. În sistemul mass-media, pot fi stocate, pentru a fi distribuite ulterior,
bunurile produse de alte industrii culturale ca filmele, piesele de teatru, muzica. Perisabilitatea
bunurilor mass-media face ca reacţiile şi comportamentul consumatorilor să devină factori
esenţiali în asigurarea succesului comercial al unui asemenea produs.
Consumatorul poate decide dacă: va investi un anumit capital (financiar sau de altă natură)
pentru un produs mass-media sau pentru alt tip de produs; va opta pentru unul sau altul dintre
diferitele tipuri de mass-media (poate citi un ziar, poate asculta o emisiune la radio, poate privi un
program la televizor); va alege, în interiorul unui anumit canal, între mai multe tipuri de produse;
între diferite ziare sau articole din acelaşi ziar, între diferite posturi de radio sau de televiziune şi
între diferite emisiuni ale aceluiaşi post.
Datorită înmulţirii produselor mass-media (saturarea pieţei) şi posibilităţii de a circula
rapid de pe un post pe altul (sistemele de telecomandă), apare o mobilitate a publicului. Acesta
caută emisiuni interesante, utilizează practici selective, structurate de diverse centre de interes.
Anumite categorii de populaţie utilizează şi diverse strategii şi tactici de raportare la mass-media.
Evoluţiile gusturilor şi nevoilor publicului nu pot fi prevăzute cu uşurinţă, deci
întreprinderile de presă scrisă, radio sau televiziune nu pot stabili politici de producţie pe termen
lung. De aceea, industria presei este preocupată, mai mult decât celelalte industrii, să limiteze
costurile de producţie, să găsească soluţii alternative de finanţare şi să lărgească permanent aria
de distribuţie.
În literatura de specialitate managementul performanţei este un subiect larg dezbătut.
Pentru organizaţiile româneşti managementul performanţei este încă un subiect teoretic, dar în
companii, firme multinaţionale, managementul performanţei a fost aplicat practic. Companiile

20
evolueaza sub „semnul legilor economice ale pieţei; marketingul este singura direcţie de
comunicare externă, şi aceea desfăşurată unilateral”19. Comunicarea internă trebuie considerată
un instrument important pentru managementul performanţei. Comunicarea managerială
permanentă în cadrul organizaţiei este alături de motivarea angajaţilor veriga cheie în obţinerea
performanţelor propuse. Lucrul aceste este valabil în orice tip de firmă cu orice configuraţie şi
indiferent de mărime.
În concluzie putem vorbi de dimensiunea economică a comunicării de masă, a sistemului
mass media, socială, organizaţională.
1.4. Ştiinţa comunicării
Această disciplină, ştiinţa comunicării, a fost deja consacrată în mediul ştiinţific şi
universitar. Pentru a face din comunicare un obiect de studiu, este nevoie de o multitudine de
abordări disciplinare pentru a o studia complet.
În studiul comunicării sunt două orientări. Prima orientare, vede comunicarea ca pe o
transmitere de mesaje20. Ea este interesată de modul în care emiţătorii şi receptorii codifică şi
decodează mesajele, de modul în care transmiţătorii folosesc canalele şi mijloacele de
comunicare. Comunicarea apare ca un proces prin care o persoană influenţează comportamentul
sau gândirea altei persoane. A doua orientare înţelege comunicarea ca producţie şi schimb de
semnificaţii21. Ea este preocupată de rolul textelor în cultura noastră.
Pentru aceasta, şcoala, studiul comunicării îl reprezintă studiul textului şi al culturii. Ca
atare metoda lor de studiu este semiotica (ştiinţa semnelor şi semnificaţiilor).
Având în vedere cele de mai sus John Fiske numeşte prima orientare “şcoala –proces”
care se inspiră din ştiinţele sociale şi mai ales din psihologie şi sociologie, ocupându-se de actele
de comunicare iar cea de-a doua “şcoala semiotică” care se inspiră cu predilecţie din lingvistică
şi sfera artei având ca obiect operele de comunicare.
Aceste două şcoli interpretează diferit definiţia dată comunicării ca interacţiune socială
prin intermediul mesajelor. Pentru şcoala-proces interacţiunea socială este un proces prin care se
creează o legătură între două persoane, modificând una alteia comportamentul, starea mentală sau
reacţiile emoţionale. Semiotica defineşte interacţiunea socială ca fiind ceva care constituie
individul ca membru al unei anumite culturi sau societăţi.
19
Adela Rogojinaru, Comunicare şi Cultura organizationala:idei si pratici in actualitate, Bucureşti,EdituraTritonic,
2009, p. 68
20
John Fiske, op.cit. p.16
21
Ibidem

21
 Cele două şcoli diferă şi de modul înţelegerii a ceea ce constituie un mesaj.”Şcoala –
proces percepe mesajul ca un lucru transmis prin procesul de comunicare iar semioticienii văd
mesajul ca pe o construcţie de semne care, prin intermediul interacţiunii cu ceilalţi receptori,
produce înţelesuri”22. În cazul acesta emiţătorul nu mai joacă un rol important ci textul şi modul
în care este descifrat. Cititorul aduce cu sine ceva din experienţa culturală în legătura cu codurile
şi semnele care compun textul. J.Fiske recomandă ca în abordarea problemei comunicării să se
ţină cont de ambele şcoli.
„Proces practic prin definiţie, comunicarea este puţin abordată sub raport teoretic. Ea este
mult prea absorbită de semnificaţia sa practică pentru a mai găsi energie şi pentru demersul
teoretic”23.
Ştiinţa comunicării studiază circuitele profesionale şi instituţionale ale informaţiei, fie că
această informaţie este destinată publicului în general sau unui public specializat. Această ştiinţă
face parte dintr-un domeniu vast dar totuşi un domeniu limitat. De-a lungul timpului s-au
dezvoltat o diversitate de concepţii şi modalităţi de întelegere şi explicaţie ale comunicării. Ele
pot fi subsumate unor tipologii generale de studiu ale comunicării şi informaţiilor.
Modul de abordare a ştiinţei comunicării seamănă cu abordarea definirii comunicării, după
cum arată James A. Anderson, în Communication theory: Epistemological foundations care
analizând un număr de şapte lucrări dedicate acestui domeniu constată că ele enumeră 249 de
„teorii” distincte, 195 apărând doar în una din cele şapte şi doar 18 sunt incluse în mai mult de
trei cărţi. Domeniul cercetării comunicării are o seamă de subdomenii cu o relaţie relativ mică
sau deloc între ele. Acest fapt ne arată lipsa unui canon teoretic general acceptat şi al unei
referinţe generale. Un motiv al acestei „insularizări” a cercetării comunicării este dată de faptul că
deşi ca preocupare ea există din cele mai vechi timpuri, ca domeniu distinct de cercetare s-a
format din mai multe surse teoretice, din discipline ce nu par a avea legătură una cu alta, cum ar fi
matematica, ingineria, psihologia sau chiar zoologia. Robert T. Craig arată că disciplina care este
comunicarea, iniţial a încercat să se instituie ca un loc multidisciplinar al „reglărilor pentru toate
aceste discipline”.
Robert T. Craig urmându-l pe John D. Peters arată că cercetarea comunicării a fost
sărăcită parţial şi din cauza că ea a fost instituţionalizată ca disciplină academică ce revendică

22
Idem, pp.17-18
23
Paul Dobrescu, Alina Bărgăoanu, Nicoleta Corbu, Istoria Comunicării, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2007,
p.23

22
întreg domeniul comunicării sub tutela sa. „Teoriile referitoare la comunicare sunt preluate din
diverse domenii în care ele au apărut, ele fiind catalogate într-un eclectism steril în manualele de
comunicare”24. Această preluare în fapt nu înseamnă un progres în studiul comunicării, ci prin
desprinderea din contextul lor original ele devin neproductive, fiind simple fişe de catalog.
Interdisciplinaritatea şi transdisciplinaritatea au fost împrumutate ca practici pentru a crea un
domeniu unitar şi coerent, dar ele au fost împrumutate pentrua susţine proiecţiile şi statusul
instituţional al disciplinei comunicării şi nu pentru a crea un miez coerent şi distinctiv al teoriei
comunicării.
Desigur, au existat şi există încercări de a găsi un temei comun al cercetărilor, cel mai
celebru demers în acest sens fiind cel a lui Frank Dance, care trece în revistă 95 de definiţii ale
comunicării în lumina a ceea ce se înţelege prin concept în filosofia ştiinţei, distingând 15
componente conceptuale:
(1) schimb verbal de gânduri sau idei;
(2) proces prin care noi îi înţelegem pe alţii şi alternativ, ne străduim să fim înţeleşi de ei;
(3) interacţiune (chiar la nivel biologic);
(4) proces care ia naştere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a acţiona efectiv şi de a
apăra sau întări eul;
(5) proces de transmitere a informaţiilor, a ideilor, emoţiilor sau priceperilor prin folosirea
simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.);
(6) transfer, schimb, transmitere sau împărtăşire;
(7) proces care uneşte părţile discontinue ale lumii vii;
(8) proces care face comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora;
(9) totalitatea mijloacelor de transmitere a mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon,
telegraf, radio, curieri);
(10) proces de îndreptarea a atenţiei către o altă persoană în scopul reproducerii idelor;
(11) răspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la un stimul;
(12) transmitere a informaţiei (care constă în stimuli constanţi) de la o sursă la receptor;
(13) proces prin care o sursă transmite un mesaj către un receptor cu intenţia de a-i
influenţa comportamentele ulteriore;

24
John Fiske, op.cit. p.26

23
 (14) proces de tranziţie de la o situaţie structurală în general la o altă situaţie, aflată într-o
formă perfectă;
(15) mecanism prin care se exercită puterea”25.
Această enumerare a sensurilor conceptului de comunicare, în fapt, nu argumentează ideea
că am fi în prezenţa unei teorii a comunicării sau a unui concept unic al comunicării, ci mai
degrabă o teoretizare a acesteia ca relativă la o mulţime de concepte, după cum susţine însăşi
autorul.
Împotriva perspectivei fragmentării teoriei comunicării în teorii ale comunicării, şi că
cercetarea comunicării nu se prezintă ca un domeniu coerent şi unitar, s-au ridicat obiecţii
susţinându-se unitatea domeniului în perspectiva cercetării şi ca atare a existenţei unei ştiinţe a
comunicării şi nu a unor ştiinţe ale comunicării. J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen
nu sunt de acord cu pluralul ştiinţele comunicării şi a însuşirii eclectice a cunoştinţelor despre
feluritele modalităţi de comunicare. „Ei îşi propun să destrame această falsă presupunere” 26
printr-o definire a ştiinţei comunicării ca ştiinţa care studiază circuitele profesionale şi
instituţionale ale informaţiei, „fie că această informaţie este destinată publicului în general sau
unui public specializat”27. Această definire a domeniului comunicării este, după cum însuşi autorii
o recunosc, una de temperare a vastităţii domeniului.
O atitudine oarecum asemănătoare, dar fără a fi atât de drastic în aprecieri o are şi Robert
T. Craig, care după o analiză a domeniului comunicării, a situaţiei în care acesta se află şi a
motivelor care au condus la afirmaţii care contestă existenţa un domeniu, a unei teorii a
comunicării, a ştiinţei comunicării propune o modalitate în care s-ar putea vorbi de o teorie a
comunicării ca domeniu dialogal-dialectic bazat pe două principii: un metamodel constitutiv al
comunicării şi o concepere a teoriei comunicării ca metadiscurs practic înăuntrul unei discipline
practice.
Încercarea este una praxiologică, luând în considerare acţiunea comunicativă şi condiţiile
de eficacitate a acesteia, sens în care Craig vorbeşte de o „interpretare pragmatică ce nu respinge,
în mod necesar, alte modele iar modelul stiinţei comunicării este un „metamodel ce deschide un
spaţiu conceptual în care diferitele modele teoretice ale comunicării pot să interacţioneze. Mai
mult, el nu vede în opoziţia dintre modelele constitutive ale comunicării şi cele informaţionale o

25
John Fiske, op.cit. p.34
26
Ibidem
27
Ibidem, p.38

24
concurenţă, iar definirea comunicării ca o alegere binară între cele două modele, şi modelul
constitutiv şi cel informaţional sunt consecvente, aflându-se într-o opoziţie dialectică.
Cercetarea şi teoretizarea comunicării sunt marcate de şapte tradiţii, constată Robert Craig.
Aceste şapte tradiţii prezintă asemănări în ceea ce priveşte conţinutul teoriei comunicării, dar
prezintă diferenţe în modul de abordare a domeniului. Astfel avem:
- tradiţia retorică care teoretizează comunicarea ca fiind artă practică a discursului;
- tradiţia semiotică ce vede comunicarea ca mediere intersubiectivă cu ajutorul semnelor;
- tradiţia fenomenologică pentru care teoretizarea comunicării este teoretizarea experienţei
diferenţei şi a dialogului;
- tradiţia cibernetică unde comunicarea este teoretizată ca şi proces informaţional;
- tradiţia socio-psihologică sau a psihologiei sociale care teoretizează comunicarea ca
proces al expresiei,
- tradiţia socioculturală unde comunicarea este teoretizată ca proces simbolic ce produce şi
reproduce modelele socioculturale împărtăşite;
- tradiţia critică pentru care comunicarea autentică apare doar în procesul reflecţiei
discursive.
Abordarea teoretică a comunicării poate fi făcută din multe perspective ştiinţifice şi
filosofice, aşa cum reiese şi din practica istorică, perspective care pot fi, la rândul lor, abordate
metateoretic ca moduri de a vorbi despre comunicare. Astfel, teoria comunicării se prezintă ca o
practică comunicaţională ce conduce către un discurs normativ, ce coordonează şi reglează
activitatea de comunicare, constituind şi dirijând practica comunicaţională.
Un model al comunicării sau o teorie a comunicării este o perspectivă asupra acestui mod
de a fi uman, care scoate în evidenţă anumite aspecte ale procesului; un metamodel al comunicării
sau o metateorie a comunicării ilustrează modelele de comunicare ca modele diferite de
constituire a comunicării într-un discurs despre discurs, în contextul unei practici
comunicaţionale.
Comunicarea nu este doar ceva ce noi facem şi ceva la care noi ne referim în mod reflexiv.
Domeniul comunicării ca domeniu unitar, şi ca atare o teorie a comunicării se poate naşte, după
cum arată James A. Anderson, dând voce preocupărilor diverse referitoare la domeniu, înăuntrul
unei cercetări interdisciplinare.

25
 Cunoaşterea tradiţiilor din domeniul comunicării şi nu respingerea sau ignorarea punctelor
de vedere formulate în tradiţie, intersecţia dintre aceste tradiţii pentru a corecta erorile, a clarifica
problemele, conduc discuţia la un nivel mai adânc ce poate fi realizat într-un metamodel al
comunicării ce se constituie într-o teorie epistemologică a comunicării, în sensul studiului
principiilor, metodelor, ipotezelor, rezultatelor soluţiilor şi practicii diverselor tradiţii.

II. Noţiuni fundamentale de comunicare politică

Definirea comunicării politice

26
 Cea mai simplă şi eficace metodă de explicitare a unui concept presupune ca prim pas
formularea unei definiţii prin exemplificare, altfel spus, indicarea câtorva obiecte care formează
sfera acestuia. În acest sens, se poate spune că fenomenul comunicării politice subsumează
discursurile şi mitingurile electorale, prezentarea programelor politice, interviurile acordate de
demnitari cu privire la problemele de interes public, (dintr-o perspectivă anume) sondajele
electorale, difuzarea unor comunicate de presă sau desfăşurarea unor conferinţe de presă,
dezbaterea moţiunilor de cenzură, (într-o oarecare măsură) exercitarea dreptului de vot, discuţiile
purtate de un deputat cu cetăţenii în cadrul audienţelor săptămânale etc., având drept instanţe
(arbitrare) discursul rostit la data de 17 decembrie 2003 de preşedintele Jacques Chirac cu privire
la principiul laicităţii în Republica Franceză, emiterea de către Direcţia de relaţii cu mass-media a
PSD a comunicatului de presă „Theodor Stolojan îşi pregăteşte psihologic eşecul în alegerile
viitoare“ din 21 decembrie 2003, declaraţia lui dezbaterea şi adoptarea programului de guvernare
al Partidului Democrat la Conferinţa Naţională Anuală din 29 august 2003, prezentarea ofertei
PNŢCD în domeniul administratiei publice locale pentru alegerile din 2004 etc., etc.
Evident, definiţia extensională de mai sus nu clarifică pe deplin aria de aplicabilitate a
termenului în cauză. Ca orice fenomen social, comunicarea politică se întrepătrunde cu
nenumărate alte fapte sociale, cele mai multe dintre ele fiind la fel complexe şi dificil de
determinat. Spre exemplu, sub un anumit raport, exercitarea dreptului de vot este o formă de
comunicare politică – aplicând ştampila pe buletinul de vot, cetăţeanul transmite o informaţie
legată de preferinţele sale electorale –, însă, sub un alt raport, ea transcede comunicării politice.
Mai exact, o dată cu exercitarea dreptului de vot, cetăţeanul contribuie la constituirea unui fapt
instituţional – delegarea puterii politice unui candidat independent, unui partid sau unei alianţe de
partide – şi, astfel, realizează mai mult decât o comunicare. Prin urmare, în lipsa unui criteriu
suficient de riguros, este greu de stabilit în ce măsură unul şi acelaşi fapt social ţine de sfera
comunicării politice sau depăşeşte această sferă28.
Dacă am defini comunicarea politică drept formă de comunicare realizată de către
„politicienii de profesie“ am păcătui atât prin circularitate, cât şi prin inadecvare. Astfel, un
ministru se angajează într-o comunicare politică în cadrul şedinţelor de guvern, dar nu şi în
discuţiile de seară purtate în familie. Pe de altă parte, fiecare cetăţean (major) – ca beneficiar al
unor drepturi civile – se poate implica într-o comunicare politică, fără a face politică militantă, ca

28
Pierre Zemor, Comunicare publică, Editura Institutului European, Bcureşti, 2003., p. 134

27
membru al unei formaţiuni politice. Prin urmare, nu atât statutul comunicatorilor, cât contextul şi
intenţiile asumate ne îndreptăţeşte să calificăm o formă de comunicare ca fiind politică.
Pentru a ajunge la un înţeles acceptabil al noţiunii de comunicare politică, ni se pare
potrivit să asumăm, dintru început, câte o definiţie clară pentru noţiunile „comunicare“ şi
„politică“.
Din multitudinea definiţiilor date comunicării (umane), cea mai potrivită ni se pare a fi
aceea care o tratează drept acţiune colectivă semiotică. În lumina acestei definiţii succinte, pot fi
susţinute următoarele patru afirmaţii29:
(a) Sfera comunicării cuprinde doar comportamente proprii fiinţei umane, manifestate în
contextul (re) cunoaşterii şi respectării unor reguli, aplicării unor criterii, urmării unor instrucţiuni
etc. Alegând să se comporte într-un anumit fel, oamenii optează să se angajeze în anumite practici
sociale, manifestându-se ca persoane raţionale, înzestrate cu voinţă liberă şi responsabile pentru
efectele acţiunilor săvârşite.
(b) Comunicarea este un act compus, între elementele sale subzistând un „raport de
cooperare pozitivă sau negativă“, în sensul că unele subacte determină, înlesnesc, îngreunează sau
zădărnicesc celelalte subacte.
(c) Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este un fapt social sau colectiv; ea nu
poate fi practicată în mod solitar, ci numai împreună cu ceilalţi. Nimeni nu poate spune
„comunicarea mea“, ci doar „comunicarea noastră“.
(d) Comunicarea necesită folosirea semnelor, id est a obiectelor fizice şi perceptibile care
trimit la alte obiecte (fizice sau abstracte) în virtutea unor convenţii sociale recunoscute de
membrii unei comunităţi. Este de reţinut faptul că utilizarea semnelor este o condiţie necesară,
însă nu şi suficientă a comunicării. Pe de o parte, este de neconceput un proces de comunicare în
care să nu intervină diverse categorii de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri). Pe de altă
parte, este foarte posibil să fie utilizate semne, cum ar fi interpretarea norilor negri de pe cer ca
semne ce prevestesc iminenţa ploii sau interpretarea respiraţiei agonice a unui muribund
inconştient ca semn al iminenţei morţii, fără a realiza o comunicare.
Conceptul de politică a fost supus la atât de multe şi rafinate analize în „ştiinţele politice“
încât înţelesul acestuia pe care îl vom adopta în limitele acestui curs va părea, în mod fatal, foarte

29
Andrei Stoiciu, Comunicarea politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 14

28
frust30. Totuşi, nutrim speranţa că definiţia asumată nu va fi de natură să cauzeze confuzii
regretabile.
Într-o primă aproximaţie, s-ar putea spune că politica vizează toate acţiunile de organizare
şi conducere a unei societăţi umane, acţiuni care au drept finalitate stabilirea, menţinerea sau
modificarea ordinii sociale. Existenţa unei ordini sociale incumbă existenţa unor agenţi de ordine,
care îşi propun să determine într-un sens specific opiniile, valorile, atitudinile, convingerile sau
comportamentele semenilor lor. Or, nimeni nu poate izbuti să exercite o influenţă (afectivă,
cognitivă sau comportamentală) asupra celorlalţi decât dacă se bucură în raport cu aceştia de o
anumită autoritate.
Urmându-l pe Max Weber, vom spune că această autoritate poate fi tradiţională sau
naturală (cum ar fi aceea care se manifestă în sânul unei familii), charismatică (dacă are drept
sursă calităţi personale remarcabile: inteligenţă, putere de convingere, forţă de seducţie etc.) sau
funcţională / profesională (atunci când se bizuie pe competenţa şi calificarea de specialitate
socialmente dovedite). Apelând apoi la o distincţie interesantă propusă de J.M. Bochenski, vom
spune că avem de-a face cu o autoritate epistemică, dacă este vorba de acceptarea adevărului unei
clase de propoziţii, respectiv cu o autoritate epistemică, dacă este cazul impunerii unei clase de
directive31.
Indiferent dacă este epistemică sau deontică, autoritatea poate fi exercitată prin coerciţie
sau prin persuasiune. Dacă în impunerea influenţei pot fi folosite mijloace punitive legitime,
avem de-a face cu o relaţie de putere, iar dacă influenţa se realizează exclusiv prin câştigarea
adeziunii subiectului (prin manipulare emoţională ori prin convingere raţională), vorbim de o
autoritate în sens restrâns. Politica este câmpul de manifestare a relaţiei de putere şi presupune
utilizarea statului (de drept) ca instrument de impunere (eventual prin forţă) a unor valori şi
moduri de comportament la nivelul unei întregi comunităţi, în scopul implementării unei ordini
sociale care este socotită în cel mai înalt grad dezirabilă.
Dintre cele patru modele posibile de combinare a puterii cu autoritatea (în sens restrâns)32
– putere şi autoritate, putere fără autoritate, autoritate fără putere şi nici putere, nici autoritate –
doar primul ni se pare a fi dezirabil şi el caracterizează spaţiul democratic european. În aceste

30
Printre altele, nu considerăm necesară în acest context prezentarea distincţiei politics-policy, care s-a impus în
literatura politologică anglo-saxonă.
31
Camelia Beciu, Comunicare politică, Editura Comunicare, Bucureşti, 2002, p. 27
32
Constantin Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 11

29
condiţii, comunicarea politică la care ne vom referi va fi indisolubil legată atât de mijloacele
coercitive de exercitare a puterii, cât şi de metodele de persuadare a subiecţilor puterii.
O dată definite conceptele cheie de comunicare şi politică, putem trece la „fuzionarea“
lor, sub forma noţiunii de comunicare politică. În acest sens, comunicarea politică poate fi văzută
în două ipostaze distincte, însă strâns corelate:
- acţiune colectivă semiotică ce se realizează în contextul organizării şi conducerii unei
societăţi (id est în contextul manifestării relaţiei de putere), respectiv
- act de exercitare a puterii prin folosirea exclusivă a semnelor.
În ambele variante, comunicarea politică apare ca un act politic aparte, subiacent altor
acte politice (promulgarea unei legi, demiterea unui guvern, investirea unui preşedinte etc.), pe
care le condiţionează în mod necesar. Printre rezultatele comunicării politice nu pot fi înscrise
decât efectele care decurg doar din utilizarea semnelor, efecte care sunt tratate, apoi, ca mijloace
de atingere ale unor alte obiective.
Două poziţii extreme se cer, aşadar, evitate în delimitarea sferei comunicării politice: una
care extinde această sferă la întreaga activitate politică (uitându-se faptul că acţiunile politice
conţin şi subacte care ies din limitele comunicării), iar cealaltă care restrânge aceeaşi sferă la un
obiectiv mult prea specific, cum ar fi strategiile de câştigare a alegerilor (neţinându-se cont de
faptul că organizarea şi conducerea unei societăţi, politica, nu se rezumă la câştigarea puterii).
Ambele poziţii par să fie îmbinate într-o conjuncţie paradoxală de către Andrei Stoiciu. Pe
de o parte, înţelesul larg al conceptului de comunicare politică este asumat în următorul fragment:
„Comunicarea politică include procedurile, normele şi acţiunile prin care este folosită şi
organizată informaţia politică. Comunicarea politică nu înseamnă numai tipărirea afişelor
electorale sau înregistrarea intervenţiilor televizate ale unui candidat; ea include toate acţiunile de
recrutare de personal, de concepţie, de anchetă, de marketing, de evaluare strategică, de grafică,
de analiză a peisajului audio-vizual, de calcul financiar, de pregătirea răspunsurilor care preced
[…] tipărirea afişelor electorale sau intervenţia unui candidat pe un post de televiziune“ 33. Pe de
altă parte, subtitlul cărţii – Cum se vând idei şi oameni – şi însuşi conţinutul lucrării mărginesc
comunicarea politică la acţiunea de câştigare a puteri (politice), potrivit unei definiţii restrânse a
marketingului: „Vinde cât mai bine ceea ce ai produs!“.

33
Ibidem, p. 14.

30
 Întrucât conceptul de comunicare politică este „concurat“ în lucrările multor teoreticieni
de conceptul mult mai „actual“ de marketing politic, se cuvine să operăm şi aici o distincţie
minimală.
Constatăm, înainte de toate, că promotorii conceptului de marketing politic nu îi dau
acestuia acelaşi conţinut. În lucrarea Marketing politic şi electoral, coordonată de Bogdan
Teodorescu, marketingul politic este definit ca ansamblu de tehnici care are drept obiective: (i)
adaptarea imaginii unui candidat în funcţie de electoratul vizat“, (ii) cunoaşterea candidatului de
un număr cât mai mare de electori şi (iii) crearea diferenţelor dintre candidat şi contracandidaţii
săi34. Pentru Cristina Pripp, „studiile de marketing politic reuşesc să previzioneze intenţiile de vot,
motivaţiile comportamentului politic, mentalităţile, modurile de a percepe, precum şi analiza
contextelor prezente şi viitoare“, „strategiile de marketing politic încearcă să optimizeze
capacitatea de atracţie exercitată asupra electoratului de personalităţi ale vieţii publice, partide sau
mişcări politice“, iar „cercetarea de marketing politic identifică cele mai eficiente căi prin care
oamenii politici pot ajunge la sufletul electoratului“. Dedicând prima parte a excelentei sale
lucrări Communication et marketing de l’homme politique etapelor constituirii marketingului
politic american, Philippe J. Maarek tratează marketingul politic ca pe o formă fundamentată
ştiinţific de comunicare politică, ce presupune conceperea şi utilizarea unor strategii şi tehnici de
câştigare a alegerilor. În fond, finalitatea marketingului ar fi adăugarea unei valori simbolice cât
mai mari la valoarea de întrebuinţare potenţială a produsului pentru a-i incita pe clienţi la
cumpărarea lui. Prin specificare, marketingul politic ar avea drept scop mărirea valorii simbolice
a omului politic pentru determina „cumpărarea“ – mai exact, votarea – acestuia35.
Trecând cu vederea unele formulări neclare (spre exemplu, nu ştim ce ar putea să însemne
ajungerea la „sufletul electoratului“), am putea conchide că marketingul politic revine la o formă
specializată de comunicare politică (condusă de comunicatori profesionişti) ce este axată pe
câştigarea alegerilor. În această accepţiune, marketingul politic ar fi o specie a comunicării
politice, aceasta din urmă „acoperind“, în plus, interacţiunile semiotice (de ordin politic) petrecute
în afara campaniilor electorale.
În ce ne priveşte, conform titlului asumat pentru acest curs, ne vom ocupa în cele ce
urmează atât de actele de comunicare specifice campaniilor electorale (de câştigare a puterii
politice), cât şi de actele de comunicare aferente perioadei de exercitare a puterii politice.
34
Bogdan Teodorescu (ed.), Marketing politic şi electoral, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001, p. 19.
35
Ibidem,, p. 20.

31
 III. Reprezentarea mediatică a liderului politic

Studiind strategiile marketingului politic contemporan, am putea compara actorul politic

cu o „ofertă” politică, construită în conformitate cu profilul şi exigenţele pieţei electorale.
Politicianul devine, astfel, un „personaj” pozitiv, care trebuie să se implementeze în memoria

32
colectivă a corpului electoral. Obiectivul memorizării subiectului politic poate fi realizat, însă,
datorită fixării în anumite unghiuri de vizibilitate a „ofertei” în respectivul spaţiu politic. Din
acest moment, putem vorbi despre un „nou” personaj proiectat de actorul politic – unul care îl
completează pe acesta din urmă sau îl deturnează, îl distruge prin muşamalizarea unor calităţi
reprobabile. În această ordine de idei, personajul nou proiectat poate fi definit ca o imagine
publică a liderului politic. Imagine, care va avea drept scop final sporirea „comercializării”
actorului politic pe piaţa electorală36.
Cercetând imaginea liderului politic ca pe un fenomen integru şi evoluativ, vom stărui
asupra identificării funcţiilor vitale ale imaginii liderului politic în contextul lansării acestuia în
cursa electorală. Politologul Gh. Pocepţov propune următoarea formulă a strategiei de proiectare
a imaginii politice:
a. funcţia de identificare sau individualizare;
b. funcţia de idealizare sau de accentuare;
c. funcţia de contrapunere.
Etapa de individualizare a subiectului politic presupune „recunoaştere” acestuia în mediul
social din care face parte şi din care urmează să „se desprindă” pentru a tranziţiona din clasa
guvernanţilor în cea a guvernanţilor. În acest sens, procesul de individualizare implică
descoperirea şi mediatizarea unor trăsături distincte ale actorului politic, care îi caracterizează
personalitatea atât în anturajul familial, cât şi în cel politic sau de afaceri37.
Etapa de accentuare se identifică cu idealizarea unor virtuţi proprii iminentului concurent în
cursa electorală: profesionalismul, competenţa, voinţa politică, coerenţa mesajului şi acţiunilor38.
Funcţia de contrapunere este cea mai eficace şi, deci, preponderentă în perioadele pre-
electorale şi cele electorale. Eroul pozitiv este uşor depistat pe fundalul eroului negativ.
Dihotomiile „democrat-totalitar”, reformator-antireformator”, „tânăr, energic – bătrân, ramolit,
depăşit de timp”, corupt-decent”, „creştin-ateu” servesc drept axe mediatice în timpul campaniilor
electorale, în speţă, ale războiului „publicitar” dintre concurenţii electorali39.
Apelând la tradiţiile marketingului politic francez, edificator în această ordine de idei devine
aşa-numitul joc al publicităţii, inventat de Jacques Seqeula în timpul confruntărilor prezidenţiale
de la 1981. Acesta face o listă cu punctele forte ale lui V. Giscard (tânăr, inteligent, bun
36
Bogdan Teodorescu, op.cit, p. 88
37
Ibidem, p. 89
38
Ibidem, p. 89
39
Ibidem, p. 89

33
economist, preşedinte en-titre); apoi – una cu punctele slabe ale lui Mitterand (bătrân, demodat,
economist slab, etc.). Imaginea lui Giscard va fi gestionată pe toată durata campaniei conform
acestor parametri.
În altă ordine de idei, studiind procesul complex şi controversat al construcţiei imaginii
liderului politic, vom remarca, de asemenea, dubla influenţă – atât a factorilor intrinseci, care
relevă natura, spiritualitatea liderului politic, cât şi a factorilor extrinseci, adică:
• cererea electoratului;
• factorul demografic;
• factorul etno-psihologic;
• timpul.
Cercetând impactul factorilor demografic şi etno-psihologic asupra imaginii politice, am
putea sensibiliza ipoteza potrivit căreia într-un stat plurietnic acestora le revine, în deosebi, un rol
determinant.
Fiecare porţiune de segment electoral, în funcţie de cultura politică cu care este dotat,
devine vulnerabil la unul dintre factorii extrinseci evocaţi, cu excepţia factorului de timp, care
condiţionează racordarea imaginii politic la exigenţele acestuia40.
În contextul epocii sale orice lider politic are o optică proprie de percepere a lucrurilor şi
de expunere a personalităţii sale. Nici un actor politic nu ar putea fi apreciat obiectiv în cazul
neglijării contextului în care acesta guvernează sau aspiră la putere, deoarece anume acesta
impune un anumit comportament politic: fie că este vorba de epoca revoluţiilor burgheze, fie că
de epoca unor revoluţii democratice. Imaginea liderului politic este recepţionată de masele
electorale în funcţie de opţiunile şi cultura lor generală, inclusiv cea politică. O societate burgheză
elevată nu va accepta promovarea în ierarhia puterii a unui parvenit din păturile vulnerabile, tot
aşa cum o societate profund afectată de crize economice nu va promova în elitele guvernatoare un
lider „oligarh”41.
Abordat în plan multidimensional, fenomenul imaginii liderului politic nu poate fi tratat
separat de factorul psihologic, ce influenţează personalitatea actorului politic, care, la rândul său,
are un impact sesizabil asupra imaginii politice.
Pornind de la ipoteza avansată de americanul H. Lasswell (1963) omul aspiră la putere,
pentru că aceasta i-ar recupera un deficit al personalităţii. Complexul de subevaluare, paradoxal,
40
Andrei Stoiciu, op.cit., p. 65
41
John Keane, Mass-media şi democraţia, Editura Institutul European, Bucureşti, 2000, p. 47

34
devine un stimulent în conduita individului, determinându-l să adopte altă atitudine vis-a-vis de
elitele conducătoare şi anume una de „penetrare”.
În contextul celor menţionate anterior putem face distincţie între42:
- lideri afectaţi de complexul de auto-subestimare;
- lideri afectaţi de complexul de auto-supraestimare;
- lideri ce se auto-apreciază obiectiv, adică realişti.
Complexul de inferioritate, detestarea simptomatică a propriului Eu afectează activitatea
liderului politic, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional. De exemplu, Stalin, Lenin,
Nixon, Reygan, Hussein au fost afectaţi de complexul de auto-subestimare. Aceste personaje
politice îşi recuperau sentimentul de inferioritate odată cu fiecare repurtată, demonstrându-şi, în
primul rând, lor însuşi, că nu sunt nişte nulităţi în societatea pe care o reprezintă, apoi sugerându-
le aceasta şi maselor conduse.
După fiecare eveniment consumat, complexul de subestimare se reprofilează din nou,
stimulând deja elaborarea altor strategii pentru monopolizarea puterii. În context, am putea
constata prezenţa sindromului complexului de subestimare şi în cazul preşedintelui american G.
Bush. Şi aceasta din cauza unor crâmpeie din tinereţea acestuia, mai puţin favorabile opiniei
publice.
O altă categorie de lideri o constituie cei care, dimpotrivă, îşi supra-apreciază prestaţiile
faţă de comunitate. De regulă, aceştia suferă de sindromul „efectului invers”. În cazul în care
politica promovată de ei, ca fiind una de înaltă moralitate, este dezaprobată de opinia publică,
comportamentul acestor lideri devine imprevizibil.
A treia categorie de lideri politici o constituie liderii „realişti”, adică cei capabili să se
auto-aprecieze obiectiv. Politica internă şi politica externă promovată de asemenea conducători
nu-şi propune drept scop final propria auto-afirmare, ci abordarea complexă şi tranşantă a
problemelor contemporaneităţii. Asemenea categorie de lideri apreciază în mod obiectiv şi
valoarea prestaţiilor pe arena internaţională a omologilor săi. Privaţi de elementul nevrotic, liderii
realişti creează premise favorabile pentru menţinerea unui climat paşnic, echilibrat în spaţiile
geopolitice respective.

42
Jagues Gerstle, Comunicarea politică, Editura Institutul European, Bucureşti, 2002, p. 11

35
 Referindu-se la Eu-l sexual, vom menţiona că deocamdată nu există o statistică, care ar
atesta impactul patimilor sexuale ale unui lider politic asupra comportamentului şi capacităţilor
acestuia de a guverna. Deşi, în linii generale, ar fi greu de conceput ca un pedofil sau un
homosexual deconspirat, să se afle în fruntea unei guvernări. Deşi istoria atestă şi unele excepţii.
Este bine cunoscută abundenţa sexuală, aproape patologică, cu consecinţe dezastruoase a lui
Lavrentii Beria. De asemenea, în cartea sa „Viaţa dublă a unui dictator” istoricul german Lothar
Machtan susţine că Hitler ar fi fost homosexual.
O altă tendinţă de tratare a imaginii liderului politic – sub aspectul Eu-lui sexual – este
atestată în epoca leninistă şi cea stalinistă. Sexualitatea fiind considerată de creştinii ortodocşi ca
un mare păcat, ea nu reprezenta o valoare integrantă a modului sovietic de viaţă. Ambii lideri
aveau imagini „sexuale”. Deşi, Lenin era căsătorit, imaginea publică a Nadejdei Krupskaia era
totalmente lipsită de feminitate şi gingăşie. Conform acestui mit propagandistic soţia
conducătorului sovietic nu poate fi decât un „tovarăş de luptă”. Viaţa de cuplu nu completa nici
imaginea oficială a liderilor sovietici care s-au perindat la putere. Ceea ce sugerează ideea, că
liderul sovietic slujeşte numai poporului. E-ul familial constituie un element fundamental al
personalităţii oricărui lider politic.
Raporturile de familie, atmosfera creată în baza acestora – au un impact incontestabil
asupra formării complexe a unui potenţial actor politic. Spre deosebire de tradiţiile marketingului
politic american, care presupune şi transparenţa publică a unor scene din familiile prezidenţiale,
în contextul politicii moldoveneşti astfel de tendinţe lipsesc, poate chiar viceversa – deficitul de
informaţie despre membrii familiei prezidenţiale generează lansarea diferitelor zvonuri deseori
denigratoare la adresa acestora. Şi aceasta, probabil, din absenţa unor tradiţii sau a familiilor
elitare, care să se alterneze la guvernare, cum se întâmplă, bunăoară, în democraţiile monarhice.
Pe de altă parte, în perioada totalitarismului sovietic liderii politici erau promovaţi în exclusivitate
pe linie de partid şi rolul componentei Eu-ului familial era diminuat43.
Cercetând anumite aspecte ale Eu-lui liderului politic, Harold Lasswell (1977) confirmă în
lucrarea sa „Psichapatology and Politics”, că comportamentul politic reprezintă în esenţă o
materializare a intereselor personale. După Lasswell, actorul politic este sigur de faptul că
promovează interesele primordiale ale unei societăţi, adică îşi argumentează logic acţiunile sale.
De facto, acesta gestionează statul prin prisma intereselor personale, a motivaţiei „originare”, în

43
John Keane, op.cit., p. 37

36
primul rând, a celor care s-au format în copilărie în baza dintre membrii familiei. Acesta este un
„transfer” de motive personale de la obiectul familiei la obiectul social. Unii psihologi apreciază
comportamentul liderilor politici în funcţie de numărul copiilor educaţi în respectiva familie –
este unul singur, este primul sau ultimul copil născut în familie. Se consideră, bunăoară, că primii
feciori sau unicii se descurcă mai bine în situaţiile de criză, decât în cele ordinare44.
Eu-l social presupune compatibilitatea liderului politic cu omologii săi în contextul
anumitor circumstanţe. În funcţie de ponderea eu-lui social, un lider politic poate determina
balanţa puterilor pe scena politică internaţională45.
Eu-l psihologic este oglinda lumii lăuntrice a liderului politic – fantezia, visurile, iluziile,
conflictele interne trăite de acesta. După Freud, tot ce reprezintă „homo sapiens”, indiferent de
clasa socială din care descende, nu poate fi dotat cu imunitate ereditară împotriva conflictelor
neurotice, incomodităţilor de sorginte psihologică, care culminează uneori până la psihoze.
Regretă un lider politic propriile erori sau ia o atitudine superficială – toate aceste caracteristici
determină structura eu-lui psihologic46.
Eu-l conciliant presupune capacitatea liderului politic de a împăca părţile rivale, aflate în
conflict, de asemenea, capacitatea liderului de a exclude sau a preveni apariţia unor fisuri
conceptuale, dogmatice sau de orice alt ordin în relaţiile dintre actorii politici. Totodată, eu-l
conciliant sau „spărgătorul de conflicte” mai presupune capacitatea liderului politic de a adopta
decizii radicale în condiţii excepţionale şi influenţarea adversarilor politici până la convertirea
acestora în tabăra sa.
O altă categorie de psiho-sociologi încearcă să descopere o interdependenţă între
temperamentul natural şi tacticile politice pe care le adoptă liderul politic. Astfel, C. Gung
împarte personalităţile în două grupe – introvertiţii şi extravertiţii. Din prima categorie – adică,
„întorşi spre ei înşişi”, fac parte cei care sunt deschişi să asculte sugestiile altora, dar şi criticile la
care ar putea fi expuşi, solicită opinii, dar nu discută şi iau decizii categorice, câteodată aberante.
Una dintre trăsăturile dinstincte ale acestei categorii de lideri este maniera abordată de elaborare a
ideilor şi concepţiilor lor – rupţi de lume, ajungând să-şi exercite voinţa într-un stil destul de
tenace şi autoritar.

44
Ibidem, p. 39
45
Bogdan Teodorescu, op.cit, p. 95
46
Ibidem, p. 95

37
 Cei din grupa a doua „întorşi spre exterior”, cum ar fi Lenin, Hitler, de exemplu, - îşi
elaborează ideile în piaţa publică, sintetizând gândurile altora cu ale lor după o reţetă proprie. Mai
apoi reuşesc să le impună cu o mare abilitate maselor largi.
Oferind o tipologizare mai compactă spectrului de imagini politice, Eleri Sampson la
rândul său, propune un alt model de clasificare a imaginii politice:
• imaginea auto-percepută;
• imaginea percepută de mediul social;
• imaginea virtuală.
Prima categorie se referă la activităţile anterioare ale liderului şi, respectiv, auto-
aprecierea pe care şi-o face sie însuşi. Imaginea percepută reprezintă o sinteză a opiniilor
exprimate de cei din jur, echivalându-se, astfel, cu aşa-numitul fenomen al „poziţionării”, adică
ceea ce s-a filtrat prin conştiinţa electoratului, cristalizându-se în memoria acestuia şi
influienţându-i decizia de vot.
Imaginea virtuală, după E. Sampson, este imaginea ce urmează a fi racordată la exigenţele
electoratului. Conform dicţionarului explicativ, noţiunea „virtual” presupune cea ce există ca
posibilitate fără a se produce obligatoriu în fapt. Ca regulă, „unitatea de măsură” a imaginii
„virtuale” o constituie factorul profesional. Acesta reprezintă o sursă de informaţie
„nemediatizată” pentru public. Publicul fiind conştient de faptul, cum trebuie să-şi facă apariţia în
faţa sa un inginer, un businessman sau un diplomat de carieră. Potenţialii votanţi, desigur, ar
putea să nu intuiască culoarea ochilor, a părului sau conţinutul discursului politic cu care i se va
adresa subiectul electoral47.
Cunoscându-i, însă, ocupaţia de bază (meseria), publicul este capabil să-şi imagineze
apriori ţinuta vestimentară a actorului politic, care iată-iată va urca în scenă şi respectiv opţiunile
acestuia. În esenţă, este, de fapt, cel mai simplu, dar şi cel mai subiectiv criteriu de apreciere a
unui actor electoral.
Vestimentaţia, însă, vom remarca în context, constituie un element nu mai puţin important
în procesul de comunicare non-verbală cu masele decât comunicarea verbală. În scopuri de
persuasiune şi manipulare a unor segmente electorale actorul politic îşi poate schimba, la figurat
spus, redingota pe salopetă. O asemenea „convertire” vestimentară place poporului, în special,

47
Jagues Gerstle, op.cit., p. 13

38
segmentului electoral rural, care îşi creează iluzia că acesta este aproape de el, că se identifică cu
el48.
Dintr-o altă perspectivă, elaborarea imaginii strategice a liderului politic, care nu este
altceva decât imaginea plauzibilă a unui lider politic lansat în campania electorală, presupune
lansarea mai multor etape de „construcţie” electorală. Politologul rus A. Kovler propune
următorul model strategic de creare a imaginii politice în campania electorală49:
Perioada Strategia

18-8 luni .......... „acapararea” unui spaţiu în câmpul politic cu un anumit segment electoral

8-4 luni .............. investigarea pieţei electorale, evaluarea capacităţilor organizaţionale,

determinarea temelor centrale ale campaniei şi a sloganelor electorale; pregătirea pentru
elaborarea programului electoral

4 luni .............. lansarea candidatului şi mobilizarea potenţialilor aderenţi; acumularea

surselor băneşti

4-2 luni ................ „cucerirea” electoratului „fluid”, indecis la moment

2 luni-2 zile ........... neutralizarea campaniei de imagine a principalului adversar politic,
consolidarea „nucleului dur” de votanţi.
La rândul său, cercetătorul rus A. Jmârikov, referindu-se la strategiile de elaborare a
imaginii liderului politic, lansează un alt „algoritm” de influenţare a comportamentului electoral
şi a deciziei de vot a acestuia, care însumează de asemenea trei etape50:
Perioada Strategia

15 zile până la data desfăşurării alegerilor........... distribuirea „fluturaşilor” şi a fotografiilor

candidatului pentru a-l face mai bine cunoscut în rândurile potenţialilor votanţi:

48
Septimiu Chelcea, Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 70
49
Andrei Stoiciu, op.cit., p. 55
50
Ibidem, p. 56

39
 8 zile .................. amplasarea afişelor electorale, de dorit candidatul să fie surprins cu un
gest specific pe care îl repetă în timpul întâlnirilor electorale;

4 zile ................... declanşarea „furturilor informaţionale”, inclusiv 2 apariţii televizate cu

câte 10 minute fiecare şi 4 spoturi publicitare cu durata de 90 de secunde fiecare.
În plan comparativ, vom încerca în continuare să abordăm standardul american de
gestionare a campaniei de imagine în competiţiile electorale şi asimilarea unor elemente
strategice în contextul promovării unui subiect electoral în mediul politic moldovenesc.
Astfel, vom remarca arhitectura tridimensională a modelului american aplicat, în special, în
competiţiile prezidenţiale51:
A. Povestirea despre sine (despre respectivul candidat);
B. Anti-reclama politică;
C. Expunerea priorităţilor din programele electorale.
Angrenarea în competiţia electorală a unui candidat mai puţin cunoscut corpului electoral
presupune deplasarea unor accente strategice reliefate în modelul de mai sus:
A. Problemele cu care se confruntă societatea;
B. Accentuarea părţilor slabe ale adevărului.
Anti-reclama politică comportă un impact serios asupra conştiinţei electoratului. Aşa
încât subiectul politic mai „agresiv”, mai dur reuşeşte să se impună pregnant pe piaţa electorală.
C. Accentuarea soluţiilor recomandate pentru eliminarea problemelor cu care se
confruntă electoratul (priorităţile electorale).
Un om politic mai puţin cunoscut recurge la diferite forme de a-şi crea imagine. Un
exemplu este următorul:
- pliante difuzate prin cutiile poştale inserează deja priorităţile de guvernare a municipiului
pentru următorii patru ani, care reflectă implicit şi principalele „incomodităţi” ale
potenţialilor votanţi:
Primul an: Anularea datoriilor istorice la plata serviciilor comunale pentru pensionari şi
familiile cu mulţi copii.
Al doilea an: Demararea construcţiilor municipale şi de spaţiu locativ.Asigurarea
luminării Chişinăului pe timp de noapte.

51
Bogdan Teodorescu, op.cit., p. 110

40
 Al treilea an: Construcţii municipale pe scară largă. Trecerea la sisteme de încălzire
econome şi autonome.
Un alt aspect al abordării strategiilor de promovare a imaginii liderului politic în
campaniile electorale, ne oferă C. Beciu care consideră oportună exploatarea următoarelor
elemente52:
- trecutul politic al candidatului (electoral, la putere, la un singur partid, la mai multe
partide);
- rolul politic al candidatului în perioada campaniei electorale (lider de partid, de coaliţie,
lider simbolic de partid, independent);
- cota de sondaje (dominantă, competitivă, pierdantă, în accesiune, în regres, stabilă);
- imaginea publică (consacrată, reformulată, în curs de formare).
Acest unghi de abordare a subiectului imaginii liderului politic subliniază importanţa
identificării unor resurse identitare cu care actorii politici intră în concurenţa/compania electorală.
Prin urmare, acreditarea unei sau altei strategii de promovare a diferitelor modele de
imagine politică nu revendică în mod imperativ aplicarea unor reguli rigide. Actorul politic îşi va
alege varianta strategică optimă, în funcţie de criteriile evocate mai sus. De asemenea, procesul de
creare a imaginii plauzibile a liderului politic solicită o informaţie complexă despre impactul în
anumite circumstanţe conjuncturale a factorilor extrinseci (timpul, cererea electorală, oferta etc.),
cât şi a factorilor intrinseci (eu-l politic)53.
O campanie performantă de imagine nu poate neglija factorul compatibilităţii psihologiei
şi comportamentului actorului politic şi cele ale corpului electoral. O condiţie prioritară ar fi ca
personajul electoral să nu fie fundamental diferită de personajul politic. O discrepanţă sesizabilă
în acest sens poate fi fatală pentru orice carieră politică, cât de avansată ar fi ea.
Un alt aspect important ce trebuie remarcat, este că elaborarea imaginii strategice în
contextul modernizării comunicării şi culturii politice ar fi incompletă şi necompetitivă fără de
evidenţierea altor elemente de fond în procesul de construcţie a imaginii strategice – simbolistica
şi mitul politic, ce formează o nouă simbioză de stratageme ale marketingului electoral, şi anume
interacţiune între raţiune şi afecţiune. Momente pe care le vom elucida în paragraful ce urmează54.

52
Camelia Beciu, Politica discursivă, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 160
53
Ibidem, p. 162
54
Ibidem, p. 165

41
 Limbajul politic în campania electorală
Făcând parte din stratagemele comunicaţionale ale unui mediu politic, limbajul devine o
armă puternică din tezaurul de persuasiune şi captare a maselor electorale în campania de creare a
imaginii liderului politic. Un vocabular mai elevat, mai îngrijit, mai bine structurat facilitează în
orice context dialogul dintre actorii politici, dintre un lider politic şi adepţii săi. În acest sens,
limbajului îi revine dificila sarcină de decodificare sau, dimpotrivă, codificare a setului
informaţional remis publicului electoral. Un limbaj corect, adecvat circumstanţelor, asigură
credibilitatea comunicării şi implicit persuadarea unei persoane sau a unui grup social. Limbajul
politic se transformă, deseori, într-un instrument al manipulării – „manipularea
neurolingvistică”55.
Puterea de manipulare inerentă limbajului politic este marcată prin „racolarea” verbelor
mobilizatoare adresate susţinătorilor unui actor politic sau prin aluziile cu tentă de agresivitate la
adresa oponenţilor. Totodată, autorităţile utilizează diverse stereotipuri-clişeu, prin care
„muşamalizează” insuccesele, starea de incertitudine sau orice altă realitate, care nu trebuie să
penetreze spaţiul comunicaţional – acestea, de asemenea, fiind elemente ale manipulării. Astfel,
mascarea, în abordarea lui Orwell, este instrumentul de bază al manipulării prin limbajul-
comunicare56.
Înainte de a purcede la efectuarea unui studiu analitic asupra limbajului ce-i caracterizează
pe actorii politici vom remarca câteva interpretări ale limbajului în opţiunile unor psihologi şi
filozofi de notorietate. P. Janet/1936/afirma că limbajul a fost creat de către indivizii care erau
capabili să comande. E. Sturtevant susţinea că „limbajul slujeşte pentru a minţi”, afirmaţie de care
se apropie în ipoteza sa şi sociologul român M. Ralea, după care funcţia limbajului este cea de
stimulare ca trăsătură general umană.
În altă ordine de idei, cuvântului îi revine sarcina de a pune în evidenţă un anumit
rafinament politic şi de a mobiliza segmentele electorale cele mai fluide. Limbajul devenind,
astfel, un stil de conducere. De fiecare dată când actorul politic îşi face apariţia în faţa unui
public, acesta va crea impresia de manipulare şi „această impresie va rămâne un fapt politic
important chiar dacă manipularea ca atare nu există” – susţine Murray Edelman57.

55
Bogdan Ficeac, Manipulare Tehnici de manipulare. Editura Beck, Bucureşti, p. 172
56
Ibidem, p. 173
57
Rosemarie Haineş, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Editura Polirom, Iaşi, 2002., p. 21

42
 Graţie limbajului politic, definit de o situaţie specifică, liderului politic succintă reacţia –
pozitivă şi negativă – a publicului său faţă de acţiunile sale politice. Dacă acesta reacţionează
favorabil şi îl urmează pe emiţătorul discursului, poate fi vorba despre un limbaj adecvat, coerent
căruia îi revine misiunea de „agent” de manipulare.
În istoria comunicării politice cel mai abil „ministru” al verbelor este considerat a fi
premierul britanic, Wilston Churchill, ale cărui expresii şi discursuri reprezintă un model de
plasticitate şi profunzime a gândirii, o simbioză a realului şi simbolicului. Discursul lui W.
Churchill rostit în faţa mulţimii în 8 mai 1945 este un relevant exemplu de realizare a unui act
inedit de comunicare politică dintre un lider charismatic şi poporul său. Este un exerciţiu excelent
de manipulare, dar care în nici un caz nu este nici sesizată, nici măcar suspectată de publicul
ascultător, sub ochii căruia se şterge hotarul între individ-partid-lider: „Dragii mei prieteni!
Aceasta este ora noastră. Aceasta nu este victoria unui partid sau a unei clase. Este o victorie a
marii naţiuni britanice. Noi am fost primii în această insulă veche, care a tras spada împotriva
tiraniei, împotriva celei mai teribile forţe militare văzute vreodată”. Pentru a spori
„incandescenţa” dialogului cu mulţimea, liderul utilizează întrebări retorice cu caracter efemer:
„Am fost total singuri un an întreg. A vrut cineva să renunţe?”58.
Interogaţia retorică reprezintă una dintre cele mai des utilizate tehnici de limbaj politic.
Acest procedeu, fiind o prezenţă continuă în timp, poate fi regăsit încă în discursul politic din
antichitate. De exemplu, în discursurile lui Demostene: „Nu numai că nimeni nu se răzbună pe
acţiunile prin care Grecia întreagă a fost insultată de el. (...) Nu s-a năpustit el asupra Ambraciei
şi Leucadei? Nu s-a jurat el că va preda etolienilor Naupactos-ul, oraşul aparţinând acheenilor?
Nu a smuls tebanilor oraşul Echinos şi acum se îndreaptă împotriva bizantinilor, care-i sunt
aliaţi? (...) 59
Această prezenţă de maximă amplitudine a interogaţiei în limbajul politic se observă şi în
discursurile politicienilor români, indiferent de forma pe care ar lua-o: oratorică sau cea a
dialogului. Prin întrebare se urmăreşte, de regulă, a-i face pe interlocuitori (receptori) să consimtă
la teza pe care o propune emiţătorul. De aici prezenţa permanentă a interogaţiei: „Pentru ce
suntem împărţiţi în două câmpuri? Pentru ce ne numim noi şi voi? Ori nu suntem toţi fii aceleiaşi
mume? De ce să nu zicem noi, Românii? Nu avem toţi aceiaşi iubire, nu simţim toţi aceleaşi
sentimente pentru mama noastră comună?
58
John Keane, op.cit., p. 102
59
Ibidem, p.102

43
 În context, vom insista asupra faptului, că doar posedând un limbaj logic construit,
adecvat circumstanţelor, liderii-oratori sunt capabili să convingă masele – explicit sau implicit –
să participe la realizarea obiectivelor guvernării, să stabilească instantaneu o relaţie socială care
implică, într-un fel sau altul, fenomenul puterii. Prin această optică, limbajul politic devine o
modalitate interactivă de creare şi percepere a imaginii liderului politic. Pentru a avea un impact
mai enorm asupra opiniei publice, limbajul unui discurs al liderului politic trebuie să fie mai puţin
influenţat de o doctrină sau alta, ci să fie mai mult inspirat de situaţia în care se lansează. Stilul
premierului britanic devine deosebit de relevant şi în acest context.
Ironia ca procedură retorică poate fi întâlnită încă în discursurile publice ale lui Socrate.
Manifestarea ironiei ca figură retorică trebuie însă să ţină seama de o serie de exigenţe. Ironia „se
instalează numai într-o situaţie de comunicare: un mesaj trebuie să circule de la emiţător la
destinatarul discursului şi, ceea ce e mai important poate, el trebuie recepţionat”60.
Regăsim o fină ironie ce se integrează unei autentice situaţii de comunicare în următoarea
secvenţă din discursul lui Nicolae Iorga în plenul Camerei la adresa tuturor acelora care consideră
că acordarea câtorva drepturi clasei ţărănimii rezolvă complicatele probleme ale acestei clase:
„Nu oricine poate să treacă un examen de patru clase, dar oricine poate fi prefect
inspector comunal în această ţară. (...) La 1864 s-a zis: ţăranul şi-a căpătat libertatea şi
demnitatea personală. Şi de atunci nu-i mai trebuie nimic. Îi este sete? Să bea libertate. Îi este
foame? Să mănânce demnitatea personală.
În altă ordine de idei, Hannah Arendt, referindu-se la rolul limbajului în mediul politic,
arată că politica se ocupă de problema „cine ce primeşte”, iar limbajului politic îi revine misiunea
de a obţine anumite valori prin dialog, împiedicându-se folosirea forţei”.
Abordat din alt punct de vedere, limbajul acreditat de un lider politic care-i determină
implicit şi calitatea imaginii strategice, înseamnă un decor de simboluri referenţiale şi evocatoare,
prin care acesta sesizează publicul electoral. Printre cele mai profunde simboluri sau valori ale
limbajului politic contemporan rămân a fi noţiunile: „stat de drept”, „libertate”, „constituţie”,
„democraţie”, „drepturile omului”, „egalitate”, „integrare europeană” etc. Aceştia sunt termenii
întrebuinţaţi în mod obişnuit în limbajul hortativ. Limbajul hortativ apare în special în apelurile
adresate publicului pentru obţinerea sprijinului politic, în campaniile electorale, în dezbaterile şi

60
Ibidem, p. 103

44
audierile legislative, în toate fazele procesului guvernamental. Acest sistem de valori se prezintă
ca o încercare de legitimare a puterii existente sau a celei ce vrea să vină61.
Referindu-ne la sistemul de valori inerent limbajului politic, vom remarca simbolul
„libertăţii” ca fiind un termen des utilizat în mesajele actorilor politicii autohtone. În faţa mulţimii
sintagma „liber-libertate” joacă rolul de stimulator al sprijinului public, acest simbol devenind
deseori elementul formal cel mai evident al limbajului politic hortativ.
Conform unor rigori ale actului de comunicare, liderul politic trebuie să se conformeze nu
doar interesului de ordin suprem al auditoriului său, dar şi capacităţii de memorie a acestuia.
Memoria imediată recepţionează 30 de cuvinte pentru un receptor „rapid” şi cultivat, şi numai 10
pentru un receptor încet. Este foarte important, de asemenea, ca într-un discurs politic să se
plaseze la început cuvintele-simbol sau cuvintele-şoc, astfel încât să se evite aglomerările de
cuvinte şi de noţiuni. J.F. Kennedy rostea 327 de cuvinte pe minut – un record – într-un discurs
din decembrie 1961.
Un model de construcţie a mesajelor publice îl constituie discursurile generalului de
Gaulle, care au făcut obiectul de studiu al lucrării lui Francois Richaudeau „Le langage efficace”.
Autorul va identifica aşa-numitul „limbaj de acţiune” căruia îi revine rolul de mobilizator în
dialogul dintre conducător şi public. Să ne referim la câteva secvenţe din mesajele preşedintelui
francez:
- Apelul din 18 iunie 1840: „Franţa a pierdut o bătălie, nu şi războiul”. (este o frază cu
lungime medie: opt cuvinte).
- Înainte de primul referendum -/ 26 septembrie 1956/: „Referendumul de duminică va fi
un act al poporului, adică simplu şi cu gândul la viitor” (16 cuvinte).
Pentru a rezuma unele ipoteze vis-a-vis de intereacţiune dintre limbajul politic şi imaginea
liderului politic în timpul actului comunicării, vom plonja şi în meditaţiile ilustrului Machiavelli
cu referinţă la acelaşi subiect. Principele în opţiunea acestuia – trebuie să însuşească o atitudine
cuvioasă, plină de compasiune şi de sinceritate caracteristică omului cumsecade în relaţiile cu
supuşii62:

61
Patrick Lecomte, Comunicare. Televiziune. Democraţie, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004., p. 70
62
John Keane, op.cit., p. 104

45
 „Nimic din ceea ce comunică el poporului nu trebuie să piardă din vedere exprimarea
acestor virtuţi, respectiv ceea ce principele transmite către auditoriu trebuie să conţină nu doar
informaţii, ci şi persuasiune”.
Prin urmare, referindu-ne la unele aspecte ale limbajului politic propriu liderilor politici
din republică, putem confirma ipoteza lansată în debutul acestui paragraf: limbajul politic este o
puternică armă de persuasiune şi implicit de manipulare graţie teatralităţii şi ambiguităţii, care are
drept scop crearea imaginii strategice a actorului politic. Indiferent de regimul politic, în care va fi
promovat un actor politic, limbajul acestuia reprezintă cea mai expresivă formă de edificare a
imaginii politice, căci cuvintele contribuie la edificarea unei imagini fixe. Limbajul politic
cooptează, deopotrivă, mituri şi metafore, expresii cu tâlc şi formule lingvistice care impun
electoratului un mod specific de a gândi şi de a judeca situaţiile.
Limbajul politic circumscrie unei arii problematice dintre cele mai vaste, ce cuprinde
domenii diferite: economic, politic, social, cultural. Aceasta înseamnă că limbajul politic
beneficiază de o libertate maximală de mişcare în sfera problematicii. Ceea ce-i asigură, pe de o
parte, o deschidere considerabilă în raport cu publicul electoral. Pe de altă parte, îi oferă o ocazie
în plus liderului politic de a se poziţiona pe eşichierul politic graţie unui limbaj specific şi
original.
Sintetizând rezultatele investigaţiilor şi deducaţiilor, putem remarca cu certitudine faptul,
că procesul de creare şi promovare a imaginii liderului politic în context autohton este adaptat la
exigenţele marketingului politic modern, dar, totodată, impregnat cu elemente specifice culturii
politice cristalizate în acest spaţiu geopolitic şi etnic, cu tehnici şi strategii de gestionare a
imaginii politice, ce reiese din dihotomia „cererea-oferta” electoratului moldovenesc. În această
ordine de idei, putem remarca paralelismul metodelor de creare a imaginii liderului politic:
lansarea campaniilor pozitive ce au drept scop idealizarea unui actor politic, şi lansarea
campaniilor negative, ce urmăresc demoralizarea, eliminarea din competiţie a adversarului politic.
Tehnicile acreditate în acest sens diferă de la caz la caz, de la subiect la subiect, dar confirmă
gradul de seriozitate cu care este tratat la etapa actuală fenomenul imaginii politice în câmpul
politic românesc63.
Primii ani de democratizare a societăţii politice româneşti au demonstrat, că gestionarea
imaginii politice reprezintă un set de tehnologii complexe şi controversate. O gestionare

63
Camelia Beciu, op.cit., p. 93

46
incorectă, neancorată la exigenţele realităţii poate duce la dispariţia de pe eşichierul politic a unui
subiect deja recunoscut de corpul electoral şi, vice-versa, o gestionare adoptată la specificul
contextual, la cererea electoratului, în funcţie de structura acestuia, poate asigura victoria într-o
luptă electorală unui actor politic mai puţin cunoscut anterior.
În acest sens, este complicat de acordat prioritate unui sau altui model de creare şi
promovare a imaginii liderului politic: fie prin elaborarea discursului-slogan performant, fie prin
utilizarea infotacticilor de „conservare” a imaginii plauzibile, prin acreditarea macrominciunii
politice sau a manipulării „neurolingvistice”. În materie de marketing electoral nu există metode
şi tehnici mai mult şi mai puţin importante, permise şi interzise. Dar o simbioză corectă, oportună
şi corect dozată a tehnicilor evocate mai sus poate garanta edificarea unei imagini plauzibile,
seducătoare chiar a liderului politic.

CAP. IV. Mass-media în contextul comunicării politice

Mass-media şi sfera politicului

Vocaţia politică a mass-media, prezenţa lor tot mai pronunţată în viaţa societăţii implică
necesitatea precizării caracteristicilor fundamentale şi a potenţialului de care dispun acestea în
efortul cotidian de integrare a atmosferei spirituale a timpului.
Prin sintagma mass-media, dicţionarele de specialitate atestă în mod obişnuit „aşa-
numitele mijloace de comunicare de masă, adică mai întâi de toate cinema, tv, presa, radio”, iar
de curaând şi aşa-zisele new media. La o abordare atentă, însă această locuţiune de origine

47
engleză atât de uzuală în limbajul curent şi folosită cu dezinvoltură în literatura ştiinţifică, se
dovedeşte a fi marcată de controversă şi ambiguităţi sub aspectul epistemologic şi cel semantic.
Tocmai acest fapt a fost semnalat de Joshua Meyrowitz care, indicând în paginile revistei
Journal of Communication asupra „confuziei ce domneşte în media studies”, arată lipsa unei
clarificări explicite a termenului respectiv. Conceptul „mass media” este de fapt, un concept
ambiguu declară unii cercetători. Această ambiguitate este determinată, în fond, de o realitate:
accepţia comună a termenului permite încadrarea concomitentă în acesta a mai multor elemente
eterogene.
Astfel, diversitatea interpretării noţiunii poate fi condiţionată de optia aleasă: există
distincţii, de exemplu, la nivelul condiţiilor receptării (cinema ca spectacol public, şi televiziune
ca spectacol domestic). Alte puncte de reper diverse pot fi conţinutul mass media, efectele sau
practicile sociale ale comunicării de masă, suporturile tehnice (mass media electronice şi presa
scrisă), desigur, cu nuanţele şi întrepătrunderile inerente. Astfel, conştientizarea faptului că
„probleme referitoare la mass media reprezintă un mod extraordinar de complex”, dictează
canalizarea eforturilor cercetătorilor spre elaborarea unor viziuni integratoare.
În accepţia lui Denis McQuail, de exmplu, mass media reprezintă, în primul rând
„instituţii care desfăşoară o activitate fundamentală ce constă în producerea, reproducrea şi
distribuirea cunoaşterii […], a cunoaşterii ce ne permite să confeerim un sens lumii, modelează
percepţia noastră asupra acesteia şi contribuie şla cunoaşterea trecutului şi asigurarea continuităţii
înţelegerii noastre actuale”64.
Printre trăsăturile caracteristice ale mass media formulate de McQuail figurează şi
structurarea în mod simbolic a relaţiilor de putere elaborarea şi reconstituirea sferei opiniei
publice. Într-o definiţie ulterioară autorul precizează că mass media reprezintă „un termen
colectiv care este utilizat pentru a desemna diferite tehnologii dezvoltate în forme instituţionale
pentru difuzarea pe scară largă a informaţiei şi culturii în societatea contemporană”65.
La rândul său, cercetătorul francez Regis Deabray, vorbind despre sarcinile mediologiei (a
ştiinţei mass media), accentuează că aceasta „pretinde să abordeze funcţiile sociale superioare
(religia, politica, ideologia, mentalităţile) în relaţiile lor cu structurile tehnice de transmitere a
informaţiei”. Chiar din aceste prime aserţiuni, transpare necesitatea considerării mass media ca

64
Dennis McQuail, Comunicarea, Editura Institutului European, Bucureşti, 1999, p. 51
65
Ibidem, p. 16

48
aparate tehnico-industriale complexe şi organizaţii instituţionale dotate de logici proprii de
funcţionare.
Destul de instructivă pentru înţelegerea specificului şi caracteristicilor mass media apare
supoziţia lansată de cercetătorii americani Melvin DeFleur şi Sandra Ball-Rokeach în finalul
capitolului „Teoria independenţei de sistemul mass media” din lucrarea Teorii ale comunicării de
masă: ce s-ar întâmpla dacă, dintr-un motiv inexplicabil ar dispărea brusc mass media? „cum ar
putea oamenii înţelege lumea în care trăiesc, acţionează şi îşi joacă rolurile, dacă n-ar exista nici
un mijloc de comunicare de masă? Cum şi-ar îndeplini grupurile şi organizaţiile ţelurile de
înţelegere, acţiune şi recreere? Cum ar fi menţinute ordinea şi stabilitatea, cum ar avea loc
schimbarea socială, cum ar fi tratate şi rezolvate conflictele comunitare sau naţionale, cum s-ar
realiza adaptarea la mediile schimbătoare? Şi cum am crea şi menţine semnificaţiile comune care
fac posibilă societatea noastră complexă?”66.
Nu este amintit cuvântul „politică”, dar îl subînţelegem, evident, şi tocmai politica este
cea care ar suferi cel mai mult în urma realizării unei atare supoziţii. Or, tocmai mass media
reprezintă resursele specifice ale societăţii fiind destinate controlului social, apărând drept agenţi
ai conservării status-quo-ului sau ai schimbării. Mass media constituie arena pe care la nivel
naţional şi într-o mare măsură, la nivel internaţional se structurează jocul politic. Ele au devenit
factori de primă importanţă al transformărilor culturale prin intermediul impactului exercitat
asupra modurilor de viaţă şi reprezintă mecanisme de fortificare şi de generare a unor noi forme
simbolice. Influenţând direct sistemul de valori al indivizilor şi al grupuriolor sociale, mass media
constutuie principalele surse de identificare individuală şi colectivă67.
Atestând fenomenul de media dependence, cu implicaţii profunde de ordin social şi politic
la nivel de individ, în societatea contemporană, cercetătorii constată, mai ales, indispensalitatea
mass media în conduţiile actuale la nivel societal mijloacele de comunicare de masă fiind
determinate pentru cucerirea puterii legitimarea autorităţii, consolidarea normelor sociale,
organizarea (şi formarea) opiniei publice. La nivel subsistematic organizaţiile, în mare parte
inclusiv partidele politice tratează accesul în mass media drept un suport ponderabil şi mobilizator
al realizării obiectivelor propuse”68.

66
John Fiske, Introducere în ştiinţe comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 23
67
Ibidem, p. 25
68
Ibidem, p. 30

49
 Definiţiile actuale ale mass-media evidenţiază mai multe funcţii sociale ale acestora
printre care:
a) funcţia de informare (prin furnizarea informaţiilor referitoare la faptele şi situaţiile ce se
produc în societate în special, a informaţiilor relevante pentru sistemul democratic, vizând
fenomenul participării civice, inovaţiile şi procesul schiombărilor adaptarea la multitudinea
circumstanţelor vieţii sociale);
b) de corelare (prin ofertirea comentariilor criticilor şi interpretărilor evenimentelor
produse, contribuind astfel la procesele de socializare, la menţinerea ordinii sociale, la
dezvoltarea consensului şi la acţiunea de integrare, ajutând la stabilirea relaţiilor şi la coordonarea
numeroaselor şi disparatelor activităţii economice, sociale şi politice);
c) de asigurare a continuităţii (prin exprimarea atât a culturilor dominante, contribuind la
formarea şi menţinerea unei continuităţi a valorilor sociale şi culturale ale popoarelor şi ale
grupurilor sociale care le alcătuiesc);
d) de recreare (prin oferirea oportunităţilor de divertisment, capabile să reducă tensiunea şi
să faciliteze odihna şi distracţia);
e) de mobilizare (prin oferirea mijloacelor necesare pentru o mobilizare largă a
auditoriului, în vederea atingerii diverselor obiective politice, economice, religioase şi sociale)69.
Este evident că, fiind aplicate la politică, funcţiile nominalizate îşi găsesc o exprimare
specifică. De observat, dintr-o atare perspectivă, cîă toate aceste funcţii pot fi unite sub genericul
comun al unei funcţii integratoare şi principale, după cum o califică în altă parte acelaşi D.
McQuail - de mediere. În fond, în societatea contemporană, practic, întreaga populaţie este
antrenantă în diferite forme ale comunicării, iar comunicarea în sensul modern, în accepţia lui
Regis Debray, reprezintă „un răspuns la o chestiune de ordin foarte important şi permanent:
medierea ”. identificată drept „activitate a unei persoane ce se plasează între două sau mai multe
părţi pentru a le facilita relaţiile şi acordurile” 70, medierea se realizează astfel de către mass
media, care constituie un suport al comunicării în societatea de masă şi dispun de capacitatea de a
reuni publicul.

69
McQuail, op.cit., p. 164
70
Ibidem, p. 165

50
 Tocmai mijloacele de comunicare de masă „transmit mediului politic cerinţele mediului
social, şi mediul social – deciziile provenite din mediul politic, încorporând ideile care fac rolul
de mediator, realizând două sarcini: proprie, de interpretare, şi politică – de mediere”71.
Discursul politic înn acest caz va fi, mai întâi, urmând accepţia medierii formulată de
Philippe Breton „discursul în formularea autorului”, mass media revenind statutul de suport, de
intermediar (care asigură medierea într-un proces de difuzare a mesajului de la o sursă sau un
emiţător de informaţie spre receptor). Acest intermediar este însă un instrument (mediile având
accepţia de „mijloace”), şi tocmai în acest sens comunicarea socială „poate obţine calificativul
mediatică, întrucât utilizează mediile (mijloacele – V. M.), instrumentele şi organizaţiile care
difuzează mesajele”72 .
Îngemănarea acestor două aspect importante ale comunicării mediatice – procesul de
mediare şi calitatea de instrument al mijloacelor de comunicare (a căror utilizare nu poate fi
nicidecum analizată doar în cadrul redus al unui proces linear) determină complexitatea reală a
examinării rolului mass media în societate. Investigările massmedilologice din ultimii ani
demonstrează tendinţa spre considerarea multitudinii factorilor determinanţi ai acţinunii
mediatice. Sunt relevante, în această ordine de idei, metaforele la care recurge Denis McQuail,
asociate noţiunii de mediere.
Astfel, cercetătorul compară, pe de o parte, social, iar pe de altă parte evidenţiază funcţia
de filtru (selectarea iniţială a evenimentului, a personajului ori a problemei prezentate, care
urmează să fie propuse atenţiei publicului, exercitate de mass media care condiţionează această
cunoaştere73.
În acelaşi context, noţiunea de instrument, la rândul ei, este implicită noţiunii de
manipulare. Caracteristicile semnificative ale mass media se dovedesc a fi, astfel, relevante pentru
comunicarea politică, determinând în definitiv, „o anumită estompare a formelor tradiţionale de
comunicare politică”74. Cea mai evidentă, în această ordine de idei este compoziţia auditoriului
mass media, acesta fiind dispersat şi foarte eterogen, definit prin multitdinea de experienţe, de la
cele individuale până la cele marcate de apartenenţa la grupuri sociale, clase, profesi, vârste,
moduri de viaţă, spaţiul geografic căruia îi aparţin ş.a.m.d., susceptibil de a reacţiona la acţiunile

71
Ibidem, p. 166
72
Camelia Beciu, Politică discursivă, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 35
73
Dennis McQuail, op. cit., p. 165
74
Ibidem, p. 166

51
mijloacelor de comunicare în masă în vederea integrării sociale, onstruirii consensului, elaborării
agendei dezbaterilor publice.
Principiul difuzării informaţiei de interes general, propriu mass media implică pentru
operatorii comunicării politice necesitatea atât a intrării în competiţie pentru atragerea atenţiei
publicului, cât şi a încercării promovării mesajelor sale prin intermediul valorificării unor
modalităţi mai puţin tipice, utilizate mai frecvent de alte genuri ale mass media (ţinând, de
exmplu, de divertisment).
În mod tradiţional, mass media sunt considerate un canal unidirecţional de transmitere a
informaţiei de la surse instituţionalizate spre audienţe colective, având deci caracteristici oscilante
cuprinzând un amplu spectru de atitudini şi opţiuni, de la angajare politică semnificativă până la
indiferenţă manifestă, şi implicând prin urmare, dificultăţi în „targetizarea” („ţintirea”) mesajelor
şi incertitudini în evaluarea impactului produs, pendulând şi acesta între supoziţia omnipotenţei
mass media supoziţia efectelor minime rezultate în urma activităţii.
Nu întâmplătoare apar, astfel, eforturile de stimulare a feedback-ului aşteptat prin
recurgerea la publicarea sondajelor de opinie, a datelor cu privire la diferite ratting-uri politice,
organizarea anchetelor, proliferarea emisiunilor radio şi tv realizate în formă de talk-show ş.a.,
toate acestea contribuind la stereotipizarea reprezentărilor şi modelarea atitudinilor şi
comportamentelor politice ale auditoriului.
O altă trăsătură a mass media relevantă în cadrul comunicării politice, rezidă în caracterul
mediat, indirect al transmiterii informaţiei. Adoptarea de către redacţiile mass media a unei
atitudini specifice, selective, în abordarea realităţii, manifestată atât în strategia utilizării surselor
cât şi în selectarea informaţiei pentru a fi propusă publicului, determină implicaţiile politice
inevitabile ale fluxului informaţional şi amplifică semnificaţia procesului de selectare 75. Doar zece
la sută dintre ştirile sosite zilnic la redacţie (iar uneori chiar mult mai puţin – V.M.), - după cum
demonstrează colaboratorii Media Lab de la Massachussets Institut of Technology, - ajung să fie
publicate.
Procesului filtrării infoemaţiei evidenţierii şi accentuării elementelor ei, în raport cu
importanţa determinată de opţiunile, în primul rând, ale editorului, şi în cadrul unor circumstanţe
de expunere la influenţe şi presiuni de diferită provenienţă, îi revine astfel, un rol extraordinar în
configurarea tabloului informaţional al actualităţii. Gatekeepers, cei ce exercită funcţia de filtrare,

75
Doru Pop, Mass-media şi politică, Editura Institutului Eurpean, Bucureşti, 2000, p. 19

52
selectare şi plasare a informaţiei, hotărând care anume materie să fie prezentată publicului, ajung
să deţină controlul (ori să fie exponenţii celor ce deţin în mod real controlul) şi să influenţeze, în
definitiv, opinia publică.
Potenţialul mass media în transmiterea (şi interpretarea) informaţiei simbolurilor,
conceptelor, atitudinilor unui public larg asigură un rol social deosebit, revenit profesioniştilor
comunicării, iar modelele jurnalismului, adoptate şi promovate în dependenţă de punctele de
reper şi orientările jurnaliştilor (chiar dacă mesajul produs poate să nu coincidă întotdeauna în
mod obligatoriu cu poziţia şi sitemul de valori împărtăşit de un jurnalist sau un grup de jurnalişti
concreţi) exprimă predominante ale societăţii76.
Caracterul de masă al audienţei, sugerat şi de componenta mass a termenului (cealaltă
componentă mediaa, provenind de la latinescul medium – mijloc, desemnează mijloacele,
nstrumentele, suporturile tehnice ale comunicării, a căror dezvoltare a permis difuzarea pe scară
largă a mesajelor) necesită însă precizări, în sensul că, cu toată orientarea mijloacelor
contemporane de comunicare spre audienţă amplă, receptarea mesajelor este marcată de o
anumită specificitate: „de exemplu, unele reviste ştiinţifice sunt, din punct de vedere teoretic,
mijloace de comunicare de masă, în realitate ele interesează doar un număr restrâns de specialişti,
precum nici conţinutul ediţiilor periodice nu este citit de întreaga masă de cititori, datorită
deosebirilor în nivelul de pregătire al acestora”77.
Aceleaşi probleme le avansează proliferarea în ultimii ani a noilor mijloace de
comunicare. „Masificarea cedează locul demasificării”, observă în legătură cu aceasta Alvin şi
Heidi Toffler. Explicabilă apare de aceea tendinţa vizibilă în ultimul timp, dar nu şi pretutindeni
privilegiată, de a reduce termenul doar la componenta media (media – engl., les media – fr., los
meditos – span., i media – ital., medii – rom., deseori fiind utilizată, însoţită de calificativul „de
comunicare” ori „de informare”), sau, în cazul neacceptării, sublinierea indisolubilităţi termenului
prin transcrirea lui cu ajutorul cratimei: maa-media78.
De remarcat, că în majoritatea cazurilor cercetătorii utilizează expresia mass media drept
echivalentă cu cea de mijloce de comunicare de masă ori în masă (cf.: „mijloace de comunicare
de maasă sau mass media...”) 79 sau mijloace de informare în masă (termen la care decurg

76
Ibidem, p. 21
77
Rosemarie Haineş, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 64
78
Ibidem, p. 67
79
Dennis McQuail, op.cit., p. 162

53
îndeosebi acum, dar şi într-un trecut nu atât de îndepărtat, - cu abrevierea celebră CM..., -
cercetătorii din Rusia).
Oricum diversitatea tradiţiilor încetăţenite în utilizarea terminologiei respective nu
afectează conţinuturile de fond relative la noţiune, practic, unanim acceptate. Toruşi este evident
că recurgerea la paliativul „informare” constituie într-un fel un subterfugiu, menit să stompeze
proprietatea persuasivă intrinsecă a mass media.
Obsevaţia conform căreia mass media sau mijloacele de informare în masă reprezintă
„sisteme complexe de influenţare politică... care pot urmări supunerea persuuasivă a indivizilor
sau formarea spiritului lor critic, pot întări inbteresele individuale, înguste sau favoriza interesele
privin problemele colective, pot contribui la aservirea dominaţilor de către dominatori sau crea
voinţa şi ocazia unei participări reale, pot unmaniza sau biocratiza relaţiile sociale”80, apare
confirmată prin destule exemple ale practicii sociale.
În aceeaşi ordine de idei, este adevărat că vocabula mijloace de comunicare de masă
îndreaptă atenţia mai mult asupra suportului tehnic prin care se face comunicarea şi că, de fapt,
aşa cum menţionează un alt cercetător român, Ioan Drăgan, „noţiunea de comunicare de masă se
referă la ansamblul procesului de comunicare care încorporează ceea ce este vehiculat, pe cine
vehiculează şi pe cei care primesc mesajele”.
În definitiv, contează nu atât faptul că „termenul mass media este mai neutru” în raport cu
celelate, utilizate pentru a desemna noţiunea cât, mai ales, faptul că, alături de termenul mijloace
de comunicare de masă, acesta exprimă esenţa activităţii comunicaţionale actuale, axate pe
modalităţi tehnice performante.
Aşa cum însă realizarea comunicării politice prin intermediul mass media înglobează o
realitate complexă (există o diferenţă, de exemplu, între comunicarea orienrtată spre înclinarea
cetăţeanului-elector pentru o anumită opţiune politică şi acţiunea de ordin informativ, vizând
promovarea unei instituţii, s-ar putea spune, între o comunicare cu caracter „seducător” şi o
comunicare cu caracter instituţional, canalele şi modalităţile apărând similare, iar diferenţa fiind
înregistrată la nivelul conţinutului), noţiunea nu se reduce nicidecum doar la mijloacele tehnice de
difuzare a mesajelor. Noile caracteristici ale mass media inclusiv dezvoltarea vertiginoasă a
televiziunii, determină şi funcţionarea lor integrată, „într-o intercaţiune tot mai evidentă. Imitarea

80
Ibidem, p. 163

54
reciprocă a modalităţior face inutilă considerarea lor separată şi necesită examinarea lor în optica
realţiilor ce se stabilesc între ele81”.
Expus unui contact permanent cu o multitudine de sisteme externe (de ordin politic,
economic, cultural), sistemul mass media este antrenat într-un enorm ţesut de relaţii, - deosebit de
importante apar în acest context relaţiile cu instituţiile puterii, opoziţia, opinia publică, grupurile
de presiune ş.a., - manifestând atât tendinţe spre o autonomie relativă, cât şi spre întrepătrundere.
De remarcat că vulnerabilitatea independenţei mass media (atât sub aspect politic cât şi
economic) reprezintă un important pretext al dezbaterilor actuale în domeniu. De fapt, dezabterile
asupra rolului şi locului mass media în contextul comunicării politice sunt structurate în mai
multe direcţii datorită complexităţii fenomenului şi posibilităţii abordării lui la diferite niveluri şi
pornind de la diverse puncte de reper. Examinarea unor experienţe mediatice concrete poate
contribui la aprofundarea clarificării caracteristicilor actuale şi a tendinţelor de dezvoltare ale
mass media.

Comunicarea cu cetăţeanul
O administraţie cordială şi apropiată cetăţeanului contribuie decisiv la un bun climat în
oraş şi în comunitate. Iar acesta îmbunătăţeşte hotărâtor bucuria de a munci a funcţionarilor
publici – şi astfel, şi motivaţia muncii. Experienţa, în special cea din Germania, a dovedit cât de
importantă poate fi şi ce finalitate de succes are îmbunătăţirea relaţiilor şi a tipurilor de relaţii
dintre administraţia publică şi cetăţeni82.
Şi în România are loc dezvoltarea administraţiilor orăşeneşti şi comunale, a poliţiei şi a
altor instituţii publice şi transformarea lor în instituţii de servicii din ce în ce mai moderne şi mai
eficient în cadrul cărora cetăţenii se află în centrul acţiunii.
Funcţionarii publici, angajaţii oraşelor şi comunelor aduc prin munca lor o contribuţie
importantă la funcţionarea administraţiei publice precum şi la relaţia acesteia cu cetăţeanul.
Relaţiile dintre funcţionarii administrativi şi cetăţeni sunt marcate în principal de
comunicare. Aceasta se poate realiza în scris prin petiţii greoaie, adese caricaturizate, adresate
autorităţii, dar, bineînţeles, şi telefonic sau direct, pe cale orală.
Psihologul Gerhard Anwander, care şi-a adunat însemnările în volumul „Administraţie
cordială, apropiată cetăţeanului” (Editura Boorberg) doreşte să ofere o privire de ansamblu despre
81
Bogdan Teodorescu, op.cit., p. 83
82
Thomas Ahelis, Lia Epure, Relaţii publice: coduri practici, interferenţe, Editura Mirton, 2004, p. 9

55
cum poate fi îmbunătăţită în mod eficace comunicarea cunoscând elementele psihologice în
legătură cu modificările organizatorice în cadrul proceselor – şi pe această cale, în final, cum pot
fi eliminate stresul şi alte maladii care rezultă în urma comunicării adesea marcate de tensiuni şi
de pasiunea timpului83.
Cine cunoaşte comandamentele timpului, cine percepe în mod serios critica adresată
permanent administraţiei publice şi o înţelege ca o provocare şi o nouă şansă spre regândirea şi
transformarea reală nu se va putea ascunde de principiul din simplu cetăţean în clientul (şi deci, în
mod automat, stăpânul administraţiei).
În orice caz, cetăţenii unei comune sau ai statului sunt în acelaşi timp alegători şi
beneficiari ai serviciilor administraţiei, deci sunt clienţii administraţiei. Dacă în trecut erau mai
degrabă „petiţionari” sau „solicitanţi”, ba chiar, mai mult, „destinatari ai unor ordine”, astăzi ei se
consideră mai mult decât clienţi parteneri cu drepturi egale ai administraţiei.
Din acest motiv administraţia publică şi funcţionarii săi trebuie să se considere ca
instituţie modernă, ca un drept, ce se dovedeşte zilnic concret, ce chiar trebuie experimentat.
Acest lucru poate fi cuprins cel mai simplu într-o singură propoziţie ce trebuie să devină deviză în
activitatea fiecărui lucrător al administraţiei.
Noi, în calitate de funcţionari publici, îi tratăm pe concetăţenii noştri aşa prcum ne-am
dori să fim noi trataţi dacă am fi în locul lor.

Comunicarea roşu-verde84
Agresiunea dintre ambele părţi îşi lasă adesea amprenta pe comunicarea dintre
funcţionarul public şi cetăţean. Să ne închipuim doar o singură dată discuţia clasică dintre un
poliţist şi un conducător auto care este oprit pentru depăşirea vitzei legale. Ce se întâmplă când
poliţitstul, cu o mmină supărată se adresează acestuia din urmă în următorul mod: „Ce v-a apucat
să circulaţi aici cu o asemenea viteză?”, notând cu degetul în stratul de praf de pe marginea
drumului viteza măsurată de radar? „Nu am observat semnul de circulaţie...” şi alte replici
asemănătoare. De cele mai multe ori conducătorul auto va fi initimidat de atitudinea rigidă, chiar
agresivă, a apărătorului legii. Nu mai poate fi vorba de un dialog raţional dontre două persoane ce
drepturi egale.

83
Ibidem, p. 9
84
Ibidem, p. 10

56
 Ce se întâmplă într-un alt exemplu, când funcţionarul autorităţii cu atribuţii de a emite
aprobare de construcţie, rspinge cererea pentru extinderi la construcţia unei case, indicând
prevederea legală? Acesta se va putea deseori aştepta din partea cetăţeanului/ solicitantului/ la
injurii precum: „asta e chiar o nesimţire! Voi, funcţionarii, trăiţi de fapt, din banii mei. Am să mă
plâng la şeful vostru!” – ş.a.m.d. după asemenea reproşuri, mai poate oare avea loc o comunicare
raţională? Indiferent ce se întâmplă în continuare, deşi e greu de închipuit o continuare a discuţiei,
va rezulta un dialog nesatisfăcător, care va avea influenţă asupra ambilor interlocutori, chiar şi
după încheierea sa.
Modelul roşu-verde împarte comunicarea în „bine” şi „rău”, în „verde” şi „roşu”. „Verde”
reprezintă comunicarea destinsă, pozitivă, iar „roşu”, dimpotrivă, comunicarea negativă,
neplăcută, încărcată de stres. Pentru a nu înţelege greşit, „verde” nu are nici o legătură cu
slăbiciunea sau chiar cu servilismul. „Verde” este mai mult un mod de comunicare în cadrul
căreia partenerul de discuţie este apreciat şi îl poate relaxa mai ales atunci când este iritat şi
enervat. Cine este în stare să emită ţintit „verzi”, are la îndemână elementele de bază ale unui
dialog eficace. Acesta poate discuta şi cu cetăţenii agresivi şi poate stăpâni modul de desfăşurare
al discuţiei. Comunicarea verde creează o bază eficientă de discuţie.
Modelul roşu-verde este unul simplu, ce poate fi aplicat cu uşurinţă în practică; aceasta
înseamnă că el poate fi utilizat chiar şi în aczul unei situaţii dificile.
Modelul ilustrează faptul că în comunicarea umană se formează un anumit tip de cerc
vicios. O anumită parte din ceea ceeu emit, din mesaje, sentimente tc., indiferent dacă sunt
pozitive sau negative, se întorc din nou la mine. Dacă emit „roşu”, o anumită parte din mesajele
mele negative, sub o formă sau alta, se întorc la mine. Şi asta deoarece atunci când încep să
comunic roşu interlocutorul meu se vede constrâns să-mi răpundă la fel de agresiv. În continuare
eu voi răpunde poate pe un ton şi mai aspru – iar celălalt nu poate altfel decât...; şi aşa ,mai
departe.
Astfel, din model rezultă că nu contează cine a condus discuţia pe banda roşie, cine a
iniţiat acest tip de comunicare. De cele mai multe ori nici nu poate fi stabilit acest lucru, întrucât
totdeauna celălalt a fost cel care a început.
„Comunicatorii” experimentaţi depun toate eforturile să evite comunicarea roşie. Tocmai
în administraţia publică, unde, după cum am mai afirmat, discuţiile decurg în mod tensionat, se
recomandă comunicarea cu cetăţeanul pe unda verde. Din acest motiv, scopul unor relaţii corecte

57
cu cetăţeanul este acela de a-ţi clarifica ce poate contribui la aducerea şi meţinerea discuţiei pe
linia verde.
Aici, însă, este în primul rând important de a se clarifica cum eşti în general receptat în
calitate de funcţionar public de către cetăţean şi cum se defăşoară în mod normal discuţiile cu
acesta.
Astfel se poate ajunge rapid la concluzia că în cadrul unei percepţii generale sunt
predominante aspectele negative. Un număr important de cetăţeni îl percep cu ochi critic pe
funcţionarul public în calitate de reprezentant al autorităţii publice/ stat, judeţ, comună.
În acest sens se pot admite mai multe motive:
- Supraîncărcarea cu sarcini de serviciu

- Dvs. Nu ştiţi cât de importantă este problema, deoarece

- Discuţia este adesea un evenimnt singular. Deseori nu se primeşte o revenire,

neexistând şansa de corectare.

- Chiar dacă se comunică permanent „roşu” şi astfel impresia lăsată cetăţeanului este
proastă, acest fapt nu influenţează nici locul de muncă, nici cariera sau recunoaşterea
din partea şefului sau a colegilor.

- Funcţionarul suferă din cauza reacţiilor agresive, pe care le primeşte prin reacţie
inversă, făcându-l vinovat în acest sens numai pe cetăţean.

În cadrul acestor constatări trebuie, de asemenea, precizat faptul că este mult mai puţin
important cum este emis un mesaj, ci cum este acesta receptat de interlocutor. Şi asta pentru că
dacă tot ceea ce a fost comunicat în mod pozitiv ar fi receptat la fel de pozitiv, asta ne-ar face să
ne întrebăm dacă nu cumva noi, deja, suntem în paradis, dar încă nu aflaserăm asta. Din această
cauză comunicatorii experimentaţi se gândesc în primul rând la – cine este interlocutorul, de unde
provine acesta, care este nivelul său social şi intelectual, ce vârstă are ş.a.m.d. Pe aceste elemente
trebuie construit tipul de discuţie. Numai astfel poate fi în stare funcţionarul public să emită
mesaje pozitive, verzi, şi să evite pe cât posibil mesajele negative.
Comunicarea interumană nu este simplă întrucât nu întotdeauna se poate şti cine este
receptorul mesajului sau la ce urechi ajunge acesta. Având în vedere că în acest sens confuziile
pot apărea foarte uşor, fiecare, de-a lungul vieţii, trebuie să tindă spre comunicare pozitivă. Asta

58
pare a fi obositor, dar merită străduinţa: cu cât comunicarea interioară este mai bună, cu atât şi
infleunţa asupra interlocutorului este mai reuşită. Ca efect este de fapt asemănător cu operarea pe
calculator. Acesta mă ascultă numai dacă îi respect cu stricteţe regulile.

Semnificaţia limbajului corporal (body language)

Când oamenii se întâlnesc sau intră în contact prin telefon, limbajul corporal joacă adesea
un rol decisiv: o singură privire, o frunte încruntată, o mişcare necugetată a mâinii – toate acestea
pot avea influenţă asupra discuţiei. Limbajul corpului cuprinde toate mesajele şi semnalele
existente pe lângă limba vorbită (deci a celor consemnate în scris). Acesta cuprinde ţinuta,
aspectul exterior şi charisma, mimica, gestica, timbrul vocii şi articularea, mirosul corpului (sau al
parfumului), îmbrăcămintea şi întreţinerea corpului etc.
Întrebarea dacă două persoane se consideră reciproc ca fiind un individ „simpatic” se
decide de cele mai multe ori la nivelul limbajului corporal. Întrucât limbajul corporal este dirijat
de sentimente şi mai puţin de raţiune, comunivarea fiind mai spontană, mai puţin controlată,
acesta este deseori considerat de experţi ca fiind îzvorul adevărului.
Pe de altă parte, gesturile corporale sunt „ascultate” (percepute) rareori în mod conştient.
Aici totul depinde de a emite semnale clare. Fireşte, multe semnale ale limbajului corporal pot fi
ambigue. Acesta depinde pe de o parte de faptul că, deexemplu, un clipit din ochi poate fi
interpretat pozitiv sau negativ – roşu sau verde. Pe de altă parte, anumite gesturi au o altă
semnificaţie în diversele straturi sociale sau în spaţii culturale diferite85.
Astfel, cineva poate să-şi încrunte fruntea dacă ceva nu îi este pe plac sau dcă nu are
încredere în cele auzite. Dar el poate de asemenea exprima că gândeşte profund la cele spuse
pentru a găsi o soluţie, acesta urmând a fi înţeles ca un semnal verde. De asemenea, interlocutorul
poate avea dureri de cap şi cu toate acestea se străduieşte să mă asculte; şi acesta poate fi
interpretat ca un semnal verde.
După părerea psihologilor limbajul coprporal îşi are rădăcinile în personalitatea omului.
Din acest motiv se consideră că nu e chiar foarte simplu ca în mod superficial să-i aduci
schimbări. Un exemplu: dacă într-o anumită situţie îmi este frică, de exemplu să vorbesc în faţa
unei mulţimi de oameni, frica pătrunde în interiorul meu. Mii de fibre musculare încep să lucreze
într-un mod total necunoscut mie, în aşa fel precum natura a prevăzut pentru o stare de frică. Dacă

85
Ibidem,p. 12

59
aş vrea sa modific starea de frică în mod superficial, ar terbui să fiu un foarte bun actor pentru a-
mi putea înşela auditoriul cu pivire la starea mea. Şi în caz că mi-ar reuşi, contrar aşteptărilor,
acest lucru s-ar petrece numai pentru un foarte scurt timp86.
În momentul în care m-aş concentra din nou asupra textului expunerii, automatismele s-ar
activa şi starea de frică ar apărea din nou. Aceasta este particularitatea semnalelor din limbajul
corpului: cele proprii nu pot fi modificate în mod conştient, iar ale altora, în timpul unei
convorbiri, nu pot fi observate în mod conştient pe o durată lungă şi nici interpretate în
permanenţă corect. Din această cauză trebuie să ne preocupe în mod serios stăpânirea acestor stări
de frică sau a altor stări proaste atunci când ele sunt prezente în anumite situaţii, pentru ca
limbajul corpului sau alte limbaje să se manifeste, mai mult sau mi puţinautomat, corecte,
corespunzătoare. Dacă cineva nu se simte bine, cel mai bine este ca interlocutorului să i se explice
acest lucru pentru a se putea elimina din faşă orice fel de neînţelegere.
Capcana stării de spirit (dispoziţiei de moment)
Realitatea dovedeşte, mai ales în cazul funcţionailor publici, că aceştia cad în capcana
proastei dispoziţii. Te-a enervat discuţia anterioară o indicaţie a şefului sau pur şi simplu, faptul
că un alt serviciu nu ţi-a pus încă la dipoziţie decumentele solicitate.
Ar fi bine ca înainte de începerea următoarei convorbiri să-ţi spui: „următorul interlocutor
nu are nici o vină că m-am enervat cu cel dinaintea lui” – reacţia corectă după „o fază roşie”.
Majoritatea reacţionează însă în acest stil: „îmi pare de pe acum rău de următorul interlocutor ce
va intra aici. Acestuia îi voi arăta eu!”.
Aceasta este o anumită formă de reacţie negativă, dar se pune întrebarea dacă va fi aceasta
o discuţie reuşită? Şi va fi oare funcţionarul fericit, dacă cetăţeanul în final va depune plângere
împotriva lui? Căci ce se poate prevedea că vei obţine astfel? Bineînţeles, o comunicare roşie. Şi
asta chiar în situaţia în care oricum eşti într-o dispoziţie proastă, când ai avea nevoie urgentă de
ceva „vrde”. Şi iată amenonţarea infernalului cerc vicios87.
De aceea psihologii şi experţii în comunicare recomandată, chiar dacă, poate, sună
paradoxal, următoarele: chiar şi atunci când eşti în dispoziţie proastă, trebuie să încerci să
acţionezi în modrelaxat şi plăcut, deci verde.
Cine este în dispoziţie proastă, trebuie s-o conştientizeze. Acesta trebuie să-şi clarifice
înainte de toate, la ce duce dacă te laşi atras în „capcana dispoziţie de moment”.
86
Ibidem, p.13
87
Ibidem, p. 14

60
 Din acest motiv trebuie să-ţi induci mecanisme de avertizare şi să te instruieşti în acest
sens:
- Fii foarte atent ca nu cumva să emiţi brusc „semnale roşii”

- Fă-ţi timp şi gândeşte-te foarte bine, cum îţi formulezi răspunsurile

pentru ca ele să fie înţelese corect

- Ascultă azi cu deosebită atenţie pentru a evita orce fel de neînţelegeri,

confuzii, din partea interlocutorului/partenerului de discuţie.

- Fii foarte atent la ritualurile „verzi”, de exemplu la începutul discuţiei,

astfel ca macazul să nu se mute pe roşu, ci pe verde.

- Dacă toate acestea nu sunt de nici un folos şi observ că în ciuda tuturor

eforturilor, fără nici un motiv clar, discuţia ia o turnură roşie, urmează să mă detaşez, mă voi
scuza preventiv şi îi voi explica celuilalt că emisia de unde roşii nu îi este adresată lui.
Într-o atare situaţie ste recomandabil să t adresezi unor colegi cu care te
înţelegi mai bine. Aceştia te pot feri, de la caz la caz, să cazi în „capcana roşie”. Alţii pot vedea
mult mai clar ceea ce tu nu poţi să observi despre propria persoană.
Când situaţia ce poate atrage după sine urmări false a fost identificată, se recomandă
contracararea cu ritualurile verzi – care sunt deosebit de importante în special la începutul unei
discuţii. Astfel macazurile sunt comutate pe direcţia „verde”. Următoarele operaţiuni de rutină s-
au dovedit a fi încununate de succes şi sunt utile independent de buna sau proasta dispoziţie88:
- Când cetăţeanul intră în birou, întrerupeţi activitatea în care eraţi prins.

Ar fi nepoliticos şi apreciat ca desconsiderare, dacă aţi continua să lucraţi.

- Adresaţi-vă cu o formulă de salut corespunzătoare însoţită de o mimică

amicală, întrocându-vă către vizitatorul dvs. Deci nu pronunţaţi sec „Bună ziua”, ci adresaţi-vă cu
„cu ce vă pot fi de folos?”.
- Căutaţi pe cât posibil să intraţi în contact vizual cu acesta dar nici nu-l

fixaţi permanent cu privirea.

88
Ibidem, p. 14

61
 - Câteva propoziţii generale (small talk) sunt foarte potrivite pentru a crea

o atmosferă pozitivă a începutului de discuţie. Aici puteţi să amintiţi de starea de enervare prin
care aţi trecut pentru a-i clarifica vizitatorului că expresia iritată de pe faţa dvs. nu se referă la el.
- Adresaţi-vă vizitatorului cu numele acestuia, faptul că v-aţi ostenit să-i

reţineţi numele inducându-i preţuirea din partea dvs.

Asemenea deprinderi (elemente de rutină) „verzi” pot fi aplicate oriunde, chiar şi la
ghişeu, chiar şi dacă durează doar câteva secunde.
Continuarea discuţiei „verzi”
Dacă contactul iniţial s-a realizat în mod pozitiv, se recomandă o serie de moduri
verificate de comportament, care nu costă nimic, dar care îmbunătăţesc climatul discuţiei şi astfel
sunt favorabile ambelor părţi. Câteva exemple89:
- Să repeţi dorinţa cetăţeanului şi s-o confirmi - şi pe cât posibil s-o îndeplineşti rapid.

- Dacă sunt posibile întârzieri, să-i explici cetăţeanului, nu să îl laşi să aştepte pur şi
simplu.

- Dacă dorinţa cetăţeanului nu poate fi îndeplinită, exprimă-ţi părerea de rău, prezintă-i

totodată motivele fără a afişa, însă un aer superior.

- În caz de dificultăţi, caută împreună cu acesta soluţionarea problemei fără a aluneca pe

panta conflictuală a contraargumentelor.

- Mulţumeşte la preluarea de la ctăţean a unor documente pe care i le-ai solicitat.

- La apariţia unor disfuncţionalităţii sau întârzieri (şi unde nu apar acestea!), să-i
mărturiseşti situaţia şi să te scuzi pentru ele. Oricând este posibil ca acestea să apară.

- Nu invoca, însă, dificultăţi şi probleme de ordin intern.

- Să nu faci observaţii negative la adresa colegilor, cetăţenilor şi autorităţilor.

- Să explici situaţia sau poziţia legală, fără a o susţine însă – nu este sarcina ta, ci a
legiuitorului.

89
Ibidem, p. 15

62
 - Să nu faci aprecieri personale cu privire la poziţia cetăţeanului, chiar dacă ea ţi se pare
absurdă.

- Nu folosi „chineza de specialitate”, cetăţenii obişnuiţi nu o vor putea înţelege.

- Păstrează permanent contactul vizual şi arată-i că eşti atent la ce spune.

- Adresează-te cetăţeanului pe numele acestuia.

- În cazul în care sunt implicate alte birouri, fă-i cunoştinţă cetăţeanului cu colegii
respectivi sau cel puţin spune-i cui trebuie să se adreseze.

- Dacă problema nu poate fi rzolvată, informează-l pe cetăţean despre cum se va

proceda în continuare.

- La încheierea discuţiei alegeţi o formulă adecvată pentru confirmarea celor stabilite şi

încheiaţi cel mai bine cu un small talk.

Probleme cu telefonul
Deşi majoritatea oamenilor in lume sunt obişnuiţi să vorbească la telefon, acesta mai
creează încă probleme de comunicare deosebite. Telefonul este totuşi un mediu de comunicare
relativ nou pentru care, chiar în statele puternic industrializate nu există încă reguli concrete.
La ce probleme poate conduce acesta, ne arată un exemplu din cotidian90:
Un cetăţean doreşte să clarifice o problemă. El îşi stabileşte telefonic o programare
(untermen de audienţă) cu funcţionarul din administraţie. Se pregăteşte pentru audienţă adună
toate documentele necesare şi îşi ia o jumătate de zi liberă ca să nu abuzeze de timpul de lucru
pentru probleme personale. Vine cu maşina, îşi caută un loc de parcare unde trebuie să plătească
şi taxa şi se prezintă punctual la termenul stabilit la autoritatea respectivă. Întrucât partenerul său
dediscuţie încă nu e liber, aşteaptă puţin în anticameră. Dar soseşte şi momentul mult aşteptat, şi
convorbirea începe. În această clipă sună telefonul de pa masa funcţionarului şi un alt cetăţean
care, şezând comod acasă în fotoliu, tocmai are ceva timp la dispoziţie şi intervine, fără rele
intenţii, întrucât el nu poate ştii ce se petrece în biroul funcţionarului public. El, desigur, ar putea
să întrebe dacă deranjează, dar lucru acesta nu este obişnuit. În afară de aceasta, la modul
oarecum egoist, el se bucură că l-a putut contacta telefonic pe funcţionar.
90
Ibidem, p. 16

63
 O situaţie normală? Funcţionarul ce doreşte să se comporte cordial, apropiat de cetăţean,
are acum o problemă: să-l prefere pe interlocutorul prezent în faţa lui şi să se scuze la cel de la
telefon – sau invers. Cât de des se întâmplă ca o convorbire telefonică să fie considerată mai
importantă, iar solicitantul de la capătul celălalt al firului să fie deservit, cu întâietate? Cum va
reacţiona, cetăţeanul, care şi-a luat liber o jumătate de zi?
Comunicarea prin telefon este îngreunată în plus prin faptul că pe interlocutor doar îl auzi
şi asta, adesea, prost. Limbajul corporal prin mimică, gestică, îmbrăcăminte etc. nu este posibil.
Dar se poate lucra cu vocea şi diferite formulări; acestea îi semnalizează partenerului de
discuţie că se comunică „verde”.
Primul contact al majorităţii cetăţenilor cu autoritatea publică se face prin telefon. Acest
lucru este în general valabil nu numai pentru administraţia publică, ci practic şi în cazul tuturor
instituţiilor. Şi pentru că prima impresie este cea care de regulă persistă telefonul primeşte o
importanţă specială. Un fapt care din păcate se întâlneşte adesea este că serviciul telefonic este
îndeplinit de „tânărul ucenic” care încă nu ştie să facă altceva sau de o persoană în vârstă care nu
mai poate suporta stresul zilnic şi îşi aşteaptă pensionarea în centrala telefonică. Ambele situaţii
sunt fundamental greşite. În primul rând, aici trebuie să lucreze un funcţionar deosebit de
antrenat, care încă de la primul contact îi aduce apelantului un sentiment pozitiv.
Iată mai jos câteva propuneri ce nu trebuie luate în serios91:
- Când telefonul sună, nici într-un caz nu ridicaţi imediat receptorul;

- Îţi trebuie nervi de oţel, dar cel care sună poate să aştepte;

- Când ridicaţi receptorul prezentaţi-vă repede, scurt şi pe cât posibil să nu se poată

înţelege; doar nu trebuie să înţeleagă chiar totul.

- Lăsaţi-l pe cel care a sunat cât mai mult în stare confuză, fără a-l lămuri dacă dvs.
sunteţi sau nu component pentru problema lui. Puţină tensiune nu strică.

- În cazul în care comutaţi legătura la altcineva, nici într-un caz să nu-i precizaţi unde o
faceţi.

91
Ibidem, p. 16-17

64
 - Ajutaţi firma Romtelecom să-i crească profiturile, prelungind convorbirile (în special
pe cele interurbane) prin a nu fi atent la cele comunicate, căutând „din greu” după
dosare, răsfoindu-le apoi pe îndelete sau chiar întreţinându-vă cu colegii.

- Păstraţi la „secret” numărul dvs. de telefon direct „numărul de interior” şi aveţi grijă să
nu aveţi probleme cu prea multe legături telefonice, pentru că aţi putea fi
suprasolicitat.

- Nu îi comunicaţi centralistei unde plecaţi când vă părăsiţi biroul.

- Nu activaţi robotul telefonic atunci când lipsiţi din birou deoarece revenirea aici nu ar
mai fi amuzantă.

Dar iată şi câteva recomandări de luat în serios92:

- O atitudine respectiv o ţinută pozitivă este la fel de importantă în cazul convobirii
telefonice ca şi la o convorbire personală întrucât cel de la capătul celălalt al firului
„aude” (percepe) prin telefon această ţinută.

- Pronunţaţi lent şi clar formula dvs. de prezentare chiar dacă trebuie să o faceţi de sute
de ori pe zi.

- Indiferent dacă sunaţi sau sunteţi sunat prezentaţi-vă şi introduceţi o formulă de salut
politicoasă. Formula „Da”, consacrată în România nu este cea mai potrivită pentru a
iniţia o comunicare pozitivă.

- Când sunaţi undeva prezentaţi-vă cu numele şi instituţşia sau seecţia pe care o

rprezentaţi.

- Încercaţi să reţineţi numele celui care a sunat (eventual notaţi-l), pentru a i vă putea
adresa la nevoie pe nume.

A lucra sub stres

Tema stresului a făcut obiectul multor cărţi. De aceea prezenta lucrare va atinge doar
tangenţial această temă atât de dezbătută, ea fiind de mare importanţă din punctul de vedere al
comunicării cu cetăţeanul.
92
Ibidem, p. 17

65
 Stresul apare în organism atunci când energiile de refugiu (evadare) şi cele de luptă sunt
sufocate şi nu li se pate da frâu liber. Energiile excedentare sunt astfel orientate împotriva
organismului propriu. Asemănător cu motorul unei maşini care la mers în gol ambalează, acesta
supraturează şi îşi dăunează sieşi93.
Stresul apare şi atunci când trebuie să stăpâneşti. Din anumite motive devii iritat şi mintal
ajungi în zona roşie. Ai prefera să evadezi sau să lupţi, dar nu ai voie de exemplu, din motive
sociale. Autostăpânirea este adesea necesară, dar este nesănătoasă.
Stresul duce la spasme musculare şi spate încordat (mulţi lucrători din administraţia
publică au probleme cu spatele), tulburări ale somnului, boli ale stomacului sau intestinelor,
respiraţie rapidă, palpitaţii, hipertensiune arterială, tulburări ale poftei de mâncare, scădere de
randament şi multe altele. Iar stresul reduce durata de viaţă. Oare merită?
Stresul- desigur, e vorba de cel negativ, dar şi cel pozitiv, în exces, nu poate decât să
aducă deservicii – este o piedică în calea muncii eficiente. Numai funcţionarii relaxaţi sunt în
stare să acţioneze într-adevăr în mod cordial în relaţia cu ctăţeanul.
Ce se poate face împotriva stresului? Există o serie de recomandări. Iată doar câteva:
stresul trebuie pur şi simplu evitat şi eliminat din viaţa cotidiană. Calea este practicarea
gimnasticii medicale, jogging, plimbări în aer liber, ore suficiente de somn, alimentaţie
echilibrată, bogată în vitamine. De asemenea, antrenamentele de relaxare regulate (training
autogen) contribuie la reducerea stresului94.
Relaxarea conştientă se realizează foarte simplu , dacă anterior ţi-ai încordat în mod
conştient grupurile de muşchi corespunzătoare. Oamenii de ştiinţă sunt de părere că e recomandat
să-ţi încordezi timp de şase secunde, de exemplu braţul cu muşchii braţului şi antebraţului şi să-ţi
strânşi pumnul; sau muşchii feţei, prin încordarea muşchilor frunţii, obrazului, maxilarului
superior şi inferior într-o grimasă. Apoi întrerupeţi în mod conştient să vă încordaţi. Veţi simţi o
senzaţie de căăldură, furnicături şi pulsarea sângelui. Acestea sunt semnele clare ale relaxării.
Acest exerciţiu trebuie făcut treptat cu fiecare grup d muşchi.
Doar un om calm, relaxatt poate comunica fără încordare. De aceea este atât de importantă
relaxarea pentru funcţionarii din administraţia publică, ei fiind nevoiţi să poarte discuţii
obositoare.

93
Ibidem, p. 17
94
Ibidem, p. 18

66
 Comunicarea cu cetăţeanul este sarcina de bază a majorităţii funcţionarilor din
administraţia publică. Să comunici amical, apropiat de cetăţean, înseamnă comunicare „verde”,
emitere de semnale pozitive, acest lucru devine posibil numai dacă este eliminat sau redus stresul
din viaţa cotidiană şi dacă cetăţeanul este considerat a fi client. Iar clientul este, nu-i aşa, în
definitiv, stăpânul nostru!95

V. Discurul politic - principala specie a discursului public

1. Elemente specifice discursului politic

Dintre formele discursului public ne preocupă, în special discursul politic. (Discursul
ştiinţific, religios, artistic etc nu fac obiectul analizelor de mai jos. Nici discursul filosofic nu este
abordat în mod special, ci numai prin relaţia sa cu discursul politic.)
Discursul politic este discursul cel mai vechi, discursul central şi cel mai important – prin
resursele şi efectele sale – dintre toate discursurile publice. De el depind deciziile cu privire la
soarta comunităţilor şi faptele cu care ele se impun, se transpun sau nu în viaţă. Însemnătatea
discursului politic poate fi comparată doar cu discursul judiciar, de care depinde libertatea şi
uneori viaţa unor persoane96.
Discursul politic este nucleul discursului public. Mai întâi pentru că el reuneşte toate
componentele discursului public în forme superioare. Textul şi mai ales, mesajul discursului
politic sunt obiectul şi subiectul servirii şi construirii publicului. În al doilea rând, în el se

95
Idem, p. 18
96
Doru Pop, Mass-media şi politică, Editura Institutului Eurpean, Bucureşti, 2000, p. 53

67
regăseşte oricare din expresiile majore ale oricărui tip de discurs. (De aceea, orice tip de discurs
poate fi interpretat politic sub aspectul semnificaţiilor, opţiunilor politice cu care este solidar sau
de care se desolidarizează.)
Discursul politic. Un discurs este politic atunci când evaluează situaţii şi relaţii care sunt
sau devin de interes public şi care sunt corelate cu obţinerea exercitarea şi menţinerea puterii
politice.
Ca formă de comunicare, discursul politic este expresia magistrală a genului discurs
public. În el sunt coagulate toate elementele generale ale procesului de comunicare, ca şi
elementele care îi dau identitate proprie, ridicate la valenţele lor superioare.
Mesajul lui este hotărâtor pentru existenţa şi rezistenţa comunităţii în care circul. Textul
său este cel mai elaborat. Este textul emblematic pentru felul de a fi şi a face al unei comunităţi.
Exponentul său este persoana de cea mai mare vizibilitate şi autoritate într-o comunitate, iar
motivul rostirii lui este mereu unul hotărâtor pentru soarta comunităţii. Mediul său de difuzare
este cel mai larg, pentru că acest discurs este cu adevărat de interes pentru tot publicul.

2. Rolul mesajului în discursul politic

În discursul politic sunt potenţate elementele de bază alea discursului public: mesajul
textul şi efectul. El are drept obiectiv transmiterea unui mesaj politic anume către un public cât
mai larg. Mesajul politic este ca un han în pădure. Discursul este cărarea ce ademeneşte turiştii la
han. Mesajul este punctul lui cheie.
Mesajul politic urmăreşte modificarea, în interesul emiţătorului, a felului de a acţiona şi
interacţiona al participanţilor (de drept şi de fapt) la viaţa politică. Pentru aceasta se foloseşte de
obicei, un text special elaborat, ca vehicul al mesajului şi drept garant al efectelor.
Mesajul politic este, deci, chiar substanţa obiectivului politic, scopul politic. Practic, el
este ceea ce vrea oratorul de la public, ce aşteaptă să facă publicul în urma receptării discursului.
Prin concepere, el trebuie să fie clar şi puternic individualizat, iar prin transmitere, puternic
subliniat în conţinut, prin număr, formă şi rostire (El trebuie emis conform regulilor
propagandei.)97

97
Regulile propagandei eficiente sunt: regula orchestraţiei; a simplificării; a comuniunii şi contagiunii; a
valorificării moştenirii sau a transfuziei, pentru detalii, vezi Regulile propagandei în Lia Pop, Despre propaganda
de efect.

68
 În existenţa unui mesaj politic avem trei momente: 1) al alcătuirii mesajului; 2) al emiterii
lui; 3) al mobilizării sau al demobilizării publicului ţintă.
De obicei, alcătuirea mesajelor este treaba formaţiunilor politice şi în spatele lor, a
profesioniştilor în ştiinţe politice – a strategiilor şi planificatorior politici. (Aşteptarea ca acestea
să fie formulate de sociologi este stângace. Sociologii, prin formaţie, culeg date, nu proiectează
construcţii politice, prin viziuni şi ideologii. Aceasta este treaba strategilor politici.)
Formaţiunile politice îşi asumă misiuni politice. Pe baza unor filosofii şi ideologii,
elaborează doctrine, formulează programe şi platforme politice. În aceste misiuni, publicului îi
revine partea sa. Persuadarea publicului să-şi asume partea sa este conţinutul specific al mesajul
politic. Conţinutul său generic este chiar misiunea politică.
Redactarea acestora în forma discursului specific, a apelului către public, revine
scriitorilor de discursuri (de multe ori jurnalişti specializaţi în politică). În SUA, aceştia sunt aşa-
numiţii Speech Writers. Grija lor principală este să găsească expresiile cele mai percutante în a
propune şi impune mesajul, deja adoptat politic de cei în numele cărora se rosteşte.
Bunele mesaje sunt operele bunilor politicieni, asistaţi de buni profesionişti.
Mesajul politic, ca miez şi rost al discursului, nu trebuie confundat cu o formă specifică a
discursului: mesajul de salut, aşa cum salutul „bună ziua” nu trebuie confundat cu pregătirea unor
zile bune.
Emiterea sau enunţarea mesajului este treaba celor care sunt cunoscuţi şi recunoscuţi ca
autorităţi, şi numai a lor. Michel Foucault (1926-1984) subliniază, în opera sa, că, pentru un actor
politic, important este să identifice şi să folosească regulile sociale care îi permit să enunţe şi să
exploateze actul formulării şi expunerii unui discurs. (acestea sunt: să deţină un statut social care
să-l îndreptăţească să enunţe; să fie în dispozitivul de instituţii care recunosc şi susţin acest statut;
să fie în situaţia în care statutul şi dispozitivul instituţional funcţionează)
Evaluarea unui mesaj se face prin efectele sale. Prima faţă este cea a popularităţii. Cine,
cum şi de câte ori a reluat mesajul. Dar, adevărata măsură este cea a schimbării vizate. Măsura în
care s-a pregătit terenul pentru o alternativă viitoare în interesul emiţătorului conferă calibrul
bunului mesaj. Invers, ineficienţa unui discurs se măsoară în neutralitatea din jurul lui. Nimeni
nu-l citează, nimeni nu-l critică. Ea este maximă când declanşează rezistenţe insurmontabile la

69
schimbarea dorită. Efectul moderat este când discursul rămâne fără ecou direct în comportamente,
dar este reţinut şi reluat de presă şi de oameni98.
Textul special este unul de factură politică atunci când evaluează situaţii de interes
public, când vehiculează mesaje de interes public (fie adresate direct publicului, fie unei elite
politice), când restructurează idei politice şi/sau vizează efecte politice, cu privire la puterea
politică. Sunt efecte politice cele care modifică situaţia politică de ansamblu şi poziţia
enunţiatorului în cadrul acesta.
Ideile politice dintr-un text sunt doctrinare în sensul că păstrează o coerenţă şi o acoperire
a domeniului abordat, coerenţă şi acoperire pe care le oferă numai doctrina (şi nu în sensul că
citează explicit folosofie politică sau doctrină.) Şi aici este ca şi cu statutul de doamnă. O doamnă
nu are nevoie să afirme: „Sunt o doamnă!”. Dacă este cu adevărat se vede! Dacă nu, va atrage
atenţia că... nu este! Şi cu competenţa doctrinară este la fel. Nu e de folos să se afirme în discurs.
„Ştiu ce este A treia cale!” Se vede ce ştie din ce spune şi din ce nu spune vorbitorul.
Discursul devine un text politic şi prin caracterul politic pe care îl au pretextul, contextul
şi subtextul său.
Pretexul de la care porneşte acest discurs este politic: o situaţie exceptională în politică.
Situaţii excepţionale politice sunt:
a) situaţiile de criză, cele în care se clatină temeliile vieţii social-politice de până atunci
(crah economic, război, mişcări sociale incontrolabile – anarhice, presiuni teroriste, tulburări
internaţionale etc);
b) situaţiile ceremoniale;
c) situaţiile evaluative;
d) situaţiile conjunturale, în care se respectă excepţionalitatea pentru public a întâlnirii faţă
în faţă cu un lider de anvergură;
e) situaţiile electorale.
Potrivit pretextului, mesajul şi extensiunea discursului politic vor evolua de la încurajarea
şi asigurarea speranţei, prin mobilizare suplimentară a eforturilor, în situaţii de criză, la
permisiunea „respiro-ul” general, când lucrurile merg de la sine, până la comemorările festiviste
sau menţinerea ritmului în situaţiile evaluative pozitive. (Excesul de critică de sus în jos este
contraproductiv, oamenii se demobilizează, internalizează convingerea că ei nu pot.)99.
98
Doru Pop, op.cit., p. 54
99
Ibidem, p. 55

70
 Reflecţia asupra excepţionalităţii ne avertizează că nu se poate abuza de discursuri că
abuzul erodează excepţionalitatea, o face banalitate şi desfiinţează efectul discursului.
Contextul discursului este evident şi transparent politic. Discursul este produs în şi pentru
uz politic. Rostul lui este să transimtă un mesaj politic şi să nu fie o piesă literară. Este creat în
mediul politic, nu jurnalistic, literar sau academic. Este emis (rostit, publicat) prin vocea sau sub
semnătura unei autorităţi politice. Este evaluat politic.
Contextul politic în care se emite un discurs politic poate fi: neutru, favorabil sau
defavorabil emiţătorului şi intenţiilor sale. În contextul neutru, discursul are de biruit inerţia
neinteresului pentru noua temă propusă. El este nevoit să supraliciteze spectaculozitatea,
demonicul corelat acestetia sau omisiunii ei şi se adresează consumatorilor de masă. În contextul
defavorabil, are de atenuat curentul general de opoziţie faţă de interesele sale şi mai ales de
contracarat proiectul de demonizare a planificatorilor adversari. El se adresează atât masei cât şi
specialiştilor, de aceea nivelul de elaborare trebuie să fie foarte complex.
În contextul favorabil, emiţătorul are doar de identificat tendinţele proeminente ale
curentului, de selectat una-două dintre ele şi de receptat curentul de simpatie care-l susţine
emoţional şi non verbal.
Subtextul discursului politic este partea sa cea mai importantă, pentru că ea transmite
sensuri tuturor receptorilor, pe ierarhii. În subtext, acţionează – construiesc şi deconstruiesc
idei, atitudini şi credinţe valorile textului: filosofic, literar, diplomatic, acţional, „spiritual”,
simbolic, iniţiatic, numerologic, criptic etc. Aici „acţionează” mesajele eficiente. Aici sunt create
locurile pentru interpretare şi pentru reala comunicare, aducere laolaltă a propunătorului cu
publicul. Arta discursului politic este arta subtextelor. Deschise, dirijate sau chiar închise,
subtextele dau forţă şi perenitate discursului.
Pentru teoreticienii conservatori, îngrijoraţi de presiunea maselor asupra deciziilor
politice, discursurile politice sunt strict manipulative. Ele acţionează la nivelul inconştientului şi
numai acolo.
„Un orator popular care s-ar adresa aşa cum ne propun atâţia logicieni oneşti, inteligenţei
auditoriului său, n-ar convinge pe nimeni şi nici n-ar fi măcar înţeles. Prin gesturi formule,
cuvinte evocatoare de imagini, el influneţează sensibilitatea lor şi prin ea le afectează voinţa.
Ceea ce vizează el nu este inteligenţa lor, ci acea regiune inconştientă în care încolţesc emoţiile.”

71
 Convingerile populare se formează – în înţelegerea acestor oameni – pe baza a patru
elemente100:
a) Prestigiul, care sugerează şi impune;

b) Afirmaţia sentenţioasă, care se dispenseaz de discuţii;

c) Repetiţia, care face să fie acceptate ca sigure cele deja afirmate;

d) Contagiunea mentală, care întăreşte convingerile individuale, conforme cu cele ale

grupului, şi le elimină pe cele contrare;

Adică elementele raţionale şi raţionalizatoare, proiectele întemeiate şi cu şanse evidente

de reuşită nu fac obiectul discursurilor politice.
Considerăm că aceste poziţii, larg răspândite şi împărtăşite (chiar dacă nu întotdeauna
deschis asumate) în teoria politică actuală, sunt exagerate şi părtinitoare. Specificul discursului
politic nu este manipularea publicului prin folosirea exclusivă a nivelului emoţional al receptării,
ci formarea şi mobilizarea cât mai profundă a publicului în proiecte politice, prin apelul la
nivelul raţional al receptării. Considerăm că doar discursurile inflamatoare pot miza (şi numai
pentru scurt timp) pe mobilizarea oamenilor care şi-au suprimat cenzura raţională101.
În plus, efectele limitate în timp ale spălării creierului, dezvoltarea generală a spiritului
critic mobilizat de dezvoltarea societăţii civile, pluralismul politic, libertatea şi diversitatea prsei,
cu varietatea influenţelor sale, fac improbabil controlul unidirecţional asupra publicului şi
mobilizarea sa strict emoţională, pe termen mediu şi lung.
În opinia noastră, doar discursurile aţâţătoare pot miza pe factori iraţionali. Discursurile
structuratoare au de primit şi aprobarea raţiunii.
Considerăm că, discursurile acţionează – şi îşi propun programatic să acţioneze –
concomitent la nivel raţional, voliţional şi emoţional asupra publicului partener de proiect
politic.
La nivel raţional, acţiunea este de durată – atât ca emisie cât şi ca receptare; la nivel
voliţional este grea, dar structurantă, la nivel emoţional este mai simplă, inflamantă, dar
schimbătoare. Unele discursuri urmăresc anumite efecte şi atunci se adresează unui anume nivel,
încercând limitarea sau chiar suprimarea nivelurilor complementare.
100
Lia Pop, Discursul politic, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2002, p. 26
101
Ibidem, p. 27

72
 Discursurile care mizează exclusiv pe mobilizarea prin raţiune sunt imposibile, ca relaţii
cu publicul. Ele vor suprimarea nivelului emoţional şi devin discursuri filosofarde. Audienţa
publică nanometrică a acestui tip de discurs arată că suprimarea emoţionalului este şi
inderzirabilă, şi imposibilă. Dar, textele exclusiv raţionale nu sunt inutile, ci doar cu altă
destinaţie decât mobilizarea directă a publicului. Rostul lor este structurarea prin efecte indirecte.
Ele sunt texte de analizat, nu de audiat. De ele au nevoie doar două categorii de actori
politici speciali (nu publicul): strategii politici şi practicanţii de disecţii – analiştii. Strategii
politici au trebuinţă de ele aşa cum au nevoie de strategii. Analiştii apelează la ele aşa cum
anatomiştii, pretind, pentru disecţii, cadavre. Concret, în perspectiva discursului, textele strict
raţionale sunt pre-discursuri: concepţii structuratoare de viziuni, misiuni şi acţiuni.
Pre-discursurile structuratoare vizează formarea unor principii, valori şi norme de
nezdruncinat a unor convingeri profunde, dar raţionale şi a unor comportamente inspirate din ele.
Ele se adresează indirect, dar ţintesc rosturile şi resorturile raţiunii motivaţiilor superioare,
voinţei şi pasiunilor superioare ale oamenilor, dar şi ale nivelului subconştient, depozitarul
automatismelor, blocajelor culturale, deprinderilor şi habitudinilor noastre, în care urmăresc să
stabilească elemente raţionale. Formarea are loc în timp şi se bazează pe întăriri raţionale şi
morale constante, pe experienţe şi pe toate mecanismele psihice care garnatează civiliatea. Esenţa
lor este raţionalitatea, de aceea se supun permanent îndoielii metodice, comparării şi analizei de
orice tip.
Validarea lor este şi procesuală, şi permanentă. Ele îl fac pe intelectualul autentic un mare
ezitant în acţiunile lui. (Îl fac să fie cum zicea Lenin, netrebnic în acţiunea revoluţionară, înclinat
mereu să se tot judece „pe de o parte, pe de altă parte”!) când totuşi discursurile politice iau aceste
forme, ele sunt destinate cărţilor de istorie, citirii şi citării, mai mult decât acţiunii nemijlocite.
Dar sunt destinate şi premiilor Nobel. Ele se realizează cu mult efort şi cu multă grijă. Se emit, de
obicei, pentru a fi preluate şi retransmise. Ele se difuzează în timp, prin socializarea primară şi
secundară, precum şi prin mijloace variate, concertate şi înalt orchestrate. Orice lider politic are
nevoie de ele, ca discursuri deja asimilate de public. (Mulţi confundă această nevoie cu realitatea;
îl confundă pe „ar trebui” să fie cu „este”.) Din păcate, foarte puţini îşi asumă sarcina elaborării şi
cultivării lor.

73
 Când discursurile politice sunt simple discursuri cu componente raţionale, apeluri
personale şi partizane, ele cumulează raţionalul cu emoţionalul şi realizează maximă mobilizare
voluntară, în rândul audienţei vizate.
Invers, discursurile aţâţătoare mizează pe suprimarea raţiunii şi pe mobilizările
involuntare, ad-hoc. Discursurile aţâţătoate, mobilizatoare, se adresează direct nivelului primar
al psihicului uman: instinctelor, afectelor, emoţiilor şi mizează pe larga mobilizare a acestuia sub
presiunea contagiunii şi a nevoii de coerenţă psihică internă.
Sub presiunea nevoii de coerenţă, apelurile la raţiune, la evaluare morală, la comparare, la
dubiu şi verificare experimentală înainte de asertare de convingere, sunt pur şi simplu
suspendate, e drept numai pentru scurt timp. Se adresează, aşadar, inconştienutlui şi numai lui.
Ele amorsează comportamentele bazate pe emoţii puternice, în principal pe frică sau pe
entuziasm.
Ele trebuie să fie scurte, simple, uşor de reluat şi să aibă forma comenzii sau a îndemnului
spre o acţiune imediată şi foarte concretă. Exemple sunt cele de tipul: „Jos Ceauşescu!”, urmate
de dărâmarea fizică a simbolurilor dictaturii. Ele se retransmit şi se amplifică prin contagiune
emoţională şi prin presiunea exercitată de grup spre conformare emoţională. De aceea este
important ca grupul în care se transmit să fie „sub controlul” emoţional al emitentului şi să fie
„înflorit” din loc în loc cu „oameni de amplificare”, oameni care să preia ideile, să dea tonul la
aplauze să reacţioneze la fluxul emoţional creat şi să pornească la acţiune. Încercările de a limita
efectul lor în timpul acţiunii, apelând la raţionalizare, sunt sinucigaşe pentru propunător.
O dată pornite, aceste avânturi nebuneşti nu mai pot fi oprite afară. Din fericire, ele sunt
mari consumatoare de energie şi se sting relativ repede, singure, din interior. Când protagoniştii
obosesc, mobilizările se destramă şi în cele din urmă, masele se duc acasă să se odihnească, să-şi
vadă de viaţa de zi cu zi. Încercările de a le continua se bazează pe cea ce Le Bon numeşte
apostolii fanatici din politică şi pe aportul de forţe proaspete, pe rezervişti. Din perspectiva
emiţătorilor, aceste discursuri sunt discursuri de manipulare. Mesajul lor este netransparent,
ascuns şi nefolositor mobilizaţilor.
Discursurile de manipulare pretind o elaborare atentă, dar sunt de difuzat instantaneu,
după regulile spectacolului bun102:

102
Haineş, Rosemarie, Discursul politic televizual, Editura Era, Bucureşti, 2000, p. 15

74
  Simplitate

 Spectacol

 Speranţă.

Mobilizarea prin manipulare, entuziasme, teroare a unui grup sau persoane socializate în
model emoţional este simplă.
Mobilizarea celor socializaţi pe model raţional este foarte dificilă. Schimbarea bazelor
raţionale a comportamentelor acestora are permisivităţi limitate. Acceptă experienţe noi şi
circumscrise; acceptă în limite mai reduse chiar motivaţii conjuncturale în conflict cu motivaţiile
de bază, dar nu îşi schimbă peste noapte convingerile, valorile, principiile, chiar dacă declară că o
vor face sau că au făcut-o deja.
Destabilizarea principiilor şi valorilor aşezate în socializarea primară şi întărite în cea
secundară este cvasi imposibilă, pentru că persoanele sunt pregătite să se raporteze permannet
raţional la orice discurs şi să reacţioneze cumpănit, temporizat.
Destabilizarea este cu atât mai imposibilă, cu cât grupul însuşi acţionează pe baze
raţionale. Or, este ştiut, orice grup acţionează pentru conformitate şi chiar conformism. Ele expliă
de ce marile fanatisme, violenţe şi manipulări au loc în mediile politice puţin sofisticate şi nu au
sorţi de izbândă în mediile culturale ale comparativismului, analizei, raţionalismului şi
transparenţei.
3. Discursul politic şi efectele sale
Efectele planificate sunt acelaşi lucru cu mesajele proiectate. Din păcate pentru
planificatorul politic şi din fericire pentru public, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din
târg. Efectele oricărui tip de discurs, deci şi ale celui politic, sunt cele care pot fi constante şi
măsurate după lansarea şi aşezarea discursului.
Efectele politice nu sunt cele intenţionate, organizate şi chiar asigurate suplimentar 103 de
către emiţătorul şi planificatorii discursurilor. Într-o enumerare, departe de a fi completă, şi într-o
abordare legată de tipul de acţiune antrenat, ele pot fi:
1) de revitalizare a încrederii politice a publicului în organizaţia politică în numele căreia
se rosteşte discursul (pentru aceasta efectul este de reafirmare a legitimităţii acţiunilor sale) şi se
103
Este adevărat că specialiştii în imagine a liderilor politici alcătuiesc ceea ce se cheamă dosare de presă şi oferă
varianta elaborată a discursului, prevenind erorile de emitere – accentuarea non verbală a unor părţi slabe din discurs,
faptul că rostitorul nu crede ceea ce spune şi transmite, de fapt, neîncredere etc.

75
exprimă în non acţiunea publică protestatară şi în adeziuni publice în presă, în atitudini şi chiar în
scrisori particulare deschise;
2) de mobilizare pentru o nouă politică atunci când se exprimă în reluări şi dezbateri de
presă ritm crescut de iniţiative politice şi civice în acord cu noua acţiune;
3) critica, batjocura şi sarcasmul de presă, care duc la delegitimarea emiţătorului şi
erodarea creditului politic al propunătorilor;
4) compromiterea politică, exprimată în râsul public.
Efectele finale ale discursurilor politice, analizate din perspectiva transmiterii mesajului, a
realizării intenţiei planificatorilor, se structurează undeva în jurul intenţiei iniţiale, în concordanţă
sau discordanţă cu ea. După ce s-au structurat, ele devin realităţi de sine stătătoare, componente
noi ale situaţiei politice, indiferent dacă dăunează sau nu părinţilor lor. (De aceea emiterea lor este
bine să fie avizată de profesionişti).
După concordanţa efectelelor cu intenţiile mesajelor, efectele politice ale discursurilor pot
fi:
a) pozitive – cele intenţionate;
b) negative – cele care merg împotriva intenţiei;
c) nule – nu influneţează în nici un fel publicul.
Din perspectiva timpului în care se produce efectul avem: a) efecte imediate; b) efcete de
timp, cu acţiune structurantă.

76
 VI. Tipologia discursului politic

Dintre toate discursurile publice, cele mai importante sunt, pentru noi, discursurile
politice, adică discursurile care au fie implicaţii explicit politice, fie doar implicaţii publice
utilizabile politic. Acestea din urmă pot îmbrăca hainele oricărui alt tip de discurs public.
Discursurile politice explicite cunosc o tipologie diversă. Încercăm mai jos o inventariere,
pornind de la elementele componente ale acestui tip de discurs: mesaje, text, efecte.
I. După destinatarul şi intenţia mesajelor, discursurile politice sunt: mesaje pentru noi,
respectiv mesaje pentru adversarii/duşmanii moştri.
Mesajul pentru noi este întotdeauna unul constructiv, cu două variante:
a) aţâţător, încurajator sau mobilizator, acum şi aici;
b) structurator şi peren.
Mesajul pentru adeversarii noştri poate fi manipulativ sau deconstructiv, ruinător al
încrederii în destinul lor. Fie că sunt manipulative sau deconstructive, discursurile adresate
adversarilor pot fi: a) discursuri persuasive – de tipul „Noi ne batem pentru binele vostru!”; b)
discursuri aţâţătoare – de tipul „Predaţi.vă acum!”; c) discursuri erozive în timp – „Voi nu sunteţi

77
în stare să reuşiţi în această acţiune!” (Este ceea ce în teoria propagandei se numeşte „propaganda
pentru acasă” şi respectiv, „propaganda pentru inamici”), având un mesaj descurajator şi
demobilizator.
Cele constructive, fie ele aţâţătoare, încurajatoare, mobilizatoare sunt pretenţios de
realizat şi mai uşor de emis/rostit. Ele pot fi construite fie de către liderii politici şi rostite de ei
înşişi atunci când se bucură de autoritate. (Când şi-au pierdut autoritatea, efectele lor sunt
paradoxale: creează haos şi disperare.) discursul constructiv, structurator, este greu şi de
construit şi de difuzat. Este recomandabil ca el să fie construit de către specialiştii în ştiinţe
politice, împreună cu autorităţile morale ale comunităţii şi rostit de către cei mai prestigioşi lideri.
Cele deconstructive sunt deosebit de dificil de realizat sub toate aspectele, dar sunt vitale
în timp de război. Ele necesită profesionişti, chiar artişti, în dezinformare în faza de construcţie şi
găsirea unor autorităţi morale în faza transmiterii. Valoarea dezinformărilor în cucerirea unui
război a fost subliniată de von Clausewitz, dar toţi marii militari au ştiut că un război se câştigă
atunci când adversarul îşi pierde încrederea în sine.
Ca formula lui sir Winston Churchill: „În timp de război, adevărul devine atât de preţios
încât trebuie smuls de la bodzguarzii minciunii!”. (În timpul războiului din Vietnam, la Pentagon
lucrau nu mai puţin de 2800 de oameni în maşina de propagandă, care rau sprijiniţi de ziariştii
manipulaţi la faţa locului şi care făceau jocul propagandei americane, conform senatorului
Fullbright). Rostul profesioniştilor în dezinformare este să compună şi să propună adversarului
asemenea mesaje şi discursuri, încât acesta să fie convins că provin din rândurile sale şi îi servesc
propriile interese.
Paul Qatzlawick în Wie wirklich ist die Wirklichkeit? (1976); Munchen 1976, arată de
ce trebuie să-l minţim pe inamic în război, arată şi cum acesta ştie că-l minţim şi acţionează în
consecinţă. Este o teoretizare a discursurilor de tipul dezinformării.104
II. După textul politic şi corelatele sale, discursurile politice sunt:
A. după text: În raport cu conţinutul şi forma textului oratorului avem o suită de texte
subliniind prin aceasta că discursul politic este cel care dă greutate discursului public.

B. după pretext:

a) discursuri de promovare;
Michael Kunczic şi, Astrid Zipfel, Introducere în ştiinţa publicisticii şi dezinformării, Presa Universitară Clujeană,
104

1998, p. 69

78
 b) discursuri de înfruntare/confruntare;

c) discursuri de valorizare şi afirmare

C. după context:

a) discursuri de criză;

b) discursuri de ceremonial (ianugurale, aniversare, comemorative);

c) discursuri de prezentare a unor Programe politice, Rapoarte politice;

d) discursuri parlamentare – ale poziţiei partidului faţă de o moţiune, propunere legislativă,

situaţie politică, eveniment, scandal public – declaraţiile politice; discursuri privitoare la
poziţia unui parlamentar etc.;

e) discursuri electorale.

D. după subtext:

a ) discursuri de interpretare deschisă, cu ofertă de deschidere spre orice şi oricine;

b) discursuri de interpretare dirijată, spre una sau doar unele din categoriile de public cu care
se comunică preferenţial în subtext;

c) discursuri închise, autoritare, care transmit perspective, informaţii, indicaţii, comenzi,

ordine către subordonaţi disciplinaţi şi larg controlaţi.

III. După efectele lor, discursurile politice sunt variate. Semnificativă ni se pare reluarea
discursurilor după concordanţa cu mesajele şi după timp.
A. După concordanţa efectului cu mesajul intenţionat avem:

a) discursuri cu efcete pozitive cele aducătoare de schimbări comportamentale ale publicului

în interesul emiţătorului şi în acord cu mesajele intenţionate de propunători. Când mai mult de
jumătate din auditori se comportă conform mesajului, acesta a avut efect pozitiv. (chiar dacă se
întâmplă ca mesajul concret să fie oribil moral, cum este războiul, de exemplu.);

79
 b) discursuri cu efecte negative, care conduc publicul la reacţii de rezistenţă sau chiar opoziţie
deschisă faţă de interesele emiţătorului;

c) discursuri neutre, cele care nu determină schimbări în interesul emiţătorului, chiar dacă
aduc alte tipuri de metamorfoze semnificative.

B. După acţiunea în timp avem:

a) discursuri de efect instantaneu;
b) discursuri cu efect remanent;
c) discursuri cu efect întârziat.

VII. Rostirea discursului politic

Dacă totul a fost bine pregătit rostirea ca atare este doar un pas către culegerea laurilor.
Cum trebuie făcut acest pas, ca să nu ne înecăm ca ţiganul, la mal?
Simplu:
a) cu un public implicat în discurs;
b) cu un orator profund, intrat „în rol”, apt să adapteze partitura oricând ca s-o pună real în
situaţia de comunicare.
1. Implicarea publicului în discurs
Tehnicile oratoriei mizează pe implicarea publicului în discurs. Foloseşte şi tu tehnicile
clasice ale oratorilor: tehnica asigurării ecoului; tehnica structurilor paralele şi opoziţionale;
rimele interne, repetiţiile retorice, întrebările retorice etc.
Tehnica asigurării ecoului este cea prin care oratorul indică o structură oarecare din text.
Ea poate fi un tabel, în care ceea ce este de completat în „căsuţele” libere se deduce simplu, prin
comparare cu ce este înscris în cele deja completate. Este ca şi cum după ce ai spune că, în
România, administraţia publică se structurează în administraţie judeţeană, comunală şi ... Publicul

80
este chemat să completeze tabelul, ipostază care conduce spre sentimentul pozitiv al publicului că
este tot atât de deştept ca şi oratorul. Satisfacţia cu sine a acestuia se răsfrânge asupra oratorului şi
a mesajului.
Mesajul devine, astfel, nu doar cel acceptat, ci cel şi aşteptat. Iată şi alte două exemple de
asemena structuri, preluate din literatura de specialitate. Copilul nu tratează politica ca pe
activitatea de care depinde întreaga sa viaţă, pentru că este încă incapabil intelectual să gândească
abstract şi în termeni generali. Tânărul o face foarte puţin pentru că este insuficient disponibil
pentru asemenea interese şi reflecţii. Adultul se implică oarecum dar se simte îngrădit de
puţinătatea resurselor sale de timp şi de inadecvarea experienţei sale ca şi de complexitatea şi
vastitatea problemelor, motiv pentru care ezită. Senectutea este vârsta marii implicări politice,
pentru că bătrânii au timp, experienţă, bani etc. Să observăm că este un model în crescendo, pe
care orice om din public îl poate completa105.
Al doilea exemplu ar fi următorul: după o perioadă de creştere, urmează o etapă de
împlinire, de maturitate şi apoi, inevitabila descreştere specifică bătrâneţii. Este structura în
clopot, iarăşi simplă şi uşor de completat. Se pot imagina şi alte structuri, cum ar fi cea
descrescătoare, cea în cerc, cea în stea, cea în nor, cea în echilibru etc. Folosirea structurilor care
produc efecte de ecou este un procedeu larg răspândit şi apreciat, mai ales între profesori.
Tehnica structurilor repetitive, paralele şi opoziţionale, mizează şi pe implicarea
intelectuală şi atitudinală a publicului în completarea datelor comune în două evenimente,
procese, des comparate. Efectul este de cooperare cu publicul şi de modelare a lui – cum face şi
tehnica ecoului. În primul caz, sunt reluate cifre, procente, nume. Exemple. Simple evocări ale
anilor 1789 şi 1989 sunt suficiente pentru a trimite publicul la istoria şi la ideea de revoluţie
împlinită. Invocarea numelor celor doi Roosevelt sau ale lui Joe, John 106, Robert Kennedy evocă
acţiuni de rezonanţă, de spectaculos efect.
O altă tehnică este accentul pus pe ilustrarea mesajului prin comparare. Aşezarea în
paralel a avantajelor şi dezavantajelor; a ofertelor şi cererilor, a şanselor şi riscurilor. Discursul
însă nu poate fi o clasificare sau o tabelare completă. Nu putem apela la mai mult de trei elemente
în comparaţie care să ilustreze, altfel procedeul sufocă textul şi îngroapă mesajul. Opoziţia este o

105
Lia Pop, op.cit., p. 87
106
În 1962, preşedintele Kennedy îl trimite pe fratele său, Robert, la Berlin cu însărcinări diplomatice. Dar pentru
public, kennedy are grija să spună că lumea liberă şi lumea dorită este cea simbolizată de americani. Cum o face?
Simplu. Depune o coroană e flori albe, dechise – de fapt, cale – pe locul unde a fost ucis un est – german care a
încercat să treacă Zidul Berlinului, să fugă de opresiune spre libertate.

81
paralelă care „avantajează” pe faţă oratorul şi grupul său: Noi, cei buni, vs Ei, cei răi; sau „Nici
ei” nu sunt mai buni decât noi.
Există numeroase momente de folosire creativă, surprinzătoare, a opoziţiei în discursul
politic: Exemplu celebru este discursul lui J. F. Kennedy: „nu te întreba ce poate face ţara ta
pentru tine, ci ce poţi face tu pentru ţara ta”.
Rimele interne şi repetiţiile sunt mijloace de ancorare a oratorului în memoria publicului.
Accentuarea, evidenţierea acestora în rostire ca daruri speciale pentru acest public, îl va lega de
text şi îl va angaja pentru acest mesaj.
Importantă este şi comunicarea specială. Ea cuprinde salutul special adresat acestui public
şi sublinierea caracterului deosebit al publicului, al oraşului în care trăieşte, al personalităţilor lui
etc. În plus, cuprinde un set de tehnici care mizează pe conţinuturi care dau identitate, îl fac
inconfundabil pe acest orator şi fac unică adresa sa către acest public.
Genurile acestei comunicări sunt:
1) umorul cu personaje familiare acestui public;
2) istoriile, confesiunile sau istoriile personale, cele tip fabulă şi parabolele cu oameni de
aici, pe care publicul îi cunoaşte sau îi poate cunoaşte;
3) demascările, bombele de presă despre ceva de aici fac servicii imense implicării
publicului.
Folosirea umorului trebuie să fie şi hazlie, şi folositoare. Să fie hazlie, adică să nu se
întâmple ca oamenii să gândească: Mie nu-mi vine să râd! (Dacă totuşi, se întâmplă, şi vezi că nu
râde nimeni la gluma excelentă pe care ai spus-o, treci mai departe. Nu te scuza. Cazi în penibil.)
Apelul la glumă trebuie să fie folositor adică publicul trebuie mobilizat cu ea în direcţia dorită de
tine. Trebuie făcut să se înveselească, ca să-şi deschidă atenţia spre orator, să iasă din apatie. Nu
să moară de râs. Prea mult râs îl înlănţuie în bancul spus şi tot ce vaţine minte de la întâlnire va
fi... bancul! Or, un orator politic nu vobeşte ca să concureze grupul Divertis. O mică autoironie
este suficientă. Ea leagă publicul de tine.
Bernard Shaw este un maestru foarte citat al genului. Iată una dintre celebrele sale
formule: „Am învăţat să ţin discursuri cum am învăţat să patinez. M-am făcut de râs de câte ori
a fost nevoie.” Nici într-un caz oratorul nu trebuie să se facă el de râs. Un Brătianu, mic, gras şi
chel, propunea în faţa parlamentului României anilor 1990 şi a camerelor de luat vederi, ceva
legat de cartofi, de agricultură. Efectul a fost de identificare. Oratorul şi cartoful semănau izbitor,

82
iar Brătianu a reuşit să se facă de râs. Deschiderea sau destinderea unui discurs prea lung cu o
glumă este aşteptaă de la orice orator ecperimantat. Ca începător, e bine să vă gândiţi fie că e
cazul să începeţi să vă faceţi de râs, fie că evitaţi ridicolul, fie că puteţi să-i daţi drumul şi aveţi
totul sub control107.
Istoriile personale funcţionează doar la marile autorităţi şi-n contextele culturale anglo-
saxone. Începătorii ar fi bine să le evite, mai ales când sunt departe de obiceiurile acestor medii.
Fabulele şi parabolele sunt şi ele arme din panopliile celor mari. Împrumutate de
începători pot fi ca un costum primit de pomană. Strigă tot timpul: decedatul era mai mare! Şi
totuşi, orice are un început. Şi cei mari au început cândva. Parabolele stau la îndemână tuturor
celor care cred în puterea inteligenţei de a modela şi adapta.
Demascările duncţionează totdeauna, dar sunt greu de accesat şi de asigurat.

2. Trei de „NU” şi trei de „DA”! pentru implicarea publicului în discurs108

1. Nu te teme de cuvintele tari, sforăitoare. Foloseşte-le ca pe piper. Nu-ţi lăsa biftecul
fad, dar nici nu-l fă să ardă.
2. Nu adopta ton de profesor şi nu ridica vocea ca şi cum ai ţipa. Publicul nu este nici
surd, nici cretin. Când strigi prea tare, va încerca să se protejeze (să nu-l asurzeşti) şi îşi va băga
degetele în urechi. În plus, va crede că şi tu eşti surd şi nu ai cum avea urechi pentru probleme lui.
Nu fă, deci, pe atotştiutorul, ca Pico della Mirandola. Nu eşti în faţa unor şcolari. Şi mai ales, nu
ţipa.
Gândiţi-vă la predicatorii baptişti sau penticostali veniţi la ceremoniile de la periferie. Au
toţi aceeaşi muzică: un cald apel de înfrăţire în spirit creştin, un andante prevestitor de furtună, un
crescendo insuportabil şi apoi... tunetele! Jupiter Tonans, în voce, şi invitaţia spre blândul şi
milostivul Dumnezeu din Scrisorile Sfântului Pavel, în vorbe. Pe cine să crezi? Oricum, nu pe cel
care fulgeră, chemând la blândeţe. Ce-i deranjează pe nou veniţii aici nu este mesajul creştin, ci
muzica aceasta de tunete şi fulgere, aflată în total dezacord cu mesajul de armonie generală, de
frăţie şi bunătate creştină. Când vei vrea să strigi aminteşte-ţi de feţele publicului neconvertit,
care asistă la discursul lor. Îţi va trece orice gând.

107
Lia Pop, op.cit., p. 89
108
Ibidem, p. 91

83
 3. Nu cânta pe melodii compromise. Alege-ţi bine „muzica”. Fă-ţi din ea haina ta de gală.
Nu ignora muzica discursurilor tale. Un orator român cere chiar să-ţi alegi deliberat câte o temă
muzicală pentru fiecare discurs al tău. Oricum, discursurile tale vor avea o haină muzicală şi felul
tău de a vorbi are o muzică. O recunoşti şi tu, dacă te gândeşti că oratorii au un fel anume de a-şi
rosti discursurile, o partitutră a lor. De aceea sunt uşor de imitat. Gândiţi-vă ce uşor îl imită
cârcotaşu` Mişu Găinuşă pe Adrian Păunescu. Mişu Găinuşă spune şi ceea ce Păunescu n-ar rosti
niciodată, dar nu-l confundăm pe vizatul Păunescu pentru că o spune chiar pe „muzica” lui
Păunescu.
1*) Vorbeşte ca şi cum te-ai sfătui cu publicul. Cere-i părerea!
Apelează la experienţa şi expertiza lui, chiar dacă o faci în structura unor formule retorice:
„Nu-i aşa?” „Nu aşa aţi auzit şi dumneavoastră?” Limba engleză are structuri specifice pentru
aceasta: „Isn`t it?” „Don`t zou?” În graiul din Bihor există un ciudat şi în curs de uitare: „Ida?”
Ar merita revigorat pentru că el exprimă un apel la comunicare specific mediului civilizat deschis
adresărilor şi aprobărilor fireşti în comunicare.
2*) Cere publicului întrebări şi fă-l să-ţi pună întrebări. Notează-le cu grijă şi răspunde la
ele cu grijă. A nota cu grijă înseamnă a cere să ţi se repete întrebarea până este clară şi a o
reformula până partenerul tău din public este mulţumit. A răspunde cu grijă înseamnă a răspunde
onest şi scurt. La întrebările pentru care nu ai răspuns acum fixează un termen – cât mai scurt – în
care o vei face. Stabileşte şi mijlocul prin care-i va parveni răspunsul. Dacă vrei credit, să şi
răspunzi. Să faci public şi faptul că ai răspuns.
3*) Ca să faci publicul să-ţi pună întrebări, relatează întâmplări cu întrebări în care ai
fost implicat. Spune cum te-a întrebat ionescu în oraşul popeşti despre chestiunea publică X ... Ai
căutat răspunsul şi astăzi acea chestiune s-a rezolvat nu doar la Popeşti, ci peste tot. Este ceea ce
lumea cunoaşte ca soluţia Ionescu. Subliniază că este vorba de probleme publice – ale tuturor – şi
nu de probleme personale. (Despre cele personale nu ar trebui să discutaţi deloc, şi nicidecum în
public. Dar puteţi face excepţie pentru acest public deosebit pentru că dumneavoastră vreţi să
puteţi rezolva cât mai multe griji ale oamenilor ... Aşadar, veţi discut, în particular, la biroul tău în
date de ...)
Uneori, o anumită parte din public este prea implicată în discursul tău. Unii din prea bune
intenţii, alţii din prea rele. Ce faci cu ei? Unii sunt entuziaştii care dau sugestii: mulţumeşte-le pur
şi simplu. Unii sunt problematici din greşeală. Mulţumeşte-le şi scoate-i din cursă.

84
 Alţii sunt problematici, pentru că aşa sunt ei. Specialiştii te învaţă: cu publicul problemă
procedează ca profesorii foarte buni cu elevul problemă. Nu îi întoarce spatele. Te-ai putea trezi
cu cocoloaşe de hârtie în cap. Stai lângă el, ajută-l, laudă-l! Deci, nu vă mişcaţi până nu i-aţi
liniştit.
Cu adversarii ... Mai întâi decide dacă sunt băgat în seamă. Pe cei care nu sunt decât nişte
ţânţari sâcâitori dă-i pe mâna organizatorilor. Lasă-i să intervină pe ei. Nu te arde în focuri de
paie. ( o să le spună că vor organiza săptămânile viitoare o conferinţă numai despre şi numai
despre... albine. E problema lorr! Chiar îl invităm pe purtătorul vostru de cuvânt să pregătească în
scris un set de întrebări pentru această viitoare întâlnire. Domnul X din echipa noastră se va ocupa
de organizare. Vă rugăm să-i lăssaţi coordonatele.) Cu adversarii – adversari fă cum te învaţă
regulile războiului. Învaţă de la Sun Tzu: „Cel care ştie când trebuie şi când nu trebuie să se
angajeze va fi victorios!”109 Dacă te-ai hotărât să ataci, atunci atacă: atacă strategia! Atacă
generalul! Enervează-l şi derutează-l pe general! Loveşte-l unde nu se aşteaptă! Loveşte-l când nu
se aşteaptă! Loveşte-l ca fulgerul! Înşeală-l! Războiul este întotdeauna o problemă de înşelătorie.
Ca tactică, ascultă-l pe bătrânul chinez: „În bătaie, foloseşte forţa normală pentru a angaja
lupta, foloseşte forţa extraordinară ăentru a cuceri victoria!”110
Gândeşte-te cum gândea Claussevitz: strategic. Anticipează şi fii pregătit!
Foloseşte şi exemplul lui Bill Clinton: îşi ţinea discursurile gândind un auditoriu ostil. Îl
căuta în public pe Gigi-contra. Îl ţintuia şi-l supunea tehnicilor persuasiunii. Şi-a ţinut
întotdeauna.

3. Cum te dedici rolului de orator?

Actorii mari intră „în stare”. Vin la teatru mai devreme cu două ore. Revăd scena. Se
îmbracă. Se machiază. Trag un perete de sticlă între ei şi ceilalţi. Este al patrulea zid al scenei.
Intră în pielea personajului lor şi se concertează acolo, lăsând publicul în întuneric, ca pe un
martor mut.
Oratorii mari fac altfel: sparg zidul şi invită publicul la dialogul motivelor. Oferă
publicului motivaţii, primesc motivaţii într-un schimb imaterial şi simbolic. Este un schimb atât
de intens, încât îl simt organizatorii îl „văd” ziariştii, îl descriu specialiştii, dar îl dirijează şi îl
stăpâneşte doar oratorul adevărat. El are o singură regulă: concentrarea pe public! Ea înseamnă
109
Sun Tzu, Arta războiului (secolul V a.Ch.), Bucureşti Editura Aurelia, 1996, Traducere – Raluca Pârvu, p. 28
110
Ibidem, p. 36

85
contact neîntrerupt cu publicul şi subordonarea tutror tentaţiilor, cunoştinţelor, tehnicilor
satisfacerii nevoilor acestui public, acum şi aici. Pregăteşte-te să foloseşti tot ce te ajută să
convingi.
Dintre tehncile eidenţierii respectării publicului, evocăm doar trei. Prima este să menţii
permanent contactul vizual cu publicul. A doua este să adopţi şi să păstrezi ritmul de expunere
agreat de public. A treia este folosirea vitezei acceptate de public. Deci, ţine ochii în public,
reglează-ţi ritmul discursului şi viteza de expunere potrivit disponibilităţii şi capacităţii publicului
concret.
Ritmul unui discurs este dat, pe de o parte, de alternanţa putere/slăbiciune în rostirea
oratorului, de pendularea lui între a solicita şi mobiliza maximal publicul, iar pe de altă parte, de
succesiunea secvenţelor importante, cu cele neutre şi relaxante.
Simte permanent publicul prezent. Fii cu el pe toată durata discursului: 10, 15, 20 ... 50 de
minute. Cel care nu şi-a învăţat discursul, cade într-o capcană.după 5 minute, uită lucrul cu
publicul, se concentrează asupra textului şi începe să secere ca o mitralieră. Este firesc mai ales
pentru cei care nu şi-au memorat bine discursul şi se tem să nu uite. Este firesc şi în general.
Psihologii şi experienţa ne învaţă că nu putem stăpâni publicul (fără exerciţii speciale) mai mult
de 3 minute. Profesorii buni calibrează solicitarea, pe secvenţe, la 3 minute pentru elevii mari. Ei
îşi ritmează lecţiile. După un exerciţiu solicitant, fac o pauză, reduc solicitarea. Repetă, exersează,
se asigură că toţi elevii au înţeles şi nu merg mai departe până ce obiectivul a fost atins. Când
solicitarea a fost prea mare introduc un moment de recreere (adică de reproducere a capacităţii
publicului de răspunde la solicitare). Pornesc din nou, pe acelaşi ritm, având pe parcursul unei
lecţii de 50 de minute două secvenţe mari şi cam câte cinci sub-secvenţe de categorie.111
Actorii pregătesc cu o tehnică anume ritmul expunerii. Se numeşte exerciţiul: start/stop.
Înseamnă asigurarea unei pauze – tăceri între marile idei ale discursului.
Psihologic, acest lucru înseamnă să nu pretinzi ca alţii să înţeleagă într-un minut ce tu ai
înţeles într-o oră. Înseamnă să dai timp auditorului să „mestece” singur ce i-ai spus; să „salvezi”
în memoria calculatorului ceea ce ai introdus; să goleşti clipboardul şi să-l pregăteşti pentru noi
date. Marii universitari procedează aşa din experienţă şi instinct. Gândesc în faţa studenţilor şi
invită studenţii să gândească cu ei, să descopere cu ei. (Pot face aşa pentru că este în natura
profesiei lor să gândească şi să urmeze exigenţele gândirii în faţa studenţilor. Micii profesori
111
Secvenţele mari ale unei lecţii clasice sunt ascultarea şi predarea; cele mici sunt secvenţele cu selectarea şi
ascultarea individuală a patru elevi pe oră, respectiv predarea în trei componente şi fixarea lecţiei.

86
răspândesc, vâră pe gât studenţilor gânduri gata gândite, asemănătoare nu nişte mâncăruri gata
mestecate şi le cer apoi din nou. Impostorii citesc pur şi simplu, ignorând toate cunoştinţele şi
încălcând toate regulile comunicării.)
Nu uita că transmiţi mesaje, nu cuvinte. Capacitatea oamenilor de atrimite şi primi mesaje
de interacţiune nu este nelimitată. Yona Friedman a stabilit că un om poate intercaţiona eficient
cu o „valenţă” de patru. Că un om este în stare de un ping pong cu patru parteneri. Nu mai mult.
Deci, nu forţa nota, înghesuind mai mult decât este de admis raţional.
De aici rezultă că este important ca un discurs să laşi loc pentru „Aţi înţeles?”. Nu întreba
însă explicit nicodată dacă s-a înţeles. Este ofensator. Este vital să îţi impui să mai şi taci; să faci
şi pauze. Tăcerea e de aur. Întrebările sunt de argint. Glumele, însă, sunt de diamant!rezistă la
orice presiuni la orice mode şi sunt cele mai preţioase. Ritmează-ţi discursul cu glume.
Sigur, timpul expunerii se lungeşte astfel doarte mult, iar textul se scurtează. Dar merită.
Receptarea mesajului este garantată.
Reglează-ţi viteza de expunere. Politicienii, în general vorbesc mult şi repede, scuzându-se
cu ideea că timpul înseamnă bani. Interpretează ceva fără legătură directă cu politica, ceva ce nu-i
din partea locului şi interpretează într-o direcţie greşită. Nu-i bine! Direcţia bună ar fi cea
predicată şi practicată de romani: Imperia brevitas! Dacă vreţi să conduceţi, nu vorbiţi mult. Veţi
fi clari şi veţi evita să greşiţi mult.
Cât priveşte legea care ar fi de adoptat aici, ea ar putea suna astfel: mesajul înseamnă ani!
Înseamnă mandat, încredere etc. or, ele nu pot fi nici tratate, nici câştigate în grabă. Prin urmare
nu rosti mesajul ca o mitralieră. Regula ar fi: nu rosti mai mult de 130 de cuvinte pe minut. Cam
două pe secundă!
Pentru limbă franceză, care este mai alertă decât cea română, s-au făcut cercetări privind
capacitatea de asimilare optimă a publicului. În discursurile televizate, mult mai alerte, pentru că
se citesc de pe prompter şi cititorul citeşte, nu gândeşte, ritmul urcă până la 3 cuvinte pe secundă.
În discursul politic, a practicat acest stil Arlette Laguiller, în campania prezidenţială din Franţa,
din 1981. Ea a rostit în medie 188 de cuvinte pe minut. Rezultatul? Viteza a blocat înţelegerea
publicului ţintă – clasa muncitoare. Este prea mult112.

112
Haineş, Rosemarie, Discursul politic televizual, Editura Era, Bucureşti, 2000, p. 41

87
 Giscard şi Mitterand rosteau 150, respectiv 138 de cuvinte pe minut. Este o viteză de zonă
optimă pentru limba franceză. Chiriac rostea prea puţine: 117, lăsând publicul să se plictisească.
Dar în jurul acestor valori există loc de originalitate. Renascentiştii au fost mari pentru că
ştiau foarte bine că: „Regulile nu fac nici o artă, dar orice artă poate face reguli!”. Gândiţi-vă la
ritmul din discursul dumneavoastră, gândiţi-vă la viteza de a vă expune discursul dar nu prea
mult. Dacă nu-l citeşti, ci-l gândeşti odată cu publicul, ritmul şi viteza potrivită vin de la sine.
Toate elementele menţionate sunt din seria componentelor invizibile ale rostirii. Cele
vizibile sunt: Cum intri? Cum eşti prezentat? Al câtelea vorbitor eşti? Cum prezinţi, în picioare,
de la pupitru, din sală? Cum te mişti? Cum răspunzi la întrebări? Ce laşi în urmă? Cu cine dai
mâna? Cui laşi cărţi de vizită? Cum răspunzi la întrebările la care nu ai răspuns pe loc?
Intrarea... „Prima impresie contează!” sau „Primele 90 de secunde sunt decisive!” Orice
persoană care a reflectat la relaţia cu publicul spune: „Prima impresie contează!” De la Dale
Carnagie încoace, specialiştii repetă şi ei mereu că publicul ne adoptă sau ne repudiază în primele
90 de secunde. După tipul de intrare folosit, avem de-a face cu: intrarea de mireasă, intrare de
protocol, intrarea de lucru şi intrarea fără cap şi coadă, adică nepregătită.
Intrarea de mireasă înseamnă că oratorul intră aşteptat de prezidiu şi de adunare în
picioare, intră cu o mică suită. Ea este cea plină de fast şi de complimente, în avans, pentru orator.
Oratorul este aşteptat de o adunare impresionantă, care, deşi nu-i cântă un marş nupţial, este gata
să-l primească ca pe o mireasă.
Intrările de mireasă sunt cele în care prezidiul şi organizatorii, au intrat, au salutat
publicul, şi-au făcut numărul llor şi anunţă, ca la teatru: Doamnelor şi domnilor, acum DOMNUL
ORATOR!113 Sala izbucneşte în aplauze şi tu poţi apărea „cu mâinile sus”, ca un mare
prestidigitator. Dacă te pricepi s-o faci. (Nu uita că mâinile în sus îl descriu şi pe actorul de succes
şi pe elevul rău, care a fost pedepsit într-o şcoală autoritaristă. Expresia lor trece uşor de la o
semnificaţie la cealaltă.)
Ticul specialiştilor „primele 90 de secunde” ar trebui citit cu îngrijorare. Şi anume: şi
favoriţii pot fi respinşi. Chiar dacă vii ca favorit şi nu-ţi onorezi faima, în primele 90 de secunde
publicul te-a demis.
În politică, intrarea dde mireasă este preferată la: întâlnirile liderului cu partidul său,
întâlnirile liderului/candidatului cu alegătorii siguri, adică la întâlnirile spectacol. Organizatorii

113
Nu-i va spune orator, ci-i va rosti numele.

88
muncesc mult, câştigă puţin şi nu se văd. Eficienţa directă a intrării de mireasă este minimă.
Mesajul central pe care-l transmite este distanţa – poziţia specială – şi aroganţa miresei faţă de
publicul înţelegător. Dar ea este un spectacol, îl va relua televiziunea şi atunci va percuta. Va crea
legături şi aderări prin ecou. Spectacolul este frumos şi telespectatorul se simte parte din el dacă
este frumos. Va mobiliza adeziuni asemănătoare cu ataşamentul minerului la gloria Franţei,
numai pentru că a fost invitat, ca turist, să se aşeze pe tronul regilor Franţei.
Cele mai ilustrative exemple de intrări de mireasă sunt cele ale candidaţilor americani la
preşedinţie. Gestul – intrarea cu mâinile în sus - pare lipit de figura lor ca marca de scrisoare.
Intrarea de protocol este cea mai bine gestionată de organizatori. Aceştia – cu excepţia
unui singur reprezentant, de obicei şeful – se retrag exact la ora anunţată. În acel moment,
prezidiul intră in corpore. Organizatorul prezintă prezidiul, în ordinea pe care o stabileşte
protocolul, anunţă scopul, tema şi durata întâlnirii, după care invită preşedintele să deschidă
întâlnirea cu salutul său şi să conducă lucrările mai departe.
Prima problemă a oratorului este că nu ştie, nu are cum şti, care sunt acele 90 de secunde
pentru el. De fapt, întâlnirea oratorului cu publicul se face, în acest tip de intrare, în două reprize,
uneori în trei114. Prima este cea în care publicul ne vede când intrăm în sală împreună cu un
prezidiu mai mare sau mai mic. (Un prezidiu impresionant începe de la o cifră de 7. Dar nu poate
fi serios peste 221. Este compus din mobile.) Nu are cum să fie evaluat substanţial acum. O face
doar după ţinuta abordată, îmbrăcămintea şi încălţămintea purtată, după locul ocupat în prezidiu
sau după felul cum stau în prezidiu până le vine rândul. Nu poate fi vorba de o evaluare
individuală decât dacă apar ieşiri din tipărie. Între nişte oameni bătrâni, graşi şi prăfoşi, un tânăr
va capta privirile. La fel, femeile. Cei ce vor vorbi între ei, vor bate din picior, se vor scărpina,
vor adormi, vor fi excluşi. Singurul mod de a rezista în prezidiu este a-ţi nota tot ce se spune, cu
scopul de a face referire la cele spuse în propriul discurs. A doua repriză de intrare este cea a
lansării în propriul recital. Impresia pe care o va avea publicul despre mine, ca orator, depinde de
felul cum sunt prezentat, de poziţia în spectacol – al câtelea vorbitor sunt – etc. dar depinde şi de
mine: de ridicarea în picioare, de alegerea locului/locurilor de unde vorbesc, de stabilirea
contactului vizual cu publicul, de mişcarea şi desigur, de înfăţişarea mea. Dacă toate acestea se
fac ţinând cont de sfaturile profesioniştilor şi dacă este performanţa unui om cu experienţă,
intrarea este bună.
Dacă oratorul a ajuns în oraş cu o seară înainte, el s-a întâlnit deja cu presa. Organizatorii au planificat, desigur, o
114

conferinţă de presă, poate un interviu pe un post de televiziune. A făcut deja o prima impresie.

89
 În politică, intrarea de protocol precede marile întruniri şi anunţă decizii importante.
Eficienţa ei este bună. Mesajul central pe care-l transimte este: „se vor spune lucruri decisive
astăzi şi dumneavoastră aţi fost aleşi să le modelaţi împreună cu noi”.
Intrarea de lucru se face din sală, împreună cu organizatorii, cu câţiva lideri locali. Ea
cere o ţinută de lucru, strâns de mâini ici şi colo, implicare. Simplitate. Dacă toate acestea se fac
firesc, şi această intrare este bună. Intrarea în rol va merge dacă nu schimbă tonul. Un discurs
bombastic, după o intrare simplă, este ca un ţigan care vine la sapă în costum negru. Discursul
care o va urma va fi scurt, alcătuit dintr-un simplu enunţ a una – două probleme clare şi
importante pentru public. El se va pronunţa cât mai aproape de public. Nu de la pupitru! Oratorul
va culege opiniile publicului şi va mulţumi permanent pentru contribuţia fiecărui vorbitor la
conturarea unui punct de vedere. La urmă, va formula o concluzie, va reformula problema, va
enunţa o soluţie, şi lucru extrem de important, va avea ultimul cuvânt115.
Intrarea fără cap şi coadă, adică nepregătită. Organizatorii slabi, mediile dezavantajate,
structurile tinere pun oratorul în faţa unei intrări din care este greu de ieşit. Oratorul a ajuns.
Organizatorii sunt disperaţi, publicul nu a sosit încă sau poate nici nu va ajunge! Cheia sălii este
de negăsit sau dacă s-a găsit scaunele sunt pline de praf, miroase a mucegai etc., presa este pe
aproape. Ce faci? În nici un caz nu îţi iei jucăriile şi pleci. Poţi inventa ce vrei ca să transformi
totul într-o întâlnire de lucru. Dacă eşti la sat, caută şeful comunităţii, du-te la biserică, du-te la
birt, vorbeşte cu oamenii. De aceea ai venit. Nu te crampona de sală. Şi nu rata mesajul.
Ieşirile sunt momentul final şi finalizator al discursului. Sunt ca punctul în care fixezi
hotărârea auditoriului. De aceea, am spune că dacă prima impresie contează, ultima rămâne.
Forma ei depinde de organizatori, dar şi de tine. Foloseşte momentul!
Formal, ieşirile pot fi văzute ca expresii în oglindă ale intrărilor. Intrării de mireasă îi
trebuie o ieşire de mireasă, triumf, aplauze etc. Intrării de protocol i se potriveşte o ieşire de
protocol, mulţumiri din sală, elogii, - aprecierile şi complimentele unor inferiori sau jignitoare -,
aplauze. Intrării de lucru îi corespunde ieşirea de lucru, ventual pregătirea pentru a vedea la faţa
locului unele lucruri etc. Sigur, intrarea neorganizată nu poate fi urmată de o ieşire la fel. Ea
trebuie transformată. Maximumul de obţinut după o asemenea intrare este un nou punct de sprijin
la faţa locului şi o nouă întâlnire. Dacă ieşirea se încheie cu reînoirea acestor promisiuni este o

115
Haineş, Rosemarie, Discursul politic televizual, Editura Era, Bucureşti, 2000, p. 46

90
întâlnire reuşită cu un discurs omis, dar este de eficienţă maximă. (Un discurs ţinut cu trei
oameni, culeşi la şedinţă pentru că li se promite o bere după, este exact contrariul oricărei
eficienţe.)
Este ca un spectacol. Reuşeşte. Calitatea specatocolului oratoric depinde însă de prestanţa
şi prestaţia oratorului, de aceea ce spune şi de centrarea pe public. Pentru că despre orator, discurs
şi centrarea pe public am vorbit deja, notăm aici câteva lucruri depsre prestaţie.
Ea, credem noi, are trei canoane: Respectă timpul!; Respectă locul şi publicul! şi
Respectă-te pe tine! A respecta timpul planificat înseamnă a te pregăti să ţii o cuvântare cu 1/5
mai scurtă decât timpul alocat de organizatori. Mai înseamnă să-ţi rezervi din timpul alocat şi
pentru întrebări, comentarii, discuţii cu publicul, şi pentru concluzia pe care trebuie s-o tragi după
întrebările publicului. Pentru aceasta, taie din discurs, dacă trebuie, anticipează întrebările,
fixează-ţi ce vei spune în concluzie. Este mai important să ajungi la concluzie, decât să parcurgi
tot discursul. Ultima impresie rămâne. Nu depăşi timpul sub nici un motiv. Mai ales în întâlnirile
politice, nu te lungi116!
A respecta locul şi publicul înseamnă a da ce ai mai bun din tine, şi aici, precum şi a
complimenta explicit locul şi publicul. dacă este un loc prea mic sau prea mare pentru tine, nu
acum trebuie simţit şi remarcat. (Când ai acceptat să vii aici, ai consimţit deja la toate.) nu uita să
laşi publicului materiale, coodonate, ceva care să-l lege de tine.
Respectă-te pe tine. Nu intra în conflicte de doi bani, dar nici nu ezita să răspunzi scurt şi
clar la provocări. Păstrează-ţi zâmbetul, încrederea şi elanul pe tot timpul prezentării. Nu începe
din pod ca să te prăbuşeşti în pivniţă. Intră şi ocupă camera principală, elegant, firesc.

4. Evaluarea rostirii unui discurs politic

Este pasul de împlinire în orice discurs. Orice evaluare reuneşte cel puţin trei
componente117:
1) Autoevaluarea;

2) Evaluarea publicului

3) Evaluările independente.

116
Ibidem, p. 49
117
Lia Pop, op.cit., p. 107

91
 Autoevaluarea rostirii unui discurs politic
Este un proces care începe chiar în momentul prstaţiei, dar care continuă mult după aceea,
cel puţin până la următorul moment similar. Dacă avem morocul sau capacitatea să ne evaluăm cu
„Bine”, „Excelent” de la început, chiar aşa vom face şi aşa va ieşi. Dacă nu, trebuie ca, undeva pe
parcurs, să ne regăsim încrederea pentru că, fără ea, ne discredităm. Momentul culminant al
evaluării este în prima oră după pectacol. În acest răstimp, evaluarea ne domină. Simţim că am
ieşit foarte bine sau foarte rău. Este o evaluare emoţională. Ea poate fi notată undeva. Unii
specialişti cred că trebuie să avem un Jurnal al prezentărilor noastre, ca să poţi cântări la rece
această evaluare emoţională.
Dacă putem, ar fi bine să nu acţionăm sub presiunea ei. Dacă nu avem încotro, (pentru că
ne forţează interviurile şi pentru că este momentul lor) să subliniem că nu este o evaluare propriu-
zisă şi să trecem la formulări condiţionale în formă, dar ferme în conţinut: Ni s-a părut...; Am
aprecia...; Urmează să analizăm...; A fost excelent! (machiavelli ştia ceva când spunea că
oamenii cred ce li se spune.) aşadar, să ne proiectăm o imagine bună.
Faţă de simţământul pe care-l încercăm în noi la acest tip de evaluare, este de readus în
minte ceea ce spunea Bertrand Russell despre scrisul cărţilor. „O carte nu-i niciodată atât de
bună cum ţi se pare după ce i-ai pus punct, dar nici atât de rea cât ţi se pare când te îndepărtezi
de ea şi priveşti alte cărţi.118”
Evaluarea raţională va fi în termenii: Cum am schimbat atitudinea publicului? Răspunsul
în linişte la această întrebare este autentica autoevaluare. Comparată u evaluarea impresionistă din
primul moment, aceasta se va baza pe fapte şi va fi una realistă.
Evaluarea propriu-zisă a rostirii discursului politic
Evaluarea adevărată aparţine publicului. Iar evaluarea acestuia a început ieri, de când a
decis că vine să asculte discursul tău. Publicul mai are o evaluare continuă, este cea desfăşurată
pe tot timpul relaţiei cu el. Cea mai importantă este însă evaluarea lui finală, când decide ce are
de făcut.
Evaluarea lui iniţială o ştii deja. A optat pentru tine.
Evaluarea pe parcurs ai cunoscut-o din felul cum te-a urmărit, din numărul celor care au
plecat din sală, ori al celor care au venit, din frecvenţa şi consistenţa întrebărilor puse. Poţi s-o
consemnezi şi să influenţezi evaluarea finală folosind chestionar de evaluare formală. (Nu poţi

118
Ibidem, p. 108

92
folosi această tehnică de fixare cu un public modest pregătit şi nici cu un public – masă ca
mărime.) distribuie-l în sală.
Lasă publicului cinci minute dăl completeze. Va fi un moment în care te vei simţi mort.
Dar, adu-ţi aminte că elevii au să simtă publicul în priză. Foloseşte timpul să te relaxezi. Când
totul este gata, roagă cinci oameni de la marginea rândurilor să adune formularele. Dă publicului
o imagine despre ce a scris: citeşte trei evaluări, după ce, în prealabil, o fată drăguţă a ales trei
exemplare. (Ţine fata alături când citeşti. Ea va transmite o imagine pozitivă.) Dacă sunt critici,
spune: Mulţumesc, este o excelentă sugestie. Nu m-am gândit. Aş dori să mai stăm de vorbă
doamnă, domnule ... şi spune clar numele criticului. Dacă sunt obrăznicii, nu reacţiona. Un
Doamne!, însoţit de un gest sunt suficiente.
Lasă publicul să-l pună la punct. În orice public există o doamnă învăţătoare, care se
pricepe la buna cuviinţă publică. Ea va sancţiona obraznicul. Tu lasă-l în grija ei. Dacă sunt laude
jenante nu le refuza. Subliniază-le! Un Mă simt ca-n sânul lui Avram cu dumneavoastră! este
potrivit întotdeauna. Adu-ţi aminte de remarca lui Cragiale: „Nu ţi se pare că m–ai lăudat cam
mult? Că mie nu mi se pare!”119
Comentează pe scurt evaluările în relaţie cu mesajul tău: adică re-explică-ţi mesajul. Nu
va fi prea mult. Este, în definitv, ultimul tău cuvânt.
Evaluarea finală a publicului va fi cea la rece, materializată în vot. Pe aceasta nu ai cum s-
o cunoşti, decât după ce s-a exprimat. Ai da orice s-o poţi anticipa, dar nu e la îndemână.
Începătorii se lasă păcăliţi de orice anticipare d evaluare care le convine. Le cerşesc, le culeg,
ledivinizează. Câştigătorii strâng criticile formulate pe parcurs. Le analizează şi remodelează
mesajul pornind de la ele. Adică, desfiinţează criticile pentru final. Nu poţi anticipa, dar poţi face
tot ce ştii, ca evaluarea finală să fie în favoarea ta. Poţi face foarte mult să nu te laşi în voia
imaginaţiei.
Succesul rostirii discursului politic are drept caracteristici: reţinerea, menţinerea şi
susţinerea mesajului de către public. Indicatorul cheie al succesului este creşterea numărului de
voturi după discurs.
Presa despre cum s-a rostit un anume discurs politic

119
Ibidem, p.109

93
 Un discurs cât de cât semnificativ este reluat de presă. (Dacă nu l-a semnalat înseamnă fie
că au uitat organizatorii să invite presa, fie că nu merită, fie că nu i se merita ziarului sau
ziaristului s-o facă dacă vi s-a întâmplat aşa, stabiliţi cauza şi pe viitor, luaţi măsuri de prevedere.)
Publicarea integrală şi apoi reluarea discursului – în fragmente, în alte ziare – reprezintă
un real succes pentru un discurs. Dacă publicarea se face în pagina întâi, cu titlu mare, şi dacă eşti
invitat la un talk show după discurs este apexul. Excelent! Summa cum laudae!
Interviuri despre eveniment şi menţionarea ideilor discursului în mai multe ziare,
împreună cu unele comentarii- critice sau nu – plus reluarea sunt repere din aria lui. Foarte bine.
Simpla menţionare şi comentariul – fie şi critic – înseamnă: bine. O notare a faptului la ştiri în
pagina a treia este Suficient. Ignorarea echivalează cu un Insuficient de nedorit.

94
 CAP. VIII. Discursul politic în preajma Marii Uniri de la 1918

Vasile Goldiş este un om politic ghidat de o etică şi o filosofie umanist-creştină, vizibilă

în prezenţa sa activă şi constructivă în acel moment istoric unic, adică Marea Unire şi făurirea
statului naţional român. Intelectualul arădean a redactat apelurile „Către popoarele lumii” şi
„Către naţiunea română”, care au contribuit decisiv la înlocuirea pasivismului cu ideea
activismului politic generalizat. Ce a urmărit? Prin retorica discursului său a vizat luminarea
românilor privind drepturile lor politice, formarea şi mobilizarea lor la realizarea marilor proiecte
politice. Într-un fel, discursul lui Vasile Goldiş respectă canoanele clasice.
Conform teoriei retoricii, discursul politic vizează formarea unor principii, valori şi
convingeri profunde, dar şi a unor comportamente, toate ţintind „rosturile şi resorturile raţiunii,
motivaţiilor superioare, voinţei şi pasiunilor superioare ale oamenilor, dar şi ale nivelului
subconştient, depozitarul automatismelor, blocajelor culturale, deprinderilor şi habitudinilor
noastre, în care urmăresc să stabilească elemente raţionale”. 120 Potrivit lui Cicero, oratorul trebuie
să găsească, mai întâi, ideile care să confere puterea de persasiune, să le organizeze şi să le
împodobească stilistic şi, în sfârşit, să le „rostească cu demnitate şi eleganţă”. 121 Oratorul ideal are
capacitatea de a mobiliza oamenii la acţiune. Cum? Fireşte, caută să căştige publicul şi respectul
experţilor, adică dezvoltă calităţi naturale prin studiu şi exerciţiu, conştient fiind că personalitatea
sa este cheia succesului în discursul public.122
În acest sens, prin articolele şi discursurile sale politice, istorice şi filosofice, Vasile
Goldiş a fost conştient că cea mai mare recunoaştere provine din faptul că nici o decizie
obligatorie nu are legitimitate dacă nu a fost supusă dezbaterii publice. Doar aşa se poate obţine
consensul social, respectiv se creează premisele ca argumentarea raţională şi analiza sistematică
să se finalizeze în decizii politice viabile.
1. Politicul şi construcţia realităţii sociale
Ideile proclamate prin revoluţia de la 1848, respectiv concepţia politică şi juridică despre
naţiune, sunt actualizate prin activitatea lui Vasile Goldiş şi, desigur, a altor intelectuali. Se
configurează o doctrină naţională care a modificat „imaginea difuză şi eclectică ce o înfăţişa
naţionalismul românesc în epoca sa romantică, ce oscila între sentiment, stare de spirit, ideologie

120
Lia Pop, Ioan Laza – Discurs politic şi comunicare, vol. I, Editura Universităţii, Oradea, 2004, pp. 87-88.
121
Cicero – Despre orator (56), în Cicero – Opere alese, vol. II, Editura Univers, Bucureşti, 1973, p. 54.
122
Lia Pop, Ioan Laza – op. cit., p. 117.

95
sau program politic”.123 Relativ la tinerii politicieni activişti, Nicolae Iorga arăta: „Se ridica o
lume nouă, strâns unită, pentru a căuta, peste respectul tratatelor şi demoralizanta continuă teroare
de străini, cu veşnic ameninţătoarele lor planuri de cucerire şi împărţire, căile de a se apropia cât
mai mult de suprema ţintă, care era minunea aşteptată de veacuri, a unităţii politice româneşti”.124
Idealul unei noi realităţi sociale nu este rupt de tradiţie, dar viaţa presupune „un proces ce
se reînnoieşte permanent prin crearea unor noi valori, integrate în actualitate, ca o dovadă a trăirii
culturii, a transpunerii ei, prin acţiune, în bunuri de civilizaţie, într-o altă condiţie şi determinare
economică, politică şi socială”.125 În ceea ce-i priveşte pe românii din Ardeal, problema pe care o
aveau în vedere era destrămarea monarhiei austro-ungare şi crearea de noi state naţionale
moderne. Ideea statului-naţiune se impune începând din veacul al XIX-lea ca „un mit
fundamental, devenind una din religiile secularizante ale ultimelor două secole”.126 O Românie
Mare, „de la Nistru pân-la Tisa”, rezultat al unor proiecte „dacice”, „a aparţinut incontestabil
imaginarului politic de secol XIX şi început de veac XX”.127
2. Idei filosofico-politice în scrierile lui Vasile Goldiş
Vasile Goldiş, prin ideile ce structurează scrierile sale, a demonstrat deschidere spre
universalitate, vocaţia pentru reflecţii asupra fundamentelor istoriei umanităţii, aşa cum
mărturisea în anul 1924, „eu însă scriu un articol şi nici nu cred că îmi va fi dat vreodată să aşez şi
să expun în sistem credinţele mele referitoare la organismele sociale omeneşti. Fixez şi acum
numai adevăruri generale pe care se întemeiază credinţa mea şi deocamdată las mai mult să se
ghicească soluţiile atâtor probleme capitale.”128 El are convingerea că istoria societăţii este
condusă de legi obiective, care coordonează acţiunile istorice, iar „soarta nesfârşitelor societăţi
omeneşti care au trăit în lume ori vor mai trăi a fost şi va fi finit de variată, dar legea
fundamentală a fiinţei lor a fost şi rămâne veşnic una şi aceeaşi”. 129 El crede că societatea
evoluează prin utilizarea raţiunii, credinţei şi valorilor universale, iar legea vieţii impune
organismelor sociale o evoluţie graduală, astfel că fiecare popor, neam, naţiune, stat este orientat
de o idee dominantă specifică momentului istoric, având funcţia de a uni energiile umane
123
Nicolae Bocşan – Ideea de naţiune la românii din Transilvania şi Banat (secolul al XIX-lea), Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 1997, p. 167.
124
Nicolae Iorga – Istoria Românilor, vol. X, Bucureşti, 1939, p. 293.
125
Grigore Georgiu – Istoria culturii române moderne,Editura SNSPA, Bucureşti, 2000, pp. 34-35.
126
Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 145.
127
Ibidem.
128
Vasile Goldiş – Societatea de mâine în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi filosofice, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 2007, pp. 276-278.
129
Ibidem.

96
individuale sau colective. Totodată, remarca faptul că ideea dominantă a vremii sale este ideea
naţională, idee care s-ar desăvârşi în crearea statului naţional unitar român.
Prin interpretările sale filosofice, Vasile Goldiş identifică sensul progresiv, de apropiere
gradual de ideal . „Se nasc şi pier neamuri în lume. Viaţa fiecăruia este câte un răvaş în cartea
infinită a destinului omenesc”130, iar progresul civilizaţiei şi al societăţii constă în „creşterea
posibilităţilor organismelor sociale de a domina rezonabil natura, în creşterea gradului de dreptate
în societate, fundamentată pe solidaritate şi pe preceptul iubirii creştine, în apropierea gradată şi
neîntreruptă a sufletului omenesc de absolutul divin” 131. Omul îşi exprimă existenţa ca fiinţă
creatoare de cultură şi civilizaţie. În concepţia sa „cultura determină raporturile oamenilor faţă de
natură (...), prin cultură omul se dezrobeşte treptat de robia naturii”132.
Prin înţelegerea filosofică a principiilor progresului istoric, Vasile Goldiş şi-a fundamentat
opţiunile politice şi a identificat soluţii istorice legitime pentru marile probleme ale românilor.
Studiile articolele şi reflecţiile filosofice, analizele evenimentelor economice, politice şi sociale
contemporane lui, au ţintit fundamentarea ştiinţifică a concepţiei generale despre istorie. De
asemenea, reiese că opţiunile şi programele politice adoptate pentru problemele românilor
corespund raţiunilor istoriei, drepturilor naturale ale oamenilor şi popoarelor. În consecinţă,
realizarea Unirii are raţiuni istorice, este o consecinţă a logicii istoriei naţionale şi universale,
deoarece - aşa cum remarca el - „istoria a adus iarăşi aminte celor puternici, că nu este împărăţie
dăinuitoare fără de aceea care îşi are fiinţa adâncită în sufletele oamenilor care trăiesc într-însa,
iar lumina şi căldura şi nutremântul sufletului roditor de viaţă şi de putere este libertatea
naţională”.133
Conjuncţia dintre reflecţia filosofică şi acţiunea politică au contribuit în mod esenţial la
dinamica momentele istorice din viaţa poporului român, la înfăptuirea unui stat naţional modern.

2.1. Manifestul „Către naţiunea română”

Ziarul „Românul” în primul său număr de după război, apărut în 6/8 noiembrie 1918,
publică un manifest intitulat „Către naţiunea română”, prin care se solicită ca toţi soldaţii români
130
Vasile Goldiş – Moţii, în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi filosofice, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2007,
pp. 329-331.
131
Marţian Iovan – Fundamente obiective, raţiune şi valori spirituale ale progresului umanităţii în concepţia lui
Vasile Goldiş în Studii de istorie, Arad, nr. IV, 2007, pp. 24-31.
132
Vasile Goldiş – Politică şi cultură, în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi filosofice, Cluj-Napoca, Editura
Dacia, 2007, pp. 359-362.
133
Românul, an II, nr. 284, 1913, pp. 1-2.

97
să sprijine Partidul Naţional Român, dezlegându-i de jurământul de credinţă şi fidelitate dat
împăratului Francisc Iosef şi îndemnându-i să facă parte din gărzile naţionale româneşti. 134
Manifestul face apel la organizarea militară deoarece „a învins ideea că fiecare naţiune să dispună
liber asupra sorţii sale”, exprimându-se drepturile omului şi cetăţeanului de libertate şi egalitate:
„fiecare om să aibă tot aceleaşi drepturi”, „cerând poporului şi soldaţilor să fie cu răbdare, cu
iubire către neamul românesc care a intrat în rândul naţiunilor libere, să se arate demni de
încrederea altor naţiuni şi să aibă încredere în Consiliul Naţional”. 135 Românii erau chemaţi să fie
„mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei” şi demni de „încrederea şi sprijinul anticipat
al naţiunilor mari culte, ca fiecare popor şi fiecare individ să fie egal îndreptăţit şi stăpân pe soarta
sa”. De asemenea, sunt chemaţi să intre în „garda naţională română” şi să poarte tricolorul,
simbolul suveranităţii, al fiinţei istorice şi politice, românii transilvăneni exprimându-şi hotărârea
de a se afla „printre naţiunile libere”.136
Manifestul se încheie prin apelul la ordine către societate pentru prezent şi viitor: „daţi-ne
mână de ajutor ca să putem prezenta înaintea lumii tinere şi frumoase, naţiunea română în deplina
ei curăţenie, nepătată, în întreaga ei splendoare”.
După cum se aprecia în ziarul „Românul” din 11/24 noiembrie 1918: „Cea mai frumoasă
muzică românească o fac azi lanţurile grele şi ruginite ce ne cad de pe mâini – ce se duc să nu mai
vie”. Aşa a fost marcat începutul unei noi istorii, susţinută cu putere de toată suflarea românească
de pe întreg teritoriul Transilvaniei.
2.2. Manifestul „Către popoarele lumii”
Manifestul „Către popoarele lumii”, publicat în ziarul „Românul” în limbile română,
engleză şi franceză,137 precizează pentru marile puteri „situaţia politică a poporului românesc din
Ungaria şi hotărârea acestui popor de a se guverna de aci înainte el singur” 138. Manifestul
constituia un prilej de a argumenta aspiraţiile juste ale românilor din Transilvania la
autodeterminare naţională, de a susţine principiile cele mai înaintate ale epocii, de afirmare statală
liberă, independentă a tuturor popoarelor.

134
Românul, anul VII, nr. 1, 1918, p. 1.
135
Ştefan Pascu – Făurirea statului naţional unitar român, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1983, p. 93.
136
Maria Dogaru – Simboluri naţionale: drapelul, imnul naţional, (s.n), Bucureşti, 1998, p. 15.
137
Românul, anul VII, nr. 10, 1918, p. 1.
138
Autobiografia mea. Vasile Goldiş, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, nr. XXVI, Editura Academiei,
Cluj-Napoca, 1983-1984, pp. 475-484.

98
 O idee filosofică înaltă susţine manifestul, şi anume principiul naţionalităţii şi al dreptului
natural. Pentru a fi mai convingător este structurat şi argumentat pe baza Declaraţiei de
Independenţă a SUA din 4 iulie 1776. Este firesc să fie aşa, dacă ţinem seamă că Vasile Goldiş a
predat istoria americană în timpul cât a fost profesor la Liceul din Braşov (1886-1889). 139 Titlul
manifestului indică faptul că dezideratele naţionale au fost expuse opiniei publice mondiale, un
fapt singular în procesul alcătuirii statelor naţionale la sfârşitul Primului Război Mondial. În
retorica manifestului descoperim şi o „logică a sentimentelor”, adică este dezvăluită politica
naţionalistă a guvernelor ungare care urmăreau „desfiinţarea noastră naţională”, prin multiple
procedee şi „mijloace artificiale”: „colonizări fără rost”, „maghiarizarea necruţătoare”, „invadarea
pe teritoriul românesc a sutelor de mii de slujbaşi publici maghiari”140.
Prin adresarea „Către popoarele lumii”, manifestul ţinteşte opinia publică mondială şi
justifică în faţa lumii civilizate voinţa românilor. În mod solemn, naţiunea română transilvăneană
declară că „sub nicio condiţiune nu mai voieşte să trăiască în legătură de stat cu naţiunea
maghiară, ci este hotărâtă a-şi înfiinţa pe teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent.”
Principiul suprem este acela că nu poate fi liber un popor care asupreşte alte popoare şi nici o
naţiune nu poate lăsa viitorul ei pe seama altor naţiuni dacă vrea să existe şi să poată trăi cu
adevărat ca naţiune distinctă. Astfel manifestul „Către popoarele lumii” este vibrant, patriotic,
logic şi lucid, deoarece exprimă un adevăr evident: „Anunţând popoarele lumii această voinţă şi
hotărâre a sa, naţiunea română din Ungaria şi Transilvania invocă pe seama sa sprijinul lumii
civilizate şi geniul libertăţii omeneşti, declarând sărbătoreşte că din ceasul acesta, oricum ar
decide puterile lumii, este hotărâtă a pieri mai bine decât a suferi mai departe sclavia şi atârnarea.
Naţiunea română din Ungaria şi Transilvania speră şi aşteaptă că în năzuinţa ei pentru libertate o
va ajuta întreg neamul românesc, cu care voim a fi de azi înainte”141.
Elita politică românească, deşi sensibilă la opinia „lumii civilizate” a dorit să îşi impună
voinţa. Prin manifest, naţiunea română face legământ pentru „întruparea democraţiei celei mai
desăvârşite”, de a nu asupri alte neamuri, de a asigura tuturor deplină libertate naţională, de a-şi
organiza statul liber şi independent pe temeiurile democraţiei.

139
Istoria Transilvaniei, vol. IIII (de la 1711 până la 1918), coordonatori: Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Magyari
András, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2008, p. 618.
140
1918 la români. Documentele Unirii, vol. VII, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, pp. 394-396.
141
Ibidem.

99
 2.3. Cuvântarea solemnă a lui Vasile Goldiş de la 1 Decembrie 1918
Conform înscrisului autograf din anul 1922, „la propunerea lui Vasile Goldiş, Consiliul
Naţional Român convoacă pe ziua de 1 Decembrie 1918 poporul românesc din statul ungar la
adunarea naţională în oraşul istoric Alba Iulia. În această măreaţă şi istorică adunare, unde erau
reprezentate în frunte cu toţi episcopii români toate clasele sociale ale naţiunei române şi erau de
faţă peste o sută de mii de ţărani români, Vasile Goldiş, în discursul său face istoria suferinţelor
de o mie de ani ale naţiunei şi ca concluzie firească propune apoi ca adunarea să proclame unirea
tuturor românilor din statul ungar cu România dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii.
Această propunere a preşedintelui Consiliului Naţional cu toate acele puncte care fixau temeliile
principale ale noului stat unitar şi naţional român, formulate tot de V. Goldiş, au fost primite cu
indescriptibilă însufleţire. Astfel, Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul la 1 Decembrie 1918
se unesc cu patria mamă şi în ziua aceasta renaşte în toată splendoarea ei Dacia lui Traian,
România Mare”142.
La 1 Decembrie 1918, intelectualul arădean rosteşte în cadrul Marii Adunări de la Alba
Iulia celebrul său discurs în care arată asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul
veacurilor asupra românilor, inevitabilitatea dezmembrării Monarhiei austro-ungare şi
constituirea pe ruinele acesteia a unor noi state naţionale. Libertatea naţiunii române din
Transilvania nu poate fi concepută în afara unirii ei cu România între hotarele fireşti moştenite de
la strămoşi.
Teoretician remarcabil, fapt dovedit de referinţele bibliografice pe care le întâlnim în
opera sa, Vasile Goldiş a elaborat Cuvântarea solemnă de la Alba Iulia din perspectiva filosofică
umanistă şi raţionalistă, conferindu-i un conţinut democratic, fără nici o urmă de şovinism şi
naţionalism răzbunător. Elaborată în lumina principiilor epocii, cu deschidere spre viitor,
intelectualul arădean a accentuat necesitatea colaborării dintre naţiuni. În fiecare frază a clasicului
discurs Vasile Goldiş motivează filosofic şi istoric actul Unirii prin ideea că civilizaţia modernă
legitimează drepturile tuturor popoarelor la o viaţă naţională liberă. Tipul de argumentaţie şi
ideile esenţiale sunt aproximativ aceleaşi, ca şi la Simion Bărnuţiu, cu 70 de ani înainte. El credea
în „justiţia istoriei”, în forţa dreptăţii şi a idealului de dreptate, în forţa dreptului care va învinge
nedreptăţile. Unirea este „legitimată de cursul obiectiv al istoriei moderne, de convergenţa

Autobiografia mea. Vasile Goldiş, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie, nr. XXVI, Editura Academiei,
142

Cluj-Napoca, 1983-1984, pp. 475-484.

100
factorilor obiectivi şi subiectivi ce configurează civilizaţia modernă”, concept integrator pe care îl
va invoca Vasile Goldiş spunând că „Civilizaţia ne-a eliberat”.143
În concepţia lui Vasile Goldiş realizarea Unirii reprezintă o acţiune conformă cu idealurile
şi exigenţele civilizaţiei moderne, un act de dreptate istorică, în acord cu cele 14 principii
wilsoniene: „Toate capetele luminate ale Apusului au mărturisit crezul lor, războiul acesta este
războiul pentru liberarea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru
interesul omenirii, care numai în chipul acesta e capabilă a păşi un pas înainte pe calea fericirii
sale. Ideile acestea le-a copt istoria”.144
Prin celebrul său discurs, publicat în ziarul „Românul” din 20 noiembrie/3 decembrie
1918,145 Vasile Goldiş demonstrează o idee esenţială, şi anume civilizaţia modernă nu mai poate
tolera subjugarea şi asuprirea naţională, aşa cum nu mai poate tolera servitutea feudală şi absenţa
libertăţii politice şi civice pentru românii transilvăneni. „Elita intelectuală ardelenească a crezut
efectiv în valoarea operativă a ideii de dreptate. Dreptatea este cu noi, va repeta Vasile Goldiş.
Desigur, apostolii ideii naţionale nu au ignorat faptul că, pentru a se impune din împărăţia ideală
în realităţile terestre, dreptatea are nevoie de tărie morală şi de forţă, de organizare şi de luptă.
Ceea ce românii au şi făcut, dar conştiinţa faptului că, apărându-şi dreptatea lor, lucrează
concomitent (hegelian vorbind) şi în slujba ideii de Dreptate, ca valoare general-umană,
promovată de civilizaţia modernă, le-a sporit forţa morală”. 146 Evident, ceea ce afirmă Goldiş
contrastează cu o politică retrogradă. Despre ce-i vorba? Într-o vreme când în Europa înfloreau
ideile de libertate, egalitate şi fraternitate se opera deznaţionalizarea forţată a românilor.
„Oprimarea se înteţeşte. Opresorii mărturisesc acum pe faţă, că scopul lor este făurirea unui stat
unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţăm. A pornit
opera de extirpare şi războiul mondial, care acum s-a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut
chemarea să încoroneze opul”.147
Exprimându-şi propriile idei creştin-democrate, Goldiş constată că „zadarnică este lupta
omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitatea de fier îndrumă
întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiei ce duce spre desăvârşire. Omenirea instinctiv
143
Vasile Goldiş – Cuvântare la Adunarea de la Alba-Iulia în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi filosofice,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2007, pp. 246-251.
144
Ibidem.
145
Românul, anul VII, nr. 20, 1918, pp. 3-4.
146
Grigore Georgiu – Istoria culturii române moderne, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2007, p. 218.
147
Vasile Goldiş – Cuvântare la Adunarea de la Alba-Iulia în Vasile Goldiş – Scrieri social-politice şi filosofice,
Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2007, pp. 246-251.

101
urmează acestei legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a sintetiza libertatea individuală şi
naţională într-o unire superioară a societăţii omeneşti”, concepând planul unei lumi a viitorului,
bazată pe state egale în drepturi, independente şi suverane, aflate în strânsă cooperare pe toate
planurile: „Naţiunile trebuie să fie libere – arăta în discursul său – ca astfel cu egale drepturi şi
condiţiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor care va fi chemată să reprezinte
concepţiunea superioară pe scara civilizaţiei şi să sporească astfel fericirea omenească pe
pământ”.148
Afirmând cu hotărâre şi convingere teza eliberării naţiunilor prin autodeterminare, Vasile
Goldiş a afirmat răspicat că progresul naţional istoric poate fi realizat doar prin îndeplinirea idelor
de libertate naţională şi egalitate socială. Unirea românilor era afirmată în numele unui principiu
de civilizaţie şi umanitate: dreptul naţiunilor la autodeterminare, proclamat anterior de
preşedintele american Wilson. Din cuvântarea solemnă se desprinde umanismul şi încrederea sa
în civilizaţia umană, convingerea că organizarea unui stat democratic şi realizarea egalităţii în
drepturi a tuturor cetăţenilor sunt şi trebuie să fie o operă de progres istoric.
Cuvântarea solemnă de la Alba Iulia impresionează prin grandoarea şi armonia frazei,
prin apelul meşteşugit la adevărul istoric şi realitatea socială, prin concentrarea argumentelor de
ordin filosofic, juridic, etnografic şi lingvistic. Aici sunt idei menite să clarifice istoria, să o
interpreteze şi să o determine în sensul legităţilor acestei.

CAP. IX. Comunicarea în timpul campaniei electorale

148
Ibidem

102
 O campanie prezidenţială începe cu cel puţin un an înainte de alegeri, iar în primele luni
apar mai mulţi candidaţi. Mass media se simte obligată să urmărească pe larg această campanie.
Acei candidaţi care vor avea parte de o prezentare mai amplă vor fi plasaţi mai bine în atenţia
publicului. Din moment ce candidaţii concurează pentru obţinerea de fonduri şi voluntari, dar şi a
voturilor, această vizibilitate devine foarte importantă. Procesul de evaluare funcţionează pe
parcursul campaniei pe măsură ce editorii, reporterii şi producătorii decid cine merită şi cine nu.
Acest merit se bazează pe mai mulţi factori: câţi bani a strâns un candidat, poziţia lui în sondaje şi
judecata proprie a reporterilor cu privire la eficienţa organizării campaniei respectivului candidat.
Puterea presei de a modela destinul unui candidat este o sursă de permanentă iritare pentru
politicieni. Candidaţii învinşi îşi scuză tot mai mult eşecurile învinuind presa. Când presa alege
dintre cei plasaţi pe primele locuri la debutul unei campanii, acest fapt modifică în mod
semnificativ strategia politică. Un candidat trebuie să se dovedească activ la început şi să capteze
atenţia presei. A aştepta până la sfârşitul primei faze a alegerilor pentru a-ţi concentra atacul
asupra contracandidaţilor, ar putea să pară o strategie bună din perspectiva teoriilor campaniei
electorale. Cel ce aşteaptă să facă asemenea mişcări, riscă ca presa să-l scoată din jocul politic.149
Presei îi place să stabilească învingătorii din campanie încă de la început, dacă nu eşti
printre primii ai şansa să fii uitat pe parcurs. Politicienii se plâng de acest proces de evaluare, dar
mijloacele de informare în masă nu dau semne că ar vrea să renunţe la rolul lor de arbitru al
viabilităţii campaniei. Din perspectiva candidaţilor, este important să ţinem cont de faptul că în
acest caz, funcţionează o scară extrem de mobilă: cu cât presa acordă o atenţie mai redusă
politicienilor, cu atât trebuie îmbunătăţită organizarea campaniei sau crescute cheltuielile.
1. Relaţia dintre politicieni şi presă
Procesul de evaluare oferă un bun exemplu pentru dependenţa reciprocă existenţa între
presă şi politicieni. Politicienii trebuie să comunice direct cu publicul pentru a obţine voturi, fiind
nevoiţi să răspundă în mod direct interesului public în probleme specifice şi cu privire la
personalităţile momentului. Organizatorii campaniilor ştiu că trebuie să utilizeze pe larg presa
pentru a transmite publicului ştiri despre campanie. Sondajele depind de deciziile mijloacelor de
informare în masă cu privire la candidatul care merită să fie prezentat.
Dacă publicul va obţine mai puţine informaţii politice din mijloacele de informare în
masă, interesul alegătorilor în campanie se va diminua. Candidaţii vor fi obligaţi să stimuleze ei

149
A. Bulai, Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Ed. Educaţională Pandeia, Bucureşti, 1999, p. 41

103
înşişi entuziasmul publicului dacă principala sursă de informare mass media nu va stimula
curiozitatea politică.
Fluxul mesajelor politice îi determină pe alegători să se bazeze mai degrabă pe presă decât
pe partide, ca principală sursă de informare cu privire la candidaţi şi la problemele puse de
aceştia. Pe măsură ce scade semnificaţia partidului, iar alegătorii acordă o atenţie tot mai redusă
etichetelor de partid, opţiunile sunt tot mai numeroase. Candidaţii reacţionează faţă de acest
proces printr-o redusă identificare cu partidul, concentrându-se asupra utilizării mass media ca
principal canal de atragere a electoratului. În timp ce politicienii depind tot mai mult de
mijloacele de comunicare în masă şi nu de resursele tradiţionale ale partidului, puterea partidelor
continuă să scadă şi, la rândul său, importanţa presei creşte pentru a creşte acest vid.
Candidaţii care sunt implicaţi în alegerile locale doresc să se bucure de atenţia mijloacelor
de informare şi fac totul pentru s-şi formula o campanie astfel încât să-i atragă şi să-i intereseze
pe reporteri.
Organismele de presă nu apreciază semnificaţia de non-partizan. Prezentarea ştirilor nu
poate fi considerată ca o acţiune pasivă din perspectiva politică. Ştirile au un impact semnificativ
asupra alegerilor. Publicul nu acordă atenţie numai materiei prezentărilor, ci tonului acestuia.
Metaforele sarcastice pot genera un produs jurnalistic care să afecteze percepţia publicului asupra
subiectului materialului informativ. Faptul că aceste influenţe personale fac parte din ştiri, nu
trebuie să surprindă pe nimeni. Munca jurnaliştilor nu poate fi separată de sentimente ce apar pe
parcursul urmăririi unei campanii pe timp mai îndelungat.150
Joe McGinniss a realizat un studiu, apărut în volumul „Vânzarea unui preşedinte” (1968”,
conform căruia directorii de campanie ai lui Nixon avea convingerea că unul din motivele
înfrângerii lui de către Jhon Kennedy, în 1960, se datorează prezentării nefavorabile în presă şi
impresiilor negative create de apariţia televizată a lui Nixon. Accesul presei la candidat a fost
strict limitat iar apariţiile televizate au fost planificate cu meticulozitate.
Dar presa poate controleze şi să schimbe o astfel de abordare regizorală a campaniei.
Reporterii pot pune întrebări la care candidatul nu o să vrea să răspundă sau strategii campaniei ar
vrea să le evite. De asemenea, presa poate dezvălui momente dificile ale campaniei, lăsând
publicul să vadă ce se întâmplă în spatele cortinei în cursul campaniei.

150
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass media, Editura Polirom, Bucureşti, 2004, p. 39

104
 Directorii de campanie împreună cu candidaţii răspund că presa nu are dreptul să dicteze
ce trebuie şi merită să fie prezentat şi nu are dreptul să pretindă acces special la candidat.
Politicienii afirmă că menirea mijloacelor de informare în masă este aceea de a prezenta ce se
întâmplă, de a prezenta publicului faptele în reportaje şi materiale publicate, oferind publicului să
decidă în cabina de vot.
2. Rolul televiziunii în viaţa politică
Televiziunea se situează pe primul loc în ceea ce se numeşte comunicare şi este
considerată o forţă puternică. După apariţia televizorului, jocurile politice s-au modificat mult.
Roosevelt a pus radioul în slujba lui, iar acum , o nouă generaţie de politicieni a început să
analizeze modul în care televiziunea poate deveni utilă sau poate dăuna intereselor politicienilor.
Politicienii de succes sunt cei care stăpânesc arta de a apărea „telegenici” precum actorii care apar
la televiziune.
Sunt unele criterii prin care judecăm candidaţii sau politicienii:
Aspectul fizic. Televiziunea aduce candidatul sau politicianul foarte aproape. Pentru că îl
vedem pe ecran, aşa cum vedem actorii preferaţi, există tendinţa de a-i evalua în funcţie de
standardele de sex-appeal şi pe baza unor criterii mai relevante pentru vedete decât pentru
oficialităţile publice.151
Capacitatea de a utiliza mijloacele tehnice ale televiziunii – camerele de luat vederi,
luminile, prompterul. Se pot compara performanţele la televiziune ale preşedintelui Carter cu cele
ale lui Ronald Reagan. Fost actor profesionist, Reagan se simţea confortabil în faţa camerei de
filmat. Se pricepea să citească un discurs sau să se facă prezent în casa spectatorului. Pe de altă
parte, Carter nu era în largul său la televiziune. Capacitatea de a utiliza televiziunea, nu este un
element determinant în evaluarea competiţiei prezidenţiale, dar a ajutat la succesul politic al lui
Reagan.
Capacitatea de adaptare la limitările impuse de programele de televiziune. Timpul
mediu de emisie pentru un subiect la televiziunea naţională sau locală este de cel mult două
minute. Subiectul este compus din mai multe secvenţe video şi audio editate astfel încât să
formeze un întreg coerent. Candidaţii trebuie să înveţe să vorbească în unităţi de sunet, să-şi
exprime opiniile şi frazele clare care să nu trebuiască să fie editate şi apoi montate în studio.
Politicianul se confruntă cu diverse situaţii superficiale sau cu pericolul cenzurii. 152
151
Ion Bucheru, Despre televiziune, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997, p. 17
152
Ibidem,, p.23

105
 Există avantaje ale televiziunii ca mijloc de publicitate:
- Imaginea. Creşte gradul de credibilitate şi atractivitate.
- Flexibilitatea privind modificările sau schimbările planului de publicitate în funcţie de
rezultate.
- Efectul de amplificare, determinat de vizibilitatea mijlocului de comunicare, cu
consecinţe benefice asupra randamentului campaniilor efectuate prin intermediul altor mijloace
de comunicare: publicitatea prin poştă sau presă.
- Forţa. Televiziunea permite prezentarea unui produs sau al unui serviciu către întreaga
piaţă ţintă fără să cunoască limitările impuse de volumele fişierelor sau tirajelor unei reviste.
În literatura de specialitate există o tendinţă care reduce studiul comunicării politice la
comunicarea electorală. Campania electorală este considerată de drept, un context exemplar
pentru investigarea mecanismelor şi practicilor de comunicare politică. Apoi, fiind una din
practicile care alcătuiesc o campanie, comunicarea politică poate constitui o modalitate prin care
se testează metoda democratică de selecţie a liderilor.
Comunicarea politică este rezultatul interacţiunii dintre publicitate: sondaje şi televiziune.
Obiectul comunicării politice şi aria de investigare corespunzătoare sunt stabile.
Semnificaţia, consecinţele şi practicile comunicării politice sunt diferite în funcţie de contextul în
care aceasta se produce, dar asta nu înseamnă că nu avem de-a face cu concepte diferite.
Este important pentru dimensiunea democratică a spaţiului public într-o societate, să
existe practici care să permită vizibilitatea politicului, în context, care pot să ofere o raţionalitate
comunicării politicului în funcţie de finalitatea unui anumit context. 153
Dincolo de instituţia votului şi de alte cadre formale, comunicarea politică este principale
modalitate prin care electoratul participă la decizia politică, prin faptul că luând act de aceasta, el
o poate evalua şi sancţiona cu ocazia votului. Electoratul are nevoie să fixeze semnificaţia
deciziei sau evenimentului politic în contextul dat, ceea ce este posibil printr-o vizibilitate şi o
cunoaştere adecvată a politicului. Instrumentul de care o societate dispune pentru comunicarea
contextuală a politicului este şi un indicator pentru practica democraţiei la un moment dat. viaţa
politică a unei societăţi reflectă o dinamică a contextelor şi implicit a spaţiilor de comunicare
politică.

153
Gabrie Thoveron, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, 1996, p. 33

106
 Specificul comunicării electorale decurge din caracteristicile contextului politic. Contextul
reflectă acţiunea unui eveniment care este conjunctural sau convenţional şi care conferă acţiunii
politice o anumită finalitate, dar şi fixează prin practici specifice tipul de informaţie, unghiurile de
vizibilitate necesare pentru derularea şi cunoaşterea acţiunii.
Campania electorală este un eveniment convenţional care situează acţiunea politică într-un
spaţiu concurenţial în care actori şi proiecte politice evoluează în faţa alegătorilor, în raport cu o
poziţie iniţială de credibilitate. În altă ordine de idei, campania electorală este o practică politică
puternic reglementată de o serie de coduri socio-politice care o legitimează în mod diferit, ca o
metodă de selecţie democratică a liderilor, ca o procedură legală de organizare a tuturor
condiţiilor care permit selecţia şi ca ritual de desfăşurare.
Ca metodă, campania electorală satisface selecţia democratică a liderilor politici prin
respectarea normei participării şi prin respectarea normei majorităţii.154
Din punct de vedere al metodei, campaniile electorale, răspund nevoii de a selecta în mod
democratic liderii politici. Aceasta se realizează prin respectarea normei majorităţii, iar norma
participării presupune crearea condiţiilor sau a posibilităţii de a fi selectat, norma majoritării
impune criteriile de validare a selecţiei. Principiile democratice din punct de vedere procedural,
spun despre campaniile electorale că reprezintă cadrele legale şi tehnice în care se desfăşoară
procesele de selecţie a liderilor.
Din punct de vedere al ritualului politic, în cadrul campaniilor electorale sunt generate
discursurile sau practicile de comunicare ce doresc validarea unora sau altora dintre actorii.
Ritualul politic regăsit în campaniile electorale este dat de condiţiile socio-politice specifice
fiecărei ţări.
Ca procedură, campania electorală creează legal şi tehnic în care se desfăşoară procesul de
selecţie a liderilor: instituţiile şi actorii politici care participă la campanie dispun de obligaţii şi
drepturi legal constituite.
Ca ritual, campania electorală generează un spaţiu discursiv în care se desfăşoară selecţia
liderilor politici: candidatul recurge la practicile de comunicare consacrate într-o campanie.
O campanie electorală este o practică naţională, legitimată printr-o serie de condiţii psiho-
politice specifice fiecărei ţări şi care se manifestă la nivel de procedură şi ritual.

154
Jacques Gerstle, Comunicarea politică, Institutul European, 2002, p. 21

107
 Aceste reglementări definesc campania electorală drept o practică politică şi socială prin
intermediul căreia se stabileşte identitatea majorităţii unei colectivităţi la un moment dat..
Acest context politic trebuie convertit în comunicarea electorală, într-un spaţiu interactiv
în care instituţii şi practici specifice produc vizibilitatea publicului în regim concurenţial, prin
cultivarea unei informaţii specifice.
O organizare formală a regimului concurenţial creează diferenţe între comunicarea
electorală şi comunicarea politică în momentele nonelectorale, aceasta poate fi pus în evidenţă
analizând resursele şi practicile de comunicare electorală. 155
Comunicarea electorală este un spaţiu interactiv a cărui organizare include condiţii de
vizibilitate a campaniei şi resursele legale, precum şi instituţionale, logistice, convenţionale de
care dispun la un moment dat actorii sociali care iau parte la procesul comunicării electorale şi
strategii de comunicare prin care participanţii la campanie pun în practică o politică de vizibilitate
pentru a produce mesajul electoral.
Dintre resursele şi practicile corespunzătoare care generează spaţiul comunicării
electorale, mass media ocupă un loc privilegiat. Ea construieşte sau comunică reprezentări despre
practicile electorale, semnalând astfel publicului intersectarea diferitelor logici de vizibilitate care
structurează campania. Deci, mass media este cea care configurează comunicarea electorală drept
spaţiu interactiv. Tot mass media este singurul actor social care are legitimitatea şi resursele
necesare pentru a participa la schimbul discursiv cu politicienii şi cu publicul, dar şi pentru a reda
acest schimb conferindu-i vizibilitate în spaţiul public prin diverse tipuri de reprezentări. Puterea
mass media intră sub incidenţa altor puteri: legislativă, juridică, în acelaşi timp, constituie un
obiect al luptei pentru puterea politică.
Campania electorală poate fi definită ca fiind un efort sistematic ce urmăreşte câştigarea
puterii politice şi atingerea scopurilor politice. Atingerea scopurilor politice este posibilă apelând
la operaţia de organizare a procesului de comunicare cu scopul de a informa, de a persuada un
anumit public.
Politicul trebuie să se adapteze practicii mediatice în ceea ce priveşte modalităţile de
expresie.

3. Elemente de comunicare în timpul campaniei electorale

155
Ibidem, p. 23

108
 Studiul campaniilor electorale constituie un sector al cercetării în domeniul comunicării
politice. Acest domeniu s-a fondat pe observarea comportamentelor în momente decisive pentru
alegerea guvernanţilor şi a politicilor publice. Atenţia acordată campaniilor electorale s-a
accentuat şi s-a deplasat într-un spaţiu public modern. Această modernizare a încurajat ideea că
atitudinile şi comportamentele politice pot fi modificate într-un timp scurt. Studiul campaniilor s-
a schimbat considerabil faţă de perioada postbelică.
Noile analize redistribuie rolurile şi construiesc o scenă politică nouă, axată pe
interacţiunea protagoniştilor. Campania electorală este aici, o structură de joc, caracterizată pe
conflict, de cooperare şi de relaţii mixte care produc efecte de compoziţie pe care nici unul dintre
actanţi nu le domină.
Campania electorală este ca o secvenţă privilegiată de construire a realităţii politice, la
care contribuie toţi actanţii, în funcţie de resurse şi de interese. Cei care aspiră la putere intră într-
o luptă care trece prin reprezentările, imaginile pe care cetăţenii şi le formează, uneori inconştient,
asupra trecutului, prezentului şi viitorului, în privinţa propriei persoane, a grupurilor de aparenţă
şi referinţă şi asupra colectivităţii naţionale. Tocmai din acest motiv, comunicarea pretendenţilor
la putere constă în eforturile de depăşire a unui control asupra definiţiei colective a situaţiei
politice.
Aspiranţii la putere urmăresc să impună supremaţia unor definiţii proprii cu ajutorul unor
simboluri reprezentate prin: cuvinte, imagini, filme, citate, argumente, discursuri, unele fraze,
fotografii, afişe, clipuri, cărţi, scrisori, muzică etc, cu alte cuvinte, îşi construiesc o strategie
pentru cucerirea puterii, rezultatele electorale nu sunt numai imediate, ci sunt interpretări politice.
Campania electorală se analizează din perspectiva comunicării ca fiind interacţiunea
interpretărilor situaţiei politice. Termenul de interpretare desemnează procesul prin care se
atribuie un anumit sens şi rezultatul acestuia. Publicul interpretează mesajele electorale care îi
sunt adresate direct. Campania electorală, dacă este analizată din punct de vedere al comunicării
politice, poate lua forme variate, în funcţie de amalgamul de argumente şi de citate pe care le
mobilizează.156
Comunicarea de campanie trebuie să ţină seama de efectele interacţiunii dintre mesaje.
Candidaţii se comportă asemenea unor strategi, acţiunile lor sunt axate spre succesul campaniei
lor de mobilizare a electorilor. Strategiile lor constau în determinarea unei oferte şi într-o

156
Ibidem, p. 25

109
comunicare cât mai corectă, astfel încât să poată gestiona fluxurile comunicaţionale prin mass
media, să folosească cuvinte, citate şi argumente cât mai semnificative.
Fiecare strategie se intersectează cu altele iar campania este marcată de intertextualitate.
Comportamentele strategice nu se opresc doar la candidaţi, ci şi la cei din jurul lor şi la forţele
care îi susţin. Mijloacele mediatice şi publicul au propriile conduite strategice.
Organizaţiile de informare, canalele de televiziune, staţiile de radio, publicaţiile cotidiene
sau săptămânale trebuie să contracareze obstacolele ridicate de reglementările campaniei
electorale sau de deontologie, constrângerile datorate concurenţei de pe piaţa informaţiei şi a
comunicării, presiunile venite din partea organizaţiilor şi a puterilor politice, dar trebuie să
satisfacă şi aşteptările publicului. Jurnaliştii pot adopta unele atitudini pentru interpretarea
informaţiei electorale.
Fiecare participant la campanie, pretendent la putere, alegător sau mediator interpretează
desfăşurarea campaniei electorale cu multă implicare şi precizie. Această interactivitate
favorizează construirea unei realităţi politice asupra căreia nu există un control.
Prin diversificarea tehnicilor şi prin generalizarea utilizării lor, reglementarea campaniilor
electorale s-a dezvoltat în numeroase direcţii, cum ar fi: sondajele, publicitatea şi, mai ales,
întrebuinţarea mijloacelor audiovizuale. Metodele folosite în campaniile electorale au fost
raţionalizate în cadrul pregătirii şi a transpunerii practice a strategiilor. Comunicarea politică
devine o piaţă care se activează tot mai intens în conjuncturile electorale şi care caută să existe
prin intermediul comunicării instituţionale.
Ce înseamnă o comunicare electorală eficientă? Este acea comunicare care îi permite unui
candidat să fie ales prin sporirea vocilor care strigă pentru el, o comunicare care optimizează
sprijinul politic în intervalul de timp limitat al campaniei, sau care asigură menţinerea unui capital
politic pentru mai multă vreme, sau chiar acea comunicare care asigură o deliberare satisfăcătoare
între cetăţeni.

4. Discursul politic în timpul campaniei electorale

La fel ca şi conferinţele de presă, discursurile permit transmiterea de mesaje unui public.
Majoritatea discursurilor se ţin în Parlament, drept pentru care se scriu la limita de minute a

110
partidului respectiv. În cazul unui partid mare, poate însemna aproximativ un sfert de oră, mult
peste graniţa suportabilului, mai ales dacă şedinţa este transmisă în direct.
Politicienii români au tendinţa să fie exhaustivi, să ţină discursuri care sunt schiţate iar
problemele sunt discutate pe toate feţele. Acesta este un gen de gândire pragmatic normal, însă
oratorii de succes contemporani se referă la un anumit lucru, pe care îl detailează dar cu care
merg spre concret.
Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de
contextualizare. Este punctual legat de un eveniment, poate genera sau poate fi generat de
anumite evenimente, are rolul de a evalua situaţia comunicării publice. Discursul electoral este
codificat, reprezintă o ofertă care este deja cunoscută de electorat. Prin discursul său, actorul
politic trebuie să ajungă să simbolizeze exact ce vor masele.
Discursul politic evoluează în zona abstracţiunii medii, a punctelor de program, iar
alegătorul realizează destul de greu cum îl afectează direct aceste abstracţiuni. Pentru ca părţile
constitutive ale discursului să nu fie prezentate schematic, ci într-o înlănţuire armonioasă, trecerea
dintre ele, precum şi dintre componentele lor, se face prin elemente de legătură. Acestea sunt
cuvinte, expresii sau fraze.157
Politicienii români sunt asemenea editorialiştilor, au rar iniţiative de promovat prin
discurs, totul se reduce la o polemică greu de înţeles pentru cei neiniţiaţi.
Disputa politică românească are sens dacă e urmărită la modul „microbist”, cu atenţie
maximă şi pas cu pas. Oamenii obişnuiţi nu au timp pentru aşa ceva. Senzaţia de inconştienţă
referitoare la discursul politicienilor vine din lipsa acţiunii politice pe care acest discurs să o
ilustreze.
În 1994, un politician american afirma: „Dacă n-ar trebui să vorbesc în public, şi mâine m-
aş înscrie în cursa electorală.”, ceea ce este valabil şi în cazul unor politicieni autohtoni. A vorbi
în public nu este cel mai uşor lucru, mai ales pentru cei lipsiţi de experienţă sau de abilităţi
oratorice. Nu sunt mulţi cei care se simt confortabil în faţa maselor, vorbind cu oameni de diferite
condiţii, în diverse ocazii.
Politicienii moderni ţin zeci de discursuri într-un singur an, iar acestea variază în funcţie
de context şi de audienţă şi au elemente comune indiferent de situaţie. Ele reprezintă mesajul de
rezistenţă a unui candidat, miezul discursului, scheletul pe care se adaugă elementele specifice în

157
Jacques Gerstle, Comunicarea politică, Institutul European, 2002, p. 54

111
funcţie de situaţie. Toţi candidaţii folosesc anumite scheme standard pe care îşi construiesc
discursuri şi mesaje de rezistenţă bune de folosit în orice situaţie. Politicienii folosesc deseori în
discursurile lor, metafore, analogii, asemănări referitoare la sfera semantică (dezastre naturale,
războaie), ceea ce constituie un exemplu de folosire „dramatică” a limbajului în politică.
Este interesant de urmărit în discursul politic felul în care limbajul influenţează auditorul,
amorţeşte simţurile, deghizează intenţii şi maschează costurile alegerilor politice.158
Discursul de bază este esenţial. La acesta se mai adaugă aşa numitele moduluri de
discursuri. De exemplu, un candidat poate avea un discurs de bază, bun pentru orice ocazie şi 10
– 20 de discursuri modulare pe temele cele mai frecvente ale campaniei. Fiecare discurs de acest
tip este o unitate independentă şi poate fi ţinut într-un anumit context, fără a fi legat de altele.
În general, un astfel de discurs are patru etape: prima de captare a atenţiei audienţei, a
doua de descriere a problemei, următoarea de prezentare a soluţiilor proprii şi ultima de
vizualizare a rezultatelor, de prezentare a unei viziuni optimiste în cazul adoptării soluţiilor
propuse. Schema este aplicabilă celor mai multe discursuri, iar avantajul principal al folosirii unor
astfel de discursuri modulare e că pot fi corelate, adaptate şi folosite pentru a face legătura şi cu
alte probleme de interes ale audienţei.
Chiar dacă zilnic auzim politicieni ţinând discursuri, cele memorabile sunt foarte rare.

X. Tehnici de manipulare în campania electorală

158
Ibidem, p.55

112
 Marketingul politic şi sondajele de opinie derivă dintr-un demers ştiinţific care este des
practicat în elaborarea strategiilor de influenţă şi constau în aplicarea tehnicilor de marketing de
către organizaţiile politice şi de către puterile publice.
Marketingul politic şi sondajul de opinie sunt utilizate atât de organizaţiile politice, cât şi
de puterile politice, pentru obţinerea prin strategii de influenţă, a sprijinului concentrat sau difuz
al grupurilor ţintă. Ele sunt inspirate de activitatea economică şi se bazează pe analogia dintre
comportamentul consumatorului şi cel al alegătorului.
Sondajele sunt instrumente utilizate de marketingul politic în procesul de segmentare a
populaţiei, dar nu trebuie confundat cu acesta. Aplicarea marketingului în politică este
reprezentată prin marketingul electoral şi constituie forma cea mai avansată. Aici putem vorbi
despre asistarea ofertei electorale şi adaptarea la cerere sau conformare la cerinţele politice.
Există două procedee pe care marketingul politic se poate baza: vânzarea unui produs care
să convingă ţinta asupra calităţilor lui şi schimbarea produsului pentru a fi conform aşteptărilor
grupului ţintă. În politică, marketingul cererii este înlocuit cu cel al ofertei. Aceasta permite
definirea unei strategii de campanie, unde se cere o strategie de comunicare. conducerea
campaniei implică probleme legate de înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiei, de colectare a
fondurilor şi gestionarea agendei candidatului, dar şi a operaţiunilor de comunicare.
Metodele de marketing politic implică o sociologie electorală şi sondaje cu privire la
intenţia de vot şi opinie, precum şi asupra unor dezbateri individuale sau chiar de grup. Sondajele
electorale constituie un instrument prioritar pentru a analiza intenţiile de vot şi facilitează
identificarea ţintelor strategice. Acest tip de analize servesc la cunoaşterea percepţiilor şi a
preferinţelor manifestate de cetăţeni, iar calculele matematice contribuie la identificarea şi
evaluarea oportunităţilor strategice care le permit accesul pe piaţa politică.
Strategiile de marketing politic pornesc de la ideea că există întotdeauna un aspect al unui
program politic sau al unui candidat, care posedă, în raport cu interesele sau aşteptările publicului
– ţintă, un potenţial sporit de atragere şi persuadare.159
Sondajele politice au legături cu marketingul politic, dar nu se confundă cu acestea.
Convergenţa dintre sondajele de opinie şi marketingul politic ţine de logica lor comună de
segmentare a societăţii şi a opiniilor din cadrul acesteia. Sondajele sunt instrumente a
marketingului politic.

159
Bogdan Teodorescu, Marketing politic şi electoral, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001, p.63

113
 Marketingul politic supraevaluează plasticitatea imaginilor politice şi labilitatea
cetăţenilor. Dacă marketingul nu este o tehnologie politică infailibilă, nu trebuie desconsiderate
efectele sale sociale reale. Dezvoltarea acestei industrii politice necesită o muncă de legitimare
socială, care impune unele obiective: cum pot fi convinşi în acelaşi timp, atât potenţialii candidaţi,
cât şi cetăţenii – ţinte că marketingul politic este eficient şi nu implică riscul unei manipulări sau
că nu constituie o manipulare.
În ceea ce priveşte conceptul de spaţiu public, este o mişcare în planul cercetărilor, care se
centrează în jurul comunicării electorale. Această tendinţă se evidenţiază în jurul campaniilor
electorale, perioada în care sunt mobilizate resurse importante în cadrul mecanismelor şi
practicilor de comunicare politică.
Conceptul de spaţiu public este identificat ca fiind funcţional la mijlocul secolului al
XVIII-lea în Anglia şi Franţa, unde apare ca şi „sferă politică burgheză”
Campania electorală este un eveniment în care actorii politici, indivizi sau partid politic
întră în competiţie în faţa alegătorilor. Privind din perspectiva unei practici politice, campania
electorală este un set de coduri socio-politice, existând şi un set de proceduri şi ritualuri. Din
punct de vedere a metodei, campaniile electorale răspund nevoii de a selecta cei mai buni lideri
politici.
Practica politică şi socială, votul ca act individual sau colectiv, dă legitimitatea formală a
actorilor sociali de a se exprima în spaţiul public. Exprimarea în spaţiul public este astăzi una
mediată. Mass media este singurul actor social care are posibilitatea şi resursele de a facilita
schimbul de idei între electorat şi politicieni. Acest schimb are menirea de a construi identitatea
electoratului. Această construcţie exclude manipularea acestuia.
Aceste spaţii publice reunesc indivizi care se manifestă în sfera puterii, forma primară a
spaţiului public include folosirea publică a raţiunii. Spaţiul public şi campania electorală oferă
posibilitatea manifestării discursului electoral.
Principiile democratice din punct de vedere procedural spun despre campaniile electorale
că sunt cadre legale şi tehnice în care se desfăşoară procesele de selecţie a liderilor.
Din punct de vedere al ritualului politic, campaniile electorale sunt practici de comunicare
ce doresc validarea unora sau altora dintre actorii politici. Ritualul politic regăsit în campaniile
electorale este dat de condiţiile socio-politice specifice.

114
 Spaţiul public şi campania electorală oferă posibilitatea manifestării discursului electoral,
iar el este electoral în momentul în care este generat de un element convenţional şi este nevoie de
un anumit context comunicaţional.
Spaţiul comunicării politice cunoaşte o dezvoltare şi o specializare permanentă:
comunicarea prezidenţială, guvernamentală, a puterilor locale, comunicarea administrativă şi
comunicarea de campanie electorală.160
Discursurile actorilor politici au forme diferite pentru că ele comentează situaţii de
comunicare diferite.
Discursul politic se distinge de alte forme discursive tocmai prin gradul ridicat de
comunicare punctual, legat de un eveniment, poate genera sau poate fi generat de anumite
evenimente.
Riturile trebuie privite ca ansamblul de comportamente individuale sau colective, având
un suport corporal (gestual, verbal). Pot fi înţelese ca reprezentând un set de acţiuni, de valori sau
simboluri şi sunt comunicate într-un sistem mass media şi au rolul de a crea o anumită realitate.
Discursul electoral este unul codificat, reprezintă o ofertă. Prin discurs, actorul politic
trebuie să ajungă să simbolizeze exact ceea ce vorbeşte, având astfel nevoia de siguranţă şi
speranţe şi învinge neliniştea.
Campania electorală privită ca ritual social implică în mod simetric omul politic şi
cetăţeanul, iar cele două părţi ajung să fie convinse că au asemănări şi interese comune.
Votul este singura formă prin care majoritatea cetăţenilor participă la actul de guvernare,
iar comportamentul politic, că majoritatea dintre cei care votează nu sunt conştienţi de votul
acordat şi puţini ştiu pe cine votează. Astfel votul poate fi explicat ca fiind efect al percepţiilor
situaţiei politice şi a ofertei, efect mecanic al poziţiei sociale.
În condiţiile abundenţei şi a omniprezenţei informaţiilor şi ştirilor, este extrem de dificil
pentru actorul politic. El trebuie să răspundă de multe ori la provocări sau situaţii pentru care nu
este documentat suficient sau pentru care nu i-au fost furnizate suficiente date sau poate
competenţa politică nu se rezumă doar la respectarea unei strategii prestabilite.161

160
Mihai Coman, Introducere în sistemul mass media, Editura Polirom, Bucureşti, 2004, p. 65
161
Ibidem, p. 67

115
 BIBLIOGRAFIE

1. Ahelis, Thomas, Epure, Lia, Relaţii publice: coduri practici, interferenţe, Editura Mirton,
2004.
2. Beciu, Camelia, Politica discursivă, Editura Polirom, Iaşi, 2000.

116
3. Beciu, Camelia, Comunicare politică, Editura Comunicare, Bucureşti, 2002.
4. Briciu, Arabela, Comunicarea și discursul politic: între teorie și practică, Editura Presa
Universitară Clujană, Luj-Napoca, 2017
5. Buluc, Ruxandra, Strategii discursive, Editura Topform, București, 2020
6. Bucheru, Ion, Despre televiziune, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997.
7. Bulai, A., Mecanismele electorale ale societăţii româneşti, Ed. Educaţională Pandeia,
Bucureşti, 1999.
8. Coman, Mihai, Introducere în Sistemul Mass Media, Iaşi,Editura Polirom, 2004.
9. Craia, Sultana, Dicţionar de comunicare, mass-media şi ştiinţa informării, Bucureşti, Ed.
Meronia, 2008.
10. Chelcea, Septimiu, Comunicarea nonverbală în spaţiul public, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2004.
11. Dinu, Mihai, Comunicarea – Repere Fundamentale, Ed.Ştiinţifică, Bucuresti, 1997.
12. Dobrescu, Paul, Bărgăoanu, Alina, Corbu, Nicoleta, Istoria Comunicării, Bucureşti,
Editura Comunicare.ro, 2007.
13. Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, ediția a-VII-a, Editura Beck, Bucureşti, 2014.
14. Fiske, John, Introducere în Stiinţele Comunicării, (trad.Monica Mitarcă), Bucureşti,
Editura Polirom, 2003.
15. Gerstle, Jagues, Comunicarea politică, Editura Institutul European, Bucureşti, 2002.
16. Grigorași, Cătălina, Facebook, mișcări sociale și construcția unui spațiu public
alternative, Editura Comunicare.ro, București, 2017
17. Haineş, Ion, Introducere în teoria comunicării, Iasi, Editura Tritonic, 1998.
18. Haineş, Rosemarie, Televiziunea şi reconfigurarea politicului, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
19. Haineş, Rosemarie, Discursul politic televizual, Editura Era, Bucureşti, 2000.
20. Keane, John, Mass-media şi democraţia, Editura Institutul European, Bucureşti, 2000.
21. Kunczic, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere în ştiinţa publicisticii şi dezinformării,
Presa Universitară Clujeană, 1998.
22. Lecomte, Patrick, Comunicare. Televiziune. Democraţie, Editura Tritonic, Bucureşti,
2004.
23. Marinescu, Valentina, Introducere în Teoria Comunicării-principii, modele, aplicaţii-,
Bucureşti, Editura Tritonic, 2003.

117
24. McQuail, Denis, Comunicarea, (trad.Daniela Rusu), Iasi, Editura Institutul European,
1999.
25. Pailliart, Isabelle, Spaţiul public şi comunicarea,( trad.de Monica Mitarca, Beatrice Osanu
şi Eduard Săvescu) Iaşi, Editura Polirom, 2002.
26. Pease, Allan, Limbajul trupului, Bucureşti, Editura Polimark, 1995.
27. Pop, Doru, Mass-media şi politică, Editura Institutului Eurpean, Bucureşti, 2000.
28. Pop, Lia, Discursul politic, Editura Universităţii din Oradea, Oradea, 2002.
29. Rogojinaru, Adela, Comunicare şi Cultura organizaţională: idei şi pratici în actualitate,
Bucureşti, EdituraTritonic, 2009.
30. Sălăvăstru, Constantin, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999.
31. Stanton, Nicki, Comunicarea, (trad.Cristina Anisescu, Mihaela Constantinescu, Rodica
Stoenescu, Augustiniu Mihăilă), Iaşi, Ed.SC “Stiinţă şi Tecnica” SA, 1995.
32. Stoiciu, Gina, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1981.
33. Stoiciu, Andrei, Comunicarea politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000.
34. Teodorescu, Bogdan, (ed.), Marketing politic şi electoral, Editura SNSPA, Bucureşti,
2001.
35. Thoveron, Gabriel, Comunicarea politică azi, Editura Antet, Bucureşti, 1996.
36. Toffler, Alvin, Powershift / Puterea în mişcare, Bucureşti. Editura Antet, 1995.
37. Zemor, Pierre, Comunicare publică, Editura Institutului European, Bcureşti, 2003.

118