Ştiinţa în dinamica europeană

Lect. dr. Chiriac Horia-Costin

Demersul de faţă îşi propune să evidenţieze legătura strânsă dintre specificul spaţiului
cultural european şi dinamica reprezentărilor ştiinţifice, legătură ce a dus la apariţia în Europa
secolului al XVII-lea a germenilor ştiinţei moderne. Cu toate că alte spaţii culturale au beneficiat
de importante achiziţii de cunoştinţe cu caracter practic (descoperirea magnetitei de către
chinezi, cunoştinţe tehnologice avansate prezente la civilizaţia egipteană, dar şi la unele
civilizaţii precolumbiene, ce au permis realizări arhitectonice remarcabile etc.) sau cu caracter
teoretic (importante realizări în domeniul matematicii ale civilizaţiilor mesopotamiană şi
indiană), spaţiul european s-a caracterizat prin trecerea de la creştinismul medieval la umanismul
renascentist al cărui optimism epistemologic – exprimat prin convingerea că lumea poate fi
cunoscută şi investigată de către om – s-a răsfrânt asupra teologiei laice care a stat la baza
primelor demersuri de investigare sistematică a naturii, fie pe baze raţionaliste, fie pe baze
empiriste. De asemenea, naşterea ştiinţelor socio-umane odată cu epoca pozitivismului a fost
influenţată de acelaşi optimism epistemologic, Auguste Compte fiind chiar convins că sociologia
se poate constitui într-o veritabilă „fizică socială” care ar putea explica evoluţiile din planul lumii
sociale şi chiar ar putea recomanda posibile soluţii pentru ameliorarea tensiunilor prilejuite de
Revoluţia Franceză. Vedem, aşadar, că istoria societăţii europene este strâns legată de apariţia
germenilor ştiinţei moderne, atât în ceea ce priveşte ştiinţele naturii, cât şi în ceea ce priveşte
ştiinţele socio-umane, element scos în evidenţă la noi în ţară printre alţii şi de unii istorici, dintre
care ar putea fi menţionaţi A.D. Xenopol și N. Iorga.

1
 INTRODUCERE

Paginile ce urmează sunt dedicate unei tematici a cărei alegere necesită unele explicaţii.
Aceasta, deoarece la prima vedere unora le-ar putea părea stranie includerea în cadrul prezentului
volum, dedicat în mod expres ideii de Europa1, a unui text orientat mai degrabă către istoria şi
filosofia ştiinţei.
Dar, la o privire mai atentă, se poate observa că răspunsul la o întrebare legată de acest
aspect este relativ simplu. El reiese în urma unei comparaţii de ordin general între cultura
europeană şi alte culturi. Dacă ne-am pune întrebarea ce anume distinge sau diferenţiază în chip
plenar cultura europeană în raport cu altele, unul dintre primele răspunsuri ce s-ar putea da ar fi:
spiritul ştiinţific. El ar putea fi considerat, nici mai mult, nici mai puţin, decât marca acestei
culturi. O astfel de marcă nu anulează însă celelalte componente ale creuzetului cultural de care
vorbim, cum ar fi cele legate de religie, artă sau mentalităţi; nici măcar pe cele cu care ştiinţa
modernă s-a aflat chiar de la început într-o nedisimulată tensiune. Dimpotrivă, aşa cum vom
vedea, însăşi ideea religioasă, ce a marcat decisiv anumite etape în evoluţia spaţiului european,
are partea ei de contribuţie la îndelungata gestaţie a spiritului ştiinţific în Europa.
Drept urmare, nimic mai firesc decât o analiză a profilului cultural european plecând de
la evoluţia spiritului ştiinţific a cărui origine o regăsim aici, cel puţin sub forma unei concepţii
sistematice asupra lumii a cărei raţionalitate se distinge în mod particular prin rigoare logică şi
orientarea efortului explicativ către datele experimentale. Cu alte cuvinte, analizând cultura şi
evoluţia ei în linii mari, încercăm să înţelegem mai bine ştiinţa ca produs al acestei culturi, iar în
sens invers, cercetând mai atent evoluţia ştiinţei în spaţiul european, încercăm să înţelegem mai
bine articularea profilului cultural al acestui spaţiu.
O primă chestiune pe care dorim să o clarificăm ar fi cea privitoare la posibilitatea
asocierii dintre cunoaşterea ştiinţifică şi spiritul european. Pe bună dreptate, nu puţini sunt cei ce
s-ar putea întreba cu privire la oportunitatea unei asemenea legături, dată fiind aparenta distincţie
dintre profilul social-politic al unui areal cultural şi progresul ştiinţific specific înregistrat în
cadrul acestuia. Am numit această distincţie ca fiind aparentă, întrucât ea poate fi făcută fără a
ţine cont de resorturile adânci care determină schimbările decisive la nivelul societăţii şi mai ales
ar putea fi făcută din perspectiva unilaterală a cuntribuţilor individuale la progresul ştiinţific, fără
integrarea unor asemenea contribuţii în contextul social mai larg ce le-a însoţit şi adesea le-a
influenţat.

1
Dumitru Suciu, Evoluția ideii de Europă unită, Editura Historia, București, 2007.

2
 Dacă însă abordăm chestiunea dintr-un punct de vedere integrator, faptul ştiinţific nu
poate fi disociat de realităţile culturale şi sociale care l-au însoţit, ba chiar poate fi asumat, la
limită, ca fapt cultural. În mod tradiţional, cultura este asociată mai degrabă valorilor spirituale,
în vreme ce civilizaţia, împreună cu tehnologia şi ştiinţa, au fost asociate mai degrabă valorilor
materiale. De aceea asumarea faptului ştinţific drept fapt cultural ar putea da naştere la o serie de
perplexităţi a căror întâmpinare ni se pare obligatorie. Credem că locul de suprapunere parţială a
celor două sfere îl constituie viziunea asupra lumii şi implicaţiile sale axiologice. Cu alte cuvinte,
este vorba de modul cum ştiinţa şi cultura s-au întrepătruns pentru a contura o perspectivă mai
mult sau mai puţin coerentă asupra lumii, perspectivă ce implică nu doar cunoaşterea unor date
observaţionale sau experimentale despre universul înconjurător, ci şi proiectarea acestor
elemente asupra modului de valorizare particulară a condiţiei umane într-un astfel de univers.
Nu putem discuta despre specificul culturii europene fără a aminti ştiinţa, fie că plecăm
de la zorii ei faţă în faţă cu mitologia greacă, fie că evaluăm epoca Romană, pe cea Medievală2
sau mai ales Renaşterea. Marile epoci istorice europene, inclusiv marile războaie europene, ce au
contribuit de la Napoleon încoace la conturarea ideii de Europa Unită, fie şi din nevoia de a
asigura securitatea şi pacea reciprocă drept condiţii ale dezvoltării sociale, nu ar putea fi înţelese
în lipsa corelaţiilor cu istoria devenirii spiritului ştiinţific european.
Dimensiunile prezentului demers nu fac posibilă o tratare cronologică detaliată a
procesului de evoluţie a ştiinţei moderne în relaţia sa cu cadrul cultural european. Mai degrabă,
ceea ce ne propunem este să alegem câteva dintre momentele de cotitură în cadrul acestui
proces.
Ne interesează, cu alte cuvinte, acele idei cu caracter filosofic, teologic sau politic ce au
jucat un rol important în configurarea terenului conceptual de o manieră favorabilă coagulării
demersului ştiinţific în sensul modern al cuvântului şi localizării acestei evoluţii în spaţiul
cultural european.
Aşa cum am precizat anterior, una dintre ideile centrale ale prezentului demers se referă
la legătura strânsă dintre profilul specific al culturii europene şi demersul ştiinţific. Susţinerea
unei astfel de idei presupune scoaterea în evidenţă a multiplelor legături dintre fenomenul
reprezentat de emergenţa metodologiei ştiinţelor moderne ale naturii şi profilul axiologic specific
al culturii occidentale, cu implicaţii de ordin praxiologic în asumarea unor teorii asupra naturii,
având la bază o ontologie şi o epistemologie favorabile acumulării de cunoştinţe cu caracter
obiectiv. Indubitabil, arealul geografic european nu este singurul loc în care s-au realizat
progrese ştiinţifice remarcabile în Antichitate, în Evul Mediu sau în Renaştere.

2
Jacques Le Goff, Intelectualii în Evul Mediu, Editura Meridiane, București, 1994.

3
 Aşa cum bine se ştie, spaţiul chinez, spaţiul indian, Asia Mică sunt, de asemenea, areale
geografice ce au cunoscut progrese ştiinţifice remarcabile în domeniul matematic sau medical.
De asemenea, la nivel arhitectural există numeroase dovezi ale progreselor de ordin tehnologic
înregistrate în aceste areale culturale. Cu toate acestea, este astăzi de domeniul evidenţei
contribuţia decisivă pe care spaţiul european a avut-o în privinţa configurării unor teorii coerente
matematic şi consistente în predicţiile de ordin experimental privitoare la proprietăţile obiective
ale naturii. De exemplu, momentul Arhimede ar fi putut da naştere la apariţia unei veritabile
emulaţii în privinţa dezvoltării ingredientelor fundamentale ale unei ştiinţe riguroase ale naturii.3
Datorită unei conjuncturi istorice a cărei elucidare depăşeşte cu mult obiectivele şi întinderea
prezentului demers, fenomenul amintit nu a avut loc decât cu mult mai târziu, începând cu
secolul al XVII-lea, şi având ca epicentru nu Grecia, ci Italia, Anglia, Franţa, Germania şi, în
general, spaţiul european occidental. Aşa cum preciza Max von Laue în excelenta sa lucrare
despre Istoria Fizicii4, geniul lui Arhimede, combinat cu contribuţiile unor matematicieni de talia
lui Euclid, Apollonius din Abdera, Heron sau Eratostene, a dat naştere unui singur capitol al
Mecanicii, anume Statica. Nu avem de la grecii antici o teorie coerentă a proceselor de mişcare,
consideraţiile unui Platon sau ale unui Democrit, Aristotel, Straton, Aristarch din Samos
nedepăşind stadiul unor observaţii nesistematizate şi lipsite de aportul testării de factură
empirică. Alţii aveau să fie corifeii demersului de înţelegere raţională a naturii fundamentate
matematic şi experimental. În zorii Epocii Moderne, prima utilizare practică a matematicii în
combinaţie cu observaţia riguroasă i-o datorăm lui Johannes Kepler. Acesta, plecând de la
observaţiile riguroase şi sistematice ale lui Tyco Brahe, a reuşit să deducă pas cu pas forma
elipsoidală a orbitei Pământului, construind pentru prima dată un argument convingător în
favoarea tezelor de factură heliocentristă ale lui Nicolaus Copernic.
Însă următorul pas în dezvoltarea metodologiei ştiinţelor moderne ale naturii este şi mai
important, el datorându-se eforturilor lui Galileo Galilei, ce a îmbinat în chip fericit
matematizarea proceselor naturii cu implementarea metodei experimentale. Vom analiza pe
scurt, în cele ce urmează, importanţa acestui moment istoric pentru evoluţia imaginarului
ştiinţific modern. Deocamdată, ne mulţumim să remarcăm apariţia cu această ocazie a unor
criterii pragmatice de selecţie strictă a reprezentărilor ştiinţifice, criterii ce pun pentru prima dată
în prim-plan, cu adevărat, noţiunea de verificabilitate empirică a cunoştinţelor de ordin teoretic.
Demersul Galilean implică şi o turnură în planul imaginarului ştiinţific pe care o vom
analiza, pentru că el vizează introducerea scenariului imaginativ experimental ce precede
experimentul propriu-zis, ceea ce aduce în discuţie o altă valoare importantă specifică discursului
ştiinţelor naturii, anume plauzibilitatea descriptivă a conceptelor şi plauzibilitatea structurală a
scenariilor descriptive. De asemenea, teoria ştiinţifică însăşi îşi va dezvolta în timp parcursul
evolutiv în marginea plauzibilităţii, prin intermediul predicţiilor verificabile experimental, dar în
cazul său această valoare epistemologică este îmbinată cu alte câteva, printre care cea legată de
coerenţă şi deductibilitate matematică, de concatenabilitate morfologic-structurală a conceptelor
şi de parcimonie conceptuală şi cauzală prezentă în dezvoltarea strategiilor explicative.

3
Luria, S.I., Arhimede, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, p. 78.
4
Max von Laue, Istoria Fizicii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.

4
 Spiritul ştiinţific a devenit parte integrantă a culturii europene, mai întâi ca produs direct
al acesteia, dar şi ca factor de transformare a acesteia. Cele două sensuri ale relaţiei amintite pot
fi urmărite şi din punctul de vedere al evoluţiilor istorice. Începând cu Renaşterea, trecând prin
perioada Iluminismului şi ajungând la Epoca Modernă putem vorbi de mutaţii de ordin filosofic
ce au favorizat emergenţa spiritului ştiinţific, prin trecerea de la un punct de vedere teologic la un
punct de vedere antropocentric, apoi la un antropocentrism iluminist desacralizat şi în final la
viziunea mecanicistă asupra lumii. În această primă etapă influenţele se fac simţite preponderent
dinspre cultură spre ştiinţă. Dar în perioada modernismului târziu, în cea postmodernă şi în cea
contemporană, odată cu industrializarea din ce în ce mai pregnantă, odată cu evoluţia
spectaculoasă a imperiilor coloniale în relaţie strânsă cu războaiele dintre marile puteri, cultura
europeană s-a răspândit pe glob şi a ajuns un etalon al civilizaţiei la nivel mondial prin
intermediul tehnologiei ca produs al ştiinţei moderne. În această etapă influenţa pare a se face
simţită în sensul opus.
De fapt, liantul care a contribuit la interdependenţa dintre evoluţia ştiinţei şi cea a culturii
europene este filosofia asumată în raport cu realitatea înconjurătoare. Fiecare epocă istorică a
fost marcată de o anumită viziune asupra lumii, viziune ce a implicat aspecte de ordin ontologic,
dar şi de ordin epistemologic sau gnoseologic. Mai exact, o anumită viziune asupra realităţii şi a
locului fiinţei umane în lume s-a răsfrânt atât asupra felului în care a fost înţeleasă posibilitatea
efortului de a investiga raţional lumea înconjurătoare, cât şi asupra felului în care societatea şi
valorile sale de ordin cultural au fost puse în relaţie cu ideea de stat.
În ceea ce urmează, ne propunem introducerea câtorva termeni fundamentali ce ni se par
esenţiali în circumscrierea noţiunii de ştiinţă modernă. Fără o asemenea clarificare, ce ţine în sine
mai mult de domeniul epistemologiei, nu ar fi posibilă evaluarea anumitor aspecte ale istoriei
ideilor în spaţiul cultural european, ce se pot constitui în exemple relevante în privinţa favorizării
unei culturi ştiinţifice autentice, ca expresie a unei orientări de factură eminamente raţională în
privinţa înţelegerii proprietăţilor naturii. Ca un prim pas, ne propunem să analizăm câteva
aspecte privind constituirea conceptelor ştiinţifice, urmând o serie de lucrări standard în această
privinţă.
Cunoașterea, ca problemă generală, cu alte cuvinte elaborarea unui set de cunoștințe
general valabile și solid întemeiate, a constituit una dintre temele centrale pentru filosofie din
cele mai vechi timpuri. Datorită complexității conceptului, mai multe discipline filosofice s-au
ocupat de tratarea lui. Dintre acestea, cea preocupată de problematica constituirii unei cunoașteri
asupra universului, mai ales în ceea ce privește adoptarea unor metode științifice pentru obținerea
acesteia, s-a numit epistemologie. Un prim pas în clarificarea chestiunii privind constituirea
cunoașterii științifice îl reprezintă distincția dintre faptul perceput și faptul științific. Dacă faptul
perceput poate înșela simțurile, producând uneori o iluzie sau o impresie subiectivă, faptul
științific este obiectivat în manifestarea lui constatabilă de către noi, prin măsurători matematice.
Drept urmare, faptul perceput are un caracter calitativ, în vreme ce faptul științific are un caracter
cantitativ.

5
 „În rezumat, formarea conceptului ştiinţific cunoaşte mai multe etape: 1) distincţia
faptului perceput de faptul ştiinţific (măsurat); 2) observaţia ştiinţifică şi experimentarea; 3)
clasificarea faptelor (se caută caracterul comun pentru un grup de fapte, obiecte sau experienţe);
4) ipoteza, care este anticiparea unei legi şi care permite orientarea observaţiilor; 5) legea, care
stabileşte raporturi constante între fenomene şi care unifică fapte sau observaţii; 6) teoria, care
unifică legile şi explică sistemul Universului (cum este gravitaţia universală a lui Newton, […]
apoi teoria relativităţii generalizate a lui Einstein (1879 – 1955) ). Metoda folosită este aceea a
inducţiei, a trecerii de la cazurile particulare la general.”5
Trebuie spus că viziunea cantitativă asupra faptului științific, deși consacrată astăzi în
mod definitiv, este o achiziție relativ nouă, ce separă știința modernă a naturii de alte demersuri
cu caracter pre-științific.
Consideraţiile de mai sus privesc, aşa cum era de aşteptat, ştiinţele naturii, dat fiind
faptul că “ştiinţa empirică organizată ni se înfăţişează drept cel mai impresionant rezultat al
raţionalităţii umane şi este unul din cei mai bine creditaţi candidaţi la titlul de cunoaştere.”6 Dar
noţiunea de cunoaştere nu poate fi asociată doar cu ştiinţele naturii, mai ales dacă luăm în
consideraţie marile transformări apărute în spaţiul european încă de pe vremea lui Auguste
Compte.
De aceea, se impun câteva precizări referitoare la ştiinţele despre om, în legătură cu care
Dicţionarul Larousse susţine că sunt comprehensive, ţinând de sentiment şi nu de măsurarea
obiectivă. Afirmaţia trebuie înţeleasă exact şi în nici un caz absolutizată: aceste ştiinţe nu pot ţine
în totalitate de măsurarea obiectivă, deoarece obiectul lor – omul, cu pleiada sa de trăiri şi
comportamente, atât în plan individual, cât şi în cadrul societăţii – nu poate fi supus unor
cuantificări la fel de precise ca cele pe care fizica le aplică materiei. Comprehensiunea înseamnă
sesizarea unui raport, sau a unei semnificaţii, dar nu neapărat pe cale analitică, exclusiv raţională.
Este mai mult o subânţelegere, o intuire a unui sens în plan uman, intuire care ţine oarecum de
sentiment. Unii autori, precum Dilthey, o consideră chiar o alternativă la explicaţia analitică
specifică ştiinţelor naturii.
Ar fi însă o exagerare să ignorăm faptul că, deşi au o componentă sentimentală şi o
subtilitate proprie a sensurilor (filosofia, mai ales), ştiinţele despre om sunt demersuri
eminamente raţionale. Sociologia, de exemplu, foloseşte din ce în ce mai intens mijloace
matematice de modelare statistică a realităţilor sociale. La rândul ei, filosofia – pe lângă faptul că
include capitole de mare rigurozitate analitică (logica) cu aplicaţii în toate celelalte ştiinţe – a
fost în trecut singura tentativă de descriere raţională a lumii care se opunea descrierilor de tip
religios. Caracterul său raţional a rămas neştirbit până astăzi.

5
Didier Julia, Dicţionar de filosofie – Larousse, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pp. 330-331.
6
Antony Flew, Dicţionar de filosofie şi logică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 330.

6
 Cercetarea evoluţiei spiritului ştiinţific în cadrul procesului mai amplu de devenire a
Europei implică apelul la istoria şi la filosofia ştiinţei ca discipline diriguitoare. Dacă în ceea ce
priveşte istoria ştiinţei, ca un capitol particular al istoriei, analiza critică a faptului istoric se
împleteşte cu situarea cronologică a acestuia într-o perspectivă mai largă ce vizează implicit şi
alte capitole ale istoriei, în ceea ce priveşte filosofia ştiinţei sunt necesare o serie de precizări. În
sens general, filosofia ştiinţei se ocupă cu investigarea problemelor ce apar din reflecţia asupra
ştiinţei şi asupra practicii ştiinţifice.„Pentru o mare parte a secolului al XX-lea, aceste probleme
au fost abordate într-un cadru foarte abstract şi logic, presupunându-se că ar putea fi găsită o
logică generală a descoperirii sau justificării ştiinţifice. Oricum, mulţi filosofi sunt interesaţi
astăzi mai mult de o abordare istorică, contextuală şi uneori sociologică, în care metodele şi
succesele unei ştiinţe la un anume moment dat sunt considerate mai puţin în termenii unor
principii şi proceduri logice universale, cât mai degrabă în termenii metodelor şi paradigmelor
existente, ca şi în termenii contextului social.”7 Pe lângă problemele generale de metodologie, de
interes pentru filosofia științei sunt şi probleme specifice în cadrul ştiinţelor particulare, ce dau
naştere unor filosofii specializate ale biologiei, matematicii şi fizicii.
După aceste succinte precizări de ordin metodologoc, ne propunem o scurtă trecere în
revistă a câtorva dintre momentele importante ale evoluției concepțiilor despre natură cu impact
asupra evoluţiei ulterioare a ştiinţei.

1. De la sensibil la raţional - rădăcinile greceşti ale culturii europene.

7
Simon Blackburn, Dicţionar de filosofie – Oxford, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 154.

7
 Dat fiind faptul că, în cele ce urmează, suntem interesați în primul rând de apariția
germenilor științei, suntem siliți să menționăm o serie de elemente cu caracter științific sau cvasi-
științific ce au precedat apariția științei veritabile ca fenomen cultural complex. Așa cum era de
așteptat, primele observaţii cu caracter ştiinţific datează dinaintea scrisului. Datorită acestui fapt,
ele nu pot fi decât cel mult deduse pe baza vestigiilor arheologice care s-au păstrat până astăzi.
Picturile rupestre şi scrijeliturile regulate făcute pe oase şi pe coarne de animal sunt tot atâtea
indicii despre caracterul de atent observator al naturii pe care l-a avut omul preistoric, atunci
când nota ciclicitatea anotimpurilor şi principalele momente ale anului. În jurul anului 2500
î.Chr. activităţile cu caracter ştiinţific ale omului preistoric au cunoscut o înflorire de pe urma
căreia ne-au rămas numeroase vestigii megalitice, printre care şi celebra structură de la
Stonehenge, aflată în câmpia Salisbury din Marea Britanie. Astfel de structuri par să fi servit atât
unor scopuri religioase, cât şi unor scopuri astronomice. Poziţionarea respectivelor blocuri de
piatră (circulară la Stonehenge, dar având formă de ou în alte părţi) sugerează faptul că cei care
le-au aşezat astfel lucrau pe baza unor principii matematice care cer cel puţin cunoaşterea
practică a teoremei lui Pythagora. Această teoremă, sau, cel puţin, numerele pitagoreice generate
pe baza ei par să fi fost cunoscute în Asia, Orientul Mijlociu şi Europa Neolitică, cu două milenii
înainte de naşterea lui Pitagora.
“Această combinaţie de religie şi astronomie a fost fundamentală pentru zorii istoriei
ştiinţei. O găsim în Mesopotamia, Egipt, China (deşi mai puţin extinsă decât în alte locuri),
America Centrală şi India.”8
Fascinația exercitată de spectacolul bolții cerești și-a pus amprenta asupra modului de
construire a unei imagini despre lumea înconjurătoare încă din cele mai vechi timpuri.
Multitudinea fenomenelor astronomice, de la fazele lunii și până la apariția cometelor, a
eclipselor sau a aurorelor boreale, acolo unde acestea erau vizibile, a atras atenția omului
primitiv și a stimulat intelectual civilizații întregi să elaboreze scenarii explicative dintre cele mai
variate. Fără îndoială că problematica înțelegerii periodicității evenimentelor de pe bolta cerească
a jucat un rol în stimularea raționalității umane în sensul capacității de abstractizare, dar și a
facultății imaginative. Or, tocmai întâlnirea dintre cele două avea să joace de-a lungul mileniilor
crucial în dezvoltarea unei cunoașteri veritabile cu privire la univers.
„Ştiinţa, în forma sa matură, s-a dezvoltat numai în spaţiul occidental. Dar este
instructivă cercetarea protoştiinţei care a apărut în alte spaţii culturale, mai ales având în vedere
faptul că, până destul de curând, această cunoaştere a fost, aşa cum s-a întâmplat în China, mult
superioară ştiinţei occidentale.”9 Nu ne vom opri, totuși, asupra progreselor făcute de unele
ştiinţe în spaţii precum Egiptul Antic sau Mesopotamia. Ne vom rezuma să spunem că, după
remarcabilele progrese ale egiptenilor şi mesopotamienilor, a fost rândul grecilor să contribuie
esenţial la adâncirea aventurii cunoaşterii.
Zorii ştiinţei, în sensul european al cuvântului, sunt strâns legaţi de aşa-numita filosofie
presocratică a naturii, ce reprezintă în fond una dintre primele încercări ale omului de a aborda
raţional natura. Vom puncta în cele ce urmează câteva momente importante din evoluţia unei
asemenea preocupări, marcate dealtfel de personalităţi de prim rang, a căror contribuţie la
evoluţia culturii europene este imposibil de neglijat.

8
Enciclopaedia Britannica, History of Science: Science as natural philosophy; Precritical science, CD Deluxe
Edition, Published by Britannica.com, 2000.
9
Enciclopaedia Britannica, History of Science: Science as natural philosophy; Precritical science, CD Deluxe
Edition, Published by Britannica.com, 2000.

8
 Cu aproximativ douăzecișișapte de secole în urmă, contextul socio-economic al spațiului
grecesc, mai ales în colonii, a jucat un rol considerabil în favorizarea trecerii de la experiența
mistică a lumii la cunoașterea științifică. Producția de mărfuri, economia bazată pe bani,
favorizată de baterea monedelor, dar și răspândirea scrierii cu litere, a cărei precursoare a fost
scrierea vechii civilizații minoice, au fost consecințe ale colonizării și ale apariției noilor
tehnologii ale fierului. Toate acestea au făcut posibilă apariția și emanciparea politică a unei
pături negustorești ce în scurtă vreme a contribuit, prin activitățile sale, la grăbirea codificării
dreptului și la instituirea în unele cetăți a așa-numitei democrații antice grecești, dominată de alte
valori decât cele pur războinice ale vechii aristrocrații.
„În acea vreme, primii filosofi ai naturii au schiţat în cetatea Milet din vestul Ioniei, o
metropolă a comerţului pentru schimbul de mărfuri între Est şi Vest, teorii empirice despre
originea şi structura Cosmosului, care s-au înlocuit unele pe celelalte într-o succesiune rapidă.
De atunci ştiinţa şi imaginea ei despre lume s-au schimbat în mod dramatic, iar odată cu ele şi
concepţia despre specificul şi structura cunoaşterii ştiinţifice, a cărei prefacere istorică de la
imaginea ştiinţifică clasică, prin cea a începuturilor epocii moderne, la cea modernă nu are voie
să o nesocotească nici cronicarul secolului al XX-lea, care trebuie să informeze despre aprecierea
contemporană a ştiinţei moderne.”10
S-au căutat mult posibile explicaţii privitoare la apariţia tocmai în spaţiul grec a primelor
încercări de descriere a lumii pe baze raţionale.11 De ce tocmai acolo şi nu în alte locuri, precum
Mesopotamia, Egipt sau China – locuri unde discipline precum matematica sau medicina
înregistraseră progrese considerabile? Un posibil răspuns ar fi acela că naivitatea şi simplismul
religiei vechilor greci – o colecţie de zeităţi cu un comportament mult prea uman, protagoniste
ale legendelor rămase de pe vremea civilizaţiei minoice decăzute între timp - a lăsat destul loc
pentru o explicare raţională a originii Universului. Pe de altă parte, curiozitatea specifică elenilor
nu s-a mulţumit cu ficţiunile mitologice în descrierea lumii, înlocuindu-le treptat cu altceva.
Astfel se naşte filosofia, împreună cu primul ei copil: ştiinţa.
Primul filosof al naturii, potrivit tradiţiei greceşti, a fost Thales din Milet, contribuţiile
acestuia având loc în secolul al VI-lea î.Chr. Din păcate, nimic din ceea ce a scris nu a
supravieţuit până la noi, drept pentru care informaţiile pe care le avem despre el provin din
scrieri mai târzii.
„Se presupune că ar fi prezis o eclipsă de soare în anul 585 î. Chr. şi că ar fi inventat
studiul formal al geometriei în demonstraţia sa legată de înjumătăţirea unui cerc, folosind
diametrul acestuia. Mai important, a încercat să explice toate fenomenele naturale observate prin
schimbările unei singure substanţe, apa, care poate fi văzută ca existând în stările solidă, lichidă
şi gazoasă.”12

10
H. Schnädelbach, E. Martens (Editori), Filosofie, Curs de bază, Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 139.
11
Hajime Nakamura, Orient şi occident: O istorie comparată a ideilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
12
Enciclopaedia Britannica, History of Science: Greek science; The birth of natural philosophy, CD Deluxe
Edition, Published by Britannica.com, 2000.

9
 La Thales, divinitatea continuă să joace un anumit rol în explicarea naturii, dat fiind
faptul că ea garanta regularitatea şi raţionalitatea lumii, fiind prezentă în interiorul tuturor
lucrurilor și dirijându-le spre un deznodământ prestabilit. Doctrina lui Thales a fost extrem de
importantă pentru evoluția ulterioară a filosofiei grecești despre natură, fie și numai datorită
faptului că a oferit un punct de vedere rațional în raport cu care se puteau emite critici și se
puteau elabora teorii alternative, conturându-se, în timp, o cultură a dezbaterii ce va stimula
progresul cunoașterii. Însă două caracteristici ale ştiinţei clasice greceşti își datorează existența
ideilor lui Thales: prima a fost reprezentată de adoptarea unei perspective asupra universului
văzut ca structură ordonată, iar a doua a fost convingerea că această ordine nu era una a unui
dispozitiv mecanic, ci una a unui organism. În acest sens, fiecare parte a universului avea un
scop al ei în cadrul schemei generale a tuturor lucrurilor, obiectele mişcându-se natural către
finalităţile ce le fuseseră destinate. Această viziune teleologică, în care mişcarea corpurilor este
orientată către finalităţi (scopuri) a pătruns, cu puţine excepţii, atât în ştiinţa vechilor greci, cât şi
în ştiinţa mult mai târzie. De exemplu, ea poate fi regăsită în Fizica aristotelică, ceea ce i-a
prelungit influența în cadrul culturii occidentale o lungă perioadă de timp.
„Două secole după Thales, majoritatea filosofilor naturii au acceptat o doctrină a patru
elemente: pământ (rece şi uscat), foc (fierbinte şi uscat), apă (rece şi umedă) şi aer (fierbinte şi
umed). Toate corpurile erau alcătuite din aceste patru elemente. Prezenţa elementelor garanta
doar prezenţa calităţilor lor în diverse proporţii. Ceea ce nu era justificat, era forma pe care
aceste elemente o luau, formă care ajuta la diferenţierea obiectelor naturale unele de altele.
Problema formei a fost prima dată atacată sistematic de către Pythagora în secolul al VI-lea
î.Chr.”13
Născut pe la 580 în Samos, Pytagora a călatorit mult şi a fondat în Croton o şcoală cu
scop de reformă morală şi religioasă. De fapt, cunoaştem pytagorismul nu după Pytagora, ci după
fragmentele rămase de la Phylolaos. Pentru pytagoreici principiul tuturor lucrurilor este numărul,
fiindcă natura numărului nu suferă “înşelăciune”. Numărul şi proporţiile între numere se găsesc
în cosmos, în mişcarea astrelor, dar și în muzică, ele făcând posibilă armonia. Pytagoreicii
vedeau lumea ca fiind constituită din contraste: limitat – nelimitat, unul – multiplu, lumină –
întuneric etc. Singura legătură între contraste este armonia, lumea fiind o armonie de finit şi
infinit, de soţ şi fără soţ. Numărul şi proporţia se găsesc atât în cosmos, cât și în lucrările
oamenilor.
Pytagoreicii au rămas în istoria gândirii prin remarcabila activitate ştiinţifică în domenii
precum matematica, astronomia, şi armonia muzicală. „Desigur, nu poate fi susţinut că numărul,
care este raport, dimensiune, să fie substanţă, principiu. Dar îndrăzneala mare a pytagoreicilor
este de a fi arătat că “principiul” nu trebuie să fie neapărat o substanţă materială, că el poate fi şi
un lucru numai gândit. Sunt deschise astfel căi noi pentru filosofia ulterioară (în special pentru
cea platonică).”14

13
Enciclopaedia Britannica, History of Science: Greek science; The birth of natural philosophy, CD Deluxe
Edition, Published by Britannica.com, 2000.
14
N.Bagdasar, Virgil Bogdan, C.Narly, Antologie filosofică; Filosofi străini, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti,
1943, p. 3.

10
 Primatul numărului în explicarea proprietăților naturii este cea mai influentă idee lăsată
moștenire de școala pitagoreică, alături de contribuțiile în matematică. Se pare că această idee i-a
venit lui Pythagora în urma observării corelației dintre lungimea unei corzi și sunetele scoase de
aceasta. Această proporționalitate directă între înălțimea sunetului și lungimea corzii a făcut
posibilă reducerea calităților lumii fizice la cantități măsurabile. „Astfel se naşte fizica
matematică, deoarece această descoperire a oferit legătura esenţială între experienţa fizică şi cea
a relaţiilor dintre numere. Numărul a oferit răspunsul privitor la originea formelor şi
calităţilor.”15
Mai exact, a rămas printre oamenii de știință, până în zilele noastre, extrem de populară
convingerea că lumea înconjurătoae poate fi descrisă matematic. De la diversele nuanțe ale
realismului matematic și până la variatele tipuri de interpetare a Mecanicii Cuantice, ideea
demonstrabilității matematice a cunoștințelor din științele naturii este omniprezentă, putând fi
legată inclusiv de entuziasmul cartezian referitor la posibilitățile descriptive și explicative ale
rațiunii umane în raport cu natura înconjurătoare.
Revenind la primele școli presocratice, trebuie spus că tema centrală a filosofiei vechilor
greci o constituia încercarea de a rezolva problema mişcării. Mulţi filosofi presocratici erau
convinşi că nu poate fi găsită nici o justificare logică privind existenţa mişcării. Această
problemă era de domeniul metafizicii, nu al epistemologiei şi este suficient să amintim aici
argumentele lui Parmenides şi Zenon din Elea împotriva posibilităţii ca ceva din lumea fizică să
se mişte ori să se schimbe. Consecinţa acestei poziţii, în plan epistemologic, a fost că toţi marii
filosofi greci au susţinut ideea potrivit căreia cunoaşterea nu trebuie să se schimbe sau să poată fi
schimbată în nici o privinţă. Ceea ce ştim, ar trebui să ştim o dată pentru totdeauna. Această
cerinţă l-a determinat pe Parmenides, de exemplu, să considere că gândirea este identică cu
existenţa (cu ceea ce există sau este peren) şi că este imposibil să gândim “neexistentul” sau
“schimbătorul” (ceea ce se modifică).16
Ne vom opri în continuare asupra raţionamentelor sofistului grec Zenon din Elea, unul
dintre discipolii lui Parmenides. Am văzut mai sus că tema mişcării a fost una centrală pentru
gândirea presocratică. După primul pas făcut pe calea explicării raţionale a fenomenelor naturii,
formularea ideii unui principiu unic (apa, apéiron-ul, focul, aerul, pământul) din care derivă toate
celelalte lucruri, gândirea presocratică se opreşte asupra dilemei dacă mişcarea există cu adevărat
în natură, sau este doar o iluzie creată de simţurile noastre.
“Pentru Heraclit (Heracleitos) din Efes “obscurul” (aprox. 535-475 î.Chr.) lucrurile sunt
într-o continuă devenire. Nu te scalzi, spune el, de două ori în apa aceluiaşi fluviu – sau, cu altă
expresie: soarele este nou în fiecare zi. Totul se transformă în tot, nimica nu este, nu rămâne,
totul devine; realitatea este o curgere veşnică”.17
Radical opusă doctrinei devenirii este doctrina şcolii din Elea. Conducător al şcolii este
considerat Xenofantes din Colophon (aproximativ între 570-475 î.Chr.). Acesta atacă cu violenţă
mitologia populară, acuzând-o că îi reprezintă pe zei sub formă umană şi că îi încarcă din acest
motiv cu toate viciile. El susținea că dacă boii şi leii sau caii ar avea mâini şi ar şti să picteze, ei
şi-ar reprezenta zeii sub formă de boi, lei sau cai.

15
Enciclopaedia Britannica, History of Science: Greek science; The birth of natural philosophy, CD Deluxe Edition,
Published by Britannica.com, 2000.
16
Enciclopaedia Britannica, The history of epistemology: Ancient philosophy; Pre-Socratics, CD Deluxe Edition,
Published by Britannica.com, 2000.
17
N.Bagdasar, Virgil Bogdan, C.Narly, Antologie filosofică; Filosofi străini, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti,
1943, p. 2.

11
 Teza lui Xenofantes este aceea că nu există decât un Dumnezeu, unic, imobil,
neschimbător, stând “în aceleaşi lucruri”, şi care este unul şi toate. Și este demn de remarcat că
Teza Lui Xenofantes formează fondul filosofiei lui Parmenides, pe care Platon îl numeşte “cel
mare”. Or, această viziune parmenidiană asupra divinității își va pune amprenta asupra multor
filosofi, având o oarecare influență chiar până la Aristotel, filosof care va împărtăși viziunea lui
Parmenides despre negarea neființei, a neantului. Atrage atenția în acest sens un important poem
al lui Parmenides din care s-au păstrat 105 versuri.
Pentru Parmenides ştiinţa adevărată consistă în afirmarea existenţei unei singure fiinţe,
care este veşnică, nemuritoare, imobilă şi în negarea nefiinţei, a neantului. Deși simţurile ne spun
că lucrurile sunt într-o perpetuă devenire, înțeleasă ca trecere de la nefiinţă la fiinţă, aceasta nu ar
fi altceva decât o iluzie, o aparenţă. Realitatea este ceea ce subzistă în raport cu această devenire,
adică tocmai fiinţa, substanţa unică, fără goluri, atotcuprinzătoare. Numai gândirea ne poate da
însă cunoaşterea adevărată a fiinţei, iar în acest sens, a gândi şi a fi este tot una. O asemenea
concepție despre divinitate se va regăsi apoi de-a lungul multor etape din evoluția culturii
europene, fie și numai dacă ne gândim la accentul pus pe raționalitate în cadrul teologiei
medievale apusene, sau la corelația dintre faptul de a gândi și faptul de a exista ce a dominat pe
cartezianismul.
Zenon, elevul lui Parmenides, își propune în celebrele sale aporii să demonstreze prin
argumente dialectice adevărul existenţei imobile, nemişcate, a fiinţei. „Argumentele lui Zenon
sunt bazate pe noţiunea de infinit. Săgeata care zboară şi nu zboară: ni se pare că săgeata zboară
din arc; dar pentru a parcurge o distanţă, ea trebuie să parcurgă întâi jumătatea distanţei, şi pentru
aceasta, jumătatea jumătăţii, apoi jumătatea acestei distanţe din urmă şi aşa la infinit. Însă nu se
poate parcurge un număr de puncte infinit. Deci, raţional, săgeata care pare că zboară este
imobilă.”18
Mai corect ar fi, cred, să spunem că, din punctul de vedere al teoriilor lui Zenon, săgeata
nu ajunge, de fapt, niciodată în ţintă – contrar evidenţei fizice – deoarece nu poate parcurge un
număr infinit de puncte într-un interval finit de timp. Dar trebuie menţionat aici faptul că
momentul descoperirii modalităţii corecte de calculare a valorii seriilor numerice cu termeni
pozitivi este unul târziu (sfârşitul secolului al XVII-lea). În acest sens, abia contribuţiile
filosofului şi matematicianului german G.W. Leibnitz (ca şi ale contemporanului şi rivalului său
I. Newton) au marcat o cotitură majoră în dezvoltarea ştiinţeor naturii pe baza calculului seriilor
numerice şi a calculului infinitezimal.

18
Ibidem, p. 2.

12
 Dincolo de limitele lor matematice, argumentele dialectice ale lui Zenon reprezintă şi
astăzi un subiect de studiu extrem de interesant pentru logicieni. Dar, la scara istoriei, opoziţia
dintre doctrina heracliteană a veşnicei deveniri, a curgerii lucrurilor şi, pe de altă parte, doctrina
fiinţei unice, imobile, a lui Parmenides, a fost extrem de fecundă pentru filosofia greacă. Plecând
de la ea s-a ajuns la noţiunea de „ceea ce apare”, opusă în raport cu tot ceea ce este stabil,
permanent. Pe această cale s-a ajuns la distincția dintre cunoştinţa căpătată prin simţuri şi care
este o “părere” (δοχα) şi cunoştinţa raţională, a substratului stabil, de la baza oricărui lucru. Și în
prezent această disjuncție este asumată în filosofie și știință, dacă ne gândim la varietatea
poziților epistemologice cu privire la noțiunea de fenomen, dat fiind faptul că „este cu totul
altceva să admiţi că realitatea ultimă a tuturor lucrurilor constă în această transformare şi
devenire perpetuă a lor (şi ştiinţa, în fond, nu ne arată decât lucruri în transformare , adică
fenomene) şi altceva să crezi că, dincolo de această transformare, există o fiinţă, o existenţă
totală, un ultim şi acelaşi fond al lucrurilor (fie el Dumnezeu, fie el substanţa). Opoziţia între
devenire şi fiinţa imuabilă dă naştere la două perspective veşnice asupra esenţei ultime a
lucrurilor.”19
Nu putem încheia această prezentare sumară a filosofiei naturale presocratice fără a
aminti alte câteva nume: Empedocles, Democrit, şi Anaxagoras din Clazomene. La două sute de
ani după Thales, filosofia a ajuns la o doctrină cu patru elemente fundamentale, ale căror
caracteristici contrare trebuiau să explice proprietăţile extrem de diverse ale lucrurilor din natură.
O astfel de doctrină se leagă de numele lui Empedocles.
“Opoziţia dintre Heraclit şi Eleatism a făcut necesare, de la început, încercări de sinteze
între teza devenirii – care este o realitate – şi teza unei fiinţe permanente, stabile. Filosofia lui
Empedocles din Agrigent (Sicilia) realizează o asemenea sinteză.”20
Om de stat, preot şi medic, Empedocles (aprox. 490-430 î. Chr.) adaugă la cele trei
elemente stabilite până la el - apa (Thales), aerul (Anaximenes) şi focul (Heraclit ) - , un al
patrulea element, pământul. Dat fiind că sunt concepute ca fiind stabile, formând fondul
permanent al lucrurilor, transformările acestor elemente, împreunarea lor în combinaţii infinit de
variate formează devenirea. Atrage atenția faptul că, în cazul concepției lui Empedocles,
împreunarea sau despărţirea elementelor nu se poate face de la sine, fără o forţă care să o
realizeze.
Numind-o „dragoste” atunci când unește elementele, respectiv „ură” atunci când le
separă, Empedocles a introdus pentru prima oară în gândirea filosofică noţiunea unei asemenea
forţe separate de elementele substanţiale, dar care acționează asupra lor. Așa cum vom vedea în
pasajele dedicate epocii moderne în fizică, conceptul de forță a suscitat vii dezbateri până târziu,
din punct de vedere istoric, punctul de vedere cantitativist prevalând în final și accentuând
importanța descrierilor în termeni matematici a exercitării forțelor pe anumite distanțe în univers.
Astăzi, fizica are în vedere patru tipuri fundamentale de forță, a căror unificare a fost realizată
parțial: este vorba de forța nucleară tare, forța nucleară slabă, forța electro-magnetică și forța
gravitațională.

19
Ibidem, p. 2.
20
Ibidem,p. 3.

13
 Revenind la școlile presocratice, una dintre cele mai importante până astăzi, prin
„actualitatea” conceptelor vehiculate, este cea atomistă. Despre şeful şcolii atomiste, Leucip din
Abdera, nu se ştie aproape nimic. Mai bine cunoscut este Democrit (aprox. 470-370 î.Chr.),
cetățean foarte bogat, ce călătoreşte mult în Orient și întreţine relaţii cu mai toţi filosofii
timpului. Democrit a lăsat o producţie ştiinţifică şi filosofică bogată. „Faţă de eleaţi, care negau
ne-fiinţa, el admite vidul, fără de care nu s-ar putea explica mişcarea. Lumea este compusă,
pentru el, din atomi; aceştia sunt în număr infinit, şi nu diferă unul de altul decât prin formă,
ordine şi poziţie; sunt eterni; nu au început, fiindcă din nimic nu vine nimic. Mişcarea care
provoacă combinaţiile lor este sau o mişcare eternă, sau cea provenită din izbirea atomilor; totul
în lume - devenirea – este datorată acestei schimbări de poziţie a atomilor, acestei mişcări care
este necesară, determinată.”.21
Evident, se poate ușor observa că o asemenea teză atomistă, mecanicistă şi deterministă
este foarte aproape de tezele de bază ale ştiinţei moderne. Deși teoria atomică modernă este în
multe privințe diferită şi bazată pe o cercetare de fapte experimentale, bazele ei principale sunt
asemănătoare cu ipoteza atomismului primitiv. Rezultatele ei strălucite se fondează pe acelaşi
principiu al determinării cauzale, mecanice, a lucrurilor, şi pe o analiză a materiei în elemente
ultime, în atomi. Pentru a păstra totuși caracterul obiectiv al paralelismelor de factură istorică,
trebuie făcută precizarea că, în cazul conceptului de „atom”, doar învelișul semantic s-a păstrat în
timp, ideea indivizibilității fiind astăzi asociată altor particule elementare, sau chiar unor entități
cu caracter eminamente teoretic deocamdata, precum cuarcii. În ceea ce-l privește, atomul a
devenit de mult timp un adevărat microcosmos pentru fizica atomică și nucleară.
În sfârșit, un alt progres de ordin conceptual demn de remarcat în epoca filosofiei
presocratice i-l datorăm lui Anaxagoras din Clazomene (530-430), ce trăieşte în Atena, fiind
prieten cu Pericles. „Anaxagoras admite elemente în număr infinit – dar acestea sunt diferite
unele de altele. Meritul mare al lui Anaxagoras a fost de a explica modul în care elementele au
putut ieşi din confuzia lor primitivă şi ordinea din lucruri printr-o inteligenţă, un principiu
spiritual (Νοΰζ). Nous-ul, spiritul, inteligenţa este infinită, de sine stătătoare şi nu se amestecă cu
corpurile.”22
Potrivit lui Anaxagoras, nous-ul este cel mai subtil dintre lucruri şi cel mai curat,
posedând „înţelegerea oricărui lucru şi puterea cea mai mare”. Spiritul organizează lumea,
ordonând homeomerii, elementele din care este aceasta alcătuită. Însă orice organizare tinde
către un scop, fiind pentru întâia dată introdusă în reflecţia filosofică ideea unei organizări a
lumii în vederea unui scop, de către o raţiune supremă. O astfel de teză s-a dovedit extraordinar
de bogată pentru toată filosofia ulterioară, pentru că lumea ordonată este, în fond, o lume
raţională, a cărei ordine poate fi înțeleasă de către om.

21
Ibidem, p. 4.
22
Ibidem,, p. 3.

14
 După această scurtă incursiune sumară prin câteva dintre concepţiile presocraticilor, se
impun câteva precizări legate de semnificaţia realizărilor acestei perioade pentru evoluţia
ulterioară a ştiinţei, dar şi a societăţii în general. Trebuie menţionat mai întâi marele progres
reprezentat de trecerea de la o abordare mitologică la o abordare raţională a caracteristicilor
naturii înconjurătoare. Gândirea presocraticilor, precursori ai unei fizici veritabile din acest punct
de vedere, a avut un impact major şi asupra modului de concepere a ordinii sociale. Dacă o
cosmologie de tip mitologic favoriza ideea unei structuri sociale ierarhice, noua cosmologie, de
tip raţional, favoriza o înţelegere de asemenea raţională a ordinii sociale, mult mai liberă şi
deschisă, favorizând printre altele participarea demos-ului la treburile statului. Numărul şi
importanţa conferită acestuia ca instrument de aflare a adevărului a contribuit de asemenea la o
asumare de tip raţional a ideii de stat, în sensul polis-ului grecesc. Dacă ne gândim că la toate
acestea aveau să se adauge preocupările de tip umanist ale unui Socrate şi ale discipolilor săi,
este uşor să înţelegem că deja se conturează în spaţiul grec acel creuzet axiologic ce va favoriza
peste milenii apariţia umanismului de la baza Europei unite a zilelor noastre.
De fapt, merită amintită în acest punct contribuția extraordinară a lui Socrate în ceea ce
privește cultivarea spiritului critic și a individualismului ca mod de viață. El a fost condamnat la
moarte de un grup de cetățeni deranjați de repetatele sale luări de poziție față de gravele deraieri
de la principiile morale care au afectat societatea ateniană în vremurile tulburi marcate de
moartea lui Pericle și de pierderea războiului împotriva Spartei. Deranja, mai cu seamă,
angajamentul său fără rezerve în ceea ce privește cultivarea rațiunii cu privire la toate aspectele
vieții umane, fie acestea de factură religioasă, culturală, juridică, militară sau de alt ordin. Ideea
că omul, ca ființă inteligentă, este cu atât mai valoros cu cât își folosește capacitatea proprie de
raționare nu doar în privința relației cu natura, dar inclusiv în ceea ce privește luarea unor decizii
de ordin politic sau moral, dincolo de orice prejudecăți înrădăcinate la nivel social, a fost marele
mesaj transmis peste secole de Socrate întregului spațiu cultural european. Dacă un Thales din
Milet demonstrase puterea rațiunii umane asupra naturii, prin calcularea momentului apariției
eclipselor lunii, un Socrate avea să pună în evidență puterea aceleiași rațiuni în examinarea celor
mai rafinate aspecte ale condiției umane. Moștenirea lăsată de acesta direct, dar și prin discipolii
săi, va remodela spiritul culturii europene și va face posibile în timp marile contribuții ale
acesteia la zestrea de cunoștințe a omenirii.

15
 Ne propunem, în cele ce urmează, câteva referiri la cei doi mari filosofi greci ce au urmat
momentului socratic. În aparenţă, filosofia lui Platon nu este legată direct de problematica
ştiinţelor naturii, dat fiind faptul că Platon, continuând în cadrul scrierilor sale tendinţa
maestrului său, Socrate, a pus pe primul plan nu atât problema realului fizic şi a proprietăţilor
obiective ale naturii, cât mai ales problema omului.23 Antropocentrismul asumat în cadrul
filosofiei sale trimite la crezul socratic potrivit căruia mai înainte de a ne întreba despre natura
înconjurătoare ar trebui să ne întrebăm despre om. Acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, ce
surprinde atât de bine turnura iniţiată de Socrate în filosofia greacă veche, i se poate aplica în
aceeaşi măsură şi operei lui Platon. Din acest punct de vedere, mai degrabă științele sociale pot fi
considerate ca principale beneficiare ale orientării filosofiei platoniciene către problematica
umanului. Totuşi, o serie de elemente prezente în complexa operă a lui Platon au favorizat
inclusiv deschiderea unor direcţii conceptuale cu impact direct asupra dezvoltării de mai târziu a
teoriilor despre natură. Deşi priorităţile lui Platon rămân altele decât cele ale filosofilor
presocratici ai naturii de talia unui Thales din Milet, Anaximene, Anaximandru, Heraclit,
Parmenide sau Zenon din Elea, totuşi preocuparea sa pentru descoperirea şi cultivarea adevărului
rămâne constantă; iar în cadrul acestei preocupări, noţiunea de Adevăr impune atât căutarea unor
surse de cunoaştere demne de încredere – obsesie ce a străbătut filosofia până la Descartes şi
Bacon, influenţând apariţia metodei ştiinţifice -, cât şi preocuparea pentru regulile
raţionamentului corect.
Prima consecinţă rezultată din plasarea adevărului în centrul setului de valori asumate îl
pune pe Platon în postura unui precursor al spiritului ştiinţific modern, ce trece dincolo de
aparenţele sensibile ale fenomenelor naturii, având ca aliat în demersul investigativ numărul.
Formele ideale, de exemplu, ca noțiuni abstracte și imuabile în raport cu frământata lume
accesibilă senzorialității noastre, pot fi ușor caracterizate, accesate în intimitatea unicității lor,
prin număr – noțiune asumată în manieră eminamente geometrică de vechii greci. Mergând,
aşadar, pe urmele lui Pitagora, Platon aduce noi argumente în favoarea acelei credinţe ce conferă
numărului atributul de element descriptiv privilegiat la adresa realului fizic, ceea ce, la limită,
pentru unii filosofi de mai târziu, a însemnat că numărul primește statutul de element constitutiv
al realităţii. De la Galilei, pentru care „cartea naturii era scrisă în limbaj matematic” şi până la
specialiştii actuali în Mecanica Cuantică, această idee a străbătut practic întreaga istorie a ştiinţei,
determinând trecerea de la descripţii calitative la descripţii cantitative ale proceselor fizice. Ea
este, dealtfel, pusă în valoare de Platon, deosebit de inspirat, în cunoscuta Alegorie a Peşterii
unde, pentru a ieşi din grota ce-l separa de lumea exterioară, omul are de urcat o scară: scara
conceptelor matematice.24

23
Leon Robin, Platon, Editura Teora, Bucureşti, 1996, p. 279.
24
Jean Beaufret, Lecţii de filosofie, vol. I-II, Editura Amarcord, Timişoara, 1999.

16
 Bineînţeles, dincolo de aceste elemente ce îl apropie pe Platon de spiritul ştiinţei moderne
a naturii, nu trebuie să omitem câteva distincţii importante ce diferenţiază epoca din care a facut
parte acesta de perioada căreia îi aparţin un Galilei sau un Descartes. Cu riscul de a anticipa,
trebuie spus că rolul numărului pentru pitagoreici şi pentru platonicieni a rămas unul de factură
ontologică, el asigurând accesul la lumea Ideilor, aşadar la transcendenţă. Pe de altă parte, este
binecunoscut rolul mai degrabă funcţional pe care matematica avea să-l dobîndească pentru
moderni, mai exact acela de a pune în corelaţie, prin ecuaţii, parametri diferiţi capabili să dea
seama de structura realului fizic. Unii specialişti s-au grăbit să sublinieze faptul că în cazul
modernilor, preocupaţi de ştiinţele naturii, matematica ar fi legată de vizibil, în vreme ce, pentru
Platon, ea ar trimite la ideaticul pur. Credem că o asemenea idee are nevoie de nuanţare
suplimentară, întrucât vizibilul nu mai este de mult timp un element care să circumscrie
preocupările fizicienilor teoreticieni, iar pe de altă parte grecii înşişi rezervau numerelor puterea
de a descrie mişcările astrelor. Or, în măsura în care bolta cerească devenea obiect al observaţiei
sistematice de factură astronomică, putem considera că, dincolo de interdicţia pe care şi-o
impuneau cu privire la implicarea matematicii în studierea naturii terestre, grecii organizau
matematic măcar o parte a realităţii vizibile: pe cea cosmică.
A doua consecinţă a asumării plenare a conceptului de Adevăr, nu doar în componentele
sale de ordin moral sau spiritual, ci şi de ordin epistemologic, o reprezintă preocuparea de prim
ordin a lui Platon pentru denunţarea abaterilor de la practica raţionamentului corect. Orientarea
anti-sofistică preluată de Platon de la Socrate va fi ulterior dusă pe un nivel superior al
sistematizării de către discipolul său, Aristotel, prin dezvoltarea logicii ca ştiinţă a
raţionamentului corect. Importanţa unui asemenea salt metodologic pentru apariţia ştiinţelor
moderne ale naturii este incalculabilă. Dacă prima consecinţă de care vorbeam plasează
matematica în postura de numitor comun pentru toate ştiinţele ce-şi propun să descrie precis şi
coerent proprietăţile naturii, a doua dintre consecinţele amintite face posibilă aplicarea riguroasă
a raţionamentelor inductive şi deductive în cadrul efortului de elaborare a unor teorii ştiinţifice
despre lumea din jur, teorii ce instituie o veritabilă ierarhizare a cunoştinţelor despre lume pe
baza criteriului generalităţii.
Aristotel va fi primul ce va inaugura plenar o asemenea preocupare, deşi, în mod oarecum
ironic, el nu a fost atât de sensibil la prima dintre consecinţele amintite, aceea de sublinia
importanţa numărului în cadrul demersului de investigare a naturii. Indubitabil, una dintre
limitele dezvoltării în Grecia Antică a unor teorii despre proprietăţile naturii a reprezentat-o lipsa
de unitate dintre efortul sistematizator de tip aristotelic şi cel matematizant de tip euclidian şi
arhimedic, carenţă ce va fi depăşită mult mai târziu, atunci când nevoia măsurării precise a unor
parametri definitorii pentru structura unui proces fizic, precum căderea corpurilor, va da naştere
şi primului experiment ştiinţific.

17
 Aşa cum am menţionat deja, marele continuator al lui Platon în direcţia elaborării unei
teorii filosofice în marginea conceptului de adevăr a fost Aristotel. Acesta nu numai că a
continuat principalele preocupări ale maestrului său, dar a inaugurat direcţii noi atât în privinţa
teoriei politice, a metafizicii sau a retoricii, cât mai ales în ceea ce priveşte emergenţa ştiinţei în
sensul occidental al cuvântului. Domenii precum geografia, biologia sau logica îi sunt profund
îndatorate, dar, în ceea ce ne priveşte, de un deosebit interes rămâne Fizica aristotelică.25 Cu
toate limitele sale inerente şi cu toată influenţa sa ca teorie dominantă în perioada medievală - rol
ce a plasat-o istoric, alături de astronomia ptolemaică, în opoziţie cu demersul lui Galilei - Fizica
lui Aristotel rămâne un punct de referinţă în istoria emergenţei ştiinţelor naturii. Ea reprezintă
indubitabil un prim pas în direcţia elaborării unei teorii unitare, sistematice şi cauzaliste despre
structura realului fizic. Intuiţiile lui Aristotel în înţelegerea mişcării corpurilor sunt fascinante,
chiar atunci când acesta nu reuşeşte să cultive până la capăt criteriul adevărului corespondenţă în
descrierile sale, fiind împiedicat de lipsa a două instrumente de ordin metodologic: numărul şi
scenariul experimental.26
Dincolo de particularităţile şi rafinamentele contribuţiilor presocratice în domeniul
filosofiei naturii, un alt moment important în apariţia ştiinţei moderne a fost reprezentat de Fizica
Aristotelică.27 Este oarecum paradoxal faptul că această lucrare a ajuns până la urmă să
reprezinte atât o contribuţie pozitivă, cât şi o frână în calea progresului ştiinţelor naturii pe
parcursul Evului Mediu. Bineînţeles, autorul ei, spirit luminat, întemeietorul logicii, iniţiatorul
primelor taxonomii biologice, unul dintre autorii de marcă ce au contribuit direct la apariţia
geografiei şi, în acelaşi timp, unul dintre cei mai mari filosofi ai Antichităţii, nu poate fi învinuit
în nici un fel pentru modul cum i-au fost ulterior interpretate şi chiar dogmatizate lucrările.
De altfel, această dogmatizare, dincolo de preluarea tezelor sale cu caracter descriptiv ce
a reprezentat o frână pentru evoluţia fizicii de mai târziu, prezintă o serie de caracteristici
pozitive ce nu trebuie trecute cu vederea. De exemplu, la nivel metodologic, Scolastica, mişcare
teologică şi filosofică iniţiată de celebrul spirit aristotelic Toma din Aquino, a cultivat o
veritabilă cultură a dezbaterii în cadrul căreia metoda dialectică ocupa un rol central.
În altă ordine de idei, din punctul de vedere strict al dezvoltării unei ştiinţe a naturii,
Fizica Aristotelică reprezintă contribuţia majoră a Stagiritului, a cărei influenţă s-a făcut simţită
pe toată durata Evului Mediu, până în epoca Renaşterii. Remarcabilă în cazul său este
preocuparea pentru dezvoltarea unei teorii explicative de tip cauzalist, unitare şi coerente, axate
pe înţelegerea proprietăţilor realului fizic. Cu toate progresele realizate până atunci de filosofia
presocratică a naturii, nici o altă teorie despre structura lumii şi a cosmosului elaborată în spaţiul
grec nu se poate compara cu nivelul de complexitate al acestei lucrări.
Printre cele mai importante idei aristotelice care au influenţat pozitiv inclusiv dezvoltarea
ştiinţelor naturii de mai târziu, am putea-o menţiona pe aceea potrivit căreia orice fenomen
natural are o cauză ce ar putea fi înţeleasă strict raţional. Sigur, cauzalitatea Aristotelică este în
anumite privinţe diferită de cauzalitatea prezentă în ştiinţele moderne ale naturii, de cea
teoretizată de autori precum Francis Bacon, de exemplu, dar a reprezentat un punct de cotitură în
direcţia abordării strict raţionale a fenomenelor fizice.

25
Pierre Aubenque, Problema fiinţei la Aristotel, Editura Teora, Bucureşti, 1998, p. 323.
26
H. Schnädelbach ; E. Martens (editori), Ştiinţa, în Filosofie – curs de bază, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999.
27
Aristotel, Fizica, Editura Moldova, Iaşi, 1995.

18
 Pentru Aristotel, observaţia sistematică reprezintă metoda de bază în ceea ce priveşte
investigarea naturii, spre deosebire de Platon, el acordând simţurilor un loc destul de important în
cadrul efortului de achiziţionare a cunoştinţelor despre lume. Observaţia sistematică şi explicaţia
de tip cauzalist, însoţite de utilizarea riguroasă a celor două tipuri fundamentale de raţionament
teoretizate atât de bine în Organon - este vorba de inducţie şi de deducţie – i-au permis lui
Aristotel să realizeze celebrele sale taxonomii biologice, dar şi să cultive ideea de percepţie
structurală a unui fenomen.28
Dacă ar fi să abordăm chestiunea dintr-o perspectivă modernă, am putea observa că
elementele ce i-au limitat gradul de acurateţe descriptivă şi succesul explicativ lui Aristotel au
fost tocmai o serie de lipsuri metodologice şi de prejudecăţi de ordin epistemologic pe care ni se
pare demn de interes să le menţionăm, fie şi sumar. Primul element demn de menţionat îl
constituie detaşarea Stagiritului faţă de ideea pythagoreică a importanţei numărului în înţelegerea
naturii. Mergând pe o abordare calitativă şi nu cantitativă a însuşirilor lucrurilor, Aristotel
vorbeşte de finalităţi şi tendinţe proprii corpurilor, acolo unde fizica modernă va vorbi mai
degrabă de relaţii între mărimile fizice care particularizează un fenomen.
Al doilea element se referă la distincţia dintre sfera sublunară şi sfera supralunară, ce
restrângea pentru greci studiul naturii cu mijloace matematice, la corpurile cereşti. De aici
rezultă şi tendinţa de a folosi intuiţia în locul investigaţiei experimentale, ceea ce a condus la o
serie de erori în înţelegerea mişcării corpurilor. Aşa cum bine observa Thomas Kuhn, pentru a-l
înţelege pe Aristotel în construcţia sa logică aferentă Fizicii pe care a scris-o, este necesar să
”uităm” în totalitate principiile Fizicii Moderne.29 Abia atunci vom fi capabili să apreciem
prezenţa unei anumite coerenţe interne proprii demersului aristotelic. Problema care apare în
acest context este cea referitoare la înţelegerea şi exploatarea pragmatică a proprietăţilor naturii,
deoarece, spre deosebire de metafizică, fizica nu se mulţumeşte cu criteriul adevărului coerenţă,
ci cultivă în egală măsură şi criteriul adevărului corespondenţă.
Din acest punct de vedere, putem spune că un al treilea element ce individualizează
abordarea aristotelică a naturii se referă la metoda utilizată pentru colectarea informaţiilor
privind trăsăturile naturii. Ca o consecinţă a faptului că numărul nu joacă rolul descriptiv şi
eminamente funcţional pe care îl va juca mai târziu în Fizica Modernă, ideea de a măsura natura
în manifestările ei şi aceea de a izola succesiv diversele sale manifestări tocmai pentru a putea fi
mai bine înţelese nu apare şi nu determină în cadrul demersului aristotelic apariţia scenariului
experimental. Drept urmare, observaţia sistematică rămâne metoda fundamentală pentru
strângerea de informaţii, ceea ce limitează evident acuitatea demersului.

28
Aristotel, Organon, Editura Științifică, București, 1957.
29
Thomas Kuhn, The Essential Tension: Selected Studies in Science Tradition and Change, University
of Chicago Press, Chicago, 1977, p. XII.

19
 Abia odată cu Arhimede experienţa a început să joace un rol semnificativ în cadrul
efortului de a investiga universul, deşi într-o modalitate inedită ce ar putea fi considerată
precursoarea scenariului experimental asumat ulterior de cercetători precum Giuseppe Moletti,
Jacopo Mazzoni, Simon Stevin sau Galileo Galilei, ultimul dintre aceştia fiind şi cel care l-a
teoretizat şi generalizat din punct de vedere metodologic. În cazul lui Arhimede nu este vorba de
a concepe un scenariu experimental propriu-zis, ci mai degrabă de a folosi în scop experimental
analogia cu un fenomen fizic observat: este cazul celebrei experienţe prin care se poate afla
compoziţia aliajului metalic din care sunt alcătuite diversele corpuri prin scufundarea acestora
înr-un lichid, în scopul de a afla cu exactitate raportul dintre volumul şi masa fiecăruia. Din
punctul de vedere al discursului matematic însă, un alt aspect al demersului arhimedic atrage
atenţia: este vorba despre aşa-numita metodă materială, prin care proprietăţile geometrice ale
diferitelor figuri sunt deduse plecând de la proprietăţile materiale ale corpurilor fizice cu forme
identice cu ale acestora. Printre altele, centrul de greutate al figurilor geometrice a jucat în acest
context un rol important. Este, poate, o primă legătură dintre proprietăţile matematice şi cele
fizice ale corpurilor, iar în ceea ce ne priveşte, nu ne putem reţine de la a o pune în corelaţie cu
ideea de punct material atât de îndrăgită mai târziu de Newton. În cazul acestuia din urmă, este
vorba de străbaterea drumului invers, de la noţiunea abstractă de punct matematic adimensional
către noţiunea cu caracter fizic de punct material cu masă proprie.
Oricât ar putea părea de ciudat, datorită pierderii unor părţi semnificative ale tratatului
Metoda al lui Arhimede, precum şi datorită prestigiului imens de care s-a bucurat opera lui
Aristotel, spaţiul european s-a confruntat cu lipsa aplicării progreselor lui Arhimede în privinţa
investigării matematice a proprietăţilor naturii, ce a întârziat până la Galilei şi Newton, aproape
1800 de ani. Chiar şi separaţia instituită de vechii greci între sfera supralunară şi sfera sublunară
a subzistat mult timp, fiind definitiv depăşită abia prin articularea conceptului unei naturi unitare
de către Galilei, în urma observaţiilor astronomice efectuate de acesta cu ajutorul telescopului.
Cu toate acestea, trebuie spus că printre elementele fundamentale pentru dezvoltarea de
mai târziu a ştiinţelor naturii pe care cultura europeană le-a moştenit de la vechii greci se numără
preocuparea pentru o lecturare cauzalistă a naturii prin configurarea unei percepţii structurale a
faptelor.

2. Relaţia omului cu natura -- de la teologia medievală la umanismul renascentist

Poate cele mai spectaculoase schimbări în cadrul culturii europene au avut loc în ceea ce
priveşte relaţia omului cu natura înconjurătoare. Dacă Antichitatea Greacă a însemnat, prin
presocratici, prin Platon şi apoi prin Aristotel, un moment de deschidere către o cunoaştere
raţională, sistematică şi cauzalistă a naturii, fără a însemna în acelaşi timp şi introducerea
experimentului ştiinţific, în ceea ce priveşte Evul Mediu, registrul epistemologic s-a schimbat
radical. Teologia a devenit disciplina dominantă în această perioadă, ea influenţând considerabil
orice concepţie asupra lumii.

20
 Astfel, discuţia despre structura naturii a avut drept cadru general textul biblic, iar orice
referire la natură era făcută ţinându-se seama de preeminenţa textului sacru asupra informaţiilor
obţinute pe cale nemijlocită. Mai mult, orice teorie explicativă trebuia coroborată nu cu
informaţiile datorate unei observaţii sistematice, obiective a elementelor naturii, cât în primul
rând cu o serie de concepte teologice a căror pondere în teoriile explicative era destul de mare.
Creaţionismul creştin separa pe Dumnezeu de Creaţia sa, primul fiind o fiinţă perfectă, cea de-a
doua fiind eminamente imperfectă. Pe de altă parte, o asemenea raportare la natură făcea
gândirea medievală să funcţioneze în problematizarea naturii după alţi parametri decât suntem
noi astăzi obişnuiţi, lipsindu-i unele categorii importante pentru modernitate, cum ar fi cea de
ficţional. Drept urmare, așa cum mulți dintre specialiștii în istoria imaginarului au concluzionat,
nu există ficţional medieval, el neputând fi opus realului, întrucât referinţa ultimă în privinţa
structurării realităţii este Biblia şi nu relaţia dintre facultăţile cognitive ale minţii umane şi realul
fizic.
Distanţa în acest punct pare să fie destul de mare faţă de filosofia presocratică a naturii,
de exemplu. Cu toate acestea, teologia medievală nu a rămas cu totul opacă la influenţele
filosofiei greceşti. Cu riscul de a anticipa, trebuie spus că cel puţin două personalităţi sunt demne
de menţionat în această privinţă: Aureliu Augustin şi Toma D’Aquino. Deşi s-au născut şi au
trăit la o distanţă de timp considerabilă unul de celălalt, cei doi sunt adesea asociaţi unul cu
celălalt atunci când se ia în discuţie asimilarea filosofiei greceşti de către teologia occidentală.
Augustin a adus contribuţii importante în asimilarea platonismului, în vreme ce al doilea teolog
este responsabil pentru asimilarea concepţiilor lui Aristotel, astfel născându-se celebra şcoală
teologică tomistă.
Fără a detalia procesul acestei asimilări, ne vom mărgini să remarcăm locul privilegiat
acordat raţionalităţii în teologia occidentală, ca şi ideea plasării omului pe o poziţie privilegiată
în raport cu restul naturii, în ordinea divină instaurată. De aici rezultă un anume optimism cu
privire la posibilităţile omului de a cunoaşte detaliile creaţiei divine, mai ales cu ajutorul raţiunii
primite ca dar din partea lui Dumnezeu, ceea ce va contribui major mai târziu la deschiderea
către cercetarea tainelor naturii a gânditorilor renascentişti. S-ar putea spune chiar că iluminismul
însuşi a păstrat reminiscenţe ale acestei convingeri, deşi în cazul său omul îşi pierde locul de
observator privilegiat al naturii, ca o consecinţă a desacralizării relaţiei cu natura.
În altă ordine de idei, Evul Mediu este împărţit de majoritatea specialiştilor în două etape.
O primă etapă a fost marcată de haosul politic şi administrativ instalat în urma destrămării
Imperiului Roman de Apus. Ceea ce este caracteristic pentru această primă etapă este lipsa unor
progrese semnificative sau chiar apariţia unui oarecare regres în domeniul culturii, dar mai ales
în domeniul cunoştinţelor medicale sau ştiinţifice în general. Din acest motiv, această perioadă a
fost numită de către unii istorici ai culturii Evul Întunecat, considerându-se că ar fi o epocă a
ignoranţei, cel puţin prin comparaţie cu Antichitatea târzie. Dar dacă Europa a fost marcată în
această perioadă de convulsii politice care au impietat asupra dezvoltării culturii şi ştiinţei în
general până în secolul al XI-lea30, un alt areal cultural a înregistrat evoluţii spectaculoase ce sunt
semnificative pentru evoluţia ulterioară a ştiinţelor naturii în Occident. Este vorba despre Asia
Mică şi despre cultura Islamică, a cărei înflorire spectaculoasă între secolele al VIII-lea şi al
XIII-lea va marca în mod definitiv cultura Europeană de mai târziu, făcând posibilă apariţia
Renaşterii.

30
Olivier Nay, Istoria deilor politice, Editura Polirom, Iași, 2008, p. 95.

21
 O serie de particularităţi ale acestui spaţiu cultural au favorizat spectaculoasele progrese
ştiinţifice care vor avea mai târziu un rol important pentru Occidentul creştin. Mai întâi, este
vorba despre unitatea lingvistică prilejuită de expansiunea religiei islamice. În al doilea rând, o
serie de particularităţi ale societăţii islamice au contribuit la favorizarea contactelor cu alte
culturi şi la preocuparea pentru preluarea şi dezvoltarea cunoştinţelor ştiinţifice cu caracter pur
teoretic, dar şi aplicativ. Oraşul Alexandria din Egipt a constituit unul dintre locurile unde
musulmanii au găsit adunată mare parte din cunoaşterea epocii Elenistice. De asemenea,
contactul cu Bizanţul a prilejuit întâlnirea cu textele clasicilor greci, pe care filosofii musulmani
i-au tradus, i-au comentat şi chiar i-au interpretat în mod consistent, ceea ce va face din autori
precum Avicenna şi Averroes adevărate surse de informaţie filosofică pentru cărturarii
europeni.31 Mai mult, contactul cu civilizaţia indiană a prilejuit transferul unor cunoştinţe de
ordin matematic de înalt nivel. Cifrele arabe, dezvoltate pe baza sistemelor indiene de numeraţie,
numărul zero, dar şi dezvoltarea algebrei în siajul contribuţiilor matematicienilor indieni sunt
elemente cruciale pentru apariţia în Occident a ştiinţei moderne.
Deja indienii reuşiseră să detaşeze numărul de figura geometrică – un pas înainte faţă de
nivelul matematicii egiptene şi greceşti.32 Musulmanii, trăind într-o cultură cu puternice rezerve
faţă de reprezentările figurative în general, au continuat această tendinţă, inventând algoritmii,
ceea ce-l va pune pe un autor precum Al Khawarizmi (care a introdus termenul de algebră) în
rând cu marii corifei greci ai matematicii precum Euclid, Apollonius din Abdera sau Arhimede,
din punctul de vedere al importanţei pentru emergenţa matematicii moderne de mai târziu. Nu în
ultimul rând, cunoştinţe practice din domeniul medicinei, arhitecturii sau din domeniul fabricării
hârtiei se numără printre darurile extrem de preţioase pe care musulmanii le-au transferat
europenilor în centre urbane de veritabilă interferenţă culturală precum Toledo.
Pentru a da numai un exemplu revelator, vom spune că pentru mult timp, în Evul Mediu,
cel mai apropiat observator astronomic în raport cu Europa s-a aflat la Bagdad, iar unul dintre
rezultatele concrete ale astronomiei musulmane a fost astrolabul, un instrument ce-i va fi extrem
de necesar lui Columb, nu peste mult timp. În acest context, poate că nu ar trebui omisă
menționarea faptului că, după îndelungata perioadă în care în Europa nu a funcționat practic nici
un observator, în secolul al XV-lea primul care a fost înființat a funcționat Transilvania, la
Oradea. Tot de aici au fost efectuate și primele calcule de stabilire precisă a latitudinii,
meridianul 0 în raport cu care toate acestea au fost dezvoltate fiind stabilit vreme de două sute de
ani tot la Oradea. Atât Cristofor Columb, cât și Amerigo Vespucci au mărturisit în scrierile lor
faptul că au utilizat în stabilirea latitudinii codexul elaborat la Oradea și meridianul 0 de aici.

31
Henry Corbin, Istoria filosofiei islamice, Editura Herald, București, 2008, p. 281.
32
Charles Seife, Zero, biografia unei idei periculoase, Editura Humanitas, București, 2007, p.82.

22
 În sfârşit, atunci când cultura Islamică va stagna datorită radicalismului religios,
radicalism care, de altfel, a produs stagnare şi în Occident, în anumite perioade, suflul
progresului ştiinţific va fi preluat de europeni prin cărturari de talia unui Albertus Magnus, Pierre
Abélard şi alţii. De exemplu, Albertus Magnus (1206-1280), supranumit Doctor Universalis, are
o influență considerabilă asupra mişcării ideilor din epocă, introducând distincția dintre
chestiunile ce pot fi rezolvate recurgând la raţiune şi cele care îşi au temeiul în credinţă şi
revelaţie.33 Pentru el, numai experienţa poate fundamenta certitudinea cu privire la ceea ce știm
despre un anumit subiect. Pentru a aprecia caracterul vizionar al unei asemenea poziții de ordin
epistemologic, trebuie remarcat faptul că ideea unui raţionament experimental se va impune în
cultura europeană abia în secolul al XIV-lea.34
Una dintre cele mai importante personalități medievale, cu o contribuție remarcabilă
privind deschiderile culturale ce au făcut posibilă asimilarea operei lui Aristotel pe filieră arabă a
fost Pierre Abélard, apărător puternic al dialecticii, care a susţinut spiritul logic şi claritatea
raţională, adunând toate contradicţiile Sfinţilor Părinţi în lucrarea Sic et nunc. Acolo unde apar
divergențe importante de opinii, el consideră că trebuie să apelăm la raţionament, la dialectică şi
la o ştiinţă a limbajului potrivit realităţii. În renumita problemă a Universaliilor, acesta redă
disputa dintre nominalişti – pentru care conceptele universale nu au nicio realitate - şi realiştii
platonicieni, pentru care acestea reprezintă esenţele. Abélard propune o cale nouă de înţelegere
atât a cuvintelor, cât şi a esenţelor: cea a gândirii.35
Abélard este şi practicantul dialogului intelectual, fiind întemeitorul unei „forme de
umanism ce recunoaşte existenţa unui sâmbure raţional comun în învăţăturile creştinilor, ale
evreilor şi arabilor. Acesta caută unitatea celor trei mari religii monoteiste”. 36
În ceea ce-i priveşte pe europeni, apariţia dialecticii va schimba gândirea datorită
valorificării parțiale a tezaurului civilizaţiei antice. După cum au putut observa specialiștii în
istoria culturii, dezvoltarea spațiului european s-a făcut pe baza cunoştinţelor din arealul greco-
arab. În secolul al XII-lea produsele rare, precum mirodeniile şi mătasea, dar şi manuscrisele,
provin din Orient, mai exact din Bizanţ. Dată fiind implicarea intensă a autorilor musulmani în
traducerea clasicilor greci, prin intermediul traducătorilor de manuscrise greceşti şi arabe ajung
în vestul Europei noţiuni din operele lui Aristotel, din matematica lui Euclid, din astronomia lui
Ptolemeu. Renaşterea intelectuală şi spirituală din veacul al XII-lea determină schimbări rapide,
permiţând dezvoltarea civilizaţiei urbane. Inclusiv centrele de învăţământ iau amploare în această
perioadă, unul dintre acestea fiind Chartres, a cărui şcoală este de inspiraţie platonică. Şcoala de
la Chartres, inspirată în parte de platonism, aşează omul în centrul filosofiei şi al ştiinţei, într-o
epocă a unei mari efervescenţe intelectuale. Bernard de Chartres, cancelar al şcolii în 1119, dă o
formă alegorică ideii de progres intelectual, recunoscând meritul clasicilor greci în augmentarea
capacității de pătrundere intelectuală a contemporanilor săi.37
Umanismul de la Chartres poziţionează figura umană în centru, fiind pe aceeaşi lungime
de undă cu marii gânditori islamici. Creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul nu mai
este înțeles ca un epifenomen al creaţiei divine, ci îşi are locul său privilegiat în cadrul acesteia,
lumea fiind făcută special pentru om şi pentru destinul său.

33
Etienne Gilson, Filosofia în Evul Mediu, Editura Humanitas, București, 1995, p.465.
34
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 77.
35
Olivier Nay, Istoria ideilor politice, Editura Polirom, Iasi, 2008, p. 134.
36
Jacqueline Russ, Op. cit., p. 72.
37
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 73.

23
 „Iar acest umanism merge mână în mână cu desacralizarea naturii, ea însăşi conformă cu
spiritul profund al creştinismului: creată din nimic, fără nimic divin în ea, natura se supune
legilor. O dată cu conturarea ideii de ordine naturală, începe să prindă formă, în secolul al XII-
lea, noţiunea modernă de natură”.38
Secolele al XI-lea și al XII-lea reprezintă o perioadă de însemnate transformări pentru
spațiul cultural european, dominat până atunci, pentru multă vreme, de teologia creștină. Treptat,
meditaţia ascetică va fi înlocuită de cunoaşterea cuvântului lui Dumnezeu cu ajutorul raţiunii. Ca
o reverberație a metodelor filosofiei clasice grecești, despre care ajung în Occident din ce în ce
mai multe informații pe filiera islamică, arta de a raționa reprezint o preocupare din ce în ce mai
prezentă în epocă. În maniera vizată mai întâi de Anselm din Canterbury, cel care fusese dominat
de găsirea unui argument ontologic în favoarea existenței lui Dumnezeu, credința ajunge să fie
însoțită de rațiune. Astfel, dialectica, metodă teoretizată de Aristotel, ajunge să fie pusă în slujba
credinței, permițând teologilor să-și exercite capacitățile intelective într-o manieră ordonată,
bazându-și punctele de vedere pe raționament. Apariția intelectualilor și, ulterior, a
universităților va antrena mutații culturale importante, ducând treptat la o reorganizare a gândirii
și a ideilor. La începutul secolului al XII-lea are loc trecerea de la intuiție la deducția rațională,
logica formală câștigând teren și permințând îmbogățirea legilor demonstrației. Printre
intelectualii influenți îi putem aminti pe Pierre Abélard și William Ockham, în vreme ce dintre
primele universități europene atrag atenția cele din Paris (1200), Oxford (1214), Padova (1222)
sau Cambridge (1231). De-a lungul întregii Europe universitățile încep să comunice unele cu
celelalte, iar ceea ce numim îndeobște civilizație europeană este în fapt rodul unei asemenea
colaborări de nivel înalt în care sunt angajați cărturarii de diverse origini și orientări.
Organizată pe modelul corporațiilor, lumea universitară stimulează luptele de idei, un
factor de progres decisiv, ce va avantaja cultura europeană prin aceea că va încuraja formarea
unei adevărate culturi a dezbaterii. Or, tocmai acest spirit contestatar lipsește atât culturilor din
Orientul Extrem, cât și celor din Orientul Mijlociu, în vreme ce spațiul european începuse să-l
cunoască încă de pe vremea când naivitățile dar și angajamentele raționale proprii filosofiei
naturale a lui Thales i-au stimulat pe contemporanii săi s-o conteste, elaborând alte și alte ipoteze
descriptive la adresa naturii.
Opera lui Aristotel începe să fie cunoscută aproape în întregime în Europa abia la trecerea
dintre secolele al XII-lea și al XIII-lea, prin intermediul traducerilor și comentariilor variate. Una
dintre sursele principale de informație pentru europeni, în acest sens, au fost traducerile și
comentariile făcute de cărturarii arabi, dintre care primul demn de menționat este Averroes
(1126-1198). Deși realizările Stagiritului erau spectaculoase, datorită anumitor incompatibilități
dintre pozițiile sale și doctrina oficială a Bisericii, filosofia sa va fi destul de greu acceptată de
Biserică. O contribuție majoră ce a făcut posibilă o astfel de asimilare prin crearea unei sinteze
originale, aparține lui Toma d’Aquino. Evident, nu doar ideile lui Aristotel au fost valorificate în
Occident prin intermediul unor cărturari de talia lui Toma d’Aquino sau Albert Cel Mare, ci și
contribuțiile altor filosofi, precum Maimonides, figură centrală a gândirii iudaice.
„În timp ce scolastica de început (secolele IX-XII) este dominată de Sfântul Augustin şi
de neoplatonici, marea scolastică din secolul al XIII-lea se deschide spre învăţătura lui Aristotel,
care devine pentru ea filosofia de bază. Astfel se dezvoltă demersul gândirii la Albertus Magnus
şi mai ales la Sfântul Toma.”39

38
Ibidem, p. 73.
39
Ibidem, p. 76.

24
 Drept urmare, se poate considera că scolastica a avut un rol cultural important, permițând
dezbaterea de idei, abordarea pur rațională a unor teme teologice importante și chiar importurile
ideatice din alte spații. Cu toate acestea, impactul ei de ansamblu la scara istoriei științei
europene rămâne unul controversat, mai ales datorită apărării tezelor geocentrice ale lui
Ptolemeu. Ca metodă de gândire ce a înflorit în secolul al XIII-lea, ea nu s-a opus în mod
deliberat realității, ci mai degrabă a mizat pe posibilitatea împăcării dintre rațiune și credință,
după cum reiese din celebra lucrare Summa theologiae a lui Toma D’Aquino. Potrivit lui Toma,
rațiunea umană, deși nu poate pătrunde misterul creației divine, rezervat exclusiv credinței și
revelației, poate totuși investiga realul înconjurător, se poate îndrepta „spre o natură guvernată de
legi care-i sunt proprii, natură cu neputinţă de redus la un ansamblu de semne divine ce se cer
interpretate.”40 În acest mod, Toma D’Aquino face distincția dintre domeniul adevărurilor
raţiunii şi cel al adevărurilor credinţei. Este, în fond, un însemnat pas înainte în raport cu poziția
augustiniană, ce nu oferea raționalității un rol special în investigarea lumii înconjurătoare.
Mult timp, contribuția Culturii Islamice la nașterea științei moderne a fost trecută sub
tăcere sau minimalizată de istorici, ca urmare a europocentrismului excesiv dominant în epoca
colonială și chiar post-colonială. Dar, odată cu zorii postmodernismului, europenii și-au depășit,
în parte, complexul de superioritate față de alte culturi. Cu toate acestea, nu este comod nici în
zilele noastre pentru europeni să accepte că multe dintre performanțele științifice ale unor corifei
de talia unui Copernic, Galilei, Descartes sau Bacon au avut corespondențe măcar parțiale în alt
spațiu cultural, datorate unor precursori străluciți din rândul filosofilor și oamenilor de știință
musulmani. Mai mult, Renașterea insăși, ca epocă a unor mari schimbări, își datorează în mare
măsură apariția unui remarcabil efort de a colecta și elabora informații de ordin științific, efort
depus de către oamenii de știință musulmani, mai ales începând cu secoul al IX-lea.
Printre domeniile în care savanții musulmani au excelat am putea aminti medicina,
astronomia, optica, chimia, metalurgia, dar mai ales algebra și trigonometria.41 Pentru a oferi un
exemplu revelator, dincolo de contribuțiile mai cunoscuților Ibn Seena (Avicenna)42 și Ibn Rushd
(Averroes), vom aminti precizia remarcabilă cu care Al Biruni a reușit să calculeze circumferința
Pământului, descoperind astfel un element fundamental pentru întocmirea hărților, dar mai ales
vom aminti remarcabilele contribuții ale lui Ibn Al Haytham, cunoscut în Europa sub numele de
Alhazen. Ibn Al Haytham a fost primul savant capabil să se spropie de o concepție modernă
asupra vederii umane, depășind prejudecățile vechilor greci, care ânțelegeau văzul ca pe un
proces de emanație exterioară și nu ca pe unui de receptare interioară a luminii. Demonstrând
experimental că razele de lumină se propagă în linie dreaptă, Ibn Al Haytham a construit și prima
cameră obscură, formulând pe baza experimentelor unele dintre principiile de bază ale opticii.43
Realizările sale sunt de prim ordin și în plan matematic, prinre altele, dar poate cea mai
importantă constă ân promovarea unei atitudini ce o vom regăsi mai târziu la corifeii europeni ai
științei moderne: atitudinea critică față de autoritate și probarea adevărului științific prin
verificare experimentală directă. Ibn Al Haytham chiar își îndemna cititorii să nu-i accepte
afirmațiile pe baza argumentului autorității, ci să le verifice ei înșișiș experimental. Astfel,
credem că nu greșim dacă îl considerăm pe Ibn Al Haytham nu doar un deschizător de drumuri
în domeniul opticii, dar mai ales un contributor de marcă la elaborarea metodei experimentale și
40
Ibidem, p. 77.
41
J.D. Bernal, Știința în istoria societății, Editura Politică, București, 1964, p. 205.
42
Remus Rus, Istoria filosofiei islamice, Editura Enciclopedică, 1994, p. 127.
43
J.D. Bernal, Știința în istoria societății, Editura Politică, București, 1964, p. 202.

25
în ceea ce privește promovarea atitudinii critice proprii discursului științific, atitudine ce-l
orientează pe savant către respectarea criteriului corespondenței și a criteriului coerenței în
căutarea adevărului. Îl putem așeza pe Ibn Al Haytham alături de Galilei, ca experimentator, dar
și alături de Descartes și Francis Bacon, ca teoretician al metodologiei științifice. De altfel, una
dintre personalitățile occidentale influențate direct de textele sale a fost Roger Bacon.
Merită amintit, în acest context, și un alt paralelism de ordin istoric. Așa cum la baza
eforturilor lui Kepler au stat anii de muncă depuși pentru colectarea datelor astronomice de către
Tyco Brahe, se pare că anterior, la baza inițiativelor lui Copernic au stat cei patru sute de ani de
observații astronomice efectuate de către savanți musulmani care au erodat semnificativ
autoritatea operei lui Ptolemeu, descoperind inadvertențe majore între datele observaționale și
predicțiile acestuia din urmă, chiar dacă astronomia islamică a rămas geocentrică în esența sa.
Nu trebuie uitat, de asemenea, că gândirea arabă a stat la baza perfecţionării metodelor
specialiştilor în algebră din Apus. Încă din veacul al X-lea, francezul Gerbert (940-1003)
studiază în şcolile arabe din Spania, fiind primul creştin ajuns acolo. Consilier al împăratului
german Otto al III-lea, arhiepiscop de Reims şi de Ravenna, papă în 999, el participă la marea
mişcare a ideilor din Europa. Peste două secole, textele de matematică scrise în arabă sunt
traduse, în special de către o şcoală de cercetători întemeiată la Toledo. În acest oraş, arabi,
creştini şi evrei formează un mediu intercultural ce va favoriza transferul cunoștințelor științifice
acumulate de cultura islamică. Consecințele acestui proces ar putea fi cu greu supraapreciate de
istoricii culturii și ai științei, datorită faptului că însăși Renașterea și cultura științifică de mai
târziu dezvoltată în Europa își datorează în bună măsură apariția acestui proces de transfer
intercultural.

„Începuturile algebrei europene sunt marcate de traducerea făcută de Robert de Chester,

care trăia în Spania, după lucrarea lui Al. Khawarizmi, de unde a apărut termenul de algebră.” 44
La cumpăna dintre veacurile al XII-lea şi al XIII-lea, italianul Leonardo din Pisa (1180-1250)
răspândeşte în lumea apuseană principiile de calcul învăţate de la arabi şi introduce folosirea
cifrelor „arabe”. Jordanus Nemorarius introduce folosirea literelor pentru a reprezenta simboluri
numerice, ceea ce va însemna un progres mare în cercetarea matematică.
„Logica medievală foarte avansată ajunge, datorită lui Raymond Lull (1233-1316), la o
idee importantă, aceea a unei metode universale de gândire, o demonstraţie logică, întemeiată pe
o analiză combinatorie, destinată să producă toate combinaţiile posibile pornind de la o analiză a
predicatelor unui subiect. Este vorba, în fond, despre o organizare sistematică a cunoaşterii.” 45
Mai ales datorită eforturilor lui Pierre Duhem, dar și ale altor istorici și filosofi ai științei,
astăzi știm că multe dintre ideile moderne privind ştiinţa şi mai cu seamă metoda experimentală
îşi au rădăcini adânci în Evul Mediu.46 Mai mult decât atât, influența Științei Moderne, în etapele
ulterioare momentului nașterii sale, pare să fi fost atât de mare, încât parcursul său cultural poate
fi considerat unic, aceasta ajungând să influențeze toate domeniile asociate cu unele sau altele
dintre produsele cogniției umane. 47

44
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 79.
45
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 79.
46
Ibidem,p. 82.
47
Stephen Gaukroger, The Emergence of a Scientific Culture, Oxford University Press, Oxford, New York, 2006,
p.19.

26
 Influența culturii arabe a făcut posibile o serie de progrese remarcabile în cultura
europeană a Evului Mediu Târziu, progrese ce au avut o pondere semnificativă în favorizarea
ulterioară a apariției unei științe moderne a naturii. Una dintre școlile de gândire deosebit de
importante în acest sens este cea de la Chartres.
„Spiritul Şcolii de la Chartres îşi manifestase deja, încă din secolul al XII-lea, gustul
pentru ştiinţele experimentale. Dar alături de aceasta, întemeierea unei metode ştiinţifice
consacrată problemelor naturii este sprijinită şi de marii traducători din ştiinţa arabă, cum se
întâmplase şi în cazul matematicii.”48
Adélard de Bath (1070-1150) contribuie prin „versiunile latine făcute după textele
ştiinţifice arabe.” În Probleme ale naturii, „el se preocupă de stabilirea unei metode ştiinţifice”.
Găsim deja gustul pentru observaţie. „Astfel, influenţa arabă în structurarea ideilor moderne
privind ştiinţa şi metoda experimentală se întâlneşte la orice răspântie. Ea ne dă ritmul formării
gândirii ştiinţifice...” 49
Studiind botanica şi zoologia, dezvoltând studiul morfologiei plantelor, Albert cel Mare
va „pune în evidenţă primele elemente ale unei botanici fiziologice. Cercetările lui Albert sunt
însufleţite de abordarea ştiinţifică a ceea ce este viu, savantul considerând, de pildă, că monştrii
nu sunt întrupări ale diavolului, ci anomalii în procesul biologic. Experienţa şi cercetarea
raţională îşi pun pecetea în studiul zoologiei şi iau locul bestiarelor fantastice.
De asemenea, merită amintită în acest context și Școala de la Oxford. Printre
reprezentanții de marcă a acesteia se detaștază Robert Grosseteste (1175-1253), ce abordează
orice subiect din orice domeniu, de la aritmetică şi geometrie până la politică, trecând prin
ştiinţele naturii şi medicină. Ca platonician, el rămâne legat de idei, văzute ca izvor şi cauză a
cunoaşterii. Acesta „dezvoltă totdată o doctrină foarte limpede privind ştiinţa şi abordarea
ştiinţifică. Aici investigaţia experimentală este alimentată de metoda geometrică a grecilor: atât
pitagoreicii, cât şi Platon integrează în cercetările lor posibilitatea unei interpretări matematice a
naturii...” „De aici tendinţa lui Grosseteste de a matematiza fizica. Urmând calea experimentală
...savantul trebuie să se lase călăuzit de matematică”, aceasta furnizându-i „justificarea
cunoaşterii empirice”. 50Se profilează în acest fel ideea de fizică matematică, ideea potrivit căreia
realitatea este matematizabilă. Această trecere de la o fizică de tip calitativ (cea a lui Aristotel) la
o ştiinţă matematică, constituie efectiv ceea ce în 1604, datorită lui Galilei, va fi o mutaţie
intelectuală pentru omenire (legea căderii corpurilor).
La rândul său, Roger Bacon (1210-1292), discipol al lui Grosseteste, evidenţiază în
acelaşi timp dimensiunea matematică şi pe cea experimentală a fizicii şi vede în matematică o
cheie a ştiinţei şi a cunoaşterii. El sugerează că demonstraţiile convingătoare se întâlnesc în
câmpul matematicii. De aici, ideea că acest model, matematica, va sta la baza tuturor celorlalte
ştiinţe. Matematizarea ştiinţei nu înseamnă a nu observa datele experienţei. „Bacon va uni cei doi
poli, matematica şi experimentul, arătând că experienţa permite să fie descoperite secretele
naturii, că ea formează o bază pentru metoda experimentală.”51

48
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 82.
49
Ibidem, p. 82.
50
Ibidem, p. 83.
51
Ibidem., p.83.

27
 „Matematica, Experienţa şi Tehnica sunt cele trei matrici ale ştiinţei pentru Roger Bacon.
A considera tehnica, alături de matematică, drept o deschidere spre câmpul ştiinţei experimentale
este o idee care indică originile noii ştiinţe.”52 Acesta uneşte, de fapt, cunoaşterea cu puterea,
întrucât ştiinţa experimentală face posibilă construirea unor maşini care să-i aducă omului
stăpânirea ambelor domenii, cel al putinţei şi cel al puterii.

3. Cenzura imaginarului renascentist și germenii ştiinţei moderne.

Considerată de unii autori un adevărat miracol istoric, Renaşterea a reprezentat o

perioadă de remarcabilă efervescenţă intelectuală ce a cuprins ţări precum Italia, Franţa,
Germania, Anglia, Ţările de Jos etc. Este, de asemenea, una dintre perioadele cel mai des
discutate de către istoricii culturii Occidentale, motiv pentru care analiza de faţă se va limita la
proporţiile unei succinte treceri în revistă a câtorva elemente care au permis ulterior emergenţa
Iluminismului şi a Modernităţii. Dacă pe vremea unor analişti de talia lui Jacob Burchard
Renaşterea era pusă într-o antiteză accentuată cu perioada Evului Mediu, astăzi, prin intermediul
istoricilor şi filosofilor culturii din generaţia lui Ioan Petru Culianu, de exemplu, ştim că
legăturile dintre Renaştere şi Evul Mediu Târziu sunt multiple. Această precizare nu înseamnă
ignorarea marilor schimbări socio-culturale prilejuite de Renaştere, ci mai degrabă scoaterea în
evidenţă a gradualității transformărilor ce au avut loc. De asemenea, trebuie menţionate câteva
evenimente istorice care au făcut posibilă pătrunderea în Occidentul Creştin a câtorva surse
culturale importante privind Antichitatea Clasică, ceea ce explică întrucâtva vocaţia
antropocentrică a culturii renascentiste apusene. Aşa cum am menţionat anterior, Renaşterea a
fost favorizată de unele interferenţe culturale datorate atât vecinătăţii cu civilizaţia Maură
prezentă în sudul Spaniei, cât şi incursiunilor armatelor cruciate sau legăturilor cu Bizanţul
înainte de dramatica cădere a Constantinopolului.

52
Ibidem, p. 83.

28
 Începând cu secolele XV-XVI, avântul tehnicii, inventarea tiparului şi apariţia cărţii scot
la iveală puternica vitalitate a Europei, fără de care dinamismul ideilor ar rămîne de neînţeles.
Progresul tehnicii împinge Occidentul spre un destin nebănuit. Renaşterea cunoaşte şi o
dezvoltare fără de seamăn a sectoarelor industriale apărute în veacurile XIV-XV. „La sfârşitul
secolului al XV-lea se înnoiesc tehnicile de metalurgie, se dezvoltă cele din afaceri şi cele
specifice amenajării urbanistice.53 La cele amintite se adaugă schimbările din arta militară şi
apariţia tiparului care va avantaja viaţa intelectuală şi care va permite schimburile dintre
gânditori. Ca urmare a condiţiilor tehnice ale Renaşterii vor apărea noi forme de vehiculare a
ideilor. Tehnica tipăririi cu caractere metalice a fost realizată de către Gutenberg, între 1450-
1455. Prima carte tipărită a fost Biblia cu 42 de rânduri în 1455. Nu trebuie să uităm şi
contribuţia adusă de Laurens Janszoon care a utilizat caractere mobile de lemn pentru a tipări
texte.
Prima înnoire majoră a astronomiei o datorăm lui Nicolaus Copernic, ce va valorifica o
mai veche idee a lui Aristarh, anume heliocentrismul. Nicolaus Copernic (1473-1543) observă,
în cadrul cosmologiei finitiste, neajunsurile sistemului lui Ptolemeu şi trece de la geocentrism la
heliocentrism. El acceptă modelul finitist şi „nu spune niciodată că lumea vizibilă, lumea stelelor
fixe, este infinită, ci numai că este incomensurabilă”.54 Datorită faptului că modelul lui
Copernic cuprindea erori importante, acesta a avut un cerc destul de restrâns de adepţi. Tot
modelul lui Ptolemeu a continuat să îi satisfacă pe astronomi până la descoperirile realizate de
Kepler care avea să descrie forma exactă a orbitelor planetelor.
„Dar Renaşterea va pune, de asemenea, prin Reformă, bazele unor noi idei călăuzitoare:
rolul Reformei protestante este hotărâtor în aceste mutaţii, întrucât ea face apel la conştiinţa
fiecăruia şi nu la autoritatea Bisericii.”55 Or, tocmai caracterul obiectiv, verificabil al
cunoașterii, dublat de libera inițiativă în domeniul asumării de noi ipoteze descriptive, este
caracteristic discursului noii științe a naturii. Conceptul de umanism începe să fie folosit abia în
secolul al XVIII-lea cu sensul de „preţuire şi iubire pentru întreaga umanitate”. În Renaştere
putem vorbi doar de umanişti, adică de persoane care studiază ştiinţele umaniste. Umanismul
Renaşterii desemna mişcarea intelectuală şi literară răspândită în Europa între anii 1490-1540.56
Uimitoarele realizări culturale proprii Renașterii, binecunoscute dealtfel, au fost posibile
datorită lărgirii perspectivei asupra lumii înconjurătoare, ceea ce a permis depășirea
dogmatismului dominant în perioada medievală. Paleta domeniilor în care au avut loc adevărate
revoluții conceptuale includ: literatura, artele plastice, arhitectura, filosofia, medicina și multe
altele. Lista personalităților ce s-au făcut remarcate în această epocă este și ea impresionantă, de
la Ghirlandaio, Giotto, Leonardo Da Vinci, Rafael, Michelangelo, Brunelleschi, Dante, Petrarca,
Erasmus din Rotterdam, Pico Della Mirandola și până la Marsilio Ficino sau Giordano Bruno.

53
Ibidem, p. 91.
54
Alexandre Koyré, trad. Rom. de Vasile Tonoiu, De la lumea închisă la universul infinit, Humanitas, Bucureşti,
1997, p.35
55
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, pp.96-97 .
56
Ibidem, p. 99.

29
 Din punctul de vedere al progreselor realizate în științele naturii, atrage atenția influența
alchimiei, îndeletnicire preluată de europeni tot din lumea arabă și care ar putea fi apreciată
astăzi pentru rolul său de precursoare a chimiei moderne. La rândul său, astronomia înregistrează
schimbări importante, teoriile heliocentrice reușind, în sfârșit, să câștige popularitate printre
cărturari. Inclusiv magia renascentistă devine un teren al marilor schimbări, Personalități de talia
unui Marsilio Ficino sau Giordano Bruno valorificând vechiul concept aristotelic de „Phantasia”
în sensul dezvoltării unei adevărate discipline mentale ce conferea pentru prima dată imaginației
un rol însemnat în cunoașterea lumii, chiar dacă o asemenea cunoaștere are o componentă
subiectivă ce va fi ulterior eliminată din cadrul discursului științelor naturii.
Este demn de menționat, în acest context, caracterul luxuriant al produselor imaginației
umane prezente în cadrul științei renascentiste, în general, ceea ce se va schimba radical odată cu
apariția Reformei, pe care unii autori, precum Ioan Petru Culianu o găsesc responsabilă pentru o
veritabilă cenzură a imaginarului științific, ce a dus la înlocuirea reprezentărilor vizuale cu cele
abstracte matematice în cadrul discursului științific. Din acest punct de vedere, extrem de
importantă ni se pare perioada ce începe odată cu sfârșitul Renașterii și în care au loc acele
schimbări fundamentale ce vor duce la maturizarea științelor moderne ale naturii. Printre
multiplele schimbări înregistrate în secolul al XVI-lea, poate că cea mai interesantă din punct de
vedere cultural o reprezintă asumarea unei aşa-numite „teologii laice” de către majoritatea
corifeilor ştiinţei din acea perioadă.57
„O nouă şi originală abordare a problemelor legate de divinitate, un fel de teologie laică,
a apărut în secolele XVI şi XVII, când a avut parte de o scurtă perioadă de înflorire. Era laică
întrucât a fost concepută de laici pentru laici. Galieo şi Descartes, Leibnitz şi Newton, Hobbes şi
Vico, sau nu au fost deloc clerici, sau titlurile dobândite de ei în teologie nu au fost înalte. Fără a
fi teologi profesionişti, tratau totuşi pe larg chestiunile teologice. Teologia lor era laică şi în
sensul orientării către lume, ad seculum. ”58 Fenomenul amintit poate fi pus în legătură cu unele
mutaţii de ordin cultural ce marchează trecerea de la epoca Renaşterii la epoca mai târzie a
Iluminismului şi apoi la cea a Modernităţii. Iar în centrul acestor mutaţii s-a aflat tocmai
teologia, cea care va contribui indirect la crearea unor condiţii favorabile apariţiei ştiinţei
moderne în spaţiul european.
„Secularizarea teologiei - chiar în accepţiunea primară, cea mai simplă, a termenului, şi
anume că discuţiile teologice erau purtate de laici – constituie un fapt de o importanţă socială şi
culturală fundamentală. Doar o diversitate de explicaţii complementare poate da seama de
acesta.” 59 Secolul al XVI-lea a fost perioada în care, treptat, din ce în ce mai multe discipline nu
au mai fost predate în universități de clerici, ceea ce a expus teologia la provocarea de a intra în
competiție sau cel puțin la dialog cu acestea. Dacă ținem cont și de amploarea luată de mișcările
religioase din Evul Mediu târziu odată cu răspândirea protestantismului, ne putem da seama
relativ ușor de noul context socio-cultural ce a favorizat deschiderea tot mai mare spre o nouă
atitudine față de lumea înconjurătoare.60

57
Nancy R. Pearcey, Charles B. Thaxton, The Soul of Science: Christian Faith and Natural Philosophy, Crossway
Books, Wheaton, Illinois, 1994, p.130.
58
Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică din Evul Mediu până în secolul al XVII-lea, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 11.
59
Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică din Evul Mediu până în secolul al XVII-lea, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 11.
60
Ibidem, p. 12.

30
 Motivat prin ideea existenţei unui Creator bun, care are grijă să garanteze o
compatibilitate structurală dintre mintea umană şi natură, optimismul epistemologic al secolelor
al XI-lea şi al XVII-lea a beneficiat inclusiv de pe urma mutaţiilor de ordin confesional. Aşa cum
bine observa Ioan Petru Culianu61, Reforma protestantă va determina o adevărată cenzură a
imaginarului renascentist, instaurând o veritabilă rezervă faţă de imagine în general, favorizând
în acelaşi timp discursul abstract la adresa naturii şi un anume individualism asumat de
promotorii discursului ştiinţific.
Tot sub impactul protestantismului, teologia a fost secularizată într-un sens şi mai profund.
Înlocuind preocupările de ordin mistic, extra-mundan, cu preocuparea pentru o viață morală în
sens practic, protestantismul a încurajat sacralizarea lumii, chiar a vieții cotidiene. Munca de zi
cu zi a devenit importantă în sine, la nivel religios, nu doar ca o pregătire pentru viaţa viitoare, ci
și ca o modalitate de a spori gloria divină. „La fel se întâmplă cu studiul lumii acesteia, întrucât
revelează ingeniozitatea creatorului. Lumea nu era nici ea privită ca un stadiu trecător. Ea a
devenit în şi de la sine, aşa cum atestă într-adevăr Scripturile, „foarte bună“ (Gen. 1:31, Biblia),
dacă nu de-a dreptul sacră. Lumea s-a transformat în templul lui Dumnezeu, iar laicii în preoţii
ei.”62
Neîndoielnic, un astfel de proces de schimbare a idealului ştiinţeor naturii poate fi pus în
legătură cu opera unuia dintre marii precursori ai demersului newtonian: Galileo Galilei.

Galilei şi ştiinţa modernă

Aşa cum am precizat anterior, una dintre ideile centrale ale prezentului demers se referă
la legătura strânsă dintre profilul specific al culturii europene şi demersul ştiinţific. Susţinerea
unei astfel de idei presupune scoaterea în evidenţă a multiplelor legături dintre fenomenul
reprezentat de emergenţa metodologiei ştiinţelor moderne ale naturii şi profilul axiologic specific
al culturii Occidentale, cu implicaţii de ordin praxiologic în asumarea unor teorii asupra naturii,
având la bază o ontologie şi o epistemologie favorabile acumulării de cunoştinţe cu caracter
obiectiv. Indubitabil, arealul geografic european nu este singurul loc în care s-au realizat
progrese ştiinţifice remarcabile în Antichitate, în Evul Mediu sau în Renaştere.

61
Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere, Editura Nemira, Bucureşti, 1994.
62
Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică din Evul Mediu până în secolul al XVII-lea, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 12.

31
 Aşa cum bine se ştie, spaţiul chinez, spaţiul indian, Asia Mică sunt, de asemenea, areale
geografice ce au cunoscut progrese ştiinţifice remarcabile în domeniul matematic sau medical.
De asemenea, la nivel arhitectural există numeroase dovezi ale progreselor de ordin tehnologic
înregistrate în aceste areale culturale. Cu toate acestea, este astăzi de domeniul evidenţei
contribuţia decisivă pe care spaţiul european a avut-o în privinţa configurării unor teorii coerente
matematic şi consistente în predicţiile de ordin experimental privitoare la proprietăţile obiective
ale naturii. Aşa cum am putut constata, momentul Arhimede ar fi putut da naştere la apariţia unei
veritabile emulaţii în privinţa dezvoltării ingredientelor fundamentale ale unei ştiinţe riguroase
ale naturii. Datorită unei conjuncturi istorice a cărei elucidare depăşeşte cu mult obiectivele şi
întinderea prezentului demers, fenomenul amintit nu a avut loc decât cu mult mai târziu,
începând cu secolul al XVII-lea, şi având ca epicentru nu Grecia, ci Italia, Anglia, Franţa,
Germania şi, în general, spaţiul european occidental. Aşa cum preciza Max von Laue în
excelenta sa lucrare despre istoria Fizicii, geniul lui Arhimede, combinat cu contribuţiile unor
matematicieni de talia lui Euclid, Apollonius din Abdera, Heron sau Eratostene, a dat naştere
unui singur capitol al Mecanicii, anume Statica.
Nu avem de la grecii antici o teorie coerentă a proceselor de mişcare, consideraţiile unui
Platon sau ale unui Democrit, Aristotel, Straton, Aristarch din Samos nedepăşind stadiul unor
observaţii nesistematizate şi lipsite de aportul testării de factură empirică. Alţii aveau să fie
corifeii demersului de înţelegere raţională a naturii fundamentate matematic şi experimental. În
zorii Epocii Moderne, prima utilizare practică a matematicii în combinaţie cu observaţia
riguroasă i-o datorăm lui Johannes Kepler. Acesta, plecând de la observaţiile riguroase şi
sistematice ale lui Tyco Brahe, a reuşit să deducă pas cu pas forma elipsoidală a orbitei
Pământului, construind pentru prima dată un argument convingător în favoarea tezelor de factură
heliocentristă ale lui Nicolaus Copernic. Însă următorul pas în dezvoltarea metodologiei ştiinţelor
moderne ale ştiinţei este şi mai important, el datorându-se eforturilor lui Galileo Galilei ce a
îmbinat în chip fericit matematizarea proceselor naturii cu implementarea metodei
experimentale. Vom analiza pe scurt, în cele ce urmează, importanţa acestui moment istoric
pentru evoluţia imaginarului ştiinţific modern. Deocamdată, ne mulţumim să remarcăm apariţia
cu această ocazie a unor criterii pragmatice de selecţie strictă a reprezentărilor ştiinţifice, criterii
ce pun pentru prima dată în prim-plan, cu adevărat, noţiunea de verificabilitate empirică a
cunoştinţelor de ordin teoretic. Demersul Galilean implică şi o turnură în planul imaginarului
ştiinţific pe care o vom analiza, pentru că el implică introducerea scenariului imaginativ
experimental ce precede experimentul propriu-zis, ceea ce aduce în discuţie o altă valoare
importantă specifică discursului ştiinţelor naturii, anume plauzibilitatea descriptivă a conceptelor
şi plauzibilitatea structurală a scenariilor descriptive. De asemenea, teoria ştiinţifică însăşi îşi va
dezvolta în timp parcursul evolutiv în marginea plauzibilităţii, prin intermediul predicţiilor
verificabile experimental, dar în cazul său această valoare epistemologică este îmbinată cu alte
câteva, printre care cea legată de coerenţă şi deductibilitate matematică, de concatenabilitate
morfologic-structurală a conceptelor şi de parcimonie conceptuală şi cauzală prezentă în
dezvoltarea strategiilor explicative.
Ceea ce dorim să analizăm în continuare este importanţa momentului Galilei în evoluţia
ştiinţei moderne a naturii. Atrage atenţia în acest sens întâlnirea experienţei cu metoda
matematică de reprezentare a proprietăţilor naturii. Dar experienţa în cazul lui Galilei este
înțeleasă în două ipostaze, prima fiind asumată, până la un anumit nivel, și de alți autori înaintea
sa, precum Aristotel sau componenții școlii de la Oxford, în vreme ce a doua ipotază are darul de
a-l individualza în planoplia corifeilor ştiinţei moderne.

32
 O primă ipostază a asumării experienţei în sens ştiinţific o constituie observaţia
sistematică. În cazul lui Galilei, aceasta a fost augmentată de perfecţionarea telescopului, fapt ce
i-a prilejuit în final identificarea inelelor lui Saturn și a fazelor lui Venus. Dacă astronomii antici
folosiseră din plin observația directă și sistematică a bolții cerești, dacă aceasta îi slujise lui
Aristotel inclusiv pentru inițierea primelor clasificări ale plantelor și animalelor, în cazul lui
Galilei observația directă se petrece în condițiile expansiunii pe cale tehnologică a capacităților
senzoriale umane, devenind o importantă sursă de confirmare a adevărului unor afirmaţii despre
structura sistemului nostru solar care, de la Copernic încoace, reprezentau cea mai clară încercare
de depășira a geocentrismului aristotelic și ptolemaic. Mai mult, dacă teorile lui Ptolemeu
permiteau predicții ale pozițiilor planetelor pe bolta cerească, rămânând în același timp în cadrele
unei plauzibilități axate pe respectarea unor ipoteze descriptive sprijinite pe aparențe senzoriale,
Galilei va furniza taberei heliocentriștilor cea mai puternică dovadă observațională a
concordanței dintre ipotezele lor de lucru și fenomenul descris. Impactul lucrării sale Sidereus
Nuncius a fost imens, deoarece lucrarea era stilistic accesibilă, iar cititorii puteau proba, relativ
ușor, cu ajutorul telescopului erfecționat de Galilei, justețea afirmațiilor autorului. O efervescență
a noilor cunoștințe, de care unii s-au speriat, a marcat perioada istorică la care ne referim.
La cumpăna veacurilor XVI-XVII, lipsa de speranţă captura sufletele. Neliniştea se
amesteca cu aspiraţia spre o ordine a raţiunii. Minţile epocii gândeau că lumea este bolnavă.63
„Secolul al XVII-lea este marcat de nelinişte: lumea capătă noi cunoştinţe într-un
moment de pierdere a reperelor. Galilei preciza: „Văzut-am într-un an de zece ori mai multe
lucruri decât toţi oamenii împreună de-a lungul a 5600 ani”.64
Observația astronomică este combinată de Galilei cu metoda matematică de analiză a
datelor astronomice, rezultatul fiind unul spectaculos.65 O asemenea manieră de asumare a
experienţei mai este întâlnită în epocă şi la alţi autori. De exemplu, atrage atenţia în acest sens
cazul lui Johannes Kepler, a cărui atentă exploatare în sens matematic a observaţiilor lui Tyco
Brahe a făcut posibilă chiar o descoperire astronomică ce l-a surclasat pe Galilei: este vorba de
forma eliptică a orbitelor planetare din cadrul sistemului solar, idee respinsă însă de Galilei până
la sfârșitul vieții.
Ar fi multe de spus despre relația celor doi cei mai importanți promotori ai noii
astronomii de până la Newton. Făceau amândoi parte din aceeași tabără a înnoitorilor științei
naturii și chiar au corespondat sporadic. Din păcate, orgoliile personale, mai ales în ceea ce îl
privește pe Galilei, au împiedicat o relație mai strânsă între aceștia. Cu toate că nu a aderat în
totalitate la teoriile lui Kepler, Galilei avea să furnizeze spre sfârșitul vieții sale un indiciu extrem
de important privitor la viteza unghiulară variabilă a planetelor pe orbită, un fenomen ce
reprezenta un real mister pentru Kepler.

63
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 115.
64
Ibidem, p. 115.
65
Isabelle Stengers, Inventarea științelor moderne, Editura Polirom, Iași, 2000, p. 77.

33
 Acest indiciu se referă la înțelegerea căderii libere a corpurilor în câmp gravitațional, iar
aici ajungem la o contribuţie unică a lui Galilei la progresul ştiinţei, nu doar prin confirmarea
directă și popularizarea heliocentrismului pe baza observaţiilor astronomice directe, ci mai ales
în ceea ce priveşte a doua ipostază a experienţei pe care acesta a avut-o în vedere: este vorba
despre experiment. Experimentul ştiinţific este o întreprindere conceptuală ce îl situează nu doar
pe Galilei pe un loc ilustru în istoria științei, ci întreaga cultură europeană. În ciuda unor
importante progrese de ordin medical, matematic sau tehnologic, nici Extremul Orient, nici
Orientul Mijlociu sau vreo altă parte a lumii în afara Europei nu au cunoscut o astfel de manieră
de abordare a caracteristicilor naturii.
Prin 1590-1591, Galilei descoperă relativitatea noţiunilor de greu şi uşor în fizică (De
Motu), iar în 1604 mişcarea rectilinie uniform accelerată, precum şi legea spaţiilor. Spaţiile
parcurse sunt proporţionale cu timpul la pătrat. Apare astfel legea căderii corpurilor care a pus la
îndoială fizica aristotelică, pentru care mişcarea reprezintă o calitate a obiectului. Datorită lui
Galilei apar o serie de idei precum cea privind caracterul relativ al calităţilor sensibile, precum şi
ideea că prin corpuri trebuie să înţelegem întindere şi mişcare. Revoluţia lui Galilei stârneşte
interesul pentru expresia matematică a legilor experimentale care guvernează fenomenele şi
distanţarea faţă de o viziune calitativă şi antropomorfică. Aceste rezultate, derivate din ideea că
natura se scrie în limbaj matematic, vor fi dezbătute în Dialoguri asupra ştiinţelor noi, redactate
împreună cu Torricelli, unde sunt sintetizate cercetările lui Galilei asupra mecanicii.66

66
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 116.

34
 Particularitatea acestei maniere de înțelegere a naturii constă în aceea că permite izolarea
anumitor procese fizice pentru o mai bună evidențiere a cauzelor ce stau la baza lor, dar pentru a
se obţine acest lucru este necesară mai întâi elaborarea imaginativă a unui scenariu descriptiv cu
caracter ipotetic ce va privilegia anumite cauze de la baza procesului fizic în detrimentul altora şi
va orienta efortul tehnologic în direcţia izolării lor. Ceea ce se urmăreşte în final este nu doar
punerea în evidenţă a respectivelor cauze, ci transpunerea întregului proces fizic în discurs
matematic, prin măsurarea anumitor parametri şi punerea acestora în ecuaţie, edică prin
compararea lor în sens cantitativ. Reducţionismul cauzalist al experimentului este astfel orientat
în chip provizoriu şi îşi poate schimba orientarea în funcţie de evoluţiile ulterioare de tip
conceptual în urma unor progrese de ordin empiric, dat fiind faptul că uneori experimentul pus în
practică poate pune în evidenţă existenţa unor cauzalităţi specifice care nu au fost luate în calcul
iniţial de experimentator. Mai mult, în timp, prin progres tehnologic şi utilizând teoria măsurării,
experimentul repetat poate duce la reducerea reducţionismului cauzalist asumat în cadrul
scenariului explicativ iniţial. Dar mai este un element distinctiv în întreprinderea lui Galilei,
acela de a decela legile căderii corpurilor: este vorba de descompunerea mişcării corpurilor pe
două direcţii, ceea ce presupune reprezentarea vectorială a acesteia – în fond o întreprindere de
tip imaginar-descriptiv. Astfel, scenariul experimental iniţiat de Galilei a presupus mai mult
decât o privilegiere arbitrară a anumitor cauze de la baza fenomenului în detrimentul altora sau a
aanumitor parametri ai procesului fizic în detrimentul altora, ci mai ales un artificiu imaginativ
de factură geometrică cu consecinţe practice directe asupra aranjamentului experimental.
Eperienţă măsurată matematic şi asumată observaţional întâlnim şi la Eratostene. Experienţă
măsurată matematic şi construită prin analogie întâlnim şi la Arhimede. Dar experienţă asumată
proiectiv-imaginativ pe baza unui descriptivism geometrizant la adresa fenomenului fizic ce
permite transferarea aceloraşi cauze ce influenţează căderea pe verticală unui proces de mişcare
ce presupune deplasarea oblică a obiectelor ce cad atât ”vertical”cât şi ”orizontal” nu întâlnim
decât la Galilei. Este o formă de utilizare a imaginaţiei radicale teoretizate mai târziu de Crnelius
Casoriadis în conjuncţie cu gândirea analitică, cee ce a făcut posibilă re-lecturarea structurală a
experienţei în sens geometric şi punerea în ecuaţie a mărimilor unor parametri ai fenomenului
astfel evidenţiaţi.
După publicarea Dialogului asupra celor două mari sisteme ale lumii (1632), Galilei este
condamnat, fiind suspectat de erezie deoarece a susţinut o învăţătură împotriva Sfintei Scripturi,
afirmând că „Soarele este centrul lumii”. Galilei a consolidat înțelegerea importanței experienței,
ca ingredient obligatoriu pentru demersul de certificare a cunoașterii despre lume, în vreme ce
Descartes a consolidat metoda rațională de fundamentare a aceleiași cunoașteri și de triere a
cunoștințelor solide în raport cu pseudo-cunoștințele. L-am putea numi pe Galilei primul empirist
prin poziția sa, dar nu ca teoretician pur, ci ca savant ce a procedat efectiv la efectuarea
experimentului, precedat însă de o conceptualizare a acestuia, sub forma experimentului mental.
Despre experiență au amintit și membrii Școlii de la Oxford, printre care Grosseteste și Roger
Bacon, dar Galilei a fost printre primii care au observat structurile naturii în mnieră mediată
tehnologic, în cazul său prin intermediul telescopului, în timp ce prin scenariul experimental i-a
izolat cauzalist mecanismele și i-a măsurat comportamentele.

35
 La Galilei avem prima percepţie cauzală structurală radicală a unui fenomen pe baza unui
scenariu cauzal a cărui schematizare discursivă este radicală în modul de repartiţie a esenţialităţii
selective, scoţând în prim-plan anumite cauze în detrimentul altora posibile şi aşezându-le pe
primele la baza lanţului cauzal şi izolându-le ulterior în cadrul ipoteticului scenariu experimental
cu cauzalitate presupusă, orientată.
Acum se conturează noua cosmologie deschisă spre ideea de infinit, care va izbândi în
fizica lui Newton. „Omul îşi pierde starea de creatură privilegiată, aleasă de Dumnezeu şi intră
într-un univers al absurdului, al non-sensului, poate chiar al nihilismului şi al disperării
metafizice.”67 Revoluţia realizată de Copernic şi Galilei se dovedeşte a fi o criză a conştiinţei
europene a non-sensului, descoperită de omul modern; omul pare a fi o conştiinţă acaparată de
durere, de sentimentul tragicului.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea, a avut loc o mare revoluţie intelectuală, graţie
lui Galilei şi Descartes.68 Galilei formulează ideea că natura poate fi exprimată în limbaj
matematic, iar Descartes propune o nouă viziune asupra lumii, pornind de la raţiune, metodă,
ordine şi noţiunea de Dumnezeu.
Galilei şi Descartes pun accentul pe matematizarea lumii şi pe gândirea raţională, care
duce la ideea că omul este „stăpân cu drepturi depline asupra naturii”.
Astfel, la sfârşitul secolului al XVII-lea începe să circule ideea de drept natural, iar
cuvântul raţiune capătă o nouă semnificaţie: raţiunea devine o facultate critică. Raţiunea
europeană este privită prin prisma unei estetici a sentimentului şi a unei etici sociale. Ideea
universalismului în materie de politică devine prioritară. Secolul al XVII-lea rămâne o epocă a
îndoielii şi a crizei: criza globală, incluzând toate sferele vieţii umane, domină întreaga Europă.
O criză economică destul de amplă se manifestă în lumea apuseană prin scăderea salariilor,
şomaj şi foamete, factori ce duc la adâncirea stării de instabilitate. La fel se resimte şi criza
politică: în Franţa, grupuri de presiune pun statul în pericol; în Anglia, Parlamentul intră în
conflict cu regele. Dacă Renaşterea schimbă ideea de natură şi o matematizează, prin lucrările lui
Galilei, ale lui Descartes şi prin cele ale lui Newton, este scoasă definitiv reprezentarea unui
univers calitativ şi eterogen. Locul calităţilor, al cauzelor formale, finale, materiale este înlocuit
de ideea unui spaţiu fără calităţi, fătă finalitate, de noţiunea de întindere geometrică infinită şi
izotropă.
La baza unui asemenea mod de a privi lumea se poate identifica un optimism
epistemologic a cărui filiaţie complexă nu poate exclude din calcul religia creştină. Credinţa într-
un Dumnezeu bun care a creat lumea pe măsura puterii de înţelegere a omului este prezentă în
chip evident în textul biblic. Adam dă nume plantelor şi animalelor din grădina Edenului, ceea ce
îl poziţionează pe un loc privilegiat în raport cu restul Creaţiei. Secolele XI şi XII sunt martorele
înfloririi culturii islamice, fenomen ce a avut, în fond, repercusiuni decisive asupra emergenţei
perspectivei renascentiste asupra lumii în Europa. În siajul paradigmei iudeo-creştine, Coranul
oferă chiar un fundament mai puternic în favoarea ideii de raţionalitate a creaţiei, ceea ce a
favorizat progresele de ordin ştiinţific în societatea musulmană. Dacă apariţia discursului
ştiinţific abstract, de factură analitică, a fost favorizată de o veritabilă cenzură a imaginarului
prilejuită de Reformă, după cum observa Ioan Petru Culianu, cu câteva secole mai înainte
progresele algebrei arabe pot fi puse în corelaţie cu veritabila fobie a imaginii, a reprezentărilor
figurative, instituită de textul Coranic.

67
Ibidem, p. 118.
68
Alfred North Whitehead, Science and the Modern World, Macmillan Company, 1925, p.47.

36
 Creuzetul european este tocmai locul în care cele două tendinţe de abstractizare a
discursului ştiinţific, tendinţa algebrică musulmană şi tendinţa matematizantă newtoniană s-au
întâlnit cu o a treia: tendinţa carteziană de a unifica, în cadrul unei abordări de factură raţionalistă
a naturii, geometria dezvolatată pe filieră greacă cu algebra dezvoltată pe filieră arabă. Apariţia
geometriei descriptive şi utilizarea ei în fizica de mai târziu ne oferă date preţioase pentru
clarificarea poziţiei lui Rene Descartes în contextul acestui proces de configurare metodologică a
ştiinţelor moderne ale naturii pe spaţiul european. Lecţia carteziană este una a consolidării
substratului analitic aflat la baza oricărei reprezentări cu caracter vizual din discursul ştiinţific.
Dar contribuţia lui Descartes nu se rezumă nici pe departe la unificarea celor două
discipline matematice, deşi în acest fel s-a născut un extraordinar de puternic instrument ce va
augmenta preocupările pentru dezvoltarea disciplinelor inginereşti, cu un real impact asupra
dezvoltării societăţii umane moderne prin intremediul tehnologiei. Cartezianismul a antrenatat, în
primul rând, o mutaţie fundamentală cu privire la raporturile dintre natură şi gândirea umană.
Renascentiştii, oricât de impregnaţi de spiritul umanist, nu au negat niciodată importanţa
teologiei în contextul interacţiunii gândirii umane cu natura. Drept urmare, în cazul lor, demersul
ştiinţific era menit să completeze demersul teologic şi nu să-l anuleze concurându-l. Deşi poate
că nu a avut în primă instanţă vreo intenţie de acest tip, totuşi Descartes, prin îndoiala metodică,
a reuşit să şubrezească suplimentar poziţia teologiei în privinţa interacţiunii omului cu natura.
Pentru spiritul Renaşterii, achiziţia oricărei cunoştinţe de ordin ştiinţific era oarecum
posibilă pin bunăvoinţa Creatorului. În felul acesta, din postura adamică de fiinţă capabilă de
cunoaştere, omul de ştiinţă se simţea încurajat în demersul său de investigare a naturii. În
aparenţă, Descartes nu pare să conteste o astfel de poziţie în Meditaţiile sale. Şi acolo una dintre
concluzii este că Dumnezeu, a cărui existenţă este susţinută plecându-se de la prezenţa ideii de
infinit în mintea umană, idee ce nu putea fi asumată în urma vreunei experienţe, este eminamente
bun, iar această bunătate dă sens inclusiv relaţiei dintre mintea umană şi natura înconjurătoare.
Dar ceea ce şubrezeşte decisiv poziţia teologiei în demersul lui Descartes este tocmai modul în
care acesta „deduce” posibilitatea existenţei lumii întregi plecând nu de la Dumnezeu, ci de la
realitatea propriului său cogito capabil de îndoială. Drept urmare, semnificaţia generală a
demersului cartezian ţine de preeminenţa raţionalităţii umane asupra realităţii în ansamblul său.
Construirea unei realităţi, ca imagine organizată şi cu pretenţia de reprezentare a realului fizic,
am spune noi, depinde eminamente de puterea de pătrundere a raţiunii, de capacitatea ei
reflexivă. În acest sens, cunoaşterea se democratizează în mod definitiv, de vreme ce orice om
este capabil de a-şi folosi facultăţile raţionale pentru a-şi configura o imagine asupra lumii.

37
 Drept urmare, nu se mai poate vorbi de o stratificare a accesului la cunoaştere, ceea ce-l
detronează pe teolog din poziţia privilegiată pe care o deţinuse în această privinţă în perioada
medievală. Îndoiala metodică, aşadar, deşi cultivată de Descartes, un spirit filosofic educat la un
colegiu iezuit, avea să conducă în final la desacralizarea accesului la cunoaştere, la o veritabilă
„dezvrăjire a optimismului epistemologic” propriu corifeilor cunoaşterii ştiinţifice anteriori
filosofului francez. Secolul al XVIII-lea va consolida această laicizare a demersului ştiinţific
până în punctul în care teologia laică ce a însoţit pe deschizătorii de drumuri de talia unui
Galilei, Newton sau Leibnitz va face locul unei epistemologii în care posibilitatea accesului la
cunoaştere este garantată de respectarea unor principii precum verificabilitate experimentală,
obiectivitate, demonstrabilitate matematică şi coerenţă argumentativă în construirea teoriilor.
De altfel, Descartes a încercat să depășească prin elaborarea metodei sale raționale o
criză. Știința avea nevoie de reguli clare, capabile să-i garanteze autenticitatea prin cultivarea
într-o manieră rațională, verificabilă și obiectivă a adevărului. Nu puțini sunt cei care-i recunosc
filosofului francez contribuția unică în privința unificării a trei ingrediente fundamentale în
efortul definirii conceptului modern de lege a naturii: ideea ordinii divine a naturii garantată de
un Creator bun, ideea regularităților de care dă dovadă realul fizic în organizarea și
comportamentul său, respectiv ideea regulilor matematice pe bazz cărora informația despre
natură poate fi elaborată și structurată în sens cantitativ.69 Însăși ideea existenței unui Creator
bun care a avut grijă să structureze lumea, creația sa, astfel încât să o facă pasibilă de a fi
investigată cu mijloacele minții umane, este extrasă tot plecând de la rațiunea umană. Descartes
pornește de la propria sa capacitate de a gândi ideea de infinit, pe care o asociază divinității,
pentru a ajunge să considere că existența unei asemenea idei în mintea sa este un indiciu al
existenței Creatorului. De vreme ce ideea de infinit nu poate avea drept sursă experiența, sursa eu
primară nu ar putea fi decât o entitate infinită, adică însuși Creatorul. Dar, față de Anselm din
Canterbury care, cu secole înainte, dezvoltase un argument ontologic plecând de la atributul
existenței, ce nu ar putea lipsi unui Creator perfect, Descartes pleacă în demersul său de la însăși
rațiunea umană.
Discursul lui Descartes face din rațiune unicul temei al cunoașterii, ceea ce, pe de o
parte, conferă discursului științific o osatură de factură logică, dar în același timp a fragilizat
modalitatea de cultivare a adevărului corespondență în cadrul fizicii carteziene. „Raţiunea este
lucrul cel mai bine rânduit din lume: căci fiecare se consideră atât de bine înzestrat, încât chiar
cei greu de mulţumit în orice altă privinţă nu doresc să aibă mai mult decât au. Nu este posibil ca
toţi să se înşele; aceasta dovedeşte mai curând că aptitudinea de a judeca bine şi de distinge
adevărul de fals, adică ceea ce numim bunul-simţ sau raţiunea este în mod firesc aceeaşi la toţi
oamenii.”70 Metoda carteziană oferă un set de reguli destinate să fortifice profilul epistemologic
al științei moderne.

69
Gerard Stan, Ordinea naturii și legile științei, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2004, p.39.
70
René Descartes, Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi de a căuta adevărul în ştiinţe, Partea
întâi, trad. de Daniela Rovenţa-Frumuşani şi Alexandru Boboc, Ed. Academiei Române, București, 1990, p. 113.

38
 Mai întâi, este vorba de îndoială, înțeleasă ca atitudine prudentă în ceea ce privește
acceptarea diverselor informații drept cunoștințe veritabile. Este un scepticism constructiv,
întrucât face posibilă selectarea cunoștințelor științifice. În al doilea rând, este vorba de
reducerea sau descompunerea problemelor complexe până se ajunge la componentele lor mai
simple. În sfârșit, este vorba de atenția față de detalii și față de numărul tuturor pașilor necesari
pentru rezolvarea unei probleme, ceea ce ne trimite în fond la noțiunea de algoritm. Nu
întâmplător, tocmai Descartes este acela ce va combina principiile geometriei cu principiile
algebrei pentru a crea un instrument matematic de o forță superioară în stăpânirea lumii materiale
caracterizate în primul rând prin întindere, anume geometria analitică.
Ideea de subiect gânditor se află în prim plan printre temele de reflecţie ale lui Descartes:
cogito-ul reprezintă primul principiu al filosofiei. Astfel, din îndoiala metodică, diferită de cea a
scepticilor, se naşte evidenţa. Apare certitudinea în mijlocul negaţiei. „Ideea de om - conceput
ca un Eu în stare să-şi reflecteze reprezentările, ca un ego cogitans - se află în inima
dispozitivului cunoaşterii. Subiectul cunoscător este acel „Eu gândesc”, concepându-se pe sine
însuşi, gândire cu adevărat pură.”71
Mai este un element important în poziția epistemologică a lui Descartes, element ce
rezultă din utilizarea rațiunii ca sursă fundamentală a cunoașterii: este vorba de capacitatea minții
umane de a făuri o lume de concepte și imagini capabile să descrie, să reprezinte în manieră
inteligibilă lumea din jur. Tocmai de aceea, „Galilei, Descartes, Gassendi, urmaţi de discipolii lor
refuză deosebirea dintre cunoaştere şi plăsmuire, dintre ştiinţă şi putere, dintre munca savantului
şi cea a inginerului.” 72
Descartes este cel care a formulat ideea că omul este stăpânul naturii. „Omul ca stăpân cu
drepturi depline asupra naturii” este o afirmaţie prin care Descartes deschide perspective imense.
Principiul său se află la baza Iluminismului, precum şi la baza dezvoltării ştiinţei şi tehnicii din
ultimele două veacuri. Raţiunea permite cucerirea lumii. Descartes ajută la realizarea ideilor de
raţionalitate ştiinţifică şi tehnică. Descartes vorbeşte despre o „etică a generozităţii” înţeleasă ca
fiind „voinţa de a pune în armonie dorinţa şi libertatea, evidenţiind valoarea şi suveranitatea
eului.” Etica generozităţii este o mişcare, a epocii respective şi apare ca o expresie a măreţiei
împotriva mediocrităţilor. „Filosofia lui Descartes deschide definitiv drumul gândirii moderne şi
aşează la locul cuvenit ideile modernităţii noastre.” 73
La nivel general, Descartes și Galilei determină prin opera lor o modificare însemnată a
idealurilor științei. Îndelungata dominaţie a concepţiei aristotelice asupra naturii din epoca
medievală condusese la ideea unei naturi eminamente divizate în două sfere distincte: cea
sublunară, terestră, respectiv cea supralunară sau cosmică. Suplimentar, Aristotel respinsese
posibilitatea vidului şi ca atare, această reticenţă îi plasase pe adepţii săi pe o poziţie de
adversitate faţă de ideea biblică a creaţiei ex nihilo, ca şi în raport cu introducerea numărului
zero în matematică. Aceste aspecte au dus treptat la erodarea parţială a autorităţii Stagiritului în
probleme strict ştiinţifice, începând cu Manimonide și ajungând la autorii ce au realizat efectiv
schimbarea de paradigmă.

71
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 123.
72
Ibidem, p. 126.
73
Ibidem, p. 129.

39
 „Două impulsuri puternice au determinat concepţia asupra naturii la începuturile ştiinţei
moderne; le voi numi ofensiva împotriva echivocităţii şi în favoarea omogenităţii. Prima caută
simplitatea şi coerenţa a parte nominis, cealaltă le caută a parte rei. Începând din secolul al
XVII-lea, oamenii de ştiinţă au dorit ca limbajul lor să fie cât mai puţin ambiguu cu putinţă; Prin
urmare, au golit natura de semnificaţiile intrinsece.”74
Pe de altă parte, începând din secolul al XVII-lea, oamenii de ştiinţă i-au pretins naturii
să fie omogenă, uniformă şi simetrică. Aceleaşi legi ale naturii trebuie să se aplice întocmai în
cer şi pe pământ – la fel cum se aplică „în Europa şi în America”. Regiuni diferite din univers nu
trebuie să se mai supună, precum în fizica lui Aristotel, unor modele matematice diferite, ca, de
exemplu, mişcarea „naturală” în linie dreaptă, adică în sus şi în jos, din domeniul sublunar al
universului, opusă mişcării circulare şi eterne, firească doar regiunilor celeste. Toate părţile
universului trebuie să fie alcătuite din acelaşi fel de materie şi guvernate de aceleaşi cauze sau
forţe. Diferenţele dintre fizica aristotelică şi cea modernă nu se opresc la asumarea ideii de
natură unitară, pe care vechii greci o respingeau. În joc se află însăşi idealul ştiinţific urmărit,
ideal fundamentat diferit în cazul modernilor, în comparaţie cu cel asumat de fizica esenţialistă şi
calitativă de factură aristotelică.75
Idealul mecanizării, întrucât recurge la o explicaţie monocauzală a naturii, este foarte
apropiat de idealul uniformităţii, deşi ele nu sunt pe deplin identice. El constă în primul rând din
cerinţa de a se elimina cauzele ultime din studiul fenomenelor naturii, de a se reduce toate
cauzele la cauze mecanice. În general, putem vorbi de un singur deziderat major al fizicii
moderne, dincolo de diversele paliere pe care el a fost cultivat, aa cum observă şi Amos
Funkenstein: „Retrospectiv, cele patru idealuri ale ştiinţei pot apărea ca tot atâtea aspecte
complementare ca ale unuia şi aceluiaşi ideal de economie şi coerenţă: economia limbajului şi
structurii lucrurilor. În secolul al XVII-lea, toate au fost într-adevăr contopite în cadrul unor
diverse tentative de matematizare a fizicii.”76
Dacă Descartes, ca reprezentant de marcă al raționalismului, a elaborat metoda științifică
în ceea ce privește criteriile de selectare și ordonare a cunoștințelor, dar și privitor la modalitățile
de obținere a lor pe baza exercitării facultăților intelective ale omului, cealaltă componentă a
demersului științific, legătura cu experiența, necesita și ea elaborarea unei metodologii. Din acest
punct de vedere, Galilei a fost un deschizător de drumuri și un practician strălucit, iar eforturile
sale au fost continuate pe tărâmul teoretizării metodei experimentale de către autori precum
Francis Bacon sau David Hume, reprezentanți de marcă ai empirismului englez.

74
Amos Funkenstein, Teologie şi imaginaţia ştiinţifică din Evul Mediu până în secolul al XVII-lea, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 31.
75
Ibidem, p. 30.
76
Ibidem, p. 31.

40
 Francis Bacon (1561-1626) cercetează problema experienţei şi a noii metode
experimentale, vizând prin aceasta stăpânirea realului prin tehnică. „Ideea privind metoda
experimentală se referă la o metodă ştiinţifică inductivă, o ştiinţă care, întemeindu-se pe inducţie,
ajunge să pună stăpânire pe natură.”77 Deşi rolul matematicii în ştiinţele naturii este subestimat,
acesta pare a fi precursorul metodei experimentale moderne. El este un teoretician al inducţiei,
privită ca un ansamblu de observaţii ce duc spre generalizări care să surprindă formele universale
ale naturii. În 1620, Francis Bacon formulează ideea că omul este stăpân al realului şi domneşte
asupra naturii. Apare astfel noţiunea de natură cucerită, supusă voinţei omului. Bacon afirmă că:
„Omul, servitor şi interpret al naturii, poate să înfăptuiască şi să cunoască, atât cât a observat din
ordinea naturii prin lucrul însuşi sau prin spirit; în afară de aceasta, el nu mai cunoaşte şi nu mai
poate nimic [...]. Ştiinţa şi puterea omului sunt unul şi acelaşi lucru, fiindcă necunoaşterea cauzei
face să dea greş efectul. Natura nu este învinsă decât ascultând de ea; ceea ce în teorie este cauză,
în practică este regulă.”78
Se poate vorbi de o adevărată diseminare a spiritului ştiinţific european în restul lumii,
deoarece ştiinţa naturii s-a bucurat de un prestigiu imens şi a avut consecinţe şi reverberaţii
culturale importante, de la progresismul iluminist până la fizicalism, mecanicism și determinism,
elemente ce au stat la baza mentalității moderne. Nu trebuie uitată, în acest context, nici
contribuţia ştiinţei naturii la tehnologia militară utilizată apoi în răspândirea culturii occidentale
pe glob.
Descoperirile geografice au schimbat imaginarul descriptiv despre lume şi au ajutat la
depăşirea dogmelor în cultura occidentală, inclusiv la încurajarea unei mentalități a conflictului
de opinii, unde adevărul de tip socratic iese la lumină în urma dialogului şi a disputei de idei,
unde meditaţia este o conceptualizare activă şi nu o oprire a gândurilor, cum era înțeleasă în
Extremul Orient.79 Să ne reamintim, în acest context, că actualul demers a pornit de la intenția de
a evidenţia legăturile profunde dintre configuraţia axiologică particulară proprie culturii
europene şi grila axiologică ce a făcut posibil demersul ştiinţific modern ca proiect descriptiv. Pe
de o parte, ştiinţa modernă a fost favorizată de anumite trăsături particulare ale culturii europene,
care ţin de caracterul raţional, conceptual, analitic, de o înțelegere raţională de tip cauzal a
experienţei originată în filosofiile presocratice ale naturii şi în entuziasmul pythagoreic privind
structura matematică a naturii, entuziasm regăsit mai târziu la Galilei, la Newton sau Maxwell și
s-a combinat cu ideea măsurării; pe de altă parte, apariţia ştiinţei moderne şi entuziasmul faţă de
succesele metodologiei ei a schimbat raportul de forţe între spiritualism şi materialism sau
fizicalism în cadrul culturii europene, având consecinţe importante pentru configurarea unui
profil particular al modernităţii culturale de tip european.
În fond, este mai puţin important dacă ştiinţa experimentală a secolului al XVII-lea se
revendică de la Arhimede sau de la metodologia abordării matematice a experienţei proprii şcolii
de la Oxford. Ceea ce contează este cronologia devenirii ideii de ştiinţă în inima creuzetului
cutural european şi faptul că Galilei şi Newton îl pomenesc pe Arhimede ca pe un titan, iar
Newton pe Galilei de asemenea. Apoi, odată apărută şi favorizată axiologic de cultura europeană
la începuturile ei, ştiinţa matură a început să influenţeze cultura europeană la rândul său.

77
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 119.
78
Francis Bacon, Novum organon, trad. de N. Petrescu şi M. Florian, Ed. Academiei R.P.R., București, 1957, p.101.
79
Arthur Koestler, Lunaticii: Evoluţia concepţiei despre univers de la Pitagora la Newton, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1995.

41
 Dacă secolul al XVII-lea a fost unul al emergenţei metodologiei ştiinţifice moderne, mai
ales în ceea ce priveşte locul experimentului ca argument decisiv în cadrul discursului ştiinţific,
secolul al XVIII-lea a reprezentat o perioadă de adânci schimbări în plan social şi geo-politic.
Ştiinţa a continuat să se dezvolte pe drumul iniţiat cu un secol mai înainte, dar în plan cultural
reverberaţiile ei s-au făcut simţite prin emergenţa curentului iluminist şi prin diseminarea culturii
europene pe mapamond odată cu expansiunea marilor imperii coloniale. O parte dintre marii
iluminişti, atât francezi cât şi germani, au fost entuziasmaţi de performanţele noii mecanici
newtoniene.80 Un Rousseau sau un Voltaire, dar mai ales un Kant au dezvoltat în filosofia lor
puncte de vedere inpirate din perspectiva newtoniană asupra lumii ce a dus mai târziu la curentul
mecanicist ce a evoluat punând în conjuncţie matematica cu fizica. Kant nu a fost mecanicist, dar
filosofia lui despre judecăţile sintetice apriori s-a sprijinit întrucâtva pe covingerea existenţei
unui dat intern fundamental ce permite facultăţilor umane intelective înţelegerea naturi pe baza
unor cunoştinţe deduse matematic şi descoperite experimental, dar bazate pe un schelet
conceptual, pe un set aprioric de date privind lumea înconjurtoare accesibil nemijlocit minţii
umane.
Dacă privim retrospectiv, putem observa că, în perioada necesară pentru maturizarea
științelor moderne ale naturii, elementul de legătură între creştinism şi ştiinţa modernă poate fi
găsit la nivelul imaginarului ştiinţific. Maturizarea discursului științelor naturii a coincis cu o
mutație graduală de la imaginarul religios către cel descriptiv de factură științifică. Momentul
intermediar, din acest punct de vedere, a fost tocmai teologia laică caracterizată de un optimism
epistemologic fundamentat pe ideea garantării posibilității cunoașterii raționale a naturii de către
un Creator bun. Extrem de pregnant în cazul lui Descartes, Galilei, Newton sau Leibnitz, acest
optimism epistemologic şi-a pierdut treptat din coloratura religioasă în cazul unui Laplace,
D’Alembert, fără a dispărea complet mai târziu în cazul lui Mach, Maxwell, Boltzman, Poincare
sau Einstein. Ceea ce s-a petrecut, de fapt, a fost o înlocuire treptată a Creatorului cu Natura
însăși. Din ce în ce mai preocupată cu descoperirea tainelor naturii pe cale rațională, știința
naturii a ajuns să ignore complet așa-numita „cauză primă” aristotelică. Așadar, mutația a fost de
la Creator către o Natură accesibilizată pentru om prin darul divin al facultăților raționale ale
acestuia, apoi de la o astfel de Natură accesibilă prin grație divină către o Natură desacralizată,
expusă puterii covârșitoare a raționalității umane care, în noua ontologie, a căpătat putere
demiurgică în privința elaborării unei realități descriptive, asignative și inteligibilizante la adresa
realului, dinspre om.

80
Sven Ortoli, Nicolas Witkowski, Butoiul lui Arhimede; mic tratat de mitologie a științei, Editura Nemira,
București, 2006, p. 80.

42
 4. Trecerea de la imaginarul fantastic la imaginarul ştiinţific modern

Factorii ce au favorizat apariţia ştiinţei moderne în Europa şi nu în altă parte a Globului

constituie încă o temă deschisă a cărei elucidare va frământa multe generaţii de istorici ai ştiinţei.
Dar ce putem face în cadrul demersului de faţă este să indicăm o serie de elemente care leagă în
mod decisiv profilul axiologic al culturii occidentale europene de particularităţile axiologice ale
demersului ştiinţific. Evident, valoarea centrală pentru discursul ştiinţific modern este cea de
adevăr ştiinţific, dar mai ales modul în care este înţeles şi configurat adevărul, locul său în
economia descrierilor la adresa naturii înconjurătoare particularizează demersul ştiințific în
raport cu alte tipuri de discurs.
În primul rând, adevărul ştiinţific este un element asociat cu ideea de realitate științifică,
înțeleasă ca imagine obiectivă și cât mai detaliată a realului fizic. Crearea lui, transmiterea lui,
verificarea lui sau înţelegerea lui depind de cultivarea disciplinată a unei separaţii nete între
trăirile emoţionale personale ce ne marchează personalitatea şi facultăţile mentale ce asigură în
plan cognitiv dezvoltarea de raţionamente riguroase din punct de vedere logic, cu respectarea
principiilor identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus şi raţiunii suficiente. Numai o astfel de
disciplină interioară din partea oamenilor de ştiinţă poate asigura caracterul obiectiv, deductibil
matematic şi demonstrabil sau testabil empiric al cunoştinţelor acumulate. Drumul, în sens
cultural, până într-un asemenea punct, așa cum s-a putut constata din cele spuse mai sus, a fost
lung, dar cultura europeană pare să fi fost prima capabilă de o asemenea distincție. Printre
ingredientele necesare într-un astfel de demers fundamentale ni se par atât orientarea către
construirea de explicații raționale, cauzale, ieșite din efortul de a interacționa la nivel
experimental cu fenomenele naturii, cât și prezența ingredientului matematic, generator de
precizie și coerență discursivă.

43
 Ca o ironie a istoriei, matematica aferentă științei moderne, adică acea matematică
capabilă să apropie capacitatea de cuantificare a omului de complexitatea parametrilor unui
fenomen fizic abordată cauzalist, în special în ceea ce privește evoluția în timp a acestora, a
trebuit reinventată în secolul al XVII-lea după ce în prealabil elementele de bază ale așa-
numitului calcul infinitezimal fuseseră intuite de Arhimede într-o lucrare pierdută pentru mult
timp, intitulată „Metoda”. În acest fel, pentru aproximativ o mie opt sute de ani, cultura
europeană a fost lipsită de suportul teoretic ce i-ar fi permis atingerea unor performanțe
remarcabile privitoare la evidențierea în manieră cantitativă a caracteristicilor realului fizic. Și
totuși, cu o mare întârziere față de momentele de glorie ale lui Arhimede, matematica și fizica
europeană au reușit să intre în era modernității, adică în epoca maturizării epistemologice. Un
asemenea proces, deși lent, a avut consecințe socio-culturale extrem de importante, motiv pentru
care vom puncta câteva dintre momentele de cotitură în evoluția sa. Dacă terenul pentru o fizică
sistematică în sens cauzalist fusese pregătit într-o oarecare măsură de Aristotel, cei care au
reprezentat cu adevărat noul spirit în domeniul științelor moderne ale naturii au fost Kepler și
Galilei. Ei pot fi considerați adevărații pionieri ai noii științe a naturii, munca lor fiind ulterior
valorificată și continuată la un nivel metodologic superior de Newton.
În cazul lui Johannes Kepler, este vorba de coroborarea matematică a observațiilor
astronomice sistematice ale lui Tyco Brahe, în vreme ce, în cazul lui Galilei, este vorba de
primul scenariu experimental capabil să izoleze cauzele fundamentale de la baza unui proces
fizic (căderea liberă a corpurilor) pentru a putea fi studiate mai bine și reprezentate sub forna
unor legi exprimate în limbaj matematic. Este, în fond, ceea ce fizica modernă a continuat să facă
din ce în ce mai bine de la Newton încoace. Dacă Kepler a fost primul astronom capabil să
deducă pe baza coroborării observațiilor forma eliptică a orbitelor planetare, opera lui Galilei a
modificat fundamental și viziunea asupra lumii proprie unor cateorii de public din ce în ce mai
largi.
În ceea ce îl privește pe Isaac Newton (1642-1727), acesta este marele creator al Fizicii
Moderne în faza de primă maturitate a acesteia. El duce mai departe munca lui Galilei, Kepler și
a celorlalți precursori, obținând o sinteză coerentă a unui corpus de cunoștințe a căror validitate
poate fi probată experimental și demonstrată matematic. În cazul lui Newton, se poate spune că
utilizarea metodei științifice trece la un alt nivel, ceea ce va permite ca teoriile sale să fie
perfecționate ulterior în același spirit de personalități precum Lagrange sau Hamilton. Despre
Newton merită în primul rând amintit faptul că a inventat calculul infinitezimal în acelaşi timp cu
Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), deși formalismele matematice ale celor doi nu
coincideau întru totul. Compus din calculul diferenţial şi din calculul integral, acesta
exploatează noțiunea de infinit, instituind reguli de operare cu cantitățile infinit de mici de
diferite ordine și cu cele infinit de mari.
„Evident, inovația matematică nu se rezumă în cazul lui Newton la un efort pur teoretic,
ea fiind motivată de necesitatea de a putea calcula viteza momentană a unui mobil, ocazie cu
care Newton definește viteza ca primă derivată a spațiului în raport cu timpul, iar accelerația ca
derivata a doua a spațiului în raport cu timpul. Astfel, cele două noțiuni sunt clarificate în sens
fizico-matematic și pot fi folosite în dezvoltarea pe mai departe a unor teorii.”81

81
Jacqueline Russ, Aventura gândirii europene, Editura Institutul European, Iași, 2002, p. 139.

44
 De asemenea, Newton dă o primă formă teoriei gravitaţiei și enunță în anul 1687 legea
atracţiei universale, arătând că această forţă se manifestă fără limite și guvernează la nivel
cosmic mişcarea corpurilor. Pentru a salva totuși Universul de la colaps gravitațional, Newton
optează pentru un univers infinit, concepție ce va domina astronomia modernă mult timp, până la
apariția teoriei despre un univers în expansiune, inaugurată abia în secolul al XX-lea.
Gradul de coerență și capacitatea predictivă a Mecanicii newtoniene au întreținut
fascinația savanților pentru această teorie, ducând în timp la mutații de ordin epistemologic și
chiar ontologic deosebit de importante. „Spre sfârşitul secolului, victoria lui Newton era
completă. Dumnezeul newtonian stăpânea ca suveran în vidul infinit al spaţiului absolut în care
forţa atracţiei universale lega corpurile cu structura atomică din universul imens.”82
Se poate observa că prin calculul infinitezimal, dar mai ales prin mecanica cerească a lui
Newton, gândirea evoluează în paşi rapizi, prin răspândirea ideii de infinit. În egală măsură, dacă
ne gândim la importanța numărului 0 pentru dezvoltarea algebrei al cărei pas superior a fost
însăși calculul infinitezimal, putem ușor observa rolul crucial jucat în matematică de două
concepte limită: cel de infinit și cel de vid. Facem această observație, întrucât saltul către
științele moderne ale naturii a reprezentat, în definitiv, și o consecință a depășirii limitelor
filosofiei aristotelice ce excludea posibilitatea vidului. Cu alte cuvinte, un adept al viziunii
aristotelice asupra naturii ar fi trăit o dublă perplexitate, atât în fața utilizării operațiilor algebrice,
cât și în fața noțiunii de limită, centrală în cadrul calculului infinitezimal. Acest aspect nu se
limitează doar la filosofia aristotelică dealtfel, dacă ne amintim că inclusiv aporiile mișcării
dezvoltate de Zenon nun Elea în spirit parmenidian pălesc în fața calculării corecte a seriilor
numerice dezvoltată de contemporanul și oarecum rivalul lui Newton, Leibnitz. Ceea ce dorim să
subliniem este saltul calitativ de ordin conceptual realizat de discursul științific în aceasă
perioadă, în contrast cu cele anterioare. Cu alte cuvinte, nu avem în acest caz de a face doar cu o
acumulare cantitativă de date empirice, ci cu o restructurare la nivel conceptual a acestui discurs,
cu întărirea criteriilor de selecție a cunoștințelor riguros științifice despre natura înconjurătoare.
Așa cum s-a putut constata, pe parcursul secolului al XVIII-lea Mecanica a avut o
evoluție spectaculoasă, rafinându-și mijloacele matematice. Treptat, ea își va extinde influența
inclusiv asupra unor arii conexe, precum Optica sau Termodinamica.
Pentru moment, merită amintite unele evoluții ale mecanicii newtoniene ce au reprezentat în fapt
mutații importane din punctul de vedere al limitelor modelului explicativ cauzalist propriu fizicii
moderne, dar și în ceea ce privește consecințele de ordin conceptual ale integrării componentei
matematice în cadrul discursului științific referitor la caracteristicile naturii.
În cunoscuta sa Istorie a Fizicii, Max von Laue face remarca potrivit căreia în mecanica
lui Newton „noţiunea de forţă era bine fundată experimental şi, după cum se credea, în jurul ei
nu mai era nici un mister. Dar secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea nu au fost nicidecum atât de
consecvente. Însuşi faptul că semnificaţia noţiunii de forţă nu era pe deplin stabilită a provocat
numeroase confuzii. Dat fiind că orice aplicare conştientă a unei forţe de către om este precedată
de un act voliţional, se căuta, dincolo de noţiunea fizică a forţei, ceva mai profund, metafizic, o
tendinţă inerentă corpurilor, de exemplu, în cazul gravitației, tendinţa lor de a se uni cu ceea ce
este de aceeaşi natură cu ele.” 83

82
A. Koyré, De la lumea închisă la universul infinit, trad. de Vasile Tonoiu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 212.
83
Max Von Laue , Istoria fizicii, Editura Ştiinţifică , Bucureşti, 1963, pp.28-30.

45
 Această căutare de ordin metafizic printre promotorii mecanicii newtoniene nu trebuie să
mire, dacă ne amintim tendințele esențialiste ale fizicii aristotelice care au marcat pentru mai
bine de un mileniu atitudinea explicativă generală a europenilor față de proprietățile naturii. Se
spera, în acest context, că noua mecanică va furniza un model metafizic alternativ față de cel
aristotelic. Un asemenea punct de vedere, care ar părea straniu fizicienilor contemporani, nu era
deloc dezavuat de savanții acelei perioade.
Cât de popular era un asemenea punct de vedere, chiar printre personalitățile de primă
mărime, se vede din celebra dispută despre „măsura naturală a forţei”, desfăşurată între
cartesieni, de o parte, şi Leibniz şi adepţii săi, de cealaltă parte.
Unii doreau să utilizeze drept concept impulsul produs de o forţă într-un timp anumit, pe
când ceilalţi preferau să lucreze cu ceea ce se numeşte astăzi energie cinetică, noțiune ce fusese
denumită mai înainte „forţă vie”. Nici măcar Newton nu a reușit să ia aici o atitudine clară față
de aceste probleme. D'Alembert (1717-1783) a fost unul dintre primii fizicieni care au intuit
faptul că disputa privea mai curând componenta metafizică a conceptului de forță, el calificând-o
drept simplă dispută verbală. Dar noţiunea de forţă şi-a mai păstrat multă vreme o nuanţă
mistică, până în 1874, când Gustav Robert Kirchhoff (1824-1887) a tranșat-o chiar în
deschiderea Prelegerilor de mecanică, considerând Mecanica drept nimic mai mult decât ştiinţa
mişcării, aceasta neavând altă menire decât aceea de a descrie complet şi în modul cel mai
simplu mişcările ce se produc în natură. Așa stând lucrurile, nu mai interesează, în economia
întregului demers, decât cunoaşterea vectorului numit forţă. Acesta poate fi cunoscut în funcţie
de locul punctului material în care este aplicat sau în funcție de timp. În alte cazuri, forţa poate să
depindă şi de viteză, așa cum se întâmplă în cazul frecării. Odată stabilite punctul de exercitare al
forței, momentul în care aceasta se exercită sau interdependența acesteia de o altă mărime,
precum viteza, integrarea ecuaţiei de mişcare a lui Newton devine o problemă pur matematică, a
cărei soluţie dă răspuns la orice întrebare justificată referitoare la mişcare. Potrivit lui Kirchoff,
Fizica nu poate şi nu trebuie să ofere mai mult. 84
„Dacă cel ce citeşte cuvântul „descriere” simte aici lipsa unei explicaţii cauzale, îi putem
spune: explicaţia unui proces natural poate consta numai în a-l pune în relaţie cu alte procese,
prin intermediul unor legi cunoscute ale naturii, adică în descrierea unui complex de procese
interdependente, considerate ca un întreg. Această concepţie s-a impus astăzi unanim, şi nu
numai în mecanică.”85

84
Ibidem, pp.31-32.
85
Ibidem, p.32.

46
 Ea este emblematică pentru întreaga fizică matematică și s-a accenuat în epoca
contemporană. Acest operaționalism de factură matematică orientează efortul cercetătorilor către
obținerea de corelații cantitative între parametrii ce ajută la descrierea unui proces fizic, fără a se
lansa prematur în explicații de ordin calitativ, ceea ce previne inflația de noțiuni cu caracter pur
metafizic. Unii ar putea întrezări aici urmele unui oarecare reducționism epistemologic, dar o
astfel de orientare a efortului descriptiv în primul rând spre corelație matematică deosebește clar
imaginarul științific de alte tipuri de imaginar, cum ar fi cel literar sau cel religios, tocmai pentru
că aplică un criteriu de selecție foarte dur reprezentărilor descriptive utilizate în configurarea
realității ca imagine a realului fizic. Nici un concept cu ambiții descriptive nu poate fi acceptat în
panoplia noțiunilor utile în descrierea unui proces fizic fără a putea fi pus în corelație cantitativă
cu alte noțiuni. Această structuralitate a discursului științific datorită căreia fiecare noțiune este
dublată de un element de ordin cantitativ, având un profil de factură matematică ce permite
definirea ei prin corelare cu alte noțiuni în cadrul ecuațiilor ce descriu fenomenul, ar putea fi
înțeleasă ca particularitate a discursului științific ce impune adoptarea unui criteriu restrictiv de
concatenare matematică și morfologică a noțiunilor utilizate în descrierea unui fenomen. Pentru a
da un exemplu istoric suficient de clar care să ilustreze importanța unei asemenea discipline
morfologice proprii discursului științific, vom aminti deosebirea dintre discursul alchimiei și cel
al chimiei moderne la adresa realului fizic. Deși la nivel practic, experimental, multe dintre
realizările alchimiștilor au contribuit la evoluția de mai târziu a chimiei, punerea în ecuație a
reacțiilor chimice este o practică ce diferențiază net chimia de alchimie, conceptele cu care
lucrează chimiștii de astăzi putând fi diferențiate de ingredientele unor simple speculații
metafizice tocmai prin corelarea lor cantitativă cu alte concepte, imaginea de ansamblu fiind
coerentă atât calitativ cât și cantitativ, indiferent dacă vorbim de procese de ordin molecular sau
macromolecular.
Revenind la mecanica newtoniană, trebuie spus că, prin succesele ei, aceasta a
impresionat nu doar pe specialiștii în științele naturii, dar și pe intelectualii unor pături mai largi,
ceea ce anunța intrarea societății europene în era modernității veritabile, în care știința devine o
întreprindere cu consecințe multiple, nu doar tehnologice, ci și culturale sau chiar politice.
Diversele ramuri ale mecanicii au cunoscut și ele dezvoltări și rafinări importante; printre
acestea, demne de menționat sunt mecanica solidelor și mecanica fluidelor.
După ce în 1676, pe baza unor exemple simple, Robert Hook (1635-1703) a descoperit
proporţionalitatea dintre deformaţie şi solicitare, mecanica a beneficiat pentru încă cel puțin 150
de ani de aportul unor savanți de elită, mulți dintre aceștia fiind matematicieni. Franța, de
exemplu, a fost spațiul cultural în care ideile de factură mecanicistă au fost propagate în rândul
unor categorii mai largi de intelectuali, grație curentului iluminist domnant în secolul al XVIII-
lea. Din acest motiv, nu doar iluștri matematicieni francezi și-au desfășurat activitatea în relație
cu această teorie fizică, dar chiar și umaniști de talia lui Voltaire, ceea ce a favorizat propagarea
influenței mecanicismului în plan cultural mai larg, inclusiv în privința teoriilor politice. De
altfel, trebuie remarcat faptul că iluminismul individualizează extrem de clar cultura europeană
în raort cu oricare alte culturi și aceasta din mai multe motive.

47
 Mai întâi, este vorba de laicizarea ireversibilă a discursului științific, element
nemaiîntâlnit nici măcar în perioada de aur a culturii islamice, în care științele naturii au
înregistrat progrese importante. De asemenea, acest proces de laicizare treptată a scenariilor
explicative a stat la baza conturării curentului modernist de mai târziu, proces ce ar fi fost
imposibil fără o răsturnare a raporturilor dintre religie și știință în plan cultural. Acest element
este, de asemenea, specific spațiului cultural european. În sfârșit, impactul profund pe care
succesele științelor naturii l-au avut asupra schimbării concepției generale despre lume și despre
locul omului în Univers a antrenat mutații importante în privința construirii legitimității puterii
politice, ceea ce în final a dus la înlocuirea dreptului divin de care beneficiau monarhii cu dreptul
constituțional. Acest fapt, de asemenea emblematic pentru cultura europeană, a stat la baza
edificării eșafodajului conceptual al democrației moderne, contribuție esențială a europenilor la
scara întregii umanități. Ne putem aminti, în acest context, reflexele iluministe ce răzbat în
constituția Statelor Unite ale Americii și legăturile strânse dintre acest stat și tânăra Republică
Franceză.
Dintre matematicienii de seamă cu contribuții consistente la edificiul mecanicii merită
menţionați următorii: „Daniel Bernoulli (1700-1782), Leonhard Euler (1707-1783), care au
studiat sisteme de mai multe puncte materiale, s-au ocupat de corpul rigid şi de hidrodinamică;
Jean Le Rond d'Alembert, autorul principiului care înlocuieşte ecuaţiile de mişcare şi care îi
poartă numele; Joseph-Louis Lagrange (1736-1813), care a dat acestor ecuaţii diferenţiale o
formă deosebit de potrivită pentru cazuri mai complicate, şi Pierre Simon de Laplace (1749-
1827), a cărui Mecanică cerească, în 5 volume, apărută pe la 1800, cuprinde mult mai mult decât
promite titlul, şi anume, între altele, o teorie a undelor în lichide şi a capilarităţii. Prin
aceasta,mecanica analitică îşi atinge apogeul. Mai trebuie amintiţi Louis Poinsot (1777-1859),
datorită căruia mecanica corpului rigid a căpătat formă definitivă, Gaspard-Gustave Coriolis
(1792-1843), care a analizat influenţa rotaţiei Pământului asupra proceselor ce se desfăşoară pe
el, Augustin-Louis Cauchy (1789-1859), care, în 1822, a dat formularea matematică cea mai
generală importantelor noţiuni de tensiune elastică şi de deformaţie şi care, folosind legea lui
Hooke, a dat mecanicii corpurilor deformabile forma ei definitivă; Wiliam Rowan Hamilton
(1805-1865), care a enunţat principiul minimei acţiuni, şi Carl Gustav Jacobi (1804-1851), care a
creat metoda ecuaţiei diferenţiale Hamilton-Jacobi pentru sisteme de mai multe corpuri.”86
Drept urmare, odată integrată în cadrul discursului specific științelor naturii, matematica
a contribuit masiv la reconfigurarea acestuia, ceea ce pune în evidență că știința modernă, ca
fenomen cultural general, a fost ea însăși un rezultat al interferențelor dintre diversele domenii
ale cunoașterii. Drept urmare, nu trebuie să surprindă impactul pe care evoluția ei l-a avut, la
rândul său, asupra filosofiei, teoriei politice și altor domenii.87
Secolul al XIX-lea însă avea să fie dominat nu de mecanică, ci de o altă teorie deosebit de
importantă, dezvoltată în urma eforturilor de a explica interacțiunea la distanță: este vorba despre
electricitate și magnetism.

86
Ibidem, p.73.
87
James Cushing, Concepte filosofice în fizică: relaţia istorică dintre filosofie şi teoriile ştiinţifice, Editura Tehnică,
Bucureşti, 2000.

48
 Teoria electricităţii şi a magnetismului este mult mai tânără, atât în raport cu mecanica,
cât și în raport cu optica. Antichitatea a fost epoca în care chinezii au descoperit busola, încă din
secolul al II-lea, dar și epoca în care s-au efectuat primele observaţii elementare asupra
chihlimbarului frecat. Europenii aveau să descopere independent busola în secolul al XIII-lea
prin Pierre de Maricourt, dar au beneficiat de ea pe scară largă odată cu aducerea ei în acest
spațiu de către navigatorii napolitani. Evul Mediu european nu a mai adăugat ceva semnificativ
la aceste cunoștințe, în afară de constatarea că fiecare parte a unui magnet este, la rândul său, un
magnet întreg. De fapt, cunoştinţele despre electricitate s-au constituit ca ştiinţă abia prin
enunţarea legii lui Coulomb, potrivit căreia forţa dintre două sarcini este invers proporţională cu
pătratul distanţei lor.88 În continuare, îi datorăm lui Gauss definirea cantității de electricitate pe
baza legii lui Coulomb, ca și prima măsurare absolută a momentului magnetic al unui magnet de
oţel şi a intensităţii câmpului magnetic terestru. De fapt, prin teoria sa matematică a câmpului
magnetic, Gauss a continuat opera lui W. Gilbert, stabilind în final primul sistem consistent de
măsură pentru electricitate şi magnetism. Următorul moment important în dezvoltarea electro-
magnetismului îl datorăm lui Michael Faraday, descoperitorul inducției electro-magnetice în
1831. El nu s-a oprit însă aici, aprofundând în anii ce au urmat studierea acestui fenomen. Din
1837, Faraday și-a extins cercetările și în ceea ce privește influența dielectricului asupra
proceselor electrostatice. Concepția lui Faraday asupra modului în care sunt transmise efectele
electrice și cele magnetice de la un corp la altul a reprezentat punctul de plecare în dezvoltarea
ulterioară a unei teorii coerente privind câmpul electro-magnetic, teorie al cărei contributor de
marcă, alături de Faraday, a fost James Clerk Maxwell.
„Analizând în special mersul liniilor de forţă magnetice în vecinătatea unui curent
electric, el ajunge la cunoscuta ecuaţie diferenţială vectorială, aplicabilă numai câmpurilor
staţionare, potrivit căreia fiecre linie de curent formează un vârtej al câmpului magnetic. Pasul
hotărâtor însă pentru tot ce urmează, contribuţia proprie a lui Maxwell, adăugarea la curentul de
conducţie a curentului de deplasare, care apare în orice dielectric la o intensitate variabilă a
câmpului electric şi care dă abia împreună cu celălalt curentul total, se găseşte într-o lucare
ulterioară, din anul 1862.”89
În sfârșit, din punct de vedere practic, undele electro-magnetice au fost puse în evidență
de Heinrich Hertz, ele având o paletă extrem de largă de aplicații tehnice. Prin aportul
instrumentului matematic, teoria electricității și magnetismului a evoluat la rândul său, așa cum
s-au petrecut lucrurile și cu mecanica newtoniană, impactul ei pe termen lung asupra societății
occidentale fiind unul decisiv în privința intrării într-o nouă eră. De la mașinile electrice folosite
în industrie, trecând prin iluminatul public electric, apariția telegrafului, a telefonului, a radioului
și ajungând la televiziune și la multitudinea dispozitivelor electronice de astăzi, o varietate
impresionantă de mijloace tehnice au schimbat fața umanității, punând până la urmă în legatură
oameni ai diferitelor culturi. Acest proces a avut consecințe dramatice, dacă ar fi să ne gândim,
de exemplu, la căderea imperiilor coloniale datorată în mare parte transferului de valori
democratice la nivelul întregului mapamond, fenomen prilejuit de cele două conflagrații
mondiale.

88
Max Von Laue , Istoria fizicii, Editura Ştiinţifică , Bucureşti, 1963, p.74.
89
Ibidem, p.74.

49
 Dar teoria electricității și magnetismului a câștigat și o anumită stabilitate formală prin
dezvoltartea celebrelor ecuații maxwelliene ale câmpului. Iar stabilitatea formală a acesteia a fost
în timp chiar mai mare decât stabilitatea de factură ontologică a discursului științelor naturii. De
exemplu, celebrele ecuații au fost scrise într-o epocă în care se câmpul electro-magnetic era
conceput ca fiind de natură eterică. Or, celebrul eter, ca mediu invizibil, izotrop și static ce ar
umple întregul univers justificând ideea existenței unui sistem de referință privilegiat la care ar
trebui raportate toate ecuațiile mișcării corpurilor, a fost dezavuat și înlăturat din panoplia
conceptelor explicative ale fizicii contemporane prin chiar demersul lui Albert Einstein de a
construi o termodinamică a corpurilor în mișcare bazată pe principiul relativității. De atunci,
câmpul însuși, mai exact câmpul electrono-pozitronic a devenit elementul fundamental prezent în
ontologia asumată de fizicienii contemporani, fără ca totuși ecuațiile lui Maxwell să-și modifice
forma sau să-și piardă din aplicabilitate.
Ceea ce a fost Geometria Euclidiană pentru toate celelalte științe, a ajuns Mecanica
pentru celelalte teorii din fizică, precum Termodinamica sau Optica: un model de discurs
științific. Un model de discurs cu impact socio-cultural, capabil să inspire curente filosofice,
atitudini culturale și acțiuni practice cu efect economic semnificativ. Din păcate, spațiul
prezentului demers nu ne îngăduie să analizăm multitudinea interacțiunilor dintre evoluția
teoriilor clasice ale fizicii moderne90 și complexele mutații socio-culturale ale spațiului euopean
începând cu secolul al XII-lea, dar putem oferi măcar câteva exemple.
Mecanica a făcut posibilă, alături de Termodinamică, apariția primei faze a
industrializării, apariția manufacturilor textile etc., în vreme ce mașinile cu aburi pot fi puse în
legătură cu Termodinamica, deși au devansat-o pentru scurt timp, cel puțin dacă avem în vedere
decalajul temporal dintre apariția primelor locomotive cu aburi și definitivarea conceptului de
ciclu Carnot al unei mașini termice caracterizate de un anumit randament.
Printre progresele de ordin tehnologic pe care le datorăm teoriei căldurii se numără
apariția motoarelor cu combustie internă și rafinarea unor concepte precum cel de randament al
unui ciclu Carnot. Apariția electromagnetismului a prilejuit utilizarea în telegrafie și radio a
undelor hertziene și emergența electronicii ce avea să ducă în final la modelarea radicală a erei
moderne, inclusiv prin tehnologia calculatoarelor. Așa cum vom vedea, relativitatea a făcut
posibilă tehnologia laser, lansarea sateliților și apariția tehnologiei civile și militare de factură
nucleară; în aclași timp, relativitatea generală a dus la apariția teoriei Big Bang-ulu văzut ca
singularitate matematică plecând de la soluția Schwartzschild a ecuațiilor câmpului. În sfârșit, în
ceea ce o privește, mecanica cuantică poate fi și ea legată de laseri, de electronica analogică și
digitală, dar și de transformarea radicală a imaginii cauzaliste și deterministe despre lume.
Ulterior, electricitatea a determinat o nouă fază a industrializării prin mașinile electrice,
iar în final combinația dintre Optică, Relativitate și Mecanică Cuantică a făcut posibilă apariția
unor tehnologii superioare, de la dispozitivele electronice analogice la cele digitale, la computer,
la tehnologia LASER, inclusiv la tehnologia nucleară, ale cărei principii de funcționare au fost
enunțate pe baza progreseor din Fizica Atomică și Nucleară. Așadar, dincolo de orientarea
raționalistă față de lume, dincolo de mecanicism sau fizicalism ca orientări filosofice, avem o
relație directă între etapele Revoluției Industriale și ale industrializării societății occidentale,
respectiv fazele istorice ale emergenței diferitelor teorii dominante în fizică. Este de amintit aici
și chimia, ca un capitol conex, în care interacțiunile la nivel coulombian sunt în centrul atenției,
ele neputând fi totuși separate de celelalte nivele de organizare a materiei.

90
Tian Yu, Cao , Conceptual Developments of 20th Century Field Theories, Cambridge University Press, New
York, 1997, p. 50.

50
 Marile teorii ale fizicii contemporane au fost inițiate tot în spațiul european, dacă ne
referim la locul de proveniență și la cel în care și-au desfășurat activitatea elitele științifice ale
primei jumătăți a secolului al XX-lea, elite în cadrul cărora îi putem include, printre alții, pe
Sommerfeld, Zeemann, Thompson, Lorentz, Poincaré, Planck, Einstein, Schrödinger, Bohr,
Dirac, Pauli, Heisenberg ș.a.m.d. Epicentrul științei mondiale a rămas cantonat în spațiul
european până la începutul celui de-al doilea război mondial, când s-a mutat către America de
Nord. Simptomatic ni se pare totuși faptul că unele dintre cele mai mari investiții în cercetarea
teoretică, printre care am putea aminti acceleratorul de particule de la Geneva, locul ultimului
salt înainte pentru fizica particulelor prin descoperirirea bosonului Higgs, se află tot în spațiul
european. Europa pare și astăzi mai atașată idealurilor cunoașterii științifice înțeleasă ca valoare
în sine, în comparație cu alte pații culturale, precum cel american sau cel japonez, unde demersul
științific este cultivat mai ales în scop pragmatic de obținere a unor avantaje de ordin tehnologic
ce ar putea sta la baza unei supremații de ordin militar sau economic. Nu vrem să spunem prin
aceasta că Europa nu este și ea măcinată de ambiții politice sau mercantile, ci doar că pare să
acorde mai multă șansă unor investiții în cercetarea fundamentală.
A sosit momentul să trecem succint în revistă cele două evenimente majore ce au marcat
din punct de vedere științific secolul al XX-lea: apariția Teoriei Relativității și a Mecanicii
Cuantice. Deși relația oarecum dificilă actualmente dintre cele două teorii amintite își pune și în
prezent amprenta asupra eforturilor de a construi în fizica contemporană o teorie unificată a
câmpului, credem că cele două teorii pot fi prezentate succint în relație una cu cealaltă, cel puțin
din punctul de vedere al genezei acestora. În acest sens, anul 1905 reprezintă un moment extrem
de fast, dat fiind faptul că atât Albert Einstein, cât și Max Planck au scris fiecare câteva articole
referitoare la teoriile pe care aveau să le dezvolte mai târziu. În cazul lui Einstein, atrage atenția
faptul că acesta a plecat de la probleme de electrodinamică ce i-au preocupat înaintea lui pe
Lorentz și Poincaré, dar, spre deosebire de aceștia, a venit cu o soluție radicală din punctul de
vedere al strategiilor explicative asumate, înlăturând din suita conceptelor descriptive utilizate
tocmai pe cel care mai păstra în fizica contemporană reminiscențele spațiului absolut aristotelic:
este vorba despre conceptul de eter.
Odată cu înlăturarea acestui concept, a dispărut din fizica modernă și ideea de spațiu
absolut, idee păstrată inclusiv de Newton. Fără un sistem de referință privilegiat, noua teorie
avea să modifice fundamental raportul dintre conceptul de timp și cel de spațiu. În acest sens,
dintre elementele definitorii pentru Relativitatea Restrânsă merită amintit continuum-ul spațiu-
timp supranumit și spațiul Minkowski. Deși Relativitatea Restrânsă marchează de fapt intrarea
fizicii în era contemporaneității, mai spectaculoasă prin influența pe care a avut-o pentru
concepția contemporană despre univers poate fi considerată Relativitatea Generală, teorie care în
final a stat la baza concepției contemporane despre un univers în expansiune. Din acest punct de
vedere, atrage atenția caracterul extrem de fertil al noii teorii. Mai întâi, este vorba de o nouă
perspectivă asupra gravitației ce a făcut posibile predicții privind influența câmpului
gravitațional asupra traiectoriei luminii în spațiul cosmic, predicții confirmate prin observații
astronomice. În al doilea rând, atrage atenția faptul că Einstein a dezvoltat un cadru teoretic pe
baza căruia alți oameni de știință, printre care l-am putea aminti pe matematicianul
Schwartzschild, au dezvoltat teorii ce au modificat fundamental paradigma privitoare la natura
universului. Coroborate cu observațiile celebrului astronom Erwin Hubble, aceste progrese de
ordin teoretic au determinat înlocuirea imaginii statice despre univers cu una dinamică, ceea ce a
dus în timp la construirea unei teorii privitoare la expansiunea universului.

51
 Printre consecințele pe care le-a avut Teoria Relativității asupra societății în ansamblul
său nu pot fi trecute cu vederea cele de ordin tehnologic. Astăzi nu este posibilă lansarea pe
orbită a uni satelit fără corecții de tip relativist aplicate în calcularea traiectoriei sale. Aceste
corecții se aplică inclusiv în cadrul celebrei rețele de sateliți ce face posibilă funcționarea
sistemului GPS. Mai mult, exploatarea tehnologică a energiei nucleare nu ar fi fost posibilă fără
utilizarea relației dintre masă și energie dezvoltată de Einstein în cadrul acestei teorii, iar
exemplele ar putea continua cu tehnologia LASER ș.a.m.d.
La nivel cultural, Teoria Relativității s-a „bucurat” de multă neînțelegere, ea neavând în
esența ei nici o legătură cu tendința de a relativiza totul, inclusiv la nivel axiologic; însă indirect
ea a marcat o cotitură culturală majoră. Făcând posibilă apariția erei nucleare, Relativitatea a
marcat intrarea într-o epocă în care spectrul distrugerii iremediabile a civilizației umane prin
mijloace tehnice a apărut mai apropiat ca oricând. Acest lucru a dus în timp la apariția unei
atitudini alternative față de cunoașterea științifică și față de ideea de progres, diferită de cea
modernă. Modernitatea, construită pe fundamentele entuziasmului iluminist față de cunoaștere în
general, s-a caracterizat prin apetența pentru raționalitate și rigurozitate științifică, ceea ce
implicit ducea la asumarea conceptului de adevăr în manieră obiectivă și universală. Mergând pe
ideea că știința singură nu mai poate rezolva problemele umanității, ci dimpotrivă le-ar putea
agrava până la extincția totală a acesteia, post-modernii au dezvoltat un oarecare pesimism
privitor la știința pură, acordând o mai mare atenție relativismului și diversității culturale. (carte
Grenz) De asemenea, în cadrul curentului postmodern sunt repuse în discuție câteva teme pe
care modernitatea avea pretenția că le clarificase definitiv, precum cele privind dubletele adevăr-
fals, real-aparent, identitate-alteritate. Problema construirii realității pe mai multe nivele, unul
obiectiv și celălalt subiectiv, rămâne de asemenea o chestiune de actualitate pentru postmoderni,
împreună cu dezvoltarea unei antropologii deschise, capabile să depășească complexele de
superioritate ale civilizației europene față de alte civilizații și culturi.
Cealaltă mare teorie științifică a secolului al XX-lea, Mecanica Cuantică, a avut și ea un
impact cultural extrem de puternic la nivelul publicului larg. De la tehnologiile digitale ce au
făcut posibilă apariția cyber-space-ului și până la extinderea realității fizice, ca imagine a realului
fizic, în ceea ce privește înțelegerea nivelului subatomic de organizare a materiei, Mecanica
Cuantică a modelat decisiv profilul omului contemporan. Din punctul de vedere al evoluției sale
istorice, Mecanica Cuantică este legată de unele evoluții ale Termodinamicii. Inițiativa lui Max
Planck de elaborare a unei teorii a radiației corpului negru în care a presupus că sursa radiației
termice este formată din oscilatori armonici care permit transferul radiației în mod discontinuu,
sub formă de „pachete de energie” numite cuante, a pornit de la o gravă inadecvare dintre
predicțiile teoriei clasice a căldurii și măsurătorile experimentale. Ceea ce ni se pare interesant,
din punct de vedere istoric, este faptul că renumita constantă introdusă de Max Planck face
trimitere la o mărime cvadridimensională, a cărei înțelegere nu poate fi completă decât în cadrul
explicativ al Teoriei Relativității. Dacă ținem cont că Max Planck a fost primul mare fizician
care l-a susținut pe Einstein în demersul său de reformare a electrodinamicii corpurilor în
mișcare, putem observa profunda legătură dintre cele două teorii fizice care au marcat secolul al
XX-lea. Însă dacă mergem mai departe, la un alt moment istoric, cel al edificării Mecanicii
Cuantice ca teorie fundamentală pentru explicarea nivelului subatomic de organizare a realului
fizic, tributară Principiului de Indeterminare introdus de Werner Heisenberg, dar și conceptului
de complementaritate introdus de șeful Școlii de la Copenhaga, Niels Bohr, atunci imaginea
despre relația dintre cele două teorii se modifică dramatic.

52
 Teoria Relativității este o teorie deterministă, în timp ce Mecanica Cuantică, cel puțin în
varianta de interpretare a Școlii de la Copenhaga, este o teorie indeterministă. Cum cele două
trăsături se exclud reciproc, este și astăzi extrem de dificilă obținerea unui cadru explicativ unitar
propriu Fizicii Contemporane, însăși teoria măsurării fiind înțeleasă diferit în cadrul celor două
teorii, din punct de vedere epistemoligic. Totuși, dacă Relativitatea și-a dovedit valabilitatea la
nivelul macrocosmosului, predicțiile Mecanicii Cuantice au fost confirmate în ceea ce privește
microcosmosul prin experimente precum cele conduse de John Bell sau Allain Aspect. Drept
urmare, deocamdată fizicienii sunt siliți să admită coexistența celor două teorii în condițiile unei
compatibilități parțiale între acestea. Și dacă Teoria Stringurilor pare astăzi unul dintre cei mai
buni candidați de factură teoretică pentru unificarea fizicii contemporane, cu șanse reduse de a fi
confirmată experimental în viitorul apropiat, descoperirea bosonului Higgs în urma anticipării
matematice a caracteristicilor sale poate fi considerată una dintre realizările de dată recentă din
Fizica Particulelor dătătoare de mari speranțe cu privire la reconfigurarea cadrului explicativ în
acest domeniu. Și poate deloc întâmplător, o asemenea descoperire experimentală a fost făcută
tot în inima bătrânei Europe, la CERN, Geneva.

În loc de concluzii

Impactul cultural major pe care l-a avut succesul mecanicii newtoniene la nivel european
poate fi asociat cu o serie de transformări remarcabile, printre care am putea menționa apariția
iluminismului, emergența raționalismului și a empirismului filosofic, împreună cu pătrunderea
mecanicismului în domenii științifice conexe: de la sociologia lui Comte înțeleasă ca o fizică
socială și până la psihologia axată pe ideea că gândirea umană înseamnă mișcare. Dar
transformările ulterioare prin care a trecut fizica modernă odată cu emergența teoriei căldurii, cu
cea a teoriei electro-magnetismului, cu cea a relativității sau cea a mecanicii cuantice vor
continua să influențeze și să modeleze imaginea și modalitatea de înțelegere a realității. Ieșită din
creuzetul axiologic specific al culturii europene, știința naturii, ca filosofie de succes a naturii, a
stimulat la rândul ei evoluțiile conceptual-valorice din plan cultural, făcând posibilă modernitatea
ca paradigmă culturală, așa cum a fost ea enunțată prin celebra remarcă a lui Nietzsche.
Modernitatea își datorează apariția revoluției industriale și tranzițiilor de ordin ideologic
aflate într-o strânsă relație cu transformările de ordin economic și social apărute la sfârșitul
Renașterii. Tehnologia și știința pot fi puse în legătură cu acestea. Demn de remarcat ni se pare
faptul că știința modernă a naturii pare intrinsec legată de profilul cultural al spațiului european.

53
 Dacă la începuturile sale știința modernă a naturii a fost favorizată de anumite trăsături
specifice ale culturii europene, printre care demne de menționat ni se par cultura dezbaterii de
idei ce înflorise deja în perioada renascentistă, o teologie laică ce garanta compatibilitatea dintre
structura lumii și structura minții umane prin bunătatea divină dar care, în același timp, favoriza
discutarea liberă a consecințelor de ordin ontologic și epistemologic ale acestui fapt plecând de la
înseși atributele divinității ce erau discutate nu de teologi, ci de personalități culturale a căror
efort imaginativ nu se împiedica în mod decisiv de dogmele religioase care, la rândul lor, au
sufocat cultura științifică islamică ce a sufocat Renașterea, nu în ultimul rând tradiția filosofică
greacă ce favoriza ideile pitagoreice, platonice și chiar arhimedice despre puterea numărului de a
reprezenta structura naturii înțeleasă cauzalist, în epocile următoare momentului de succes al
mecanicii newtoniene știința a fost cea care a determinat schimbări majore în plan religios,
politic, social și cultural. Fiecare mare teorie modernă a fizicii a avut unele consecințe culturale
importante, chiar dacă mai târzii sau bazate uneori pe o înțelegere sau o asumare superficială a
acesteia.
Deși astfel de consecințe sunt relativ greu de cuantificat, îndrăznim să amintim pe scurt
câteva dintre paralelismele ce s-ar putea face între teoriile și curentele științifice, pe de o parte, și
curentele culturale de idei, pe de altă parte: mecanicismul și gândirea ca mișcare pentru Bergson,
determinismul dezlănțuit ce subminează ideea de miracol religios, sociologia lui Comte ca fizică
socială, consecințele artistice (Kandinski) și filosofice (Derrida) ale relativității einsteiniene,
impactul filosofic al indeterminismului cuantic, ce a favorizat inclusiv o nouă mistică pseudo-
științifică (principiul atracției a lui Chopra), inclusiv evoluția în spirit științific a viziunii despre o
societate organizată rațional. Dar și mai spectaculoase sunt influențele noii științe asupra
societății și culturii europene prin intermediul tehnologiei, atât în ceea ce privește răspândirea
valorilor europene și importul de noi valori prin intermediul imperiilor coloniale, ceea ce – vorba
lui Noica – a făcut ca spațiul cultural european să fie primul cu vocație universală reală, dar și în
ceea ce privește interconectarea comunităților culturale diverse prin intermediul tehnologiei
digitale care, deși nu are loc doar pe plan european, are asupra europenilor efecte deosebite
datorită barierelor culturale și politice instaurate în acest spațiu de o istorie extrem de complicată.
Revenind la o perspectivă cronologică, se poate afirma că principalul argument în
favoarea ideii că știința modernă s-a născut în Europa este de ordin istoric. Un prim moment
important în acest sens este acela al apariției primelor încercări de explicare rațională a
fenomenelor naturale, ceea ce a determinat în final elaborarea unor teorii unitare și coerente,
structurate rațional , cu privire la universul fizic, atât cât putea fi acesta observat în mod direct și
nemijlocit. Atrag atenția în această privință contribuțiile filosofilor presocratici ai naturii, apărute
pe fundalul relativei prosperități economice a unora dintre coloniile grecești, dar și în contextul
diminuării atașamentului față de explicațiile mitologice, tributare unui panteon antropomorfizat
excesiv. S-a născut astfel nu doar un răgaz de factură economică, dar și unul privind autoritatea
epistemcă a viziunii de factură mistică la adresa lumii. În aceste condiții, teoriile elaborate de
presocratici reprezintă un prim exemplu de asumare rațională a încercării de înțelegere a
caracteristicilor naturii. Credem că importanța de care s-au bucurat în epocă asemenea elaborări
conceptuale poate fi evidențiată prin simpla reiterare a faptului că acestea erau incluse în rândul
preocupărilor de ordin filosofic, adică erau expresii ale aspirației către înțelepciune. Acest lucru
denotă autoritatea epistemică de care se bucurau.

54
 Un asemenea moment a fost urmat secole mai târziu de un al doilea moment crucial, cel
al primei maturizări a științei naturii în epoca unor personalități de talia lui Galilei, Kepler,
Descartes sau Newton. Demersul acestora a fost facilitat de lunga tradiție a elaborării unor
strategii argumentative în marginea anumitor teze de ordin mai mult sau mai puțin abstract, în
cadrul tradiției scolastice, dar și de optimismul epistemologic al Renașterii care, într-un spirit
socratic autentic, i-a redat omului încrederea în propria capacitate de a înțelege lumea pe baza
facultăților sale intelective.
Momentul Descartes este crucial în acest sens, nu doar prin combinarea fericită dintre
două tradiții matematice, cea greacă și cea arabă,ceea ce va face posibilă apariția geometriei
analitice, dar și prin apariția unei medote de triere a afirmațiilor științifice cu pretenții de adevăr.
Îndoiala metodică a însemnat apariția unui nou profil în sens epistemologic al discursului despre
natură, o democratizare a cunoașterii prin faptul că înțelegerea nu mai era condiționată decât de
utilizarea facultăților raționale, prezente de altfel la orice ființă umană. Evident, prin Newton
cunoașterea naturii devine un demers verificabil, obiectiv și caracterizat prin demonstrabilitate
matematică, ceea ce va rămâne o caracteristică findamentală a acestuia până în zilele noastre. Și
acest al doilea moment de inflexiune în istoria științei pe mapamond este localizat tot în inima
Europei, deși gestația de ordin conceptual care l-a făcut posibil nu mai este una strict europeană,
dacă ne gândim la algebra arabă, la numărul 0 de origine indiană, la fel ca și numerația modernă,
sau la centre precum Alexandria și Constantinopol unde realizările unui Euclid, Arhimede,
Eratostene s-au acumulat bibliografic alături de achizițiile arabe privitoare la culturile chineză și
indiană concentrate la Bagdad și în alte câteva centre ale civilizației islamice. Așadar, dacă
marile momente de constituire ale profilului epistemologic al științei moderne pot fi legate de
spațiul european, gestația care le-a făcut posibilă este cantonată mai degrabă în spațiul Asiei
Mici. Deloc întâmplător, credem, ultima mare revoluție a discursului ștințific modern a avut loc
tot în Europa, prin conturarea paradigmei relativiste și a celei cuantice în fizică, ceea ce a marcat
trecerea de la o „modernitate clasică” la o „modernitate contemporană” în privința configurării
unei viziuni asupra lumii.91 Evident, această „a doua” modernitate a căpătat imediat un caracter
internaționalist.

91
David F. Peat, From Certainty to Uncertainty: The Story of Science and Ideas in the Twentieth Century, Joseph
Henry Press, Washington D.C., 2002.

55
 În acest sens, dacă așa-zisa primă revoluție cuantică s-a consumat prin intermediul
contribuțiilor unor europeni de talia lui Planck, Schrödinger, Bohr, Heisenberg, Pauli, Dirad sau
de Broglie, cea de a doua revoluție cuantică este tributară unor contribuții științifice răspândite
pe întregul mapamond. Ceea ce nu poate decât să ne readucă în atenție etapele diseminării setului
de valori culturale proprii spațiului european ce au dus în final la apariția stiinței ca produs
cultural; aceste etape cuprind momentul marilor descoperiri geografice, în care, iarăși deloc
întâmplător, astrolabul a jucat un rol crucial, acest instrument fiind expresia întâlnirii geometriei
și astronomiei grecești cu algebra arabă, momentul expansiunii marilor imperii coloniale,
momentul diseminării pe mapamond a unei culturi tehnice d factură industrială, dar și momentul
exportului de valori politice prilejuit de marile conflagrații mondiale. Ar fi de precizat, în acest
sens, faptul că democratizarea cunoașterii a antrenat ulterior democratizarea puterii politice ca
rezultat al unei concepții egalitariste privind locul și rolul omului în univers. (Rousseau, Mill) De
asemenea, optimismul epistemologic de filiație creștină, combinat cu umanismul renascentist, a
făcut posibil în timp procesul de desacralizare a relației dintre rațiunea umană și natură, proces ce
a trecut prin faza cartezianismului, prin cea a teologiei laice asumate de corifeii primei
modernități a științelor naturii, inclusiv în ceea ce-i privește pe empiriști, de la teoreticienii
exerienței de talia lui Grosseteste și Roger Bacon până la promotorii săi concreți Hume, Bacon,
Locke, ajungând în final la desacralizarea deplină instalată odată cu epoca Iluminismului francez
și prezentă până astăzi în discursul științelori naturii.
Istoria științei moderne se împletește cu cea a emergenței unui anumit profil cultural
specific Europei pe care nu îl regăsim în alte spații culturale, ceea ce ne trimite cu gândul la
faptul că ea ar putea constitui un ingredient identitar. Or, ceea ce a lăsat Europa moștenire
restului lumii este tocmai spiritul științific, ca formă originală de împletire a raționalității cu
experimentul științific prin intermediul unei percepții cauzaliste la adresa fenomenului fizic și a
unei imaginații proiective cu caracter descriptiv ce a făcut posibilă prin experiment verificarea
directă a unor ipoteze sau indirectă prin predicții, în vederea validării unor strategii explicative
capabile să facă utilizabile tehnologic proprietățile naturii descrise în prealabil matematic ca legi
fizice în limbaj simbolic cantitativ combinat cu limbaj natural calitativ. Această combinație unică
de elemente fundamentată pe un raționalism și pe un empirism favorizate de optimismul
epistemologic ce este o emanație a teologiei laice de inspirație creștină combinate cu cenzura
imaginarului preșiințific medieval și renascentist a asigurat apariția și dezvoltarea spiritului
științific ce s-a transforma la rândul său într-un vector axiologic la nivelul culturii europene,
transformând-o ireversibil, secularizarea fiind fenomenul inevitabil al procesului de maturizare a
descripțiilor științifice la adresa realului. Iar unul dintre efectele directe ale noilor concepții
despre univers și despre locul omului ca ființă rațională în cadrul acestuia a fost elaborarea ideii
de stat modern, în cadrul căruia exercitarea puterii este îngrădită în sens legislativ, astfel încât să
permită garantarea anumitor libertăți și drepturi fundamentale în rândul cetățenilor.

56