Georg Simmel şi problema relaţiei dintre individul izolat, diadă şi

triadă. Paradigma "tragediei culturii"

Autor: Conf. univ. dr. Ionuţ Anastasiu

3.1. Obiectul de studiu specific ştiinţelor sociale

Sociologul şi filosoful german Georg Simmel (1858-1918) a avut drept obiect

principal al reflecţiilor sale societatea, precum şi problematica culturii. În plus, Simmel a
avut o contribuţie decisivă la creionarea domeniului de cercetare şi interogare specific
sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare. În acest sens, Simmel argumentează că una
dintre sarcinile fundamentale ale sociologiei este aceea de a descrie diversele forme de
existenţă ale comunităţii umane, dar şi regulile şi principiile în funcţie de care o
persoană devine membră a unui grup în raport cu care resimte un accentuat sentiment
de apartenenţă, precum şi relaţiile ce se stabilesc între diversele grupuri. Una dintre
principalele preocupări ale sociologului este aceea de a nu avea pretenţia lipsită de
conţinut în a elabora legi ale dezvoltării sociale şi aceasta deoarece nu există nicio lege
cu caracter universal a cărei sferă de aplicare să cuprindă societatea ca întreg, în timp ce
fiecare element al societăţii acţionează în funcţie de legile naturii.
Observaţia de la care trebuie să pornească orice analiză privitoare la condiţia
umană este aceea privitoare la faptul că toate acţiunile, precum şi toate aspectele vieţii
omului sunt determinate de faptul că acesta este o fiinţă socială (Simmel 1950). Iar
pentru a construi o ştiinţă pe măsura acestui fapt fundamental, respectiv de a avea
drept determinantă componenta socială, este nevoie de ceea ce Simmel numeşte a fi "un
punct de vedere sociologic". Iar acesta presupune în primă instanţă realizarea unor
interpretări ale fenomenelor sociale sau istorice. Aceste interpretări trebuie să
urmărească scoaterea în evidenţă a "producţiei societale", caracterului social al tuturor
fenomenelor şi proceselor din interiorul societăţii.
Prin urmare, Simmel consideră că fundamentele sociologiei ca ştiinţă nu pot fi
fixate a priori în cadrul unor concepte rigide, altfel spus, sociologul german respinge ca
inadecvată abordarea pozitivistă asupra sociologiei (Frisby 2002). Pe de altă parte,
confruntat cu complexitatea realităţii sociale, sociologul se vede plasat în imposibilitatea
de a fragmenta obiectul cunoaşterii sale în părţi minuscule, ce pot fi înţelese şi analizate
separat, precum şi în a surprinde relaţiile şi procesele sociale de bază. Societatea nu
poate fi înţeleasă drept o entitate ce posedă un grad de autonomie absolută, constituind
astfel un obiect de studiu al cărui caracter abstract să fie predominant, dar nici punctul
de vedere individualist nu poate fi propus pentru a fi urmat şi aceasta deoarece
realitatea socială nu poate fi concepută într-un mod strict atomist, nu se reduce la o
multitudine de elemente izolate, ce nu au nicio legătură unele cu celelalte.
Pentru a se putea configura ca ştiinţă de sine stătătoate, este necesar ca sociologia
să aibă un obiect de studiu propriu, bine diferenţiat de obiectele de studiu ale altor
ştiinţe. Ceea ce nu se poate afirma răspicat în cazul sociologiei. În acest sens, sociologia
se instituie în primă instanţă drept o metodă, cea mai adecvată metodă de studiu a
condiţiei umane în general. Pentru a ilustra cât mai bine faptul că sociologia trebuie
înţeleasă drept o metodă, Simmel (1950) apelează la o analogie cu metoda inducţiei
logice, a cărei apariţie în activitatea de cercetare a fost atât de revoluţionară, încât a
reuşit să penetreze în toate tipurile de probleme şi de domenii de cercetare. Iar
rezultatele au fost cu adevărat uimitoare, reuşind să impună soluţii noi, ce le-au înlocuit
pe acelea care păreau să fie de neînlocuit. Situaţia este oarecum similară în cazul
sociologiei, susţine Simmel, şi aceasta deoarece obiectul său de cercetare este
circumscris ideii fundamentale conform căreia omul trebuie înţeles ca fiind un animal
social, iar societatea este mediul care conţine în sine toate evenimentele istorice, fără
excepţie. Iar această idee nu este nici pe departe ceva nou. Noutatea constă, însă, în
altceva. Sociologia aduce cu sine o metodă ştiinţifică nouă, a cărei sferă de aplicabilitate
este una universală, putând fi deci aplicată cu succes marii majorităţi a problemelor care
privesc condiţia umană. În calitatea sa de metodă, sociologia este capabilă să
construiască o bază comună pentru o vastă arie de probleme din domenii diferite.
În acest sens, sociologia - înţeleasă mai degrabă ca o filosofie socială decât ca o
ştiinţă eminamente empirică - prezintă avantajul de a putea continua şi adânci acele
cercetări care provin din domenii de cunoaştere foarte îndepărtate unul în raport cu
celălalt (Ibid.). Una dintre tehnicile la care poate recurge sociologia în calitate de metodă
constă în utilizarea abstractizării unor elemente specifice din interiorul realităţii istorice,
urmată de recombinarea acestor elemente în cadrul unui studiu specific, unde pot exista
trei direcţii principale de analiză. Mai întâi, respectivele elemente nu sunt altceva decât
efectul imprimat de către mase asupra individului printr-o influenţă directă. În al doilea
rând, dispoziţia de a te sacrifica pe sine în favoarea altora aşa cum apare aceasta în
context religios poate fi împărtăşită de alte grupuri ce nu au un caracter religios evident.
În fine, se poate recurge la adoptarea unor "atitudini generalizate faţă de lume", unde
un exemplu adecvat ar putea fi perspectiva individualismului aflată în opoziţie cu cei ce
sunt adepţii uniformizării excesive.
În continuare, sociologul şi filosoful german arată faptul că viaţa omului poate fi
surprinsă din trei puncte de vedere: obiectiv, subiectiv şi social. Iar ceea ce interesează
cu adevărat, din perspectiva lui Simmel, este cel social. Cu alte cuvinte, Simmel (1950)
defineşte sociologia ca fiind studiul "întregii vieţii istorice, în măsura în care aceasta este
formată din punct de vedere social". Pasul următor al demersului de cristalizare a
ştiinţei sociologice este acela de a examina formele în sine ale societăţii, a căror existenţa
determină imposibilitatea de a înţelege o anumită societate prin simpla operaţie de
adunare a oamenilor care o alcătuiesc. Cu alte cuvinte, pentru a înţelege o societate
oarecare nu este nici necesară şi nici utilă analiza fiecărui individ uman care o
alcătuieşte; în afara evidenţei raţionale ce impune iraţionalitatea unui asemenea demers,
principalul motiv pentru care simpla sumă a indivizilor ce o alcătuiesc nu este sinonimă
cu însăşi societatea stă în existenţa acestor forme în sine specifice societăţii, dintre care
Simmel oferă următoarele exemple: diviziunea muncii, competiţia, autoritatea,
superioritatea şi subordonarea, reprezentativitatea, solidaritatea interioară aflată în
strânsă legătură cu exclusivitatea adresată celor din exterior etc.
Încercarea de a înţelege societatea din perspectiva ştiinţelor sociale ne arată un
fapt de o simplitate aparte: în fapt, societatea, afirmă Simmel, nu este altceva decât un
nume ce cuprinde un anumit număr de indivizi, a căror trăsătură esenţială este faptul că
se află conectaţi prin intermediul interacţiunii sociale. În acest sens, societatea nu poate
fi înţeleasă nici ca "substanţă", ca un substrat de sine stătător ce se păstrează nealterat în
faţa schimbărilor exterioare, dar nici ceva cu caracter concret, ci, mai degrabă, societatea
este un eveniment a cărui funcţie principală este aceea de a primi, realiza destinul
fiecărui om, dar şi modul în care se dezvoltă un individ în relaţie cu ceilalţi. Nu trebuie
uitat faptul că sociologia are un caracter abstract pronunţat; astfel, intră în sarcina
acesteia operaţia de a analiza un anumit fenomen social, dar nu şi aceea de a descrie
modul în care funcţionează toate existenţele particulare implicate în respectivul
fenomen. Exemplele pe care le oferă Simmel pentru a ilustra această idee sunt multiple
şi pe deplin elocvente: sociologia poate aborda ca obiect al cercetărilor sale istoria
căsătoriei, dar nu este necesar să analizeze cuplurile căsătorite în particular, sau
principiile în funcţie de care este organizată o instituţie biricratică, fără a descrie o zi
tipică în care se desfăşoară activitatea unei asemenea organizaţii. De altfel, sociologia nu
este singura ştiinţă care apelează la abstractizare în demersul său cognitiv; o altă ştiinţă
socială care recurge frecvent la abstractizare este economia. Ceea ce particularizează
însă sociologia de celelalte ştiinţe sociale este faptul că aceasta utilizează abstractizarea
pornind de la realitatea concerată, însă tot acest travaliu este executat "sub îndrumarea
conceptului de societate" (Ibid.).
Pe cale de consecinţă, perspectiva pe care o deschide sociologia trebuie să ţină
seama de realitatea conform căreia natura omului este determinată în mod direct de
condiţia sa socială, ce derivă din interacţiunea permanentă pe care o întreţine un
individ cu semenii săi. Toate produsele specific umane poartă amprenta sociabilităţii
sale, nu pot fi privite drept creaţii individuale, iar în acest sens, Simmel introduce
sintagma "producţie societală" pentru a explica faptul că toate fenomenele specific
umane au drept cauză interacţiunile dintre oameni, sau, în anumite situaţii, pot fi
similare acestor interacţiuni. Dacă luăm în considerare exclusiv indivizii în mod izolat,
atunci respectivele fenomene nu aveau cum să apară.
Producţia societală nu înseamnă altceva decât că fenomenele nu se pot produce
decât prin intermediul vieţii sociale şi aceasta în două direcţii principale. Mai întâi,
simultaneitatea interacţiunii dintre indivizi are drept rezultat producerea a ceva ce
poate fi explicat exclusiv ca urmare a interacţiunii dintre oameni şi nu pe baza lui
însuşi. Pe de altă parte, realitatea ne arată că există o succesiune a generaţiilor, astfel
încât fiecare om este un moştenitor al unor tradiţii/obiceiuri/cutume etc., iar aceste
produse ale culturii moştenite se contopesc cu achiziţiile făcute de fiecare individ în
parte, ele neputând fi niciodată despărţite în mod riguros. De altfel, nici nu e nevoie de
aşa ceva, susţine Simmel, şi aceasta deoarece omul, spre deosebire de animale, "nu este
doar un succesor, ci, de asemenea, un moştenitor" (Ibid.).

3.2. Relaţia dintre individul izolat, diadă şi triadă

O altă contribuţie majoră adusă de sociologul şi filosoful Georg Simmel

domeniului de studiu al sociologiei priveşte relaţia dintre individul izolat, diadă şi
triadă. Fără-ndoială, din punctul de vedere al interacţiunii sociale, cea mai simplă
structură este cea alcătuită din două elemente. Cu toate acestea, de aici nu rezultă faptul
că trebuie ignorată existenţa unei categorii sociologice aparte, denumită de Simmel ca
fiind individul izolat. Iar cele două dimensiuni din care poate fi analizată singularitatea
sunt libertatea şi izolarea. Motivul principal al lipsei interacţiunii sociale este furnizat,
în acest caz, nu de absenţa fizică a societăţii sau a unor grupuri de persoane, ci de o
proiecţie imaginativă asupra societăţii, urmată de un refuz şi o respingere a acestui
construct mental cu care este identificată societatea de către individ. Societatea nu poate
fi percepută altfel decât păstrând-o la distanţă, fiind aflat la depărtare de aceasta.
Iar cauzele acestei îndepărtări de societate în ansamblu pot fi multiple, de
exemplu dezamăgirea ce urmează destrămării unei relaţii de iubire sau prietenie, sau
nostalgia unor evenimente din trecut etc. Izolarea este înţeleasă de Simmel drept o
interacţiune între două persoane, dintre care una o părăseşte pe cealaltă după ce, în
prealabil, a exercitat o anumită influenţă asupra acesteia. Prin urmare, cel care a plecat
este un individ izolat doar în planul realităţii, la nivel imaginar şi afectiv, el continuă să
existe şi să acţioneze în moduri determinate. Pentru a sublinia această idee a izolării,
Simmel apelează la o observaţie din domeniul de studiu al psihologiei, conform căreia
un individ resimte în modul cel mai apăsător sentimentul izolării nu în momentele în
care este singur din punct de vedere fizic, ci atunci cînd se află în mijlocul unui grup de
oameni pe care-i percepe ca fiind străini, de exemplu la o petrecere unde nu cunoaşte pe
nimeni, iar ceilalţi participanţi par a fi în relaţii foarte strânse unii cu ceilalţi, sau blocat
în traficul aglomerat al unui oraş. Iar faptul că un anumit grup permite existenţa, în
cadrul acestuia, a unui individ izolat, devine o trăsătură esenţială a respectivului grup.
Dar concluzia cu adevărat dramatică a acestei stări de fapt este aceea că o multitudine
de acţiuni şi comportamente antisociale de tipul crimei, terorismului, consumului de
droguri sau sinuciderii au drept cauză nu numai particularităţile specifice ale unui
individ, ci şi anumite condiţii sociale care au rolul de a favoriza apariţia şi mai ales
dezvoltarea acestor comportamente.
Aşa cum afirmam mai sus, sociologul german Georg Simmel (1950) consideră că
cele două trăsături esenţiale ale individului izolat/singularităţii sunt izolarea şi
libertatea. Izolarea desemnează, în anumite situaţii date, o întrerupere - fie şi temporară
- a interacţiunii şi a socializării dintre două sau mai multe persoane. Simmel include în
această categorie orice căsătorie de tip monogamie, ceea ce, observă el, poată să pară
paradoxal şi aceasta deoarece, în mod uzual, căsătoria este privită ca fiind un mediu
social nu numai opus, ci şi ostil la adresa izolării. Şi totuşi, se poate vorbi despre izolare
inclusiv în cadrul căsătoriei. Dar trebuie totuşi operată distincţia dintre situaţia în care
cei doi soţi privesc momentele de singurătate oferite de căsnicie drept momente
încărcate de adevărate satisfacţii în ciuda fericirii oferite de viaţa comună de familie şi
împrejurarea în care viaţa de familie nu este întreruptă niciodată de momente de
singurătate, ceea ce se poate explica, pe de o parte, prin faptul că izolarea nu mai
prezintă niciun grad de atractivitate pentru soţi, fiind complet suprimată de bucuriile
provocate de viaţa casnică, iar pe de altă parte, prin aceea că sentimentul de iubire
dintre soţi s-a diminuat considerabil, iar aceştia acordă o foarte mare atenţie
supravegherii celuilalt ce se datorează suspiciunii că acesta profită de momentele de
singurătate pentru a deveni infidel. Din toate acestea, rezultă faptul că izolarea nu poate
fi redusă la un singur individ şi nu poate fi definită drept simpla negare a asocierii.
În mod uzual, libertatea, asemeni izolării, este înţeleasă ca aflându-se în opoziţie
cu asocierea şi drept o trăsătură a individualităţii. Altfel spus, se vorbeşte despre
libertate în cazul indivizilor pe care nu-i apasă niciun tip de constrângere exterioară din
partea semenilor. Iar exemplele pe care simţul comun le furnizează în acest sens sunt
cele referitoare la indivizii care s-au izolat de societate, precum cei care trăiesc în
solitudinea munţilor sau a pădurilor greu accesibile, şi aceasta din motive ce nu au
legătură neapărat cu religia. Simmel se opune înţelegerii libertăţii în această modalitate
îngustă, lipsită de adâncime şi de înţelegerea nuanţelor oferite de viaţa socială specifică
omului. În acest sens, pentru individul ce interacţionează cu semenii săi, libertatea
deschide noi oportunităţi, inaccesibile persoanelor din exemplele de mai sus. Libertatea
se defineşte, în acest nou context, drept o relaţie aparte cu mediul social. În acest
moment, nu trebuie uitat faptul că libertatea este un termen corelativ, care nu poate
căpăta sens în absenţa celuilalt termen în raport cu care se află într-o relaţie directă. În
relaţie cu omul social, libertatea nu trebuie privită drept ceva care poate fi obţinut odată
pentru totdeauna şi nici drept ceva ce are o natură materială. În accepţiunea lui Georg
Simmel, libertatea nu trebuie confundată cu o existenţă de tipul solipsismului, nu este
"o condiţie limitată la un singur individ" (Ibid.), ci este o caracteristică a punerii în relaţie
a oamenilor, a interacţiunii dintre aceştia; cu alte cuvinte, libertatea înseamnă acţiune
sociologică. Libertatea nu este o stare de fapt, ci un proces continuu, fiind asemănătoare
luptei pe care oamenii au purtat-o pentru drepturile lor naturale.
 În continuarea analizei, Simmel susţine că există o diferenţă esenţială, nu numai
de nuanţă, între cea mai simplă formă de grup uman, şi anume cea alcătuită din doi
membri, intitulată diadă şi grupul format din trei persoane, numit triadă (apud
Borgatta, Montgomery 2000).
Diada este o formă specială de grup, întrucât ea dispare imediat ce un singur
membru se decide să părăsească grupul, în timp ce, pentru grupurile cu mai mulţi
membri pierderea unuia dintre ei nu are drept consecinţă obligatorie destrămarea lor.
Această fragilitate a diadei îi conferă însă şi un caracter special, ce constă într-un grad
foarte ridicat de intimitate, care nu poate fi niciodată concurat de relaţiile din interiorul
grupurilor mai mari. Pe cale de consecinţă, diada este mediul social cere favorizează cel
mai bine păstrarea secretelor. Imediat ce grupul se lărgeşte, este de presupus că
informaţiile cu caracter secret devin tot mai predispuse în a fi dezvăluite. Pe de altă
parte, nicio altă persoană nu poate să modifice echilibrul existent între cei doi membri ai
grupului, ceea ce înseamnă că diada are o stabilitate internă mult mai mare decât alte
tipuri de grupuri. Astfel, o primă diferenţă dintre diadă şi celelalte tipuri de grupuri
rezidă în aceea că diada are o relaţie diferită cu fiecare dintre elementele sale de relaţia
ce se stabileşte între celelalte tipuri de grup şi elementele care-l alcătuiesc (Simmel
1950).
Altfel spus, pentru a fi adusă la viaţă, o diadă are nevoie de ambii membri, în
timp ce, pentru a muri, nu e nevoie decat de un singur membru. Aşa cum am observat,
diada este caracterizată de o foarte mare fragilitate şi aceasta deoarece retragerea sau
moartea unuia dintre membri este similară dispariţia diadei însăşi. Iar această fragilitate
conferă membrilor diadei sentimentimentul că fiecare dintre ei este de neînlocuit, dar,
în acelaşi timp, dat fiind faptul că moartea unui om poate surveni în orice moment şi
complet pe nepregătite, şi presentimentul că grupul este expus, că diada se află
permanent în pericolul de a dispărea.
Caracteristicile principale ale diadei, în viziunea lui Georg Simmel (1950), sunt
următoarele: banalitatea şi intimitatea. Mai întâi, banalitatea are în vedere caracterul
repetitiv al situaţiilor de viaţă, acţiunilor, interacţiunilor, comportamentelor specifice
diadei. Există, prin urmare, o foarte mare frecvenţă a situaţiilor/aspectelor de viaţă care
se repetă, iar acest fapt nu reprezintă o surpriză, nu vine pe neaşteptate, ci este, de cele
mai multe ori, conştientizat de membrii grupului. Caracterul sociologic al diadei,
subliniază Simmel, stă în faptul că diada nu poate fi separată de interacţiunea cu
caracter imediat. Pe de altă parte, intimitatea în calitate de trăsătură definitorie a diadei
constă în convingerea pe care o împărtăşeşte orice individ şi anume faptul că ceea ce îl
distinge pe acesta de ceilalţi oameni, ceea ce îl individualizează reprezintă ceva aparte
în sens profund calitativ. Intimitatea specifică diadei rezidă, în concluzie, în aceea că
membrii acesteia se privesc doar pe ei înşişi, sunt receptivi doar unul la celălalt, ceea ce
nu se întâmplă decât în mod foarte rar în interiorul unor grupuri mai mari decât diada.
Iar unul dintre sentimentele cele mai frecvent întâlnite ce apar ca urmare a gradul
ridicat de intimate specific diadei este gelozia resimţită de unul dintre parteneri la
adresa celuilalt.
În analiza pe care o întreprinde diadei, Simmel (Ibid.) propune distincţia dintre
două tipuri de individualităţi: individualitatea determinată, pe de o parte, şi
individualitatea puternică, pe de altă parte. Oamenii cu personalitate determinată
manifestă tendinţa de a valoriza superior latura calitativă a grupului căruia îi aparţin,
precum şi înclinaţia de a evita să facă parte din grupuri largi de oameni în cadrul cărora
este posibil să se trezească în ipostaza de a se confrunta cu o anumită majoritate. Din
acest fapt rezultă că persoanele cu individualitate determinată sunt predispuse în a
iniţia şi dezvolta relaţii sociale de tipul diadei, întrucât sentimentul de vulnerabilitate
care îi caracterizează îi face dependenţi de ceea ce le poate furniza - la nivel emoţional şi
social - o altă persoană. La nivel simbolic, se produce astfel un fel de reîntregire. Spre
deosebire de aceştia, indivizii ce posedă o personalitate puternică manifestă o
puternică înclinaţie de a-şi măsura forţele prin opoziţie cu ceilalţi, disputa/conflictul
fiind metoda la care apelează în mod frecvent în relaţiile cu ceilalţi şi aceasta deoarece
aceştia sunt dominaţi de nevoia de a-şi măsura puterea prin comparaţie cu alţii. Iar
diada nu reprezintă modelul ideal de grup pentru o persoană ce aparţine acestei
categorii; accentul se pune pe latura cantitativă şi pe confruntarea cu un număr ridicat
de adversari, pe care, datorită unor abilităţi specifice, reuşeşte să-i canalizeze unii
împotriva celorlalţi, astfel încât, la finalul confruntării, individul cu personalitate
puternică reuşeşte invariabil să iasă câştigător.
Trecerea de la diadă la triadă, însă, antrenează cu sine o serie de schimbări
fundamentale, modificând însuşi caracterul relaţiilor dintre cei doi membri. Deşi, în
mod aparent, diferenţele dintre diadă şi triadă sunt minore, ele referindu-se doar la
mărime, respectiv prezenţa unui singur individ în plus, totuşi, caracterul interacţiunilor
din interiorul grupului se schimbă radical. Mai mult decât atât, diferenţa dintre diadă şi
triadă este semnificativ mai pronunţată decât aceea dintre triadă şi grupurile alcătuite
din patru sau mai multe persoane. Cel mai elocvent exemplu în acest sens este furnizat
de afirmaţiile frecvente ale oamenilor, conform cărora o căsnicie cu un singur copil are
mult mai multe elemente în comun cu căsniciile cu doi, trei sau patru copii decât
căsnicia fără copii. Se poate spune, fără a exagera, că cele două tipuri de căsnicie - fără
copii şi cu un singur copil - sunt radical diferite. Segregarea triadică este conceptul
utilizat de Simmel pentru a caracteriza tendinţa, adesea specifică triadei, de a se împărţi
între o pereche, pe de o parte, şi o persoană singură/izolată; se creează, astfel, o coaliţie
între doi membri ai grupului – o diadă – împotriva celui de-al treilea.
În această situaţie, cel de-al treilea mebru poate fi investit cu trei roluri. Un prim
rol este acela de mediator sau non-partizan, a cărui funcţie este de a-i apropia şi mai
mult pe cei doi membri ai diadei. Un exemplu relevant este acela al naşterii unui copil
într-un cuplu, fapt care cel mai adesea sporeşte legăturile afective dintre părinţi. Există
chiar unii oameni ce consideră că o căsnicie nu poate fi considerată ca fiind împlinită.
De asemenea, o neînţelegere/dispută dintre doi prieteni poate fi soluţionată intervenţia
unei terţe persoane. În concluzie, principalul obiectiv al persoanei investite cu rol de
mediator în cadrul triadei este acela de a proteja şi salva unitatea grupului, de a elimina
disensiunile ce pot avea ca efect destrămarea acestuia. Însă, aşa cum observă foarte
pertinent Georg Simmel, persoana ce asumă un rol de non-partizan poate să treacă
dincolo de acest obiectiv major de a păstra intactă unitatea grupului şi de a urmări astfel
obiective strict personale, la baza cărora se află egoismul. Pe această cale, se deschide
posibilitatea apariţiei celui de-al doilea rol.
Al doilea rol este definit de Simmel prin intermediul sintagmei tertius gaudens
(cel de-al treilea se bucură); respectiv, o terţă parte profită dintr-o situaţie în care ambele
persoane aflate în conflict încearcă să-l câştige de partea sa. De pildă, părinţii între care
relaţiile s-au răcit se află într-o relaţie de competiţie, cu scopul de a câştiga afecţiunea
copilului prin intermediul cadourilor sau al diferitelor favoruri acordate acestuia.
Principala trăsătură a acestui rol este imparţialitatea, ce aduce cu sine nenumărate
avantaje pentru cel de-al treilea membru al grupului. Este evident faptul că puterea de
care dispune terţul în acest caz nu poate fi comparată cu puterea deţinută de fiecare
dintre cele două părţi ce se află în stare de conflict, dar acest fapt prezintă mult mai
puţină importanţă în raport cu poziţia ocupată de acesta şi cu conştiinţa faptului că
superioritatea uneia dintre părţi asupra celeilalte nu poate fi câştigată decât prin
intermediul său. Într-o asemenea situaţie se poate afla un partid al cărui scor electoral
este redus, dar există o mare rivalitate între alte două partide ce au obţinut procente
mari la alegeri, însă niciunul dintre acestea nu a reuşit să aibă suficiente voturi pentru a
avea asigurată majoritatea necesară pentru a forma guvernul. Fără acest mic partid
nimic esenţial nu se poate face, doar acesta poate să încline balanţa într-o direcţie sau în
cealaltă, prin urmare conducerea partidului nu face altceva decât să profite cât mai mult
de poziţia sa privilegiată şi să aştepte obţinerea unor avantaje ce depăşesc cu mult ceea
ce li s-ar fi cuvenit ca urmare a scorului electoral obţinut. Dar există şi situaţii în care
imparţialitatea nu poate reprezenta o soluţie, ceea ce face ca respectivele avantaje să nu
apară sau să se evaporeze rapid. Un exemplu relevant în acest caz, oferit de Simmel,
este acela al competiţiei dintre două persoane de acelaşi sex pentru a câştiga favorurile
unei persoane de sex opus. Decizia, în acest caz, nu are legătură deplină cu voinţa celei
de-a treia persoane, ci sunt implicate şi sentimente sau emoţii. La nivel general însă, o
persoană aflată în poziţie de tertius gaudens ocupă un loc dominant, ce îi conferă o
anumită aură de superioritate asumată ca şi cum aceasta nu ar fi fost dobândită adesea
în urma unei conjuncturi, ci ca urmare a unor merite de natură personală sau de
apartenenţă la un anumit grup.
Cel de-al treilea rol este denumit de Georg Simmel prin intermediul faimoasei
sintagme Divide et impera (Dezbină şi cucereşte). În acest caz, terţul este acela care-i
încurajează pe ceilalţi să intre în conflict, pentru a-i putea controla şi pentru a obţine cât
mai multe avantaje din situaţia conflictuală ivită. Această acţiune de a dezbina celelalte
părţi este săvârşită în mod intenţionat, în acest sens fiind elaborate diverse tipuri de
strategii. Astfel, un părinte poate să obţină un grad mai mare de control asupra celor
doi copii ai săi, dacă îi încurajează pe aceştia să concureze pentru a obţine favoruri
sporite şi mai multă afecţiune din partea părinţilor. Binenţeles, este nevoie de minimum
trei persoane pentru a putea pune în practică acest rol. De asemenea, este de presupus
faptul că două dintre cele trei părţi se află iniţial într-o relaţie de cooperare, iar cea de-a
treia este convinsă de faptul că aceste relaţii îşi vor dovedi fragilitatea atunci când vor fi
puse în faţa unor stratageme al căror obiectiv este acela de a induce o stare conflictuală
între ele. Un alt element important al ecuaţiei este furnizat de faptul că, între cele două
părţi ce iniţial întreţin o relaţie de dependenţă reciprocă şi cooperare nu există diferenţe
esenţiale în ceea ce priveşte puterea şi importanţa acestora; altfel spus, nu se poate vorbi
despre superioritatea evidentă a uneia în raport cu cealaltă (Simmel 1950).
 Prima şi cea mai simplă dintre stratagemele pe care o terţă parte le poate aplica
cu scopul de a induce dezbinarea are în vedere prevenirea unificării unor elemente
disparate, ce, luate fiecare în parte, nu prezintă o mare importanţă şi nici nu dispun de o
putere ce merită să fie luată în considerare, dar, dacă reuşesc să se unească şi alcătuiască
astfel un întreg, pot căpăta o mare forţă şi se pot dovedi foarte greu de dominat. De
asemenea, în situaţia reunirii, aceste elemente devenite întreg reprezintă un pericol
potenţial la adresa terţului. Exemplul pe care îl furnizează Simmel (Ibid.) în acest caz
provine din corespondenţa lui Pliniu cu împăratul Traian, mai exact argumentul lui
Pliniu în care creştinii luaţi individual sunt descrişi ca fiind complet inofensivi, dar, în
cazul în care se asociază, aceştia devin foarte periculoşi, punând în pericol şi tulburând
grav ordinea socială. Este, de altfel, o condiţie necesară a tuturor grupurilor ce
manifestă tendinţe revoluţionare faptul de a abandona interesele individuale,
canalizându-le într-o direcţie unică sau în câteva direcţii principale de acţiune. Dar, mai
trebuie amintit faptul că asocierea unor grupuri largi de indivizi este privită, la nivelul
imaginar-psihologic al celor care deţin puterea politică într-o anumită societate, cel mai
adesea drept un pericol la adresa ordinii de drept, fie şi la nivel potenţial, chiar şi în
condiţiile în care această asociere urmăreşte obiective diferite de cele politice.
O altă tehnică ce este practicată cu aplomb de o persoană ce joacă rolul de terţ în
cadrul sintagmei Divide et impera este aceea de a întreprinde diverse acţiuni, sau de a
face anumite insinuări cu scopul de a determina apariţia sentimentului de invidie dintre
cei doi. În cazul în care acest sentiment a prins rădăcini, partida este ca şi câştigată de
terţ, întrucât invidia reprezintă o barieră aproape imposibil de trecut în calea asocierii
dintre doi sau mai mulţi oameni. Unul dintre cele mai eficiente tipuri de acţiuni ce
urmăresc să inducă sentimentul invidiei este, susţine Simmel, principiul distribuţiei
inegale a valorii, ale cărui consecinţe sunt, de altfel, previzibile. În aceeaşi categorie
putem include şi sentimentul de neîncredere, cu menţiunea că aceasta vizează cu
precădere grupurile largi de oameni, în timp ce invidia este un stimulent eficient pentru
instaurarea vrajbei între oameni, cu condiţia să fie aplicat cu precădere în grupuri de
mici dimensiuni. Iar sentimentul de neîncredere dublat de intensificarea unor
resentimente a căror origine se pierde în trecut are un grad mare de probabilitate în ceea
ce priveşte declanşarea unor conflicte puternice între grupuri largi de oameni, ce se pot
solda inclusiv cu violenţă.
 Persoana ce se poziţionează în rolul Divide et impera îşi propune să declanşeze o
stare de conflict cu scopul de a profita de situaţia în care cele două părţi se discreditează
reciproc; un exemplu sugestiv este acela al unor persoane ce candidează pentru
ocuparea aceluiaşi job în cadrul unei organizaţii, iar unul dintre candidaţi îi provoacă în
mod discret pe ceilalţi să se înfrunte, discreditându-se reciproc. Pe această cale, părţile
aflate în conflict îşi distrug orice şansă de a mai ocupa jobul dorit, iar terţul are cale
deschisă pentru a-şi atinge scopul urmărit.
Pentru a avea succe în toate aceste situaţii descrise mai sus, este necesar să fie
respectată o condiţie fundamentală şi anume: abilitatea terţului de a păstra distanţa
dintre acţiunile ce converg către dezbinarea celorlalţi şi faptul că el însuşi este acela care
declanşează aceste acţiuni, ceea ce presupune adoptarea unui comportament care să nu
lase loc de suspiciuni din partea celorlalţi. Nimeni nu trebuie să bănuiască nimic, şi mai
ales faptul că adevăratul inamic este în altă parte şi acţionează pe ascuns. Însă cea mai
importantă idee o reprezintă observaţia lui Simmel, conform căreia succesul adoptării
rolului Divide et impera este de cele mai multe ori asigurat de însăşi natura umană, mai
exact de faptul că oamenii, atunci când resimt un grad de ostilitate foarte ridicat unii la
adresa celorlalţi, resimt o mai mare satisfacţie în a întreţine conflictul existent între ei
decât în a îndrepta privirea către atingerea acelor obiective cu adevărat importante. Iar
această observaţie este valabilă nu numai la nivel individual, ci şi la nivel de grup.
În concluzie, Simmel subliniază faptul că triada sau grupurile de dimensiuni mai
mari, în general, nu diferă de diadă doar prin criterii de natură cantitativă sau prin
plasarea în universuri antitetice, ci ele presupun apariţia unor procese noi, precum
jocurile şi strategiile care nu se pot dezvolta în interiorul unui grup de tipul diadei. De
altfel, Georg Simmel este considerat în istoria sociologiei ca fiind cel care a pus bazele
teoretice ale sintagmei efectele mărimii grupului, ce se referă la faptul că, în cadrul
unui grup, comportamentul membrilor acestuia este independent de
comportamentul/caracteristicile de personalitate ale fiecărui membru în parte, analizat
independent.

3.3. Georg Simmel şi paradigma "tragediei culturii

 Ulterior dezvoltării sociologiei ca ştiinţă, precum şi conturării domeniului de
studiu specific, unul dintre conceptele majore ale operei lui Simmel este, alături de
raportul diadă-triadă, sintagma tragedia culturii. Există o legătură indisolubilă, susţine
Simmel, între viaţa socială a omului şi fenomenul de producţie specific culturii, altfel
spus, între ceea ce are natură obiectivă şi ceea ce constituie latura subiectivă a fiecărui
om în parte. Numai în acest mod poate fi posibilă existenţa comunicării între oameni,
precum şi cea specifică socializării.
Cultura este înţeleasă de către sociologul şi filosoful german ca fiind o
obiectivare a unor fenomene de natură interioară, subiectivă. Pentru a demonstra acest
lucru, Simmel utilizează ca exemplu limbajul însuşi, ce constă, pe de o parte, într-un
sistem de cuvinte ce are caracter esenţialmente obiectiv, iar aceste cuvinte au un anumit
înţes sau mai multe, precum şi reguli explicite, pe baza cărora se stabilesc legături între
respectivele cuvinte. Pentru a putea comunica şi socializa cu ceilalţi oameni, fiecare
individ în parte trebuie să asimileze, să cunoască şi să respecte aceste sensuri şi reguli
de exprimare, ceea ce se traduce prin faptul că acele elemente cu caracter obiectiv ce
aparţin culturii capătă o dimensiune interioară, devin parte a subiectivităţii fiecăruia
dintre noi.
Dar, deşi constituie un element fundamental şi indispensabil al interacţiunii
dintre oameni, fiind principalul pilon de susţinere al omului ca fiinţă socială, totuşi
limbajul este resimţit adesea ca o forţă străină omului, a cărui principală funcţie este
aceea de a distorsiona realitatea, de a acoperi cu enunţuri adevărata natură a omului.
Limbajul nu serveşte la dezvăluirea intenţiilor reale ale oamenilor, ci are rolul de a
ascunde, de a înlocui realitatea ce conţine o mare diversitate de opţiuni cu concepte şi
idei al căror rol principal este acela de a limita. Prin urmare, deşi reprezintă o creaţie
eminamente umană, un mijloc pe care oamenii îl au permanent la dispoziţie cu scopul
de potenţa sociabilitatea acestora, totuşi, pe parcusul acestui proces de "obiectivizare"
are loc o întrăinare a limbajului în raport cu fiinţa umană, cea care, de altfel, l-a creat.
Se poate observa în această idee aparent paradoxală a înstrăinării limbajului de
natura umană o legătură, recunoscută, de altfel, de Simmel însuşi, cu teoria alienării
elaborată de Karl Marx (Frisby & Featherstone 1997). Dar există o diferenţă esenţială
între cei doi gânditori şi anume faptul că Simmel priveşte procesul economic al alienării
muncitorului descris de Marx drept o trăsătură particulară a unui fenomen ale cărui
dimensiuni şi implicaţii sunt infint mai vaste, ce este specific tuturor elementelor
culturii umane. Acest fenomen este descris de Simmel în termenii următori: pe măsură
ce o anumită cultură se dezvoltă, conţinuturile esenţiale ale acesteia - în ciuda faptului
că sunt create de om şi menite să servească omului în acţiunile sale cotidiene, precum şi
în atingerea obiectivelor propuse - se dezvoltă nu în funcţie de cel care le-a creat şi de
intenţiile cu care au fost create de acesta, ci în strictă dependenţă de o logică internă de
dezvoltare ce apare ca o consecinţă a procesului specific acestora de obiectivare. Pe
această cale apare fenomenul de înstrăinare, nu numai a celor cu caracter economic sau
instituţional-birocratic, ci a tuturor conţinuturilor culturii, ce devin astfel în mod
iremediabil alienate, atât în raport cu creatorul lor, cât şi cu scopurile cu care au fost
create.
Astfel, toate conţinuturile culturii, dintre care enumerăm statul, divinităţile,
limbajul, banii, artele etc. prezintă un profund caracter alienat, şi aceasta deoarece se
arată a fi capabile de a se rupe de evoluţia ce le era destinată şi de a urma o traiectorie
de dezvoltare specifică, precum şi de a asuma o existenţă obiectivată şi independentă în
raport cu creatorul acestora. Iar finalul acestui fenomen de obiectivare şi alienare are un
final previzibil, ce este reprezentat de tendinţa conţinuturilor culturii de a domina fiinţa
umană.
Iar acest proces este denumit de Simmel prin intermediul sintagmei tragedia
culturii. Este un fenomen ce se produce în mod progresiv şi care atinge punctul
culminant în societatea modernă, în cadrul căreia oamenii resimt că asupra lor se
exercită o presiune covârşitoare. Iar această presiune nu este exercitată de cineva
anume, ci de ceva cu caracter mai degrabă nedefinit. Simmel identifică acest ceva cu
conţinuturile culturii, ce nu sunt lipsite de sens, dar care nu îşi găsesc rezonanţa în
înţeles individual. Există o reală hipertrofie a conţinuturilor culturii, procesul de
obiectivare a acestora putând continua la nesfârşit, fiind caracterizat de o capacitate
cumulativă enormă, ce îl face incomensurabil în raport cu capacităţile specifice vieţii
individuale a oamenilor. La nivel individual, specificul societăţilor moderne,
supraîncărcate de conţinuturi ale culturii, este circumscris motto-ului fraciscan Nihil
habentes, omni possidentes (cei care nu au nimic, posedă totul), dar în variantă răsturnată
Omnia habientes, nihil possidentes (cei care le au pe toate, nu posedă nimic).