UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

ISTORIA ARTEI ȘI FILOSOFIA CULTURII

Spații de spectacol
în Grecia și Roma Antică

Costin-Mihai DUMITRU
 Spații de spectacol în Grecia și Roma Antică

„Istoria este martorul care confirmă trecerea timpului, iluminează realitatea, vitalizează
memoria, oferă călăuzire în viața de zi cu zi și ne aduce știri din antichitate.”
Marcus Tullius Cicero

Pornind de la premisa conform căreia societatea de astăzi se bazează pe evoluția individului și

încercarea sa de a accede către un ideal atât din punct de vedere social, spiritual, moral cât și
economic sau politic, propun analizarea spațiilor de spectacol atât din Roma cât și din Grecia
Antică pentru a putea analiza efectele acestora asupra societății contemporane.
Lumea antică rămâne o fascinație pentru cercetătorii din zilele noastre care încearcă să
descifreze tainele civilizațiilor care au pus bazele politicii, artelor, lingvisticii sau justiției.
Bazele civilizației europene se pun în Grecia, eladienii vor fi considerați deschizătorii de
drumuri în economie, artă, știință, filozofie ș.a. Prin colonizarea bazinelor Mediteranei și
Mării Negre vor contribui la răspândirea civilizației și interferențelor etno-culturale
promovând drepturile civice, individualismul prin încercarea edificării statului: cetatea-polis.
Apare contextul favorabil din punct de vedere instituțional și tradițional pentru întemeierea
polisurilor de referință ale Greciei: Sparta și Atena.
Fiind inventatorii politicii ca artă a gestionării afacerilor cetății, Grecia Antică va cunoaște ca
forme de guvernământ: monarhia, aristocrația, oligarhia, democrația, tirania, iar mai apoi,
Monarhia elenistică.
Roma Antică a fost un oraș-stat a cărei istorie se întinde pe o perioadă de douăsprezece secole
(753 î.Hr. – 476 d.Hr.) timp în care civilizația romană trece de la monarhie la republică
oligarhică și, apoi, la imperiu. Roma Antică v-a domina vestul Europei și întregul Bazin al
Mării Mediterane. Declinul începe în secolul al V-lea, o data cu invaziile barbarilor ce vor
marca începutul Evului Mediu.
În aceste spații istorice vor lua naștere amfiteatrele, templele și alte spații de spectacol și
tradiție antică.
Religia va rămâne, atemporal, credința în supranaturalul divin și codul moral care vor
influența omenirea încă din cele mai vechi timpuri. Încercarea de cunoaștere a sinelui, de
discernere a binelui de rău și apropierea sufletului de sacru îl vor face pe om sa divinizeze
Creatorul (Creatorii în unele religii) în felurite moduri. De la practici de ordin ritualic și până
la spații destinate acestora, oamenii vor încerca de-a-lungul istoriei să restabilească relația
dintre Divinitate și Om. Chiar de sine cuvântul „religie” se traduce din latină „re-legare”.
Atât în Grecia Antică cât și în Roma Antică, un rol important revenea ritualuri
lor religioase (în cinstea zeilor), ambele state având importante lăcașuri de cult închinate
zeilor.
Grecii antici, ca toate popoarele antichității, erau pătrunși de sentimentul sacrului (thambos),
exprimat prin acea teamă respectuoasă pe care o trezește apropierea oricărei forțe, ființe
supranaturale deslușite în natură sau în lumea oamenilor.

2
Formarea concepției religioase a grecilor a fost determinată de două influențe culturale. Prima
venind dinspre zona mediteraneeană, dominată de zei ai fertilității și zeițe-mamă (apropiate de
pământ și de lumea de dincolo). De asemenea, un rol important l-au avut culturile populare
care prin tradiții folclorice creau și recreau chipurile zeilor, făcându-i mai umani. A doua
provine din zona indo-europeană în urma migrațiilor din anii 2000- 1100 î.Hr. care aduceau în
Grecia propria religie care se adresa zeităților uraniene.
Sentimentul religios regăsește existența divinului peste tot, în piatră, în apă, în arbore etc.
Aceasta nu înseamnă că totul în natură este zeu, dar poate fi și se poate manifesta ca atare .
Universul era plin de divinități, mari sau mici, binevoitoare sau de temut și în această credință
se află rădăcina politeismului care după o fază animistă, a luat destul de repede în Grecia o
înfățișare antropomorfică. De existența acestor divinități depindea fericirea sau nefericirea
muritorilor pe pământ și chiar după moarte, pe tărâmul de dincolo al împărăției lui Hades.
Gândirea religioasă în Grecia arhaică și clasică a cunoscut două forme de exprimare: religia
oficială a polisurilor și cea populară, deși inițial acestea erau destul de diferite mai apoi se vor
contopi.
În religia oficială mitologia îi prezenta pe zeii Olimpului după modelul individului si al
societății grecești unde Panteonul zeilor din Olimp era format din 12 mari zei și zeițe
organizați după modelul unei familii, fiecare zeitate cu anumite atribute: Zeus, Poseidon,
Hefaistos, Hermes, Ares, Apollon, Hera, Athena, Artemis, Hestia, Afrodita și Demeter.
Fiecare polis venera una dintre aceste zeități prin aducerea unor ofrande. Cultul acestor
sărbători, devenite cu timpul fastuoase, era obligatoriu pentru fiecare cetățean al orașului, zeii
devenind astfel protectorii cetății și garanții justiției. Viața oamenilor se defășura în ritmul
sărbătorilor religioase ale familiei, ale dem-ului, tribului și ale cetății. Orice activitate politică
începea cu o rugă și adesea cu un sacrificiu adus zeilor.
Ce a de-a doua religie, cea populară, se adresa zeităților locale, , încarnărilor naturale,
corpurilor cerești și conceptelor abstracte (cearta, speranța, ș.a.). Aceasta a fost bazată pe
credințe foarte vechi , adeseori cu caracter mistic, cu influențe orientale, cunoaște diferite
forme de organizare, cu ceremonii și ritualuri secrete.
Religia grecilor antici este o religie care nu a avut niciodată o formă dogmatică, o carte sacră
sau o predică, o teocreție. Erau socotiți necredincioși cei care nu arătau respect față de
credințe și ritualuri.
În polisul grecesc era admisă necredința locuitorilor, dacă ea nu se manifesta public, dacă ea
nu se exprima prin gesturi lipsite de pietate și
nu batjocorea ritualurile. Nu puteai fi un bun
atenian fără să crezi în puterea Athenei,
patroana cetății și puterea tatălui ei, Zeus.
Templul nu era locul de cult unde grecii se
puteau ruga, ci era considerat a fi casa (naos)
zeului, locul unde se adăpostește statuia zeului.
Forma de început a templelor era asemănătoare
cu o casă, dreptunghiulară, înconjurată de
coloane ce aveau rolul susținerii grinzilor de
piatră ale acoperișurilor, iar în față aveau
frontonul triunghiular, pe care se sculptau scene
religioase. Figura 1
Construcția templelor a cunoscut două forme arhitecturale:

3
Temple rectangulare (sekos) ce erau alcătuite din pronaos (un vestibul în față), naos sau cella
(locul unde tronează statuia zeului sau a zeiței) și opisthodomos, ce deservea la păstrarea
tezaurului și a obiectelor sacre. (figura 3)
Cea de-a doua formă arhitecturală este cea a
templelor rotunde (tholos) ce cuprinde o navă
centrală. (figura 2)

Figura 2

Stilurile arhitecturale templelor era clasificat

după ordinul coloanelor:
- Stilul Doric – sobru, specific epocii
arhaice;
- Stilul Ionic- dezvoltat în epoca clasică;
- Stilul Corintic- ce va conviețui cu stilul
Ionic în epoca elenistică și romană.
Templele erau de dimensiuni impresionante
(aproximativ 30m x 60m) existau totuși temple
care depășeau lungimea de 100m. Fațada era
orientată spre răsărit, potrivit tradițiilor
orientale, pentru ca primele raze ale soarelui să
lumineze fața zeului sau a zeiței, în timp ce
templele închinate eroilor erau îndreptate spre
apus, întrucât eroii au fost muritori.

Figura 3
În preajma templelor erau construite clădiri de
dimensiuni mai mici ce purtau denumirea de
tezaure, ce aveau rolul de a depozita ofrandele aduse de cetățeni, donațiile și chiar părți ale
tezaurului templului care nu puteau fi păstrare în Opisthodomos.
Printre cele mai vestite temple grecești trebuie amintite Pantheonul, lucrat în stil doric pe
Acropola Atenei și dedicat ei (sec. V î.Hr.), templul lui Poseidon și cel al Herei de la Pestum
(Italia) și templul lui Zeus si Atenei de la Pestum (Asia Mică).
Viața religioasă greacă se distinge prin existența sanctuarelor panelenice care reunesc mai
multe cetăți, situate în genere
departe de orașele importante.
Acestea sunt complexe
arhitecturale exterioare cetăților,
alcătuite din temple, altare,
camere de tezaur, stadioane și
teatre. Așa cum este cel de la
Delos, locul de întâlnire al

4
tuturor ionienilor insulari și așa cum sunt cel de la Delfi, închinat lui Apollo și cel de la
Olimpia în cinstea lui Zeus. (figura 4)

Statul roman deși a apărut cu mult in urma unor state din Orientul antic și a unor cetăți
grecești vestite prin civilizația lor, a reușit totuși să devină într-un timp relative scurt cea mai
mare putere din lumea antică. Roma devine centrul vieții sociale și religioase al unui vast
imperiu și al unei limbi (latină) care a reușit să înlocuiască limbile vechi ale multor popoare
ce și-au găsit a doua patrie în spațiul european.
De la firavele expresii religioase ale micului ținut Latium, concretizate în câteva sanctuare, s-a
ajuns la construirea unor temple mărețe, durabile, în care spiritual practice al romanilor s-a
împletit armonios cu înclinația spre mister a popoarelor supuse. Religia în viața romanilor
condiționează fiecare moment al existenței, fiind punctul de plecare al organizării sociale și
politice ale orașului. Semnificația cuvântului “religio” dezvăluie atenția pe care o acordă
romanii față de voința zeilor, aceștia arătându-le calea ce trebuie urmată de credincioși.
Neglijarea voințelor zeilor, exprimată prin nerespectarea fidelă a actelor religioase duce la
perturbarea existenței. Romanii stabileau legături cu divinitățile prin care omul îi consult ape
zei înainte de a face ceva pentru a primi aprobarea acestora, în schimbul asigurării protecției
și reușitei. Dacă acestea sunt realizate, viața omului este guvernată de PAX DEORUM (pacea
zeilor), o stare de siguranță ce-i insuflă curaj și forță.
Romanii vor împrumuta de la vecinii lor etruscii mai multe denumiri de zei, formule sacre,
chiar și cărțile lor sfinte, pe care le vor traduce in limba latină.
Romanii nu au simțit necesitatea unui locaș de cult pentru a-și manifesta evlavia. Latinescul
TEMPLUM semnifica la început un spațiu delimitat în aer sau pe pământ de un augur cu un
bastonaș sacru (lituus).
Orientarea acestui spațiu sacru
trebuia să fie spre est, rolul
său fiind de observare a
auspiciilor.

5
Primele locuri sacre ce se găseau în
natură foloseau ca altare o moviliță
din iarbă unde se puneau ofrandele
aduse divinităților. Primele temple
romane au imitat în construcția lor pe
cele etrusce (de obicei pătrate), apoi pe
cele grecești (de formă
dreptunghiulară). Astfel etruscii vor
ridica un templu pe Capitoliu (fig. 5),
dedicat triadei capitoliene: Jupiter,
Juno și Minerva sau templul dedicate
zeului războiului Marte, amplasat în
Câmpul lui Marte. Alt exemplu, este
templul lui Hercule, construit la
poalele Palatinului.
La Roma s-au ridicat și temple în
formă circulară, ca de pildă cel
dedicate zeiței Vesta din Forum.
Templele ridicate în cinstea zeilor ce
satisfăceau nevoile religioase ale
romanilor, se găseau peste tot. În acest scop erau folosite și locuri retrase, grote sacre (lucus),
templele mai mici purtau denumirea de aedicula.
În Forum Romanum s-a construit primul templu dedicat lui Saturnus (Templum Saturni) în
anul 497 î.Hr.
De la început el a servit ca loc de depozitare al tezaurului Republicii (Aerarium), într-un
subsol care poate fi vizitat și astăzi. Alături de tezaur mai erau păstrate și legile gravate în
bronz, decretele senatului și alte documente importante. Pe timpul păcii (Pax Romana),
templul mai adăpostea și flamurile și insignele unor legiuni ale imperiului. Tezaurul era
gestionat de senat cu asistența cenzorilor și a chestorilor. Aceasta nu l-a împiedicat pe Caesar
ca în anul 49 î.Hr., în plin război civil, să se folosească de el. In acel timp tezaurul fusese
mutat în alt edificiu, iar arhivele în Tabularium.
Templul a fost restaurat în anul 42
î.Hr, de către Lucius Munatius
Plancus prin folosirea fondurilor
din recenta lui victorie din Alpi.
Aceasta a fost una dintre ultimele
mari donații particulare înainte ca
imperiul să preia această sarcină
Tacitus semnalează și ridicarea
alături a unui arc de triumf, în anul
41î.Hr.. Patru secole mai târziu,
templul lui Saturn a fost refăcut
după distrugerea datorată
incendiului din anul 283 d.Hr., din
timpul împăratului Carinus. (așa
cum indică inscripția de pe fațadă). Reconstrucția este datată între anii 360-380 d.Hr,

6
demonstrând rezistența senatului în fața extinderii creștinismului în Orașul Etern. Faptul este
demonstrat chiar din textul inscripției: „SENATUS POPULUSQUE ROMANUS RESTITUIT
CONSUMPTUM INCENDIO”, în traducere: „Senatul și poporul Romei au restaurat ce a
consumat incendiul.”
Templul lui Saturn se găsește în extremitatea de vest a Forum-ului, în fața templului lui
Vespasianus și a Porticus Deorum Consentium, aproape de baza colinei Capitoliului. La
răsărit se învecina cu Basilica Julia, dincolo de strada numita Vicus Jugarius, care conducea la
piața de legume (Forum Olitorium)
Din  el au mai rămas opt coloane mândre, dintre care șase la fațadă și câte una pe
laterale. Toate făceau parte din platforma de fațadă a templului, cea care conducea la cella.
Plarforma se sprijinea pe o zidărie de travertin. O parte din infrastructura de sub scara de
acces poate fi văzută și astăzi, parte care, probabil, a adăpostit tezaurul.
            Coloanele sunt executate din granit, cele șase din față din granit cenușiu de Mons
Capitolinus, iar cele două laterale din granit roșu de Assuan. Numai trei sunt monolitice,
celelalte fiind compuse din câte două
bucăți unite. Capitelurile ionice au
fost executate din marmură albă de
Thasos, cu ocazia restaurării din
sec.al IV-lea î.Hr. Arhitrava și friza
cu foi de acant este datată ca fiind
executată în jurul anului al 4-lea î.Hr.,
probabil recuperată din vechiul
edificiu refăcut în anul 4 î.Hr. Patru
baze de coloană datează din aceeași
perioadă. Dintre celelalte patru, două
aparțin sec.al 4-lea, iar două au fost
preluate de la alte edificii. Conform
unor surse în cella se afla statuia zeului învelită și înarmată cu o seceră. Statuia era executată
din lemn tratat cu ulei. Vestigiile templul lui Saturn reprezintă astăzi o imagine emblematică a
Romei.
În Grecia, prima structură realizată în stil ionic de pe dealul Acropole este redată prin Templul
Zeiței Atena Nike (Atena cea Victorioasă), zeița victoriei în război și a înțelepciunii.
Templul a fost ridicat în perioada anilor 427-424 î.Hr., în timpul tratatului de pace între Atena
și Sparta, simbolizând astfel ambiția atenienilor de a învinge Sparta și de a domni peste
întreaga lume. Realizat din marmură albă, sanctuarul a fost ridicat pe ruinele fostului templu
al Atenei construit în secolul al-VI-lea î.Hr., ce a fost distrus pe poporul persan, în anul 408
î.Hr. Construcția dispune de câte un portic atât pe fațadă principală cât și pe partea opusă,
templul dispunând de
dimensiuni modeste, în
comparație cu celelalte temple
închinate victoriei.
În centrul naosului se afla
expusă o statuie din lemn a
zeiței Atena, ce ținea într-o
mână o cască, simbolizând
victoria, iar în cealaltă mână

7
purta o rodie (simbol al fertilității). Fiind lipsită de aripi, spre deosebire de statuia zeiței Nike
de la Samothrace, acestei statui i se va da numele de Nike Apteros (Victoria fără aripi),
conducând astfel la ideea că prin lipsirea de aripi, aceasta nu va mai putea părăsi niciodată
orașul.
Templul zeiței Atena a rămas intact până in anul 1686, când a fost demolat de turci, aceștia
folosind materialele din care era
construit templul pentru
construirea unui zid de apărare
împotriva venețienilor, mai apoi
templul a fost complet
reasamblat.
Astăzi, structura principală,
stilobatul și coloanele au rămas
în mare parte neatinse, lipsindu-i
însă acoperișul și elementul
arhitectural aflat deasupra intrării
(frontonul). Fragmente din friza
templului se pot găsi atât la
Muzeul Acropole cât și la British Museum, iar copiile acestora au fost amplasate în templu.
Pe lângă viața spirituală religioasă pe care atât grecii cât și romanii o prea-măreau, pentru că
nimic din ceea ce se întâmpla in viețile lor nu era o întâmplare ci voia zeilor, vom aduce în
discuție și aspectele din viața cotidiană a acestor popoare, oprindu-ne asupra educației și a
locurilor unde cetățenii erau învățați încă de mici gramatica, muzica sau citirea.
În Grecia educația a fost liberă și lăsată la inițiativa particulară, însă respectând tradiția, ce
obliga părinții să își trimită băieții cu vârsta de șapte ani la școală. Deși școlile erau private,
statul atenian stabilea prin lege orele ce erau predate, numărul și vârsta elevilor precum și
statutul profesorilor.
Școala elementară prevedea trei domenii de instruire: gramatică, gimnastica și muzica.
Lecțiile erau predate de profesor în propria casă, unde profesorul îi învăța pe elevi să citească
și să scrie pe tăblițe de ceară sau de lemn. Școala dura aproximativ 10 ani, continuarea
pregătirii fiind accesibilă numai celor care dispuneau de o situație financiară mai bună.
Gramatica era predată de un profesor care îi învăța pe elevi citirea și scrierea pe tăblițe,
aritmetica, gramatica și poezia, în principal operele lui Homer și Hesoid. Gimnastica se făcea
sub supravegherea unui paidotribes, începând cu vârsta de 12 ani, în sălile de sport rezervate
copiilor. Pregătirea sportivă era centrată pe antrenamentul individual și nu pe grupuri sportive.
Gimnastica se făcea pe acorduri muzicale, elevii fiind complet dezbrăcați (gymnos = gol)
precum atleții. Pregătirea în sala de sport urmărea întruchiparea idealului clasic de frumusețe
fizică și minte sănătoasă, constituind bazele cultivării sufletului.
Predarea muzicii includea dansul și învățarea unui instrument muzical mai ales kithara sau
oboiul. Ne utilizându-se scrieri muzicale, învățare instrumentelor muzicale se realiza prin
experimentare, lucru nu foarte greu de realizat, având în vedere faptul că muzica vechilor
greci nu era una polifonică.
Scopul principal al educației elementare din Atena clasică a fost acela de a pregăti tinerii,
indiferent de clasa socială din care făceau parte, pentru înscrierile lor în viața politică șii
socială a polisului. Etica clasică poate fi rezumată in moto-ul „kalos kgathos” tradus „frumos

8
la înfățișare și util societății”, care indica valori dominante ale timpului și la care tinerii erau
chemați să răspundă.
Sub titulatura generală de Filozofie, sofiștii îi învățau pe tineri disciplinele care nu erau
predate în școlile
elementare precum
fizica geometria,
astronomia, medicina,
arta, retorica și filosofia.
Mulți atenieni nu
vedeau cu ochi buni
etica sofiștilor pe care îi
condamnau pentru
învățăturile lor ce
puneau la îndoială
valorile de bază ale
societății dina cele
timpuri precum credința
în zei.
În Atena sunt deschise, mai Școala din Atena
târziu, școli în care se Rafael Sanzio
predau concepțiile proprii Frescă 1509-1511
ale profesorilor: stoicism, Stanze di Raffaello Segnatura – Palatul Apostolic
cinism ș.a.
Pe de altă parte, la începutul republicii romane, educația copiilor a fost realizată în totalitate
de către părinți. Un copil este crescut de mamă până la vârsta de 7 ani, după care instruirea
copilului intra în atribuțiile lui pater familias, care își făcea timp pentru a le preda personal
copiilor competențele de bază de scriere și aritmetică, precum și câteva noțiuni de istorie și
drept. Dacă de educația băieților se ocupau în principal tații, fetele erau educate de mame,
acestora le erau dezvăluite artele modeste precum torsul lânii urmând ca mai apoi să urmeze
cursurile școlii primare. După absolvire, fetele de condiție modestă se întorceau ăn sânul
familiei unde mamele le învățau regulile de conviețuire casnică, în timp ce fetele mai înstărite
erau date în sarcina unui tutore sau a unei școli private unde urmau să studieze: latina și
greaca veche, dar primeau și lecții de muzică, studiau lira sau titera.
Odată cu creșterea teritoriului roman, familiile înstărite vor începe să-și trimită copii la școlile
unde predau ca profesori sclavi greci educați. Nivelul pregătirii școlare începe să se
îmbunătățească inclusiv prin apariția unei forme de învățământ superior unde se putea studia
filosofia și oratoria.
Utilizarea limbii grecești devine larg răspândită în lumea romană, în deosebi aceasta era
utilizată de către aristocrația vremii. Această ajutând astfel în special băieții în dobândirea
cunoștințelor de bază ale filosofiei grecești. Devenise de neconceput ca un aristocrat roman să
nu cunoască limba greacă, chiar și femeile de acest rang, în ciuda educației inferioare,
înțelegeau limba greacă.
În ceea ce privește organizarea școlară, cursurile începeau dimineața și durau 6 ore, cu o
pauză pentru masa de prânz. Se scria, ca și în Grecia, pe tăblițe date cu ceară sau pe papirus
cu ajutorul unei trestii înmuiate în cerneală, iar pentru numărare se folosea abacul.

9
 Educația școlară se desfășura în
trei etape:
- Cursul primar destinat atât
băieților cât și fetelor cu
vârsta între 7 și 10 ani,
cărora li se predau cursuri
de citire, scriere si
aritmetică;
- Cursul secundar ce putea fi
urmat de băieții care
dădeau dovadă de
performanțe școlare și de
cei ai căror părinți își permiteau taxele școlare pentru următorii 4 ani în care se predau
disciplinele mai grele precum; geografia, istoria astronomia, limba greacă, punându-se
accent și pe studierea literatura grecească și cea latină (se studia în general Homer și
Esop pentru literatura greacă și Cicero, Virgilius și Terențiu în latină);
- Cursul superior era urmat de băieții familiilor înstărite care frecventau cursurile de
retorică, întâi prin însoțirea unui orator, pentru ca mai apoi să apară școli unde se
învăța arta de a declama și de a pleda. Aceste cursuri îl formau pe tânărul student prin
introducerea în tainele dezbaterilor ce urmau să îi fie de folos în viitoarele discursuri
pe care urma să le țină în fața Senatului sau Forumului. Tot în această perioadă apare
și studierea dreptului.
În concluzie, fie că vorbim despre ritualurile religioase pe care vechii greci le considerau atât
de importante în viața cotidiană încât lăsau totul în voia zeilor pe care îi prea-măreau pentru
protecție și reușită, sau aducem în prim plan învățăturile marilor filosofi care încercau sa
găsească răspunsul întrebărilor legate de ființa umană, îndepărtându-se de tradițiile religioase.
Trebuie admirat faptul că atât poporul grec cât și cel roman au încercat să evolueze atât din
punct de vedere spiritual cât și educațional, ecourile lor resimțindu-se până în zilele noastre.
Vestigiile ce ne stau martore astăzi precum templele grecești dar și cele romane, Colosseum-
ul sau arcurile de triumf realizate de romani pentru elogierea unor generali de război
victorioși, ne readuc imaginea Antichității și gloria popoarelor ce vor pune bazele civilizației
de astăzi.
Prin alegerea acestor două subiecte am vrut să reliefez faptul că religia și educația au putut
coexista de-a-lungul timpului în pofida dogmaticilor lor diametral opuse: pe de o parte
sacralitatea și misticismul, iar pe de altă parte cultura și filosofia, iar acest joc armonios între
sacru și profan poate continua.

10
 BIBLIOGRAFIE

Cărți și studii de caz:

 Religiile lumii, ed. Aquila, București 2008
 Robert Atkinson, Simboluri Sacre (popoare, religii, mistere), ed. Art, 2018
 Ovidiu Dramba, Istoria culturii și civilizației, Ed. Științifică și Enciclopedică,
București, 1985
 Jean-Pierre Vernant, Mit și Religie în Grecia Antică, Ed. Meridiane 1990
 Studiu de caz – RELIGIA GRECILOR
 Ciucă Ioana - Educația în Roma Antică

Site-uri web consultate:

 www.istorie-edu.ro
 www.wikipedia.ro
 www.historia.ro
 www.scribd.org

Site-uri web consultate pentru imagini:

 www.istoriiregasite.wordpres.com
 www.pinterest.com
 www.tes.com
 www.vondicto.wordpress.com
 www.wikipedia.com

11