Michel Foucault

la transgresiune

Credem de în sexualitatea va fi un
natural care va fi vreme în sub tot felul de deghizamente, pe care doar
perspicacitatea ne l mai înainte de a dreptul de a
accede, în la lumina a limbajului. Cu toate acestea, sexualitatea nu a avut un
mai imediat natural n-a cunoscut, doar poate, o mai mare “fericire de exprimare” ca în
lumea a corpurilor a stau o o
spiritualitate, care nu se pricepeau formele continui ale extazului
ce ne toate aceste ele le continuîndu-se, întrerupere
în inima unei iubiri divine pentru care acestea reprezentau deschiderea
sursa de realimentare. Ceea ce sexualitatea nu este faptul de a fi de la
Sade la Freud, limbajul propriei sale naturi sau ci acela de a fi fost, prin
discursurilor lor, – într-un gol în care ea nu se mai decît cu
forma a limitei sale unde nu alt dincolo prelungire decît în frenezia care o
Noi n-am eliberat sexualitatea, ci am dus-o, cît se poate de exact, la a propriei
noastre dat fiind ea la singura pentru
a noastre; a legii, dat fiind ea apare drept singurul absolut
universal al a limbajului: ea linia de a ceea ce limbajul de-abia
poate pe nisipul nu prin ea noi cu lumea fericit
a animalelor; ea constituie mai o nu de jur împrejurul nostru pentru a ne izola
sau a ne desemna, ci pentru a trasa limita în noi a ne desemna pe noi ca
Am putea, probabil, ea reconstituie, într-o lume în care nu mai obiecte,
de profanat, singurul partaj posibil. nu pentru ar oferi noi unor
gesturi milenare, ci pentru o profanare obiect, o profanare spre sine,
ale instrumente nu se decît lor o profanare într-o lume care nu-i mai
sacrului nici un pozitiv nu este oare, mai mult sau mai tocmai ceea ce am
putea numim transgresiune? Aceasta, în pe care cultura îl gesturilor
limbajului nostru, prescrie nu numai singurul mod de a afla sacrul în imediat, ci pe
acela de a-l recompune în forma sa în sa prin chiar acest fapt, scînteietoare.
Ceea ce poate un limbaj, e riguros, pornind de la sexualitate nu este secretul natural al
omului, nu este calmul antropologic, ci faptul e de Dumnezeu; cuvîntul pe care noi
l-am dat este contemporan, ca timp cu cel prin care noi ne-am vestit
Dumnezeu a murit. Limbajul pe care Sade, de cum i-a primele vorbe,
l-a într-un singur discurs întregul peste care devenea, dintr-o suveran, ne-
a la o din care Dumnezeu e absent în care toate gesturile noastre se
acestei într-o profanare care în timp o o se în ea se vede
de ea sale vide de transgresiune.
o sexualitate aceea care, despre ea la
discursul unei naturale solide, se în mod obscur acelui loc preaînalt
în care Bataille a plasat, pentru o noapte care nu pare gata se încheie, personajele din Éponine:
“În calmul acela încordat, prin aburii mele mi s-a vîntul o emana
din imensitatea cerului. Abatele îngenunche lent... cu un glas încremenit, încet, ca unui mort:
Miserere mei Deus, secondum misericordiam magnam tuam. acesta al unei melodii
voluptoase era atît de suspect. El în mod straniu angoasa în deliciilor Abatele
trebuia ne negîndu-se pe sine efortul pentru a se sustrage o afirma mai mult;
cîntului în cerului îl închidea în unei triste... Eram
în felul acesta, în mea de o aclamare deja cu uitarea. În
clipa cînd îl pe abate, trezindu-se vizibil din visul în care Éponine se puse pe rîs,
atît de repede încît rîsul o se întoarse peste ca un
copil. Rîdea cu capul în mîini abatele, care întrerupsese un rîs cu greu nu privirea, cu
sus, decît în unui fund gol: vîntul ridicase haina pe care, în clipa cînd rîsul o dezarmase, ea
nu putuse s-o pe ea”*.
Poate în cultura faptul de la Sade încoace, ea a fost
atît de frecvent de deciziile cele mai profunde ale limbajului nostru se tocmai acestei
cu moartea lui Dumnezeu. Moarte care nu trebuie ca un al domniei sale
istorice, nici ca o constatare în a lui, ci ca de-acuma constant al
noastre. Moartea lui Dumnezeu, noastre limita Nelimitatului, o
conduce spre o în care nimic nu mai poate exterioritatea spre o
prin urmare, . o astfel de în care moartea lui
Dumnezeu, ca pe propriul secret ca pe propria sa finitudinea proprie,
domnia a Limitei, vidul acestei în care ea se pe
sine. În acest sens, este în întregul ei o a imposibilului (imposibilul
fiind ceea ce este experimentat ceea ce o constituie). Moartea lui Dumnezeu nu a fost numai
“evenimentul” care a suscitat, în forma pe care i-o ea îi
la marea sa
Bataille foarte bine ce de gîndire putea gîndire în ce
imposibilitate putea ea, angajeze gîndirea. ce vrea, într- însemne moartea
lui Dumnezeu nu o stranie solidaritate între sa care sare în aer gestul care îl ucide?
Dar ce vrea însemne a-l ucide pe Dumnezeu el nu a-l ucide pe Dumnezeu care nu
? Poate în timp a-l ucide pe Dumnezeu pentru nu pentru ca nu existe;
acesta e rîsul. A-l ucide pe Dumnezeu pentru a elibera de care o
dar pentru a o readuce la limitele pe care le (sacrificiul). A-l ucide

*
G. Bataille, L’abbé C., partea a II-a: Récit de Charles C. (Paris, Éd. de Minuit, 1950), in Œuvres complètes,
Paris, Gallimard, “Collection blanche”, t. III, 1971, pp. 263-264. (N. ed. fr.)
pe Dumnezeu pentru a-l readuce la neantul care e pentru a-i manifesta în miezul unei
lumini care o face ca o (acesta-i extazul). A-l ucide pe Dumnezeu pentru a pierde
limbajul într-o asurzitoare, pentru trebuia l sîngereze ce
un “imens aleluia pierdut în (aceasta-i comunicarea). Moartea lui
Dumnezeu nu ne restituie unei lumi limitate pozitive, ci unei lumi ce- în
limitei, se face se desface în excesul ce-o
Excesul este, cel care legate într-o sexualitatea
moartea lui Dumnezeu; sau cel care ne ca în “cea mai dintre toate
“Dumnezeu este o în modul de a-l gîndi pe Dumnezeu modul de a
gîndi sexualitatea se de la Sade încoace în zilele noastre, cu mai
dificultate ca la Bataille, legate într-o ar trebui prin de
sexualitate, un sens precis erotismului, acesta ar fi, desigur, o a care
pentru ea limitei de moartea lui Dumnezeu. “Ceea ce misticismul n-a putut
spune (în clipa cînd s-o pierdea puterile), erotismul o spune: Dumnezeu nu e nimic nu e
a lui Dumnezeu în toate sensurile; în sensul vulgare, în cel al ororii în
*
cele din în sensul a nimic…”
Astfel, în adîncul s în adîncul ei pe care nimic, n-o
(pentru este, de la origine în întregul ei, întîlnire cu limita) în adîncul acestui discurs
despre Dumnezeu pe care Occidentul l-a de-atîta timp – a- da prea clar seama “noi nu
putem limbajului cuvîntul ce toate cuvintele” sîntem de
el la limitele limbaj posibil –, se o aceea a transgresiunii. Într-o
zi, poate, ea va la fel de pentru cultura la fel de adînc în solul
acesteia cum a fost, pentru gîndirea Dar, în ciuda atîtor
semne risipite, limbajul în care transgresiunea va afla este aproape în
totalitate de adus pe lume.
Dintr-un asemenea limbaj, este, posibil la Bataille straturile calcinate,

Transgresiunea este un gest care limita; aici, în a liniei, se

fulgerul trecerii sale, dar
întretaie ar putea fi întregul
transgresiunea
închide în urma ei într-un val de
indepasabilului. Acest joc,
poate, traiectoria ei în întregul originea ei. Linia pe care ea o
Jocul limitelor al transgresiunii pare guvernat de o
nu a reîncepe o linie care, imediat, se
memorie, reculînd astfel, din nou, la orizontul
pune în joc ceva mai mult decît atari elemente; le într-o

*
Georges Bataille, Erotismul, trad. rom. de Dan Petrescu, Ed. Nemira, 1998, p. 257.
incertitudine, în certitudini repede în care gîndirea, vrînd le se
imediat.
Limita transgresiunea fiecare celeilalte densitatea lor: unei
limite care nu ar putea fi absolut deloc vanitatea, în schimb, a unei transgresiuni care n-ar
decît o iluzorie, de Are, limita o în afara gestului care,
glorios, o o Ce ar putea fi ea ce ar putea fie ea înainte? Iar
transgresiunea nu oare, tot ce este ea în clipa în care trece limita, neexistînd niciunde
altundeva decît în acest punct al timpului? Or acest punct, de care NU
EXIST îN AFARA LUI, DAR CARE, îN EL, SCHIMB TOTAL, îNTRE ELE, CEEA CE SîNT NU
ESTE, OARE, TOCMAI CEEA ce, din toate o El ca o glorificare a
ceea ce exclude; limita deschide cu asupra nelimitatului, se brusc, de ceea ce
respinge, de plenitudine care o în sale.
Transgresiunea duce limita la limita sale; ea o conduce acolo unde aceasta se
în sale iminente, o se în ceea ce exclude (mai exact, poate, se
în ea pentru prima pe sine), propriul pozitiv în chiar
pierderii sale. Cu toate acestea în de spre ce anume se
transgresiunea nu spre ceea ce o spre spre ceea ce e închis în aceasta?
Împotriva a ce ea vid ea libera plenitudine a sale
nu tocmai elementului pe care ea-l cu gestul violent pe care propune o anuleze
în linia pe care o
Transgresiunea nu este, pentru ceea ce este negrul pentru alb, interzisul pentru
permis, exteriorul pentru interior, exclusul pentru al Ele se mai
conform unui raport în nici o nu-i poate da de Ceva
precum, poate, fulgerul în noapte, care, din adîncul timpului, celui pe care-l o
iluminîndu-l din cap la picioare, îi acestuia via sa
limpezime, singularitatea sa se pierde în acest pe care îl cu
suveranitatea sa în tace, ce va fi dat un nume întunericului.
atît de atît de pentru a încerca s-o gîndim, pentru a încerca
gîndim pornind de la ea pe care ea îl trebuie de înrudirile
sale suspecte cu etica. Trebuie de ceea ce este scandalos subversiv, de ceea ce este
animat de puterea negativului. Transgresiunea nu opune nimic de nimic, nu face alunece nimic
în jocul deriziunii, nu clatine soliditatea fundamentelor; nu face a
oglinzii dincolo de linia de netrecut. Tocmai pentru nu este în interiorul unei
lumi (o lume nici triumf asupra unor limite pe care le (într-o lume
sau ea în miezul limitei, lipsa de a ce se deschide în aceasta
linia care o face fie. Nu e nimic negativ în transgresiune. Ea
acest nelimitat asupra se repede deschizîndu-l pentru prima spre
Se poate spune, nu are nimic pozitiv: nici un nu poate s-o lege din
moment ce, prin nici o nu poate s-o Ea nu este, poate, nimic altceva decît
afirmarea partajului. Atîta doar acest cuvînt se cere de tot ceea ce, în el, poate
aminte de gestul sau de stabilirea unei de unei i doar
ceea ce, în el, poate desemneze
Filosofia a inaugurat, poate, prin descoperirea unei ne-
pozitive, un decalaj nu i-am putea descoperi un echivalent decît în de Kant
între nihil negativum nihil privativum – despre care foarte bine a deschis calea
*
gîndirii critice . filosofie a ne-pozitive, a limitei, este, cred eu, cea
pe care Blanchot a definit-o prin intermediul principiului Nu este vorba de o
ci de o care nu nimic: de tranzitivitate. Contestarea nu este
efortul gîndirii de a nega valori, ci gestul care le duce pe fiecare în parte la limitele
sale în felul acesta, la Limita unde se decizia a contesta a
merge în miezul gol unde atinge propria unde limita Aici, în
limita da-ul care ecou acel I-A al nietzschean.
Se astfel, o pe care Bataille, prin toate ocolurile revenirile operei sale,
a vrut s-o care are puterea “de a pune totul în (sub semnul
de a indica acolo unde se în apropiere de sine, de
amînare”. Nu nimic care i fie mai decît figura demonicului care, tocmai, totul”.
Transgresiunea se deschide asupra unei lumi scînteietoare mereu afirmate, o lume
crepuscul, de acea intruziune a nu-ului care fructele în inima lor
cu ele însele. Ea este reversul solar al satanice; ea se în cu divinul sau, mai
exact, deschide, pornind de la limita pe care o sacrul, în care se divinul. Faptul
o filosofie care pune întrebarea cu privire la limitei o categorie ca aceasta este,
evident, unul dintre semnele drumul nostru e o cale de întoarcere devenim pe zi ce
trece mai greci. întoarcere nu trebuie, ca promisiunea unei de origine, a
unui prim unde ar lua unde s-ar rezolva, pentru noi, toate
divinului în centrul gîndirii, filosofia începînd cu Nietzsche bine, sau ar trebui
bine o origine de pozitivitate o deschidere care negativului.
Nici o nici o a constituirilor a solului lor transcendental nu ne poate fi de
ajutor pentru a gîndi o astfel de sau accesul la o astfel de Jocul
instantaneu al limitei transgresiunii fie, oare, în zilele noastre, încercarea a unei gîndiri a
“originii” la care Nietzsche ne va fi menit de la începutul operei sale – o gîndire care ar fi, în chip
absolut în o o Ontologie, o gîndire care ar gîndi finitudinea
gîndire de la care totul, acum, ne-a deturnat, dar numai pentru a ne purta,
oarecum, întoarcerea ei, de la ce posibilitate ne vine oare,
pentru noi? Se poate afirma, ea ne vine din deschiderea de Kant în
filosofia în ziua în care el a articulat, într-un mod foarte enigmatic, discursul metafizic

*
Imm. Kant, Versuch den Begriff der negativen Grössen in die Weltweisheit einzuführen, Königsberg, Johann
Jakob Kanter, 1763 (Essai pour introduire en philosophie le concept de grandeur négative, trad. fr. R. Kempf,
Première section: Explication du concept de grandeur négative en général, Paris, Vrin, 1980, pp. 19-20. (N. ed. fr.)
 cu privire la limitele noastre. deschidere, Kant a prin a o închide el
la loc în chestiunea la care, la el a raportat întreaga
pe care, ulterior, noi am o, desigur, ca o amînare pe termen nedeterminat
metafizicii, iar aceasta pentru dialectica a înlocuit punerea sub semnul a a limitei
cu jocul al Pentru a ne trezi din somnul amestecat al dialecticii
antropologiei, a fost nevoie de figurile nietzscheene ale tragicului a lui Dionysos, a lui
Dumnezeu, a ciocanului filosofului, a supraomului ce se apropie cu de porumbel a Eternei
Reîntoarceri. Dar de ce, oare, limbajul discursiv vede, atît de dezarmat atunci cînd se pune
problema de a prezente aceste figuri de a ne în ele? De ce este el, în lor, redus
la mutism, sau aproape, constrîns, pentru ca ele continue cuvintele, lase
cuvîntul acelor forme extreme ale limbajului din care Bataille, Blanchot, Klossowski au
pentru moment, culmile gîndirii?
Va trebui, într-o zi, suveranitatea acestor le
nu pentru ar fi vorba de a elibera lor – derizorie, în cu aceste
cuvinte care sînt, pentru noi, limite –, ci de a elibera, în pornind de la ele, propriul nostru
limbaj. ne a ne întreba ce este acest limbaj non-discursiv care se
se zbate de aproape secole în cultura de unde vine acest limbaj care nu a aflat
împlinirea care nu este, desigur, peste sine, chiar este, pentru noi, suveran ne
imobilizîndu-se, uneori, în scene pe care ne-am le numim “erotice” volatilizîndu-se brusc
într-o unde pare a- pierde chiar de sub picioare.
Repartizarea discursului filosofic a tabloului în opera lui Sade doar poate, de
legile unei arhitecturi complexe. Este foarte probabil regulile simple ale
contrastului tematic sînt insuficiente pentru a defini limbajului în care se ceea ce
este (montré) ceea ce este demonstrat (démontré), în care se ordinea
ordinea în care se mai cu în discursurilor în
corpurilor. spunem doar acest este pe de-a-ntregul acoperit de un limbaj discursiv (chiar
atunci cînd e vorba de o explicit (chiar atunci cînd nu continuu (mai cu
atunci cînd firul trece de la un personaj la altul), un limbaj care, cu toate acestea, nu are un subiect
absolut, nu ni-l pe cel care, în nu a
discursul de cînd “triumful filosofiei” fusese o cu cea dintîi a Justinei,
la trecerea în eternitate a Julietei într-o urme. Limbajul lui Bataille, în schimb, se
neîncetat în miezul propriului dezvelind, în extazului, subiectul insistent
vizibil care a încercat l poarte pe se vede oarecum respins de el, extenuat pe nisipul a
ceea ce el nu mai poate
Sub toate aceste diferite, cum este, prin urmare, gîndire
ca “filosofie a erotismului”, dar în care ar trebui (ceea ce este mai
dar mult mai mult) o pentru cultura de la Kant Sade încoace – o
a finitudinii a a limitei a transgresiunii? Care e propriu acestei gîndiri
ce limbaj poate ea dea? Ea nu are, desigur, modelul, temelia tezaurul vocabularului în
nici o de în prezent, în nici un discurs deja rostit. Ar fi, oare, de mare
ajutor spunem, prin analogie, ar trebui pentru transgresiv un limbaj care fie ceea ce a
fost dialectica pentru Este, desigur, mai bine vorbim despre
o facem în chiar golul lipsei limbajului exact acolo unde acesta
cuvinte, unde subiectul care ajunge unde spectacolul în
ochiul din Acolo unde moartea lui Bataille vine limbajul Acum, cînd
moarte ne trimite la pura transgresiune a textelor sale, cînd acestea orice de a
unui limbaj pentru gîndirea limitei. drept pentru acest proiect în poate,
deja.

Posibilitatea unei asemenea gîndiri nu ne vine, oare, într- într-un limbaj care, tocmai,
ne-o sustrage ca gîndire, conducînd-o la imposibilitatea limbajului ca atare? la
limita unde limbajului survine în întrebare? Se pentru limbajul filosofiei este
legat, mai presus de orice memorie, sau aproape, de aceasta n-a devenit, de la Kant încoace,
forma a filosofiei decît printr-o reduplicare a milenar în care ea nu
încetase a se rosti. bine: raportarea la Kant nu a încetat ne cu la ceea ce e
mai matinal în gîndirea Nu pentru a afla în aceasta o ci pentru a ne
reapropia de unui limbaj non-dialectic. Vîrsta comentariilor de care noi,
reduplicare din care se pare nu avem cum nu velocitatea limbajului
nostru într-un cîmp lipsit de vreun obiect filosofic nou, care trebuie la cu o privire
de fiecare ci mai profundul mutism al unui limbaj filosofic
pe care noutatea domeniului l-a izgonit din elementul natural, din dialectica sa de Iar
filosofia se simte pe sine ca un pustiu multiplu nu pentru ar fi pierdut obiectul sau
propriei ci pentru a fost brusc de un limbaj care îi este “natural”:
nu al filosofiei, ci filosofie care nu mai poate ia cuvîntul, se reia pe sine prin acest cuvînt
decît la marginea propriilor sale limite: într-un metalimbaj purificat sau în densitatea unor cuvinte
închise asupra propriei lor bezne, asupra lor orb. în care se
mai mult decît o stare de confuzie, o
incompatibilitate este din adîncul filosofia
ne În ea trebuie ne noi
Dar dintr-o astfel de ce limbaj poate se mai cu ce filosof este cel
care ia, atunci, cuvîntul? “Ce se cu noi atunci cînd, ce sîntem?
între guralivi, într-o noapte, unde nu vom putea decît urîm de de
 *
Într-un limbaj de-dialectizat, în miezul a ceea ce spune dar la sale,
filosoful “noi nu sîntem totul”; el filosoful, nu totalitatea limbajului
asemeni unui zeu ascuns atoatevorbitor; de el, a unui limbaj care
peste care nu este un limbaj care se care tace, pe care nu
mai poate l în un limbaj pe care el l-a vorbit care acum s-a
desprins de el într-un din ce în ce mai mai cu în chiar
clipa cînd el nu de fiecare la fel în interiorul propriului limbaj; în
locul de amplasare al subiectului vorbitor al filosofiei – nimeni, de la Platon la
Nietzsche, nu i-a pus în identitatea – s-a un gol unde se
se despart, se se exclud o multitudine de vorbitori. De la despre
Homer la nebunului de pe din Torino, cine a vorbit, acest limbaj
continuu, cu atîta sau umbra sa? Filosoful sau primul dintre ne-filosofi?
Zarathustra, acestuia sau, deja, supraomul? Dionysos, Iisus, figurile lor reconciliate sau, în
omul acesta pe care-l vedem? filosofice, ei în interiorul
unui limbaj care o multiplicînd-o în lacunei sale, probabil, una
dintre structurile fundamentale ale gîndirii contemporane. Nu este, o în plus, vorba de un al
filosofiei. Ci, mai de filosofului ca a limbajului filosofic.
tuturor celor care se chinuiesc mai presus de orice, unitatea gramaticale a
filosofului – cu al a limbajului filosofic – am putea, poate, le
opunem exemplara întreprindere a lui Bataille, care nu a încetat în el cu
încrîncenare, suveranitatea subiectului filosofant. Fapt prin care limbajul sa au
reprezentat supliciul Sfîrtecare a celui care în limbajul filosofic.
Risipire de stele ce definesc o noapte pentru a se în ea cuvinte de voce.
“Asemeni unei turme gonite de un infinit, ce sîntem va fugi, va fugi la
*
de oroarea unei reduceri a la totalitate.”
a subiectului filosofic nu este doar prin juxtapunerea de opere
de texte de în limbajul gîndirii noastre. Opera lui Bataille o mult mai de
aproape, într-o trecere la niveluri diferite de rostire, printr-o desprindere de Eu-
ul care tocmai a luat cuvîntul, gata deja îl se instaleze în el: desprinderi în timp
(“scriam sau “întorcîndu- înapoi, refac acest drum”), desprinderi prin
rostirii de cel care (jurnal, carnete, poeme, povestiri, discursuri demonstrative),
desprinderi interioare de suveranitatea care scrie texte anonime,
propriilor note tocmai în inima acestei a subiectului filosofant limbajul
filosofic ca într-un labirint, nu pentru a acel subiect, ci pentru a-i (prin

*
G. Bataille, Somme athéologique, I,: L’Expérience intérieure (1943), Paris, Gallimard, “Collection blanche”,
ed. a 6-a, 1954, “Avant-Propos”, p. 10. (N. ed. fr.)
*
G. Bataille, Ibid., partea a II-a: Le Supplice, Paris, Gallimard, “Collection blanche”, ed. a 6-a, 1954, p. 51. (N.
ed. fr.)
intermediul limbajului pierderea la la deschiderea unde acestuia
apare, deja, pe de-a-ntregul în afara ei de sine la vidul absolut –
deschidere care este comunicarea: “În acel moment, elaborarea nu mai e imediat din
extazul din nou în noaptea copilului în pentru a reveni ceva mai departe
la extaz tot astfel alt scop decît epuizarea posibilitate de oprire decît E bucuria
**
care .
Este exact opusul care a doar poate de la Socrate încoace,
acestei limbajul filosofic îi promitea unitatea a unei
care ar urma triumfe în el, prin el prin intermediul constituindu-se ea pe de-a-
ntregul. Dar limbajul filosofic este elementul în care se la supliciul filosofului
în care e subiectivitatea sa, atunci nu numai nu mai poate ca a
a recompensei, dar, în mod fatal, o posibilitate se deschide, la limbajului
filosofic (pe ce anume cade el – zarului; unde anume cade: vidul în care zarul e aruncat):
posibilitatea filosofului nebun. cu alte cuvinte, nu în exteriorul propriului limbaj (printr-un
accident venit din sau printr-un imaginar), ci în el, în miezul sale,
transgresarea sale de filosof. Limbaj non-dialectic al limitei, ce nu se decît prin
transgresarea celui care Jocul transgresiunii al limitei este constitutiv pentru limbajul
filosofic, care îl reproduce desigur, îl produce.

Astfel, acest limbaj stîncos, acest limbaj de neocolit, pentru care ruptura, panta
profilul sînt este un limbaj circular care trimite la el care se asupra
unei a propriilor limite – ca cum n-ar fi altceva decît un mic glob de întuneric din care o
desemnînd vidul din care provine adresînd fatalmente acestui vid tot ce
atinge. Tocmai stranie este, probabil, cea care Ochiului
prestigiul obstinat pe care Bataille i l-a recunoscut. De la un la al operei sale (de la
*
primul roman la Lacrimile lui Eros ), a ca o a
interioare: “Atunci cînd solicit, cu în chiar inima angoasei, o stranie absurditate, un ochi se
**
deschide în vîrf, în centrul craniului meu” . Aceasta pentru ochiul, glob alb închis asupra
sale, cercul unei limite pe care doar privirii o Iar obscuritatea sa
miezul întunecat se peste lume ca un izvor care vede, care deci; dar
tot atît de bine se poate spune el întreaga a lumii în mica a pupilei
acolo, o în întunericul clar al unei imagini. Ochiul este el

**
Ibid., p. 74. (N. ed. fr.)
*
G. Bataille, Les Larmes d’Éros (Jean-Jacques Pauvert, 1961), in Œuvres complètes, op. cit., t. X, 1987, pp.
573-627. (N. ed. fr.)
**
G. Bataille, Le Bleu du ciel, in L’Expérience intérieure, Partea a treia: “Antécédents du supplice ou la
comédie”, op. cit., p. 101.
lumina de jur împrejurul printr-o care nu este, poate, contradictorie, împinge apoi
în fîntînii sale. Globul are expansiunea unui germene miraculos –
asemeni celei a unui ou, care ar exploda în contact cu el spre acest centru de de
care e care tocmai, a fi. Este o figurare a care nu este decît transgresarea
propriei sale limite.
Într-o filosofie a reflexiei, ochiul propriei sale de a privi puterea de a
deveni mereu mai interior lui În spatele ochi care vede un ochi mai mic, atît de
discret dar atît de agil încît, la drept vorbind, privirea sa roade globul alb al sale;
în spatele acestuia, un nou ochi, apoi altele altele, mereu mai subtile care nu mai au, în curînd,
drept decît a unei priviri. Ochiul ajunge la un centru de imaterialitate unde
se nasc se formele intangibile ale acel miez al lucrurilor care constituie
veritabilul lor subiect. La Bataille, e privirea, limita a ochiului, îl
constituie pe acesta în sa instantanee; îl în acea (izvor ce se
lacrimi ce curg, în curînd sînge), îl azvîrle în afara lui îl face la acolo unde el
în imediat a sale nu în mîini altceva decît mica minge
de sînge a unui ochi din a a stins orice privire. Iar în locul
unde se privire, nu mai decît cavitatea craniului, un glob de întuneric în
ochiul, smuls, a sfera, privînd-o de privire oferind, acestei
spectacolul globului imposibil de spart care închide, acum, privirea În a
a smulgerii, ochiul este în mod absolut, dar în afara priviri: subiectul
filosofic a fost aruncat în afara lui la ultimele sale frontiere, iar suveranitatea
limbajului filosofic este aceea care din adîncul acestei în golul de
subiectul exorbitat.
Dar poate tocmai atunci cînd este smuls pe loc, scos din de o care-l întoarce
interiorul nocturn înstelat al craniului, spre exterior reversul orb alb
ochiul tot ce e mai în jocul el se închide, atunci, luminii în ce-i
propria-i (aceasta este într- imaginea luminii, reflexul de dar prin chiar
acest fapt ea nu poate nici comunice cu aceasta nici s-o comunice); iar noaptea a pupilei,
el o la obscuritatea care-o cu un fulger, manifestînd-o ca noapte. Ochiul
scos din orbite este în timp cel mai închis cel mai deschis: pivotîndu- sfera, prin
urmare în loc, el ziua noaptea, le limita, dar numai spre a o
pe linie pe dos; iar semisfera care apare o acolo unde se deschidea pupila
este precum ochiului atunci cînd acesta limita propriei sale priviri – atunci cînd el
deschidere asupra luminii prin care se definea transgresarea priviri.
omul nu ar închide, suveran, ochii, el ar prin a nu mai vedea ceea ce fie privit”*.

*
G. Bataille, La Littérature et le Mal. Baudelaire (1957), in Œuvres complètes, op. cit., t. IX, 1979, p. 193. (N.
ed. fr.)
 Ceea ce fie privit nu este, nici un secret interior, nici o lume mai
Smuls din locul privirii sale, întors spre propria sa ochiul nu- mai acum lumina
decît spre caverna osului. Revulsia globului nu atît “mica moarte” cît moartea pur
simplu, prin a el trece chiar acolo unde se în acea izvorîre pe loc care-l întoarce
pe dos. Moartea nu e, pentru ochi, linia mereu a orizontului, ci, în chiar locul sale,
în scobitura tuturor privirilor sale posibile, limita pe care nu s-o transgreseze, o
ca în de extaz care-i permite un salt de parte. Ochiul
scos din dintre limbaj moarte în clipa cînd el jocul limitei al
poate prestigiului vine tocmai din faptul el posibilitatea de a da
acestui joc un limbaj. ce sînt, oare, marile scene asupra se opresc povestirile lui Bataille
nu spectacolul acelor erotice în care ochi din orbite limitele albe,
basculînd spre orbite gigantice goale? e cu o precizie în
Albastrul cerului: într-una din primele zile ale lui noiembrie, cînd
cimitirelor naratorul s-a culcat între dale cu Doroteea; dragoste în mijlocul
el vede de jur împrejurul ca pe un cer de noapte Iar cerul, deasupra lui,
o un cap de mort în care el printr-o a
privirii în clipa cînd peste cap cei patru globi de carne: “CITAT “ALBASTRUL
**
CERULUI ”
Dar ce poate semnifice, în inima unei gîndiri, unei atari figuri? Ce vrea însemne
acest ochi insistent în care pare a se reuni ceea ce Bataille a desemnat, succesiv, ca
, extremitate a posibilului, sau, pur simplu, ? Nu este,
desigur, vorba despre o cum nu este la Descartes, a privirii
sau acel al spiritului pe care el îl acies mentis. La drept vorbind, la Bataille, ochiul
din nu nimic în limbajul aceasta pur simplu pentru limita
acestuia. El momentul în care limbajul, ajuns la propriile sale confinii, erupe în afara lui
se radical prin rîs, lacrimi, ochii peste cap ai extazului, oroarea
a sacrificiului, astfel, la limita acestui vid, vorbind despre sine într-un limbaj
secund în care unui subiect suveran îi vidul neîncetat unitatea
discursului. Ochiul scos din dat peste cap, este limbajului filosofic al lui Bataille, golul
în care el se se pierde neîncetînd, – cum, într-o oarecare
ochiul interior, diafan iluminat, al misticilor al punctul în care
limbajul secret al se într-o comunicare care-l reduce la
La fel, dar într-un mod ochiul lui Bataille de al
limbajului al acolo unde limbajul în propriilor limite: forma
unui limbaj non-dialectic al filosofiei.
În acest ochi, a locului de unde Bataille unde limbajul
frînt neîntrerupt, moartea lui Dumnezeu (soare ce mare ce se

**
G. Bataille, Le Bleu du ciel (Paris, Jean-Jacques Pauvert, 1957), in Œuvres complètes, op. cit., t. III, 1971, pp.
481-482.
închide asupra lumii), finitudinii în moarte, a luminii care se stinge
descoperind interiorul e craniul gol, centrala întoarcerea limbajului asupra lui în
clipa sale o de discurs, care nu- are, desigur,
echivalentul decît în altor filosofii, dintre privire sau dintre
absolut. Ceea ce i se acestui ochi care, pivotînd, se pe vecie, este limitei:
“N-am uit miraculosul legate de de a deschide ochii, de a vedea în
ceea ce e, ceea ce vine.”
Poate transgresiunii, în care o spre orice noapte, scoate la
tocmai acest raport dintre finitudine momentul acesta al limitei pe care gîndirea
de la Kant încoace, n-o desemna decît de departe din în limbajul dialecticii.

Secolul XX va fi descoperit, categoriile înrudite ale cheltuirii, excesului, limitei

transgresiunii: forma stranie a acestor gesturi întoarcere care ard
(consomment et consument). Într-o gîndire a omului muncitor a omului – care a fost
gîndirea culturii europene începînd cu secolului al XVIII-lea –, consumul nu se definea decît
prin nevoie, iar nevoia era doar modelul foamei. Aceasta, în
profitului a celui nu-i mai e foame), introducea omul într-o a în care
se citea o antropologie omul pierdea nevoilor sale imediate în gesturile muncii sale
în obiectele pe care le crea cu mîinile sale, dar tot aici putea el satisfacerea la
infinit a nevoilor sale. nu trebuie foamea doar ca pe acest minimum
antropologic indispensabil pentru a defini munca, profitul; este neîndoielnic nevoia are
un cu totul alt statut sau, cel de un regim ale legi sînt ireductibile la o a
Descoperirea cerul de irealitate în care Sade, din capul locului, a
plasat-o, formele sistematice de în care acum e transgresiunea pentru care în
toate culturile ea obiectul instrumentul în mod suficient de imperios imposibilitatea
de a atribui majore pe care ea o constituie pentru noi un limbaj precum acela, milenar, al
dialecticii.
în cultura poate, un eveniment cu valoare
ea este de moartea lui Dumnezeu de vidul ontologic pe care aceasta l-a la marginile
gîndirii noastre; ea este, de asemenea, de a unei forme de
gîndire în care asupra limitei se substituie iar gestul transgresiunii
Ea este în fine, de o punere sub semnul a
limbajului de el într-o circularitate pe care a literaturii erotice,
departe de a o întrerupe, o din modul primar în care ea cuvintele.
Sexualitatea nu este pentru cultura decît în în care este Nu
limbajul nostru a fost, de aproape secole deja, erotizat: ci, începînd cu Sade cu moartea lui
Dumnezeu, sexualitatea a fost în universul limbajului, de acesta,
de el în vidul în care ea suveranitatea unde neîncetat ea impune, ca Lege,
limite pe care le Din acest punct de vedere, ca
alunecarea de la o filosofie a omului muncitor spre o filosofie a
vorbitoare; tot cum, vreme filosofia a fost în raport cu (savoir)
cu munca, trebuie admitem, nu cu titlu de ci cu titlu de acum, ea este
în raport cu limbajul. nevoind ea este
comentariului, ci ea face ei a limitelor sale în limbaj în transgresare a
limbajului care o conduce, cum l-a condus pe Bataille, la subiectului vorbitor. Din ziua
în care sexualitatea a început fie limbajul a încetat mai fie
momentul de a infinitului; în densitatea opacitatea lui facem noi, de acum înainte,
finitudinii a În obscur întîlnim noi acum lui Dumnezeu
propria moarte, limitele transgresarea lor. Dar poate ea se pentru cei care au
eliberat, în gîndirea de orice limbaj dialectic cum s-a iluminat, nu o pentru
Bataille în momentul în care acesta s-a confruntat, în inima cu pierderea propriului
limbaj. “Ceea ce numesc noapte de obscuritatea gîndirii; noaptea are luminii. Noaptea
*
este gîndirii” .
“dificultate de a vorbi” în care e filosofia Bataille i-a parcurs
toate dimensiunile nu este, poate, acea pierdere a limbajului pe care a o indica
dialecticii, ci mai curînd adîncirea a filosofice în limbaj descoperirea faptului în
el în prin care el spune ceea ce nu poate fi spus se o a limitei pe care
filosofia, acum, va trebui, vrea nu vrea, s-o
Poate ea unei în care subiectul care în loc se
exprime, se expune, merge în întîmpinarea propriei finitudini sub fiecare cuvînt se vede trimis la
propria sa moarte. Un care ar face din fiece unul din acele gesturi de “tauromahie” despre
care vorbea Leiris, gîndindu-se la el dar la Bataille, desigur **. În tot cazul, pe plaja a
arenei (ochi gigantic) a Bataille pentru el pentru
întreg limbajul, moartea cu comunicarea ochiul smuls, poate
deveni un germene violent în noaptea corpului, despre care n-a încetat
sexualitatea pornind de la care ea n-a încetat În momentul în care cornul
taurului orbitor care aduce noaptea printr-o perfect luminii care iese din
întunericul ochiului) se înfige în orbita toreadorului pe care-l l ucide, Simone face acel gest

*
G. Bataille, Le Coupable. La Divinité du rire. III: Rire et Tremblement, in Œuvres complès, op. cit., t. V, 1973,
p. 354. (N. ed. fr.)
**
M. Leiris, De la littérature considérée comme une tauromachie, Paris, Gallimard, “Collection blanche”, 1946.
(N. ed. fr.)
pe care-l deja înghite o redînd sale originare marea
virilitate care a comis, tocmai, omorul. Ochiul este restituit sale, globul arenei iese
din se peste cap; este, momentul în care apare, tocmai, amînare în care
gestul care limitele atinge : globuri de culoare
de contrare simultane. Un testicul alb de taur în carnea
roz a lui Simone; un ochi din capul la moarte de un
soi de lichefiere a cerului, mi-o pentru o pe Marcelle. Mi se în
c-o ating”*.

*
G. Bataille, Histoire de l’œil: sous le soleil de Séville (nouvelle version), in Œuvres complètes, op. cit., t. I,
1970, Appendice, p. 598. (N. ed. fr.)