CERCUL DE LA VIENA

Cercul de la Viena reprezintă gruparea filosofică definitoriu

legată de poziţia empirist logică (pozitivist logică la momentul
constituirii grupării). Programul Cercului a fost redactat de
Rudolf Carnap, Hans Hahn şi Otto Neurath şi publicat în 1929,
sub titlul Concepţia ştiinţifică despre lume. De orientare net
antimetafizică, programul propunea valorizarea cercetării
ştiinţifice experimentale în abordarea tuturor problemelor
teoretice şi practice şi acordarea rezultatelor din diversele
discipline într-o ştiinţă unitară, utilată cu un sistem de concepte
neutre formal. Ştiinţa ideală era considerată fizica matematizată,
cu sistemul său conceptual configurat în procesul de ordonare a
conceptelor primare, întemeiate empiric.

Moritz Schlick (1882-1936) este considerat animatorul

Cercului de la Viena. Nu sunt multe detalii biografice în această
scurtă relatare a configurării epistemologiei, ați văzut deja.
Despre Schlick o să vă spun totuși că a fost asasinat de către un
student nebun în holul Universității din Viena pe care, împotriva
sfaturilor și semnelor de furtună peste Europa, a refuzat să o
părăsească.
Fizician şi filosof, Schlick considera că sarcina cunoașterii
constă în descrierea relațiilor dintre obiecte, nu în determinarea
esenței acestora. Schlick a dezvoltat o teorie a cunoașterii bazată
pe distincția dintre cunoaștere (care este a formei) și trăire (care
este conținut). Wittgenstein susținea în Tractatus că suma
enunțurilor cu sens (cu conținut descriptiv, adică, vă aduceți
aminte) reprezintă cunoașterea, graniţele acesteia fiind fixate
logic. Dar, potrivit lui Schlick, conținutul (care este trăire) nu
poate fi exprimat, împărtășit. Numai forma poate fi împărtășită.
Comunicarea intersubiectivă se realizează doar la nivel formal.
Schlick a elaborat în sprijinul acestei susţineri teoria definiţiei
implicite (în Teoria generală a cunoaşterii,1925), expresie a unui
extrem formalism. În definiția implicită, conceptele fundamentale
sunt definite astfel încât să satisfacă axiomele (spre deosebire de
cazul definiției concrete în care conceptele ultime sunt luate din
intuiție și revelează relația cu realitatea). Semnificația conceptelor
(și astfel, sensul lor) depinde de alegerea axiomelor.
Teoria definiţiei implicite a fost utilizată de Schlick pentru
respingerea metafizicii pe care o considera lipsită de sens.
Filosofiei, distinctă de metafizică, îi revine sarcina delimitării
enunţurilor cu sens de cele fără sens, prin intermediul aparatului
logicii simbolice. Sensul enunţurilor depinde de posibilitatea lor
principială de verificare, considera M. Schlick. Acest punct de
vedere va fi însuşit de întreg Cercul de la Viena. În opoziţie cu
orientarea rigid empiristă a câtorva dintre membrii acestuia,
Schlick a optat pentru o accepţiune largă a termenului de
verificabilitate, acordând sens şi enunţurilor a căror verificare
poate fi doar gândită. Programul Cercului de la Viena a fost, în
acest sens, mai reducționist decât poziția lui Schlick.

Otto Neurath (1882-1945) este întemeietor, alături de

Schlick, al Cercului de la Viena și unul dintre reprezentanţii de
seamă ai acestuia. Preocupările lui Neurath erau orientate spre
neta separare a ştiinţei de metafizică. În studiul său Căi ale
concepţiei ştiinţifice despre lume (1931) a evidențiat dimensiunea
exclusiv descriptivă a actului filosofic, propunând înlocuirea
termenului de filosofie cu cel de concepţie ştiinţifică despre lume și
semnalând desprinderea consecventă a acesteia de metafizică.
Neurath a pledat pentru evoluţia disciplinelor ştiinţifice spre
o ştiinţă unitară, susţinută cu aparat logic. Suportul logic asigură
flexibilitate intelectuală, marcă a raționalității demersurilor de
cunoaștere. Sub semnul acestei ştiinţe unitare se pot aşeza şi
disciplinele sociale, cu condiţia ieşirii lor din zona speculativului.
Otto Neurath a fost un susţinător al teoriei coerenţei în
preocuparea tradiţional filosofică de conceptualizare a adevărului.
Potrivit acestei teorii, un enunţ este adevărat dacă este în
concordanţă cu celelalte enunţuri admise deja ca adevărate de
comunitatea interogatoare.

Rudolf Carnap (1891-1970) este considerat (Marga, 1984)

cel mai productiv dintre membrii Cercului de la Viena şi unul
dintre marii filosofi ai epocii contemporane. În scrierile sale,
orientarea empirist logică și-a găsit formularea canonică, iar
analiza logică a limbajului a atins maximul de rigurozitate.
Am indicat deja paternitatea carnapiană a câtorva dintre
ideile principale, directoare ale empirismului logic. Voi mai
încerca prezentarea câtorva.
În lucrarea Edificiul logic al lumii (1928) Carnap considera
teoria științifică drept sistem ordonat de concepte derivate din
conceptele fundamantale raportate la datul nemijlocit. Susţinerea
sa se bazează pe două premise: una pozitivistă, referitoare la
reductibilitatea realităţii la datul nemijlocit, şi cea de-a doua
ştiinţifică, referitoare la utilitatea logicii simbolice în explorarea
realităţii. Valabilitatea acestui sistem de concepte ordonat
constituite este condiţionată de edificarea lui într-o zonă neutră
filosofic.
În studiul Depăşirea metafizicii prin analiza logică a
limbajului (1931) Carnap considera că problemele filosofiei se
datorează unor erori de limbaj. Astfel, propoziţiile metafizicii sunt
lipsite de sens fie pentru că operează cu cuvinte cărora li se
atribuie în mod eronat semnificaţie (a), fie pentru că procedează
din punct de vedere sintactic greşit (b):
a) Carnap a reluat teoria verificaţionistă a sensului: sensul
unui cuvânt este dat de semnificaţia sa (asemenea conținutului
descriptiv despre care vorbea Wittgenstein) şi aceasta este
recunoscută cuvântului doar dacă propoziţiile elementare în care
acesta apare sunt reductibile la propoziţii protocolare. Propoziţiile
protocolare sunt propoziţii de observaţie. Conceptele metafizicii
nu sunt, în acest context, verificabile.
b) Filosofia utilizează abuziv limbajul comun, considera
Carnap, exemplificându-și susținerea cu un fragment din Ce este
metafizica?, eseul lui Heidegger: „Cum stau lucrurile cu acest
nimic? Nimicul este mai original decât negația și decât negarea…
Angoasa dezvăluie nimicul…”. Fragmentul operează (întrucât
limbajul permite acest lucru) cu nimicul ca nume de obiect
existent.
Nici nu poate exista vreo propoziție metafizică despre care să
se spună că are sens, a mai arătat Carnap, întrucât sarcina
asumată de metafizică e cea de prezentare a cunoștințelor care nu
sunt accesibile științelor empirice.
Există mai multe feluri de propoziții cu sens: tautologii
(acestea sunt adevărate în virtutea formei lor, sunt analitice; nu
spun nimic despre realitate, ci servesc la transformarea
enunțurilor asupra realității; sunt propoziții din logică,
matematică); contradicții ( ca negații ale tautologiilor); propoziții
de experiență, aparținând științelor empirice. Propozițiile
metafizicii nu sunt dintre acestea.
În acest context, filosofiei i se condiţionează supravieţuirea
de o schimbare de statut: epurată de enunţurile speculative,
aceasta trebuie să devină analiză logică, adică activitate de
purificare a cunoașterii de propoziții fără sens și clarificare logică
a conceptelor din teoriile științifice. Propozițiile metafizicii sunt
asemănătoare artei, exprimă sentimentul vieții.
În lucrarea Sintaxa logică a limbajului (1934) Carnap a
reformulat, consecvent aprecierilor cu privire la lipsa de sens a
propozițiilor metafizicii, criteriul sensului: un enunţ are sens dacă
este parte a unui limbaj ce conţine doar enunţuri confirmabile şi
dacă este construit după reguli de sintaxă logică. Enunţurile pot
fi abordate material sau formal. Modul formal de abordare este
necesar filosofiei şi aduce cercetarea epistemologică în
proximitatea analizei limbii.
Studiul Testabilitate şi semnificaţie (1937) constituie o
reacţie la critica întreprinsă de Karl R. Popper la adresa
criteriului verificaţionist al sensului. Enunţurile au sens, a
susținut în acest studiu R. Carnap, dacă sunt confirmabile sau
testabile. Un enunţ este confirmabil dacă poate fi redus logic,
direct sau indirect, la propoziţii de observaţii. Un enunţ este
testabil dacă i se poate indica empiric modalitatea de verificare.
Carnap a introdus, consideră A. Marga (1984) distincţii ce
nu sunt funcţionale în practica cercetării. Astfel, inducţia este
valorizată net în raport cu deducţia, ştiinţa propriu-zisă este
ruptă de problematica genezei ei şi a factorilor umani ce-i
influenţează evoluţia, judecăţile despre fapte nu se pot întâlni cu
judecăţile despre valori. Aceste distincţii au fost exploatate în
criticile aduse empirismului logic şi au constituit baza unor
semnificative poziţii epistemologice critice ulterioare.

CERCUL DE LA BERLIN

Hans Reichenbach (1891-1953) este un membru important

al Cercului de la Berlin. A fost susţinătorul unei abordări
probabilistice a adevărului, abordare compatibilă cu viziunea
impusă de mecanica cuantică asupra realităţii şi cu logica
cuantică pe care o construieşte în sprijinul acestei viziuni.
Reichenbach a propus o justificare pragmatică a inferenţelor
inductive ca răspuns la criticile aduse metodologiei empirist
logice în practica ştiinţifică.
De numele filosofului german se leagă distincţia, frecvent
utilizată în epistemologie, între demersurile desfăşurate în
contextul justificării şi demersurile desfăşurate în contextul
descoperirii (în Experienţă şi predicţie, 1938). Prima poziţie
caracterizează empirismul logic. Potrivit ei, obiectul de studiu al
epistemologiei este constituit exclusiv din rezultatele demersului
ştiinţific. Cea de-a doua poziţie caracterizează prefigurările
orientării care mai târziu se va numi noua filosofie a ştiinţei.
Potrivit ei, importante pentru epistemolog sunt evidenţierea
actului creator, în desfăşurarea lui, şi înţelegerea mecanismului
cercetării ştiinţifice.
Pe structura acestei distincţii, orientările epistemologice se
dispun polar, suprapunând răspunsurile la criterii diverse de
comparare. Această polarizare va fi exploatată de P.K. Feyerabend
în așezarea metodologică a discursurile epistemologice fie sub
semnul logicianului, fie sub cel al antropologului.

Carl Gustav Hempel (1905-1997) este de asemenea unul

dintre membrii importanţi ai Cercului de la Berlin şi unul dintre
filosofii ce au dezvoltat o atitudine critică la adresa empirismului
logic, din interiorul acestuia. Obiecţiile lui Hempel erau
îndreptate împotriva teoriei empirist logice a confirmării, teorie pe
care o acuza de generare de paradoxuri:
 Potrivit ei, enunțurile științifice trebuie confirmate prin
propoziții protocolare (propozițiile universale prin propoziții
particulare, adică). Enunțurile științifice sunt formulate ca
implicații (dacă p, atunci q). Confirmarea lor se face prin
adăugarea unei propoziții protocolare, evidența. Între ipoteza
enunțului (p) și evidență (q) relațiile pot lua mai multe forme: p și q
adevărate, formă corespunzătoare confirmării ipotezei; p și nonq
adevărate, formă corespunzătoare infirmării ipotezei; nonp și q /
nonp și nonq adevărate, forme corespunzătoare unor situații de
neutralitate a evidenței în raport cu enunțul.
Mai mult, p→q implică nonq→nonp (vă amintiți, desigur,
SaP→¯PeS).
Astfel, Toți corbii sunt negri→Niciun non-negru nu e corb. Asta
înseamnă, arată Hempel (Studii de logică a confirmării, 1945), că
potrivit teoriei empirist logice a confirmării prin consecințe
empirice, o propoziție de felul Pantoful alb nu e corb confirmă
propoziția Toți corbii sunt negri.
Soluţia propusă de Hempel pentru evitarea (limitarea
efectelor, mai degrabă) acestei situații constă în impunerea unor
condiţii de confirmabilitate, menite să apropie raționamentele de
acuratețea celor deductive:
 Condiţia de atragere (un enunţ care este urmarea unei
observaţii este confirmat de acea observaţie);
 Condiţia de consecvenţă (o observaţie care confirmă
orice enunţ dintr-o clasă de enunţuri confirmă şi orice consecinţă
a enunţului din acea clasă);
 Condiţia de echivalenţă (o observaţie ce confirmă o
ipoteză confirmă orice ipoteză echivalentă cu prima);
 Condiţia de consistenţă (orice observaţie logic
consistentă este consistentă în ipotezele pe care le confirmă).
C.G. Hempel este și autorul teoriei nomologice a explicaţiei
(sau teoria explicației prin subsumare la legi). Premisa acestei
teorii constă în necesitatea utilizării aceluiaşi tip de explicaţie în
diferitele ştiinţe pentru care se doreşte unificare metodologică. În
studiul Funcţia legilor generale în istorie (1942), Hempel a separat
descrierea (ca răspuns la întrebarea Ce se petrece?) de explicaţie
(ca răspuns la întrebarea De ce se petrece?), considerând-o pe cea
din urmă caracteristică ştiinţei.
Explicația are două componente: explanandum (ceea ce este
de explicat) și explanans (ceea ce explică, explicativul). În
explanans sunt cuprinse enunțuri despre două clase distincte de
fenomene, anume condiţii iniţiale şi limită pentru producerea
fenomenului și, respectiv, legi generale. Explicaţia unui fenomen
constă în deducerea enunţului descriptiv referitor la acesta, din
legile generale şi din condiţiile determinate de producere a lui. A
explica înseamnă a deduce enunţul descriptiv referitor la
explanandum din explanans.
Hempel a impus explicaţiei condiţii de adecvare,
concordante cu pretențiile de cunoaștere ale empirismului logic:
explanans să conţină minim o lege generală, explanans şi
explanandum să conţină numai enunţuri cu sens (cu conţinut
empiric, verificabil), explanandum să rezulte logic din explanans,
explanans să conţină numai enunţuri adevărate.
Discursul istoric, considera Hempel, trebuie să respecte
cerinţele privind explicaţia operante în celelalte ştiinţe.
Comportamentul uman este în întregime explicabil prin legi
generale, deşi a fost explicat neştiinţific, dinspre viitor spre
prezent, prin motive.