Despre daimon, muze și raportul acestora cu sinele omului

 
 
În următoarele rânduri, scopul lucrării mele este de a analiza imaginea acestor creaturi
din Antichitate până în era modernă, dualitatea venire-plecare și prezență-absență a acestor
entități, respectiv daimon-ul sau geniul spiritual, și muzele. 
În primul rând ce înseamnă ele? Ce simbolistică au? Putem spune că ele reprezintă
niște ființe adevărate? Și dacă sunt adevărate, pot avea formă? Dar dacă au formă, ar putea să
fie aceea una umană? Voi reveni la aceste întrebări cu mai multe exemple.
Pentru început, care este contextul acestora? Hyde explică în The Gift1 că daimon-ul
este spiritul tutelar al fiecărei persoane. Spre exemplu, spune că Socrate avea propriul lui
daimon care ar fi vorbit de fiecare dată când acesta s-ar fi abătut cumva de la natura lui, mai
exact de la sinele sau, de la cine este el cu adevărat. Se credea că fiecare om are un asemenea
spirit, care poate fi cultivat și dezvoltat. Apuleius, autor roman, a scris un tratat pe baza
acestui subiect, în care spune că în Roma era o tradiție ca de ziua fiecărei persoane aceasta să
ofere un sacrificiu geniului său. Practic, de ziua ta erai obligat să îți cinstești ghidul spiritual.
Rezultatul ar fi fost transformarea persoanei într-un geniu pe un anumit domeniu, fie acela
personal sau profesional. Apuleius afirmă că dacă un om își cultivă geniul, acesta devenea un
zeu protector al casei sale după moarte, dar dacă îl ignoră, devena o larvă, mai exact devenea
un spirit neliniștit și tulburat. Hyde concluzionează că dacă o persoană nu oferă apreciere și
cadouri daimon-ului său, atunci acea persoană suferă de narcisism. Numai un narcisist poate
crede că totul a venit de la el, fără ajutor.
Dar muzele? Marcel Detienne scrie în Stăpânitorii de Adevăr în Grecia Arhaică
despre Muze2 și cum acestea erau invocate de poeți pentru a le oferi inspirație. Fiice ale
Memoriei, acestea ar fi cântat informația, iar de aici ne putem da seama că poeții erau văzuți
că o graniță între rațional și spiritual, cei care aveau darul divin de a auzi informația și de a o
da mai departe. Dar ce relație era între ele și poet? Detienne spune că memoria poetului este o
construcție a lor, mai exact, poetul ia cu totul un calup de informație. 

1
Lewis Hyde -The Gift: Imagination and the Erotic Life of Property , 1983

2
Marcel Detienne - Stapânitorii de adevăr în Grecia arhaică, capitolul Memoria Poetului, Editura
Symposion, 1996
 Diferă relația dintre daimon și poet și muze și poet? Pare că în timp ce daimon-ul este
ceva intim, ceva ce apare și pleacă dintr-o dată, cum spune și Elisabeth Gilbert în discursul ei
de la conferința TED3, un spirit care apare pe neașteptate, nu își anunță prezența, poți să stai
la coadă, poți să mergi pe stradă, te prinde oriunde și nu ține cont de contextul tău.  Muzele
trebuie a fi invocate pentru a putea ajuta poetul, are loc un ritual. Putem spune atunci că
relația între un scriitor și daimon-ul sau este imprevizibilă, incertă, în timp ce relația cu
muzele este ceva stabil, atâta timp cât și ele își doresc să o continue. 
Dar cât de reală este această relație? Cu toții am auzit de writer’s block. Dacă ne este
clar și sigur că daimon-ul nu dorește să-și facă prezența, atunci de ce muzele te-ar ajuta la
început ca după să se facă dispărute? Aș tinde să spun atunci că relația lor cu sinele omului
este mult mai instabilă decât cea a daimon-ului cu persoana. 
În operele de început ale Greciei Antice, invocăția muzelor este nelipsită, începând cu
Teogonia lui Hesiod. Aici muzele povestesc facerea lumii. Dar cine i-a dat inspirația lui
Hesiod de a vorbi despre facerea lumii? Cum a putut poetul invoca muzele dacă ghidul lui
spiritual nu i-ar fi dat acea inspirație de care avea nevoie? Atunci putem spune că daimon-ul
poate fi văzut el însuși ca o portiță nevăzută între poet și muze, puntea inspirației. 
În Iliada lui Homer4, muza inspirației este din nou invocată, rugată să cânte. De ce
daimon-ul nu poate fi rugat? Aici putem interveni cu textul lui Eric Dodds5, capitolul Grecii
și Iraționalul. Acesta discută despre raportul dintre rațional și irațional, mai exact cât de
sensibili puteau fi grecii la tot ce ține de divinitate. Continuând, reamintim că daimon-ul este
văzut ca ceva exterior, raportul fiind de intervenție asupra psihicului uman. 
Cuvântul menos, care înseamnă forță mentală, este interpretat de Dodds ca fiind ceva
ce poate să existe sau nu într-un grec din Antichitate, deoarece acesta este asociat cu
supranaturalul. În greacă, supranatural este format din physis(natură) și meta (supra), de aici
nașterea cuvântului metafizică. Metafizica se ocupă, etimologic vorbind, de supra-natural.
Aici supranaturalul nu se referă la paranormal, ci la existența sau absența unui zeu
răspunzător de faptele noastre. Omul grec nu se poate înțelege pe sine în absența divinului.
Toate cele spuse aici se pot corela cu teoria modernă a inconștientului. Până nu afli cum a
putut veni informația la tine, încerci să determini cum este posibil travaliul minții creative, iar
primul pas este să spunem că e rezultatul unui daimon, a cuiva anonim și divin. De aici mai
3
Elisabeth Gilbert at TED 2009, Your elusive creative genius.

4
Iliada, poem de Homer, traducere George Murnu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955
5
Eric Robertson Dodds, Dialectica spiritului grec, traducere de Catrinel Pleșu și prefață de Petru Creția,
București: Meridiane, 1983
departe putem înțelege de ce grecii au ajuns să dea câte o atribuire fiecărui zeu în parte, și
cum s-a ajuns la politeism. Revenind la primul capitol scris de Dodds și la Iliada, acesta
punctează destul de bine cum grecii sunt obișnuiți să spună că a fost mâna unui zeu atunci
când o fapta nu poate fi explicată sau înțeleasă. Aici a fost dat exemplul morții lui Patrocle,
acesta spunând că Apollon este cel ce îl doboară.
Continuând cu daimon-ul și cu muzele, Stephen King are o abordare destul de diferită
în The Writing Life6. El spune că într-adevăr există o bestie diferită în fiecare
scriitor.  Revenind la dilema de mai sus, accea fiind writer’s block, King afirmă că unii autori
cred cu tărie că muzele lor au murit sau i-au lăsat baltă, dar principala lui credință pe această
tema este că foarte mulți preferă să “stropească cu otravă” orice cale de acces a acestor
entități, uneori fără să fie conștienți de asta. Își explică asta dându-l exemplu pe Joseph
Heller, care și-a scris continuarea unuia dintre romanele sale la ani de zile după primul.
Admite că până la urmă toate astea fac parte dintr-o realitate romanțată, fiind spus de parcă
procesul de scriere este separat de scriitor, ceea ce nu este adevărat, dar se simte așa. De aici
putem înțelege mai bine grecii. În Antichitate distincția între ce simte un om că se petrece
față de ce se petrece obiectiv era mult mai grea de făcut, neavând informația științifică pe
mână. King spune că se simte ca și cum ar fi două lumi separate în același timp, dar ce se
întâmplă defapt este că biroul lui, lucrurile care se găsesc în el, priveliștea ce dă în grădină,
muzica de pe fundal, atmosfera din toată casa, toate sunt “grădina” în care muza lui trăiește.
Ea îi oferă cuvintele. Defapt, în secunda asta aș putea spune că muza sau daimon-ul meu,
pentru că după King se întrepătrund, mă ajută la redactarea lucrării mele. Dar asta nu este
defapt un personaj pe care mi l-am creat în minte că eu să am impresia că primesc ajutor? Nu
oare fug eu de libertatea totală a gândurilor mele, și mă ascund în spatele acestei creații
nevăzute? Cocluzia lui King este că trebuie să avem răbdare. Nu poți forța procesul creativ,
așa cum nu poți forța o ființă să vină să te ajute. Existența acestor creature mistice , fie ele în
imaginația noastră sau nu, ne învață să avem răbdare, ne învață că travaliul creativității nu
depinde de raționarea noastră. Nu ar trebui să ne bazăm și să ne lăsăm influențați de alte
entități, ci să ne lăsăm liberi și să avem răbdare cu noi. De aceea grecii au scris într-un mare
fel, și cei ce au urmat după ei. Și-au dat timp, pentru că au crezut că ii dau timp altei ființe.
Ce ne învață asta? Ne pune sub lumina faptul că ne raportăm mai bine la exterior decât la noi.
Ne învață că de multe ori nu avem încredere în forțele proprii, că de multe ori credem că e
mai bine ce spune altcineva decât ce credem noi. Adevărul este că scriitorul se ajută pe sine. 

6
Stephen King- The Writing Life, 2006
 Întrebarea este: E bine să cred că pot reuși doar prin propriile mele puteri, și că defapt
raportul sau puntea de creație este între mine și sinele meu? Asta depinde de fiecare. De
multe ori ne simțim bine când credem că o forță înaltă și nevăzută ne-a adus într-un punct,
alții pot susține că nu se simt bine în a știi că nu ei sunt creatorii adevărați. Între lumea
modernă și Antichitate, unele lucruri au rămas neschimbate. Este musai să le schimbăm? Nu.
Nu putem spune că și în Divina Comedie7 Virgiliu este daimon-ul lui Dante? Să nu
uităm că în viața reală Alighieri a avut un respect enorm pentru poetul roman
Virgilius, făcând o grămadă de referințe la Eneida. În operă, Virgiliu este călăuza lui
Dante pe tot drumul său. Putem observa că acolo călăuza doar îl ghidează, dar Dante
are impresia că Virgiliu face mult mai multe. Cred că relația Dante-Virgiliu reprezintă
perfect raportul dintre geniu spiritual și sinele uman, și nu doar în
operă, cât și în viața reală. De aici ne putem da seama că ghidul
poate fi și o figură istorică înaltă, care să ofere inspirație, exact ca în cazul de față. 
Poate pentru o referire mai religioasă a unui daimon, și în Faust8 putem cade
de acord că Mefistofel este călăuză lui Faust, deoarece nu numai că îi este călăuză
prin lumile atemporale pe care le traversează, dar Mefistofel este cel care îl
influențează spre exemplu în a o lăsa pe Gretchen în urmă. Muzele și daimon-ul în era
creștină putem spune că au fost portretizați ca fiind niște spirite malefice, sau oricum
periculoase, care tin de ocult. Dacă spre exemplu, ipotetic, Goethe ar fi fost acuzat de
vreun fanatic religios de blasemie, deși nu este cazul, nu ar fi putut el oare să dea vina
pe o ființă care l-a obligat să scrie acele lucruri? Nu cumva acest raport cu sinele
omenesc a fost format pentru a crea o poliță de asigurare între scriitor și părerea
societății? Eu consider că și asta este unul dintre motive, nu doar respectul scriitorilor
cu privire la divinitate, ci și posibilitatea blamării acesteia. Cum spuneam mai sus, e
mai sigur să știm că nu am avut libertate în totalitate. Ne asigură de evitarea eșecului
profesional în ochii celorlalți.
            Revenind și încercând să-mi răspund la mai multe întrebări formulate de-a
lungul lucrării, consider că muza și daimon-ul pot fi luați drept una și acceași creatură.
Argumentul aici este că fiecare se raportează diferit. Unii, cum am zis, se pot raporta
doar cu ei înșiși. Alții pot afirma că nu este nici muza, și nici daimon, ci este altă
formă care îi ajută în travaliul creativ. Pentru mai multă lămurire, propun să aducem
7
Dante Alighieri - Divina Comedie, 1472

8
 Johann Wolfgang von Goethe – Faust, 1829
 în discuție cartea lui Oventile, Satan’s Secret Daughters: The Muse as Daemon9.
Oventile explorează soarta nihilistă a demonizării prin care muzele sau geniul
spiritual trec în era creștinității. Demonizarea acestora în Othello, Paradise Lost și
Moby-dick.Dacă în Iliada lui Homer Athena este ghidul lui Ahile, și asta e văzut ca
un lucru pozitiv, după Noul Testament, daimon-ul este asociat cu un demon rău, iar
muzele devin demonice, ca în exemplul cu Mefistofel și raportul său cu Faust. Acum
Atena devine o muza demonică, deși păstrându-și înțelepciunea. Defapt, autorul
încerca să spună că înțelepciunea în era profundă a creștinității a fost asociată de
multe ori cu maleficul. 
În The Muses and Creative Inspiration: Homer to Milton10 se explică că
muzele în literatura renascentistă deja devin o convenție sau o metaforă la cunoașterea
pe care un poet o are atât despre literatura cât și despre cultura clasică, lucruri care îl
pot ajuta la prelucrarea informațiilor în ajutorul său.
            Shakespeare are nenumărate discuții cu geniul lui în sonetele sale, în care își
exprimă atât bucuria de al avea aproape cât și dezamăgirea pe care i-o aduce faptul că
trebuie să se lupte cu acesta.
Consider că ori le spunem muze, ori că folosim termenul de daimon, fie că
există doar unul sau mai mulți, raportul unei asemenea entități cu sinele oricărei
persoane este unic, intim, personal, ceva ce nu poate avea o definiție cu linii clare,
dovada că de-a lungul istoriei acest raport și aceste creaturi au fost de fiecare dată
catalogate diferit, deoarece ele au mers în funcție de demersul divinului în ochii
societății. Este alegerea fiecărui om în a-și gestiona această relație, dacă există sau
nu. 
În concluzie, privind demersul literaturii până în modernitate și a ideilor
diverșilor clasici despre acest subiect, cred cu tărie că a crede în existența unei ființe
care livrează informația în scopuri nobile nu ar trebui să se schimbe.

Bibliografie:

Lewis Hyde -The Gift: Imagination and the Erotic Life of Property , 1983

9
Robert Savino Oventile - Satan's Secret Daughters: The Muse as Daemon, 2014

10
Kathleen Potthoff McHugh - Partea a doua a cartii: The Muses in English Poetry from Chaucer to
Milton , 1993
2
Marcel Detienne - Stapânitorii de adevăr în Grecia arhaică, capitolul Memoria Poetului, Editura
Symposion, 1996
3
Elisabeth Gilbert at TED 2009, Your elusive creative genius.

4
Iliada, poem de Homer, traducere George Murnu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, 1955
5
Eric Robertson Dodds, Dialectica spiritului grec, traducere de Catrinel Pleșu și prefață de Petru Creția,
București: Meridiane, 1983
6
Stephen King- The Writing Life, 2006

7
Dante Alighieri - Divina Comedie, 1472
8
 Johann Wolfgang von Goethe – Faust, 1829

9
Robert Savino Oventile - Satan's Secret Daughters: The Muse as Daemon, 2014

10
Kathleen Potthoff McHugh - Partea a doua a cartii: The Muses in English Poetry from Chaucer to
Milton , 1993