Universitatea Națională de Artă Teatrală

și Cinematografică

Nume și prenume: Mihai Carla-Teodora

Vârsta: 19 ani
Localitate: Piatra Neamț

REPERTORIU

POEZII

1) “Aripile” – Virgil Carianopol

2) “Ca să pictezi portretul unei păsări” – Jaque Prevert
3) “Efort de conversație între doua ființe” – Muriel Rukaiser
4) “Identitate” – autor anonim
5) “Prăpastie” – Marin Sorescu
6) “Șarpele-n inimă” – George Coșbuc

POVESTIRE

fragment din “De ce iubim femeile” – Mircea Cartarescu

1)“Aripile” – Virgil Carianopol

Nu-mi pune aripi! – strigam

catre îngerul ce mă ţinea
in timp ce îmi vâra aripi cu sila
şi-n umeri mi le îndesa.

Nu vreau!
Dar el, cu o răbdare
pe care numai îngerii o au
Nu mă lăsa, deşi din ele,
Spuneam că nu ştiu cum să dau…

N-auzi?? – strigam.
Tocmai cu mine?
Nu fi aşa ne-ndurător!
Nu le strica, le pui zadarnic.
Eu niciodata n-am să zbor!

Eşti surd??
Dar el tot mai aprins lucra.
Ştia că voi avea nevoie
Ştia c-odată voi zbura! …..
2)“Ca să pictezi portretul unei păsări”-Jaques Prevert

Mai întâi pictezi o colivie

cu uşiţa larg deschisă,
apoi pictezi
ceva cât mai drăguţ
şi cât mai simplu:
ceva frumos,
ceva util
pentru pasăre;
pe urmă pui tabloul pe-un copac
într-o grădină,
într-un crâng,
într-o pădure
şi te ascunzi după copac
fără o vorbă
fără să te mişti...
Se-ntâmplă uneori ca pasărea să vină repede,
dar se mai poate întâmpla să treacă ani şi ani
până se hotărăşte.
Atunci nu te descuraja –
aşteaptă, aşteaptă dacă e nevoie ani întregi.
Viteza sau încetineala cu care pasărea soseşte
n-au nici o legătură
cu faptul că tabloul e reuşit sau nu.
Când pasărea soseşte –
dacă soseşte –
păstrezi cea mai adâncă linişte:
aştepţi mai întâi ca pasărea să intre în colivie
şi după ce a intrat
închizi uşiţa binişor cu pensula,
apoi
ştergi toate gratiile una câte una
cu mare grijă, nu cumva s-atingi vreo pană.
Pe urmă faci portretul arborelui, alegând
din toate crengile pe cele mai frumoase,
iar pentru pasăre pictezi după aceea
frunzişul verde şi răcoarea vântului,
pulberea soarelui,
foşnetul gâzelor prin iarbă în căldura verii,
apoi aştepţi ca pasărea să cânte...
Dacă nu cântă
e semn rău –
semn că tabloul nu e bun,
dar dacă vrea să cânte, e semn bun,
e semn că poţi semna.
Atunci îi smulgi o pană
binişor de tot
şi pe un colţ al pânzei te iscăleşti cu ea.
3)“Efort de conversație între două ființe” – Muriel Rukeyser.

Când eram mică, un copil mi-a citit o poezie despre un iepuraş

care a murit, în povestea aceia, iar eu m-am ascuns sub un scaun;
un iepuraş trandafiriu; era de ziua mea şi o lumânare
mi-a ars degetul şi mi s-a spus că trebuie să fiu fericită.
Nu sunt fericită.
Acum mă gândesc la pânze albe plutind pe cer ca o muzică,
ca nişte cornuri limpede sunând, şi păsări plutind, şi la o mana pe după umerul meu:
Când aveam nouă ani eram interesantă, sentimentală
mama, cânta la pian Chopin,
şi eu îmi plecam capul pe capacul pictat al pianului şi plângeam.
Acum vreau să stau lângă tine.
Aş vrea
să mi împletesc clipele zilelor mele, cu zilele tale.
Când aveam paisprezece ani visam la sinucidere,
şi m-am ridicat în picioare pe o fereastră înaltă, în amurg, nădăjduind
către moarte;
dacă lumina n-ar fi topit norii şi câmpiile întru frumuseţe,
dacă lumina n-ar fi preschimbat ziua aceea, aş fi sărit.
Sunt nefericită. Sunt singură.
Dacă am putea să ne atingem fiinţa,
dacă entităţile astea distincte ale noastre ar ajunge să se cuprindă,
prinse laolaltă ca un joc chinezesc de umbre…ieri
m-am oprit pe o stradă plină de oameni, de oameni vii,
şi nimeni nu spunea un cuvânt, şi lumina dimineţii strălucea.
Vorbește-mi. Ia-mi mâna.
Cine ești tu de fapt?
4)“Identitate” – autor anonim(fabulă)

Un tânăr elefant

Distins și elegant,

făcea furori cu aerele sale de greutate și putere

În toată jungla Africii Centrale.

Era temut chiar și de tigri și pantere.

Pe scurt, era întâmpinat cu stimă unanimă.

Dar iată că într-o bună zi,

Distinsul animal, simți că are atașat la coadă

Un soi de etichetă simplă și neroadă,

Pe care un glumeț de maimuțoi

Scrisese caligrafiat : “Pisoi”.

“Ce-i această nerozie?

Ia, rupe tu bucata de hârtie

Ce-o am la coadă.”

Zise el, rugandu-se de-un șoricel.

“Nu pot Măria Ta!

Îmi vine foarte greu să m-amestec într-o treabă cu răspunderi oarecare.

Și-apoi, nu e de resortul meu, să apreciez la o adică,

Că sunteți pachiderm și nu pisică!

Și vă repet.

Nu sunt autorizat să distrug un certificat.

Am siguranța că m-ați priceput,

Permiteți-mi să mă retrag. Salut!”

“Hârtia de la coadă?” zise cumătrul lup.

“Nici eu nu pot să o rup!

Deși, fără îndoială,

Că la mijloc trebuie să fie o greșeala,

Numai că, mie unuia, personal, îmi place!

Și până la urmă greșeala să o repare cine-o face.

Nu unul sa greșească, și altul să repare!

Asta-i lipsă de organizare, iar eu cu anarhia nu mă-mpac!

Îmi pare rau, nu am ce să vă fac, nu pot să vă ajut, salut!”

Atunci, elefantul disperat,

s-a dus la forul indicat.

Care a văzut, a căutat, a cercetat,

Și-ntr-un final a decretat:

Pentru o soluție mai bună,

Petiționarul să revina cam după o lună,

Cu acte în regulă, semnate de doi medici, doi,

Cum ca elefantul nostru nu e de origine pisoi.

Iar doi obstetricieni plini de idei,

s-au abținut să dea certificat

Spunând că efantul nu a fost, la rândul lui,

Moșit de ei.
5)“Prăpastie” – Marin Sorescu

Dumnezeu e surd
Şi când vreau să-i spun ceva
Îi scriu pe-o foaie de hârtie.
Aşa se procedează
Cu toţi surzii.

Numai că mie nu-mi înţelege scrisul

Şi decât să-l văd cum se scarpină-n aureolă
În faţa unei conjuncţii,
Mă gândesc că mult mai uşor ar fi
Să i-o urlu-n ureche.

Asta şi fac,
Dar Dumnezeu dă din cap
Că nu-nţelege
Şi-mi face semne să-i scriu pe-o hârtie
Tot ce vreau să-i spun.

Pe mine mă apucă disperarea,

Ies în stradă şi opresc trecătorii,
Punându-le-n faţă hârtia mea,
Scrisă cum am putut mai frumos şi mai citeţ
Ca pentru ochii lui Dumnezeu.
Dar oamenii nu sunt surzi,
Ci numai grăbiţi,
Şi dându-mi cu mâna hârtia la o parte,
Mă roagă să le spun totul repede
Prin viu grai.

Atunci mă pomenesc urlând

Ca din fundul unei prăpăstii,
Aşa cum urlă Dumnezeu
Când îşi face rugăciunea.

Şi de teamă c-am asurzit şi eu

Uit ce-am vrut să le spun.
6)“Șarpele-n inimă”- George Coșbuc

M-ai strâns ieri cu mânie-n crâng

De braţul stâng-

De ce mă spui la toţi că plâng?

"Să nu te văd cu vrun flăcău

Că dai de rău!"

Dar ce, mă rog, sunt robul tău?

Și nici n-am plâns şi nu te lăuda!

Am plâns, ba da,

Dar nu pentru mustrarea ta!

M-au întâlnit aşa pe drum,

Mai ştiu eu cum,

Iar tu eşti mânios şi-acum!

Şi-a fost şi soră-ta cu ei;

Veneau tustrei,

Şi-am stat puţin, şi ce mai vrei?

N-am voie nici atât, eu nu?

Dar ce crezi tu,

Şi ochii să mi-i scot de-acu?

Ai răsărit ca din pământ -

Ei, Doamne sfânt,

Îţi sunt nevastă, soră-ţi sunt,

De nu mă laşi din ochi mereu?

Nu pot şi eu

Să mă întâlnesc cu cine vreu?

"De unde viu? Ce cat în prund?

Ce flori ascund?"
Eşti mamă tu, ca să-ţi răspund?

Şi uitându-te şi-n jos şi-n sus

Scrâşnind mi-ai spus:

"Săracă fată!" şi te-ai dus.

Săracă! Dar de ce să fiu?

Pe suflet viu,

Cu nici o vină că nu mai ştiu.

Apoi de ce tot spui şi spui

Că, de tăcui,

E semn că vinovată fui?

Ce semn? Tăcui aşa mereu,

Că-mi fu cu greu,

Şi ce-ţi puteam răspunde eu?

De-aş fi jurat pe-un rai de sfinţi,

Tu, printre dinţi,

Mi-ai fi răspuns la toate: minţi!

Că şi ce nu-i şi nu-i, tu vezi!

Te-nveninezi,

Şi toate câte-ţi par le crezi!

Şi-am plâns şi ieri, gândeam că mor

Că-mi tot dai zor

Să-mi afli vina-n faţa lor.

De ce mă chinuieşti tu vrând?

De ce ţi-e în gând

Să mă vezi mereu plângând?

Vrăjmaş de veci de te-aş avea,

Tu n-ai putea

S-acreşti mai rău viaţa mea!

De-s rea, tu bate-mă să zac,

De-ţi e pe plac -

Dar nu-mi scorni şi ce nu fac!

De ce iubim femeile – Mircea Cartărescu (povestire)

Acum câțiva ani am dat peste un CD ce cuprindea teste de personalitate. Unul dintre ele se
numea “Cine sunt eu?”, un joc, care iți cerea pe scurt, mai întâi, să alegi unul din șase tipuri de
case. În grădină trebuia să plasezi casa, lângă casă un pom, iar langă pom un lac. De-asupra
casei trebuia să pui un soare, și lângă soare un nor, mai pufos sau mai întunecat, mai gros sau
mai firav, după preferință. Mai era și un șarpe, ales și el din șase șerpi mai mult sau mai puțin
încolăciți, pe care puteai să-l plasezi oriunde în gradina, în pom, sau chiar în lac.

Cu aceste elemente m-am apucat eu să fac un peisaj drăguț, armonios, bine proporționat. Casa
mea era înaltă, cu ferestre frumoase arcuite în partea de sus, un lac ca o mica piscina, langă
lac un pom cu o coroana bogată, de-asupra casei am pus un soare stralucitor pe care norișorul
firav nu-l împiedica să ardă cu putere. Șarpele l-am pitit într-un colț departe de locuitorii vilei
mele. Foarte mândră de isprava mea am dat F4 și pe ecran mi-a apărut sentința: “Ești o
conformistă. Nu ai nici pic de romantism, nici vreun talent deosebit. Cariera cea mai potrivită,
contabilă. În dragoste aspiri spre o situație confortabilă, iar bani vei avea câți îți trebuie. Dar
niciun sfanț în plus.”

“Acum între noi doi!” i-am strigat. De data asta am făcut cele mai țicnite alegeri: o casă pe o
rână, un pom numai crăci uscate, un soare pipernicit pus câș într-un colț al bolții, și în schimb
ditamai norul prăvălit de-asupra casei. Lacul l-am pus pervers exact în fața ușii ca atunci când
locuitorii casei ies, să nimerească în el. Cât despre șarpe, am ales cel mai mare și mai gras
animal pripașit în lac exact ca monstrul din Lochness.

Am dat și de data aceasta F4 și am citit: “ Ești o artistă, o visătoare.” Așa începea textul și
continua ținându-mă numai în elogii. De data asta eram sortită unei cariere de star. Actriță
poate.