NINA: E cineva pe-aici?

Oh Doamne.... de cand nu te am mai vazut....Sper sa nu ma vada nimeni aici. Nu vreau

sa ma intalnesc cu Arkadina sau Trigorin.
NINA: Încuie uşa. Altfel, vor da buzna peste noi!
Voi fi in singuranta daca raman doar eu cu tine, asa ca e mai bine sa incui usa.
NINA: Ştiu că Irina Nikolaevna e aici. încuie uşa...
Cred ca am auzit-o mai devreme pe Arkadina, poate e aici. Nu vreau sa dau ochii cu ea.
Vom fi in siguranta daca incui usa.
NINA (îl pripeşte lung în faţă): Lasă-mă să te privesc! (Se uită în jurul ei.) E cald... E bine...
Aici era pe vremuri salonul. M-am schimbat mult?
Doamne, ce dor mi-a fost de tine! Uita-te la mine. Te-ai schimbat mult. Nu pot sa te
privesc. Imi e asa de rusine pentru tot. imi vine sa plang cand ma gandesc. Nu vreau sa fac aici o
scena, trebuie sa ma abtin. Sa schimb subiectul. Despre ce sa vorbim? Aaa… Gata . Stiu. Uite ce
bine e aici. Nu imi mai e frig. Aici e mai bine decat afara. Sunt foarte obosita. Aici era camera
aia in care stateam in copilarei si vorbeam. Oare ce crede despre mine? Oare am imbatranit? M-
am schimbat? Oare mai crede ca sunt frumoasa? Oare ce crede acum despre mine?
NINA: Mi-a fost teamă că mă urăşti. în fiecare noapte visez că mă priveşti şi că nu mă mai
recunoşti. O! Dac-ai şti!
Am fost atat de proasta cand l-am ales pe Trigorin. Nu meritai sa-ti fac asta. Stiam ca esti
foarte suparat pe ce ti-am facut. Stiam ca ma urasti si nu puteam sa te mai vad. M-au bantuit
toate aceste ganduri si nu am putut sa ma iert. Am avut cosmaruri in care veneam sa te vad iar tu
imi intorceai spatele. Daca ai sti cat am suferit pentru cele intamplate…
De cînd m-am întors, rătăcesc mereu pe aici... prin jurul lacului. M-am oprit de multe ori prin
preajma casei voastre, dar nu m-am hotărît să intru. Să ne aşezăm!
(Se aşază.) Să ne-aşezăm şi să vorbim, să vorbim! Aici e bine, e cald şi plăcut... Auzi cum urlă
vîntul? Turgheniev spune undeva: „Ferice de-acela care-n astfel de nopţi are un acoperiş şi-un
colţişor cald". Eu sînt un pescăruş... Nu, nu, n-am vrut să spun asta... (îşi trece mina pe frunte.)
Despre ce vorbeam? Da... Turgheniev... „Şi să le-ajute Domnul tuturor celor ce rătăcesc fără
adăpost"... Nu-i nimic! (Plînge cu suspine.)
M-am plimbat zi de zi pe langa lac si nu am avut curajul sa vin la tine. M –am gandit
mult inainte sa vin la tine. Mi-a fost frica de reactia ta, dar acum nu mai conteaza asta. Sa nu ne
pierdem timpul vorbind despre asta. Sa vorbim despre altceva. Abia mai respire, trebuie sa ma
asez . Ma dor foarte tare picioarele si sunt foarte obosita. Daca o sa ne asezam o sa-mi revin.
Acum sa vorbim. Dar despre ce sa mai vorbim? Am multe sa-ti spun dar imi e asa de greu… Imi
era asa de dor de locul asta. Afara e asa frig, m-a batut vantul si am obosit. Sunt la fel ca un
pescarus care abia da din aripi. Nu mai putere. Nu mai am nici pentru ce sa lupt. Nu ma mai
iubeste nimeni, toti m-au parasit. Cum pot sa mai fiu fericita? Degeaba am un acoperis deasupra
capului daca nu sunt fericita. Acasa e acolo unde este familie. Eu nu am familie. Pentru mine
nicaieri nu este acasa. Gata . Ajunge. Nu vreau sa mi amintesc asta, si nu vreau nici sa ma vezi
plangand. Sa schimb subiectul. Ce sa ii mai spun? Nu stiu. Am sa ii spun adevarul. Chiar daca
adevarul e trist. Nu mai am nimic decat pe Dumnezeu. El mi-a mai ramas. Stai linistit. Imi face
bine sa plang.
NINA: Nu-i nimic, îmi face bine... N-am mai plîns de doi ani. Aseară, tîrziu, m-am dus în parc să
văd dacă teatrul nostru mai e acolo. Tot mai e. Şi-am putut plînge după doi ani pentru prima dată,
şi parcă mi-am uşurat sufletul şi mi l-am luminat. Uite că nu mai plîng.
 Nu te ingrijora pentru mine. Daca plang ma descarc. Am nevoie sa ma descarc. Sa-ti spun
ce am pe suflet. Uite aseara m-am gandit sa vad daca ai daramat sau nu teatrul nostru. Si cand am
vazut ca inca mai e acolo, m-a bufnit plansul. Nu mi-a venit sa cred. Mi-am dat seama ca tu inca
ma mai iubesti. Mi am amintit toate clipele frumoase ale copilariei. M-am hotarat si am zis ca e
mai bines a te vad. Am dat la o parte tot raul si am vrut sa ma mai simt ca in copilarie. Gata. Nu
cred ca iti face bine sa ma vezi plangand. Trebuie sa ma abtin.
Şi aşa, acum eşti scriitor... Dumneata eşti scriitor şi eu actriţă... Ne-a luat acelaşi vîrtej pe
amîndoi... Trăiam veselă ea un copil. Mă trezeam dimineaţa şi începeam să cînt; te iubeam,
visam glorie, şi-acum? Mîine dis-de-dimineaţă trebuie să plec la Eleţ, cu clasa a treia... la un loc
cu ţăranii; iar la Eleţ, negustorii mai subţiri or să mă sîcîie cu amabilităţile lor. Ce viaţă ticăloasă!
Hai sa vorbim despre altceva. Am auzit ca ti-ai indeplinit visul. La fel ca mine. Dar
degeaba ca nu suntem fericiti. Nu e ca atunci cand eram copii. Viata de atunci era fericita,
simteam ca am tutul, si acum? Duc o viata groznica. Ma mut dintr-un loc intr-altul si imi tarasc
viata prin aceleasi locuri cu taranii. Iar asta nu e de ajuns. Mi-am pierdut tot ce aveam. Lumea
ma trateaza ca pe o femeie usoara. S-a adeverit ce zicea tata. Mai bine l-as fi ascultat. Nu mai am
nimic. Viata mea e groaznica!
NINA: Am un angajament pe toată iarna. E timpul să plec.
Ma duc pentru ca am promis ca voi face asta. De acolo imi castig painea. Nu stiu sa fac
nimic altceva. Nu mai conteaza. Mai bine as pleca pentru ca oricum nu te ajuta cu nimic faptul ca
ma vezi...
TREPLEV :/Nina, te-am blestemat, te-am urît, ţi-am rupt scrisorile şi fotografiile, dar în fiecare
clipă simţeam că sufletul meu e pentru vecie legat de dumneata. Nu pot să nu te mai iubesc,
Nina. Din clipa în care te-am pierdut şi am început să public ce scriu, viaţa mea e un chin.
Sufăr... Ca şi cum tinereţea mea ar fi zburat deodată, parcă aş fi de nouăzeci de ani pe lume! Te
strig, sărut pămîntul pe care-ai călcat; oriunde aş prrvi, văd numai chipul dumitale cu zîm-betul
lui blajin, care mi-a luminat anii cei mai buni ai vie-ţii-/-
NINA : De ce-mi vorbeşti aşa? De ce-mi vorbeşti aşa?
De ce imi spui toate astea? De ce ma mai iubesti? Nu merit asta. Nu te merit. Stiu ca am
gresit. De ce nu m-ai uitat? Nu pot sa cred ca te am facut sa suferi atat. Nu trebuia sa vin aici.
Sunt un om de nimic. Mi-am batut joc de viata ta. Am stricat totul. De ce imi spui toate vorbele
astea care dor? De ce imi amitesti toate astea?

TREPLEV: Sînt singur, nici o dragoste nu-mi încălzeşte inima. Mi-e frig de parcă aş trăi sub
pămînt, şi tot ce scriu e searbăd, uscat, întunecat. Rămîi aici, Nina, te implor! Sau, dacă nu, lasă-
mă să vin cu dumneata!
Mai bine plec nu stiu sa fac nimic bun in viata asta. Nu trebuia sa vin aici sa iti trezesc
toate amintirile. Ma dor asa de tare vorbele pe care le-ai spus. Mai bine plec sa-mi traiesc viata
de nimic singura.
(Nina îşi pune repede pălăria şi pelerina.)
TREPLEV: Nina, de ce? Pentru numele lui Dumnezeu, Nina!... (O priveşte cum se îmbracă.
Pauză.)
NINA: Trăsura mă aşteaptă la poartă. Nu mă însoţi. Mă duc singură... (Printre lacrimi.) Dă-mi
puţină apă...
Trebuie sa plec. Nu trebuia sa vin aici. Nu trebuia sa ma vezi. Nu vreau sa mai stau aici.
Nu vreau sa te mai fac sa suferi. Nu vreau sa ma mai vezi. Lasa-ma singura. Imi e asa rau. Am
obosit. Nu mai am putere sa mi continui drumul. Da-mi niste apa sa-mi mai revin.
TREPLEV (îi dă să bea): Unde te duci acum?
NINA: în oraş. (Pauză.) Irina Nikolaevna e aici?
Ma duc oriunde. Ma duc in oras. Nu vreau sa mai vad locul asta.. nu vreau sa mai sufar.
Deci chiar e aici Arkadina. O aud cum rade... e fericita... se distreaza...
TREPLEV: Da... Joi, unchiul meu nu s-a simţit bine şi i-am telegrafiat să vină.
NLNA: De ce-mi spui că ai sărutat pămîntul pe care am călcat? Mai bine m-ai fi omorît! (Se
apleacă pe masă.) Sînt atît de obosită! Dacă aş putea să mă odihnesc... Să mă odihnesc!
(Ridicînd capul.) Sînt un pescăruş. Nu, nu e asta... Eu sînt actriţă... Da!
De ce mi-ai spus toate vorbele alea grele? De ce nu m-ai urat? Nu pot sac red ca eu ti-am
facut atatea sit u inca ma mai iubesti… Sunt o ticaloasa. Nu mai pot. Am obosit. Am obosit sa
mai sufar. Daca as putea sa uit toate astea si sa merg mai departe. Daca as putea sa dorm noaptea
fara cosmaruri. Daca as putea sa fiu din nou fericita…. Am ajuns sa nu-mi mai gasesc linistea.
Sunt la fel ca un pescarus obosit care se chinuie sa-si gaseasca adapost…. Ia stai… eu nu ar
trebui sa fiu asa. Fac ce mi-am dorit. Ar trebui sa fiu fericita cu asta. Sunt actrita. Am ce mi-am
dorit intotdeauna. Acum e oricum prea tarziu pentru a schimba ceva. Trebuie sa merg mai
departe.
(Auzind nsul ArkadineTşi al lui Tri-gorin sta sa asculte, apoi aleargă la uşa din stingă şise
uităpe gaura cheii.) Şi el e aici!... (Se întoarce la Treplev.) Da, da... Nu face nimic... Da... El nu
credea în teatru, rîdea de visurile mele, şi încetul cu încetul n-am mai crezut nici eu şi mi-am
pierdut curajul... Şi-apoi, zbuciumul dragostei, gelozia, neîncetata frică pentru copilul meu... M-
au copleşit ra^siihiaăriile, nimicurile, jucam fără viaţă... Nu~şţTănTce să fac cu mîinile şi cum să
stau pe scenă, nu eram stăpînă pe vocea mea. Nu poţi înţelege starea asta, să^imţi-eă joci *i4dţEu
— sînt un pescăruş. Nu, nu e asta...
Cred ca l-am auzit pe Trigorin. Cred ca s-a impacat cu Arkadina si sunt aici impreuna… atat de
mult i-a pasat de mine… acum sunt imreuna si se distreaza… Trebuia sa-mi dau seama… Dar
asta e… nu conteaza. Nu vreau sa crezi ca ma victimizez, sau ca ma deranjeaza. Nu conteaza.
Vreau doar sa spun ca din cauza lui am ajuns asa. Nu credea in nimic din ce faceam eu. Nu
credea in mine. Radea mereu cand ii spuneam ce vreau de la viata. Spunea ca sunt un copil. Si
asta m-a facut sa ma simt de nimic. Imi era rusine cu mine. Credeam ca nu fac nimic bine.
Uneori credeam chiar ca are dreptate. Apoi mi se parea ca se uita la alte femei, ca nu ma mai
iubeste, ca nu il mai atrag… Imi era teama sa nu mi moara copilul… Eram ingrijorata tot timpul,
eram disperata… Nu stiam cum as putea sa ii salvez viata…Iar cand acesta a murit, o parte din
mine s-a dus cu el… Eram distrusa… Viata mea nu mai avea sens. El a plecat, m-a parasit.. toti
au ras de mine, toti m-au barfit dupa toate astea… Cum puteam sa mai joc pe scena dupa toate
astea? Nu ma puteam concentra, nu puteam gandi, nu puteam vedea. Nu mai aveam nimic.
Devenisem o stana de piatra, nu mai simteam nimic. Iar din cauza asta nu transmiteam nimic pe
scena. Nu ai cum sa intelegi asta. Nu ai trecut prin asta. Nu stii cum e nu mai poti face nimic…
sa iti pierzi tot, chiar si visele… Asa sunt eu? Sunt un pescarus? Am stat sa-mi nimiceasca viata
Trigorin? Nu. Nu e asa.
*l îţi mai aduci aminte că ai împuşcat odată un pescăruş? Un om a venit din întîmplare şi neavînd
ce face l-a nimicit... l/ite un subiect pentru o scurtă povestire... Nu, nu-i asta... (îşi trece mina pe
frunte.) Daspre ce vorbeam? Da, despre teatru. Acum nu mai sînt ca atunci... Sînt o actriţă adevă-
rată: joc cu plăcere, cu entuziasm. Scena mă îmbată şi simt că sînt fruimasă^lŞi acum, de cînd
sînt aici, am mers mult pe jos şi, tot umblînd, mam gîndit şi am simţit cum cu fiecare zi ce trece
cresc puterile sufletului meur77 Acum ştiu, înţeleg, Kostea, că în ceea ce facem noi, ori-ea am
juca pe scenă, ori că am scrie, principalul nu e gloria, nu e strălucirea, nu e ceea ce visam eu, ci
puterea noastră de a îndura. Să ştii să-ţi porţi crucea şi să-ţi păstrezi credinţa. Eu cred şi sufăr mai
puţin. Şi atunci cînd mă gîndesc la chemarea mea, nu mă mai tem de viaţă.
Tii minte pescarusul mort? Ei bine, asa am fost si eu. Exact ca perscarusul din povestea
noastra. Eram distrusa, iar el in loc sa ma ajute, m-a parasit. M-a lasat singura. Mi-a nimicit si
ultima bucata de suflet. Si de atunci am trait ca acel pescarus. Suferind... Abia tarandu-ma…
Fara nici un rost… Asta a fost… Acum a trecut. Nu mai e asa. Totul s-a schimbat. Si eu m-am
schimbat. Teatrul m-a schimbat. M-a facut sa-mi dau seama ca viata mea nu se sfarseste aici.
Atunci cand joc pe scena ma simt utila. Simt ca ajut oamenii, le transmit sentimentele mele, iar
pentru moment acestia ma inteleg. Ma bucura sa ii vad fericiti dupa spectacole. Aplauzele lor ma
fac fericita, ma incarca. Abia astept sa am un nou spectacol. Cand sunt pe scena ma simt
frumoasa. Ma simt iubita. Simt ca asta e motivul pentru care traiesc. Iar de cand sunt aici am
reflectat mult, si mi –am dat seama ca asta e menirea mea. Asta e salvarea mea. Am inteles ca nu
trebuie sa fugi dupa glorie , dupa faima. Astea nu te vor face fericit niciodata. Astea iti vor ruina
viata. Vom fi fericiti atunci cand ne acceptam conditia, cand suntem impacati cu noi insine, cand
facem ceea ce ne place, si cand credem in ceea ce facem. Trebuie sa stim sa trecem peste
greutatile vietii si sa ne urmam menirea. Dumnezeu are un plan cu fiecare dintre noi, si eu cred in
el. Iar daca ai credinta in Dumnezeu , nu iti mai e frica de nimic, nu mai suferi. Eu am inteles
care e chemarea mea si o voi urma pana voi muri. Asta e sensul meu in viata.
TREPLEV (trist): Ţi-ai găsit calea, ştii încotro mergi, pe cîtă vreme eu tot mai orbecăiesc prin
haosul visurilor şi al imaginilor, fără să ştiu la ce şi cui foloseşte. Nu cred şi nu ştiu care-i
chemarea mea! •
NINA (ascultînd): Ssst... Şi-acum plec!... Rămîi cu bine. Cînd voi fi actriţă mare, vino să mă
vezi. îmi făgăduieşti? Şi-acum... (îistrînge mina). E tîrziu. Abia mă mai ţin picioarele... Sînt
istovită, mi-e foame...
Nu mai conteaza. Acum au trecut toate. Cred ca ai inteles ce am vrut sa-ti spun. O sa-ti
gasesti si tu chemarea daca ai credinta. Cuvintele sunt de prisos acum. Ma duc. Ramai cu bine.
Poate vreodata o sa vii la un spectacol de-al meu si o sa ne mai vedem. Acum o sa plec. Am
suferit destul. Nu am mancat , sunt obosita…
TREPLEv: Rămîi, am să-ţi aduc de mîncare...
NINA: Nu, nu... Nu mă conduce. Ajung şi singură... Trăsura e aproape... Aşadar, l-a adus şi pe
el? Ei şi? Mi-e totuna! Cînd îl vezi pe Trigorin, să nu-i spui nimic... îl iubesc, îl iubesc chiar mai
mult decît înainte... Un subiect pentru o scurtă povestire... îl iubesc, îl iubesc cu patimă, pînă la
deznădejde. Ce bine era înainte, Kostea! îţi mai aduci aminte? Ce viaţă luminoasă, caldă, fericită,
curată şi ce simţăminte! Simţăminte ce semănau cu nişte flori gingaşe şi delicate! îţi aduci
aminte...
Nu mai stau. Nu mai am de ce. Ma descurc singura. Ce fericit trebuie sa mai fie
Trigorin… Nu i-am mai auzit rasul de mult, parca imi era si dor… Dar nu mai conteaza. Eu am
alta viata acum. Cand il vezi sa ii spui ca ai vorbit cu mine si sunt bine. De fapt, nu. Nu. Sa nu ii
spui nimic. Nu vreau sa mai stie nimic de mine. Inca il mai iubesc. Cred ca il voi iubi toata viata.
Sa nu crezi ca il urasc. Nu pot s ail urasc, chiar daca mi-a facut atata rau. De ce oare am crezut in
el? Iti aduci aminte cand eram noi copii? Cum ne jucam fara griji,cum ne iubeam sincer,cum
visam impreuna, si ce fericita era viata… Ai uitat oare, sau iti mai amintesti? Tii minte cand
cantam impreuna “Miliki ti moi”?