Jijica, iartă-mă!

Ion Gh. Arcudeanu

De fapt, pe iapa lui Vasile Moldoveanu o chema Gigica, dar el fiind din Moldova şi venind la noi
în sat în timpul foametei – s-a-nsurat cu una de la noi şi n-a mai plecat – dar de vorbit, vorbea tot
cu accent moldovenesc, aşa că-i zicea iepei Jijica! Şi era Vasile ăsta un beţivan clasa întâi, ce
mai, îi avea pe toţi pilangii din sat la degetul ăl mic.
Trăia din căratul la moară şi, când aveai de măcinat, îl luai pe Vasile. Îi spuneai de cu seară şi a
doua zi, cu noaptea-n cap era la poarta ta.
– Hai, scularea! Hai la moară, că s-o fi adunat lume şi trebuie să aşteptăm la rând, ce mai, la rând
ca la moară! Că era şi vesel şi glumea tot timpul. Dar avea, fir-ar al răului, un cusur. Îşi bătea
iapa, pe Jijica. Cât o iubea el, nu, că ţinea la iapă, o îngrijea, o hrănea bine, o ţesăla în fiecare
dimineaţă, dar o bătea rău cu biciul, cu ciomagul, c-avea o ciomegă cu măciulie d-aia de dud cu
lemnul greu şi, când o croia pe biata Jijica, îi lăsa dungi care se umflau, îi crăpa pielea şi ţâşnea
sângele.
De-aia şi iapa se făcuse rea, ambiţioasă, putea s-o şi omoare, dacă nu vrea ea să plece dintr-un
loc, nu pleca. Mânca bătaie, cădea de ziceai că şi-a dat duhul, arunca ăsta, Vasile, o căldare de
apă peste ea, se ridica, dar de plecat, nu pleca. Numai când voia ea. Pleca singură, se opintea la
căruţa încărcată cu saci şi scotea roţile din şleaurile drumului cele mai adânci. Şi pleca singură.
Ştia drumul, se ducea direct la moară, întorcea căruţa în
faţa intrării şi aştepta. Vasile, dacă apuca să intre-n cârciumă, cu greu îl mai scoteai.
– Staţi, bre! Şe, dau turşii? şi nu voia să iasă. Mai adu tri suişi şi două şiorbe!
– Vasile! A plecat iapa din drum singură, du-te să nu răstoarne căruţa cu sacii mei, îi ziceam!
– Jijica?! Să răstoarni căruţa? Eşti copchilă, hăi! Lasă, că si duşi la moară sângură şi m-aşteaptă,
îi cuminti ca un prunc de-al nieu! D-aia ţân la ie.
– Ţii pe naiba, o baţi ca nebunul! Parcă n-ai suflet de om! I-am zis odată.
– O bat, c-o iubesc, altfel...
– Altfel, ce?
– Altfel, aş omorî-o!... M-apucă pandaliili când încep să dau în ie şi nu mă mai pot opri! Parcă
turbez şi-mi pari şi nie rău, dar m-am învăţat aşa!
Ei, şi-ntr-o zi, am aflat că Jijica a murit. Da’ nu din bătaia lui Vasile, nu! A murit înecată în iazul
de la moară. Lumea spunea c-ar fi fost muşcată de-un şarpe, de-ăla mare, veninos. Se umflase,
biata Jijica, cât două. Aşa a găsit-o Vasile când s-a dus s-o dezlege şi s-o ducă la căruţă, să plece
acasă de la moară. Era trântită în baltă cu ochii deschişi, ieşiţi din orbite, cu gura căscată şi limba
afară.
Când a văzut-o ăsta, s-a luat cu mâinile de cap şi a început să ţipe: „Jijica mea, Jijica mea, iartă-
mă!” N-a lăsat-o în baltă să putrezească şi s-o mănânce peştii şi lighioanele bălţii, nu, a adus un
tractor, a scos-o şi i-a făcut alături pe mal, o groapă. A răsturnat-o în groapă, a pus pământ peste
ea, şi a rămas acolo, s-o jelească: „Jijica mea, Jijica mea, iartă-mă!”.
L-a prins seara şi nu se dădea dus. L-a luat frigul şi s-a ridicat, s-a dus la moară, a intrat în locul
Jijicăi la hamuri şi a tras căruţa tot satul, până acasă. Pe urmă, s-a dus iar la cârciumă.
A doua zi, s-a dus din nou la iapă s-o jelească: „Jijica mea, Jijica mea, iartă-mă!”
Ani de zile Vasile şi-a jelit iapa, da’ alt cal n-a mai cumpărat. Nici nu avea cu ce, decăzuse din
cauza beţiei şi-a murit trăgând la hulube în locul Jijicăi! Din când în când, când intra în vreun
şleau, se oprea, se opintea şi-ncepea să plângă: „Jijica mea, Jijica mea, iartă-mă!”
Asta e! A murit şi el beat, tot pe câmp, într-o iarnă. A plecat de nebun trăgând la sanie şi a-
ngheţat într-o viroagă a drumului.
Alte vremuri, nici nu-ţi vine să crezi, ca de poveste!...