Repertoriu

Poezii:

"Ultima oră", de Ion Minulescu – poezie lirică

"Cântec de dor",de Nichita Stănescu– poezie lirică
"Ghimpii", de Lucian Blaga– poezie filozofică
"Adam", de Marin Sorescu– poezie filozofică
"Tușiți", de Marin Sorescu– poezie de forță
"Ceva ca rugăciunea", de Marin Sorescu– poezie de forță
"Voinicul", de Vasile Alecsandri– poezie populară
"Sub un fag", de Lucian Blaga– poezie populară

Fabule:

"Cvartetul", de Ivan Krîlov

"Drăgan", de Petre Liciu

Monologuri:

Tolkaciov din "Tragedian", fără voie de A.P. Cehov– monolog comic

Spiridon din "O noapte furtunoasă", de I.L. CARAGIALE– monolog comic
Treplev din "Pescărușul", de A.P. Cehov– monolog dramatic
Hamlet din "Hamlet", de William Shakespeare– monolog dramatic

Povestiri:

"Istoria unui nasture", de Tudor Octavian– povestire comică

"Frații Karamazov", de Feodor Mihailovici Dostoivski– povestire tragică
Ultima oră
De Ion Minulescu

La circ…
Un accident banal –
Un acrobat,
Un salt mortal
Și…
Acrobatul nu s-a mai sculat…

Alămurile din orchestră au tăcut,

Iar clovnii din arenă au țipat…
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi și-un accident adevărat
Și-a fluierat…
Zadarnic-
Mortul n-a mai înviat…

Păcat de el ! …
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus și până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea – ndoit ca un inel.

Sau când bara fixă se învârtea

Ca o morișcă de cafea
Cu balerina lângă el ! …
Dar balerina nu-l iubea !…
Povestea lui ? ...
Nu ! …
Povestea mea-
A mea
A ta
Și-a altora ! …

Același accident de circ, banal…

O zi relache,
Și – apoi, la fel,
Cu-aceeași balerina lângă el
Alt acrobat …
Alt salt mortal !…

Cântec de dor
De Nichita Stănescu

Mă culcasem lângă glasul tău.

Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau
tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat
nopţile.
Sau poate copilăria ta care a murit
undeva, sub cuvinte.
Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu pălmile în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici
şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.
Ori poate de drag
şi de blândeţe.
Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.
Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Ghimpii
De Lucian Blaga

Eram copil. Mi-aduc aminte, culegeam

odată trandafiri sălbatici.
Aveau atâția ghimpi,
dar n-am voit să-i rup.
Credeam că-s – muguri –
și-au să înflorească.

Te-am întâlnit apoi pe tine. O, câți ghimpi,

câți ghimpi aveai,
dar n-am voit să te despoi –
credeam, c-o să-nflorească.

Azi toate astea-mi trec

pe dinainte și zâmbesc. Zâmbesc
și hoinăresc prin văi
zburdalnic în bătaia vântului. Eram copil.
Adam
De Marin Sorescu

Cu toate că se afla în rai,

Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva

Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
„Asta da viaţă!“ a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.

Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială

Se întoarce cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.

Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam.
L-a chemat la el, 1-a sictirit dumnezeieşte,
Şi 1-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

Tușiți
De Marin Sorescu

La cele mai bune replici ale mele

Ai tușit,
Scorpie bătrînă.

Ele erau cheia

Întregului spectacol,
Le pregăteam în febră
Ani în șir,
Oamenii m-așteptau cu respirația tăiată,
Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tusea,
Scorpie bătrînă.

Dacă se-ntîmpla
Să lipsești odată,
Începea să tușească
Scaunul pe care stătuseși.

Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul
Într-o tuse măgărească...

Tușiți,
Răgușit, pițigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tușiți!

Credeți că spun rolul pentru voi,

Ochii mei par că se uită la voi,
Cînd, de fapt, eu privesc peste capetele voastre
Becul roșu din fundul sălii.

Pentru el vorbesc,
Lui îi spun sufletul meu învățat în nopți de insomnie,
Becului roșu care arată locul pe unde, la sfîrșit,
Voi trebuie să evacuați sala,
Scorpii bătrîne.

Ceva ca rugăciunea
De Marin Sorescu

Nu știu ce am,
Că nu dorm când dorm
Nu știu ce am,
Că nu sunt treaz,
Când stau de veghe.

Nu știu ce am,
Că nu ajung nicăieri,
Când merg.

Nu știu ce am,
Că stând pe loc
Sunt, hăt , departe.

Doamne, din ce fel de humă

M-ai luat in palmele tale calde
Și cu ce fel de salivă
Ai amestecat și-ai frământat huma-mi?

De nu știu ce am
Că exist,
Nu știu ce am
Că nu mai am nimic,
Decât pe tine.

Voinicul
culeasă de Vasile Alecsandri

Cine-i tânăr și voinic

Iese noaptea la colnic
Fără par, fără nimic,
Fără paloș, nici pistoale,
Numai cu palmele goale!
Cine-i tânăr și viteaz
Bujori poartă pe obraz
Și la potiri se arată
Pieptul gol, fața curată,
Și cât scoate un cuvânt
Cad neferii la pământ,
Cum se scutur perele,
Perele și merele.

Sub un fag
De Lucian Blaga

Sub un fag, lângă tulpină,

Badea cântă şi suspină.

Doamne, cum sună izvorul

Unde-şi cântă badea dorul.

Săraca inima lui

E ca frunza plopului,

Că nu bate pic de vânt

Şi-i vezi frunza tremurând.

Şi când bate şi când stă,

Frunza lui se clatină.

Cvartetul
De Ivan Krîlov

Ursii, maimuţa, ţapii şi măgarii,

S-au hotărât să-ntreaca lăutarii
Şi să înjghebe un taraf de patru.
Se pregătiră, deci, ca de concert şi teatru,
Cu note, contrabas şi cu viori,
Să-ncremească lumea şi să-i dea fiori.
S-au aşezat sub tei, tovărăşie,
Şi pătimaşi să cânte-o melodie,
Au zdrăngănit din strune cât putură
Şi n-a ieşit decât harababură.
Maimuţa pricepută a strigat:
- Voi nu vedeţi ce rău v-aţi aşezat ?
Opriţi-vă o clipă... Contrabas,
Tu ieşi de la vioară în faţă cu un pas.
Vioara a doua vine după mine !
Acum cvartetul va cânta mai bine
Şi vor juca şi munţii după noi.
Dar a ieşit acelaşi tărăboi.
Măgarul, însă fin observator,
Ghici pricina-ncurcăturii lor.
- Iată-mi trecu ceva prin gând
Să ne aşezăm la rând !
Artiştii ascultară, se aşezară,
Şi se făcură iarăşi de ocară.
Ce-i de făcut ? Nu se ştie.
Zbierăte, răcnet, gălăgie.
Se-apropie de zgomot şi o privighetoare,
Cvartetul o zăreşte şi-i face o rugare:
- Nu vrei să ne arăţi măiastră,
Cum trebuie aşezată trupa noastră ?
Avem de toate, note, instrumente,
Şi fără de-ndoiala şi talente,
Dar, vezi, nu ştim cum trebuieşte stat
În toate felurile noi am încercat
Şi ne trudim de-a surda şi-n zadar
Distribui-ne bine şi-n formă aşadar !
Privighetoarea le-a răspuns:
- Credeaţi că-atâta-i de-ajuns
Să v-aşezaţi perechi sau neperechi ? ...
Se cere iscusinţă băiete şi ureche .
Că staţi pe jos, ori altfel şi-orişicum
La stânga, ori la dreapta cum v-aţi pus,
Ori cu picioarele în sus,
Tot una e, vioară sau ciubotă,
Nu iese muzică o iotă.
Condiţia de căpătâi
Este să ştii să cânţi, întâi şi-ntâi.
DRĂGAN
De Petre Liciu

Mă recomand Nae Cioflan,

fost sergent de stradă,
cu postul în maidan,
lângă biserica Sfântu Ștefan,
unde în colț e un băcan.

Într-o zi mă cheamă Dom’ Comisar Becarian,

Și îmi zice: - Măi Cioflan,
să-l prinzi pe Drăgan
că-i un pehlivan.
Zic: - Trăiti Dom’ Becarian.

Stam la post în maidan

când văd un zăplan
care mergea tiptil, ca un șobolan.
Mă reped la el ca un uragan:
- Stai, Drăgan!
În numele legii te-arestez!
Drăgan zice: - Bine.
Eu zic: - Hai la secție, el zice: - Hai!
Pe drum spune Drăgan:
-Dom’ sergent, fii uman
dă-mi un ban
să intru la băcan
să-mi iau un sfert de pâine.
Zic: - Bine Drăgan,
na-ți un ban
intră la băcan
și ia-ți un sfert de pâine.
Intră Drăgan la băcan,
iar eu rămân afară să-l aștept.
Trece cinci minute,
trece zece minute,
trece un sfert de ceas,
nu mai vine Drăgan.
Intru la băcan,
întreb de Drăgan:
afurisitul de Drăgan fugise pe din dos.
Raportez lui Dom’ Becarian.
Și-mi zice: - Măi Cioflan,
esti un guguman.
- Traiti Dom’ Becarian.
Si trece un an.

Stam iar la post în maidan,

Când hop...Drăgan.
Mă reped la el ca un uragan
și-i zic: - Stai Drăgan!
În numele legii te-arestez.
Drăgan zice: - Bine.
Eu zic: - Hai la secție, el zice: - Hai!
Pe drum, iar Drăgan:
Dom’ sergent, fii uman
dă-mi un ban
să intru la băcan
să-mi iau un sfert de pâine.
Zic: - Bine Drăgan,
na-ţi un ban,
du-te la băcan
și ia-ți un sfert de pâine.
Intră Drăgan la băcan
iar eu mă duc să-l aștept pe din dos.
Trece cinci minute,
trece zece minute,
trece un sfert de ceas,
nu mai vine Drăgan.
Intru la băcan,
întreb de Drăgan:
afurisitul de Drăgan fugise pe din fata!
Raportez lui Dom’ Becarian.
Și-mi zice: - Măi Cioflan,
esti un guguman.
Zic: - Traiti Dom’ Becarian.
Si mai trece-un an.

Stam iar la post în maidan,

Când îl văd pe Drăgan,
Îmbrăcat cu un macferlan.
Mă reped la el ca un uragan
Și zic: - Stai Drăgan!
În numele legii te-arestez.
Drăgan zice: - Bine.
Eu zic: - Hai la secție, el zice: - Hai!
Pe drum, iar Drăgan:
Dom’ sergent, fii uman
Dă-mi un ban
Să intru la băcan
Să-mi iau un sfert de paine.
Zic: - Băi Drăgan!
Oi fi tu pehlivan
dar nici eu nu sunt guguman măi.
Stai tu afară
Și intru eu la băcan
să-ți iau un sfert de pâine.
Intru la băcan,
dau un ban
și iau un sfert de pâine.
Cand mă intorc afara ...
n-o sa mă credeți:
fugise Drăgan.
Raportez lui Dom’ Becarian!
Și-mi zice: - Măi Cioflan,
esti un guguman.
Si m-a dat afara din serviciu

Tragedian fără voie

De A.P. Cehov

Tolkaciov: Stai, lasă-mă să-mi revin in fire… Măiculiţă! Sunt obosit ca un câine. Uite,
parcă din creştet şi până-n tălpi m-ar tăia cineva în bucăţele. Nu mai pot îndura! De ce... mă
întrebi de ce ?... Poate că dacă am săţi spun ţie, am să mă simt mai uşurat sufleteşte. Să ne
aşezăm… Ei, ascultă!... După cum ştii, de la zece până la patru, trebuie să mă spetesc la birou.
Căldură, zăpuşeală, muşte, frate dragă, şi-un haos de neîndurat! E o zăpăceală şi o aiureală de
nedescris… Iar munca e un chin! Tot aia şi tot aia… Informaţii şi relaţii! Relaţii şi informaţii!
E monoton, ca o ploaie de toamnă! Simți că îți vine să urlii...înţelegi? ... Ieşi din instituţie
frânt, sleit de puteri, ai vrea să te duci să mănânci, să te culci!... Dar nu! Nu uita că eşti
vilegiaturist, adică un rob, un nimic, o cârpă, o jucărie, şi că trebuie să alergi, ca un hamal, să
faci comisioane. Uite, mie, de pildă: nevasta îmi cere să trec pe la croitoreasă, s-o dojenesc
pentru că rochia e prea largă la corsaj şi strâmtă în umeri!... Sonicika vrea să-i schimb
pantofii…cumnată-mea, să-i cumpăr de 20 copeici mătase purpurie, la fel cu mostra, şi trei
metri de şiret… Ehei! Stai să-ţi citesc îndată lista… Un glob de lampă; 1 funt de salam
afumat; de 5 copeici cuişoare şi scorţişoară; ulei de ricin pentru Mişa; 10 funturi de zahăr tos;
să iau de acasă tingirea de aramă şi o piuliţă pentru pisat zahărul, de 10 copeici pudră; 20
sticle cu bere; şi un corset nr. 82 pentru m-lle Chanseau. Toate astea au fost comisioane
pentru nevastă şi rude. Am în buzunar cinci liste cu comisioane şi toată batista e numai
noduri. În felul ăsta, dragul meu, în intervalul de timp când ies de la birou şi până la plecarea
trenului, trebuie s-alerg ca un câine, cu limba scoasă, prin tot oraşu’…Alerg de la prăvălie la
farmacie, de la farmacie la croitoreasă; de la croitoreasă la mezelărie şi iar la farmacie…!...
Uite-mă şi-acasă, la vilă… S-ar cădea, după toată oboseala zilei, să mănânc, să beau şi să trag
un pui de somn – nu-i aşa? Dar nu! Prima care mă pândeşte şi mă ia în primire e nevastă-mea!
De-abia apuc să sorb două linguri de supă, că nevasta mă şi înhaţă – nu vreau, oare, să merg
cu ea la un spectacol dat de amatori sau la dans? Nici vorbă că nu te poţi împotrivi. Eşti soţ şi
cuvântul “soţ”, în înţelesul pe care-l dau vilegiaturiştii, înseamnă animal care nu cuvântă, pe
care poţi să-l înhami şi să-l încarci când şi cât îţi pofteşte inima, fără să te temi de intervenţia
societăţii pentru protecţia animalelor. Te supui, mergi şi holbezi ochii la vreun “Scandal într-o
familie aleasă”, aplauzi la ordinul nevestei şi te perpeleşti, te perpeleşti, te perpeleşti,
aşteptând, dintr-o clipă în alta, să te lovească damblaua. Când te întorci acasă, după miezul
nopţii, nu mai eşti om, ci mai degrabă o mortăciune! Dar…iată că-n cele din urmă îţi
atingiţinta, ajungi să te dezbraci şi să te întinzi în pat. Foarte bine. Doar să închizi ochii şi să
dormi… Te simţi atât de bine, e-atâta poezie, atâta linişte, înţelegi? În odaia de-alături, copiii
nu ţipă…nevastă-ta nu-i lângă tine în pat, conştiinţa ţi-e împăcată, mai bine de-aşa nici că se
poate! Eşti gata s-adormi…când, deodată, auzi: bzz!.. Ţânţarii! Ţânţarii! fir-ar ei de
afurisiți...Bâzâie tânguitor, trist, de parcă ţi-ar cere iertare…dar când te pişcă unul, te scarpini
pe urmă un ceas! Începi să fumezi, să-i omori, te vâri cu capu’ sub plapumă… În zadar! În
cele din urmă, te resemnezi şi te laşi pradă lor…devoraţi-mă, blestemaţilor...

O noapte furtunoasă
De I.L. CARAGIALE

Spiridon: Măă! al dracului rumân şi jupânul nostru! Bine l-a botezat cine l-a botezat "Titircă
Inimă Rea". Ce are el cu mine? Zău! Biata cocoană şi cu nea Chiriac! Cu ei mai am noroc, ei
mai mă scapă de afurisitul, că despre partea lui jupân Titircă Inimă-Rea, halal să fie de oasele
mele! m-ar cotonogi. Ieri săptămâna, când s-a întors de la grădină cu cocoanele, m-a găsit
deştept: "Bravos, musiu Spiridoane! zice, nu te-ai culcat pân-acuma; mâine dimineaţă jupânul
săracul să deschiză prăvălia; ai stat pân-acuma să bei la tutun, 'ai? Nu jupâne, zic, da' dacă nu
mi-e somn. Nu ţi-s somn, 'ai? stai că-ţi fac eu ție poftă de culcat!"... Bietul nea Chiriac m-a
scăpat, că luase pe sfântul Niculae din cui... Ieri seară m-a găsit dormind: "Bravos, musiu
Spiridoane! zice; dormi, ce-ţi mai pasă! tutun ai tras destul, acum te-ai pus să tragi la
aghioase; trai, neneaco, cu banii băbachii! Nu, jupâne, zic, da' dacă mi-a fost somn. Somn,
'ai? Te trage traiul ăl bun la somn! (Auzi, cu sfântul Niculae trai bun, cădei-ar bunul pe inimă
lui jupânul!). Dacă nu era cocoana să sară pentru mine tocmai la apropot, mă rupea, că nu-ş'
ce-avea, era turbat rău de tot (s-aude zgomot). Auliu! Vine!...

Pescărușul
De A.P, Cehov

Treplev: Mama mea nu mă iubește, mama mea e o ciudățenie a naturii. Desigur, are talent, e
inteligentă, poate să plângă când citește o carte, îl știe pe Nekrasov în întregime, de la un
capăt la altul, are grijă de bolnavi ca un înger,dar încearcă să o lauzi pe Eleonora Duse în fața
ei. Trebuie să o lauzi numai pe ea, să scrii numai despre ea, să o aclami și să te extaziezi de
jocul ei de excepție în "Dama cu camelii" sau în "Fumul vieții", dar cum aici la țară nu are un
astfel de narcotic, una-două se plictisește. Toți devenim dușmanii ei, toți suntem vinovați. Ea
vrea să trăiască, să iubească și să poarte bluze deschise la culoare, dar eu am deja 25 de ani și
îmi amintesc fără încetare că ea nu mai este tânără. Când nu sunt eu de față, ea are doar 32 de
ani, iar când sunt de față are deja 43, și din pricina asta mă urăște. În plus, ea știe ca eu nu
apreciez teatrul. Ea iubește teatrul, i se pare că servește omenirea și sfânta artă, dar după
părerea mea, teatrul contemporan este doar rutină și prejudecată. Când se ridică cortina în
camera cu trei pereți, în lumina scenei, aceste mari talente, preoții sfintei arte ne arată cum
mănâncă oamenii, cum beau, cum iubesc, își poartă hainele. Când din tablouri și fraze banale
se chinuie să scoată o morală cât de mică, lesne de înțeles și folositoare în viața de zi cu zi,
când în mii și mii de variante îmi arată unul și același lucru, iar și iar, atunci eu încep să fug,
și fug cum a fugit Maupassant de Turnul Eiffel, care îi strivea creierul cu inutilitatea lui. Este
nevoie de forme noi, formele noi sunt necesare, iar dacă ele nu există atunci să nu mai fie
nimic...Eu îmi iubesc mama, o iubesc mult de tot, dar ea duce o viață nechibzuită, umblă peste
tot cu scriitorașul ăsta. Numele ei apare mereu în ziare, și asta pe mine mă obosește. Uneori
regret că mama mea e o actriță renumită, și mi se pare că dacă ea era o femeie obișnuită, eram
și eu fericit. Unchiule, ce poate fi mai stupid și mai teribil decât această întâmplare: uneori vin
la ea în vizită numai celebrități (artiști, scriitori) și dintre toți numai eu sunt un nimeni, și mă
suportă pentru că sunt fiul ei...Cine sunt eu ? Ce sunt ? Am plecat de la universitate după anul
3, în niște circumstanțe independente de voința mea. Nu am nici un fel de talent, bani nici atât,
iar dacă e să ne luăm după acte, eu sunt doar un mic burghez din Kiev...Tatăl meu este doar
un mic burghez, deși a fost și el un actor destul de renumit. Și uite așa, când toate acele actrițe
și toți acei scriitori veniți la ea în vizită se gândeau să îmi acorde și mie o oarecare atenție, mi
se părea că privirile lor îmi măreau lipsa de importanță, iar eu le ghiceam gândurile, și
sufeream din pricina acestei umiliri...Oare, dacă aș fi trăit la o moșie ca asta, lângă un lac, aș
fi devenit scriitor ?...mi-aș fi învins această dorință, și n-aș fi făcut altceva decât să
pescuiesc...să prinzi biban sau costăraș e așa o fericire...am vorbit atât de mult despre forme
noi, iar acum simt că eu însumi alunec spre rutină.
Hamlet
De William Shakespeare

Hamlet: A fi, su a nu fi; aceasta e întrebarea. Mai greu e oare să înduri săgețile noroculi
potrivnic, sau arma s-o ridici deasupra mării de griji, și să o curmi.Să mori; să dormi; nimic
mai mult. Și printr-un somn să închei zvâcnirea inimii și suferința, ce sunt a cărnii parte. E o
încheiere chiar foarte de dorit…să mori…să dormi; și poate să visezi ? Aici e greul, aici e
nebunia, căci ce vise în somnul morții poți visa, când am scăpat de-a trupului strânsoare ? E
tocmai ce ne îndeamna a șovaii…și aici e teama, care dă năpastei un trai atât de lung.Cine ar
mai sta să rabde biciul și disprețul vremii, despoticul bun plac, zăbava legii, durerea dragostei
neâmpărtășite, incompetența ridicată în slăvi și meritul lăsat în urmă, când de toate ar putea să
se desprindă cu un vârf de pumnal. Cine și-ar mai duce povara vieții in geamăt și sudori…de
n-ar fi taina aceea…dupa moarte, spaima de ce-ar putea să fie dincolo, pe ace tărâm stingher
de unde nimeni nu s-a mai întors…și care ne îngrozește, făcându-ne mai lesne să indurăm un
rău știut cu care ne-am deprins decât orbește să ne avântăm spre altele de nimenea știute.
Gândirea deci ne face lași pe toți. Firescul chip al hotărârii sub raza slabă a gândului pălește,
și avănturile cele mai mărețe sub semnul acesta se abat din drum, pierzându-și numele defapt

Istoria unui nasture

De Tudor Octavian

Având norocul să fie trimis într-o delegaţie comercială în Olanda, un inginer din
Bucureşti îşi cumpără un costum nou, la doi nasturi. În prima zi la Haga, omul pierde un
nasture şi, până seara, se simte prost atât la tratative, cât şi la cina de afaceri socotind că se
observă lipsa nasturelui. La douăsprezece noaptea, când să se urce în liftul hotelului unde
fusese cazat, vede într-un colţ nasturele. „O adevărată minune!" îşi zice inginerul. Înainte de a
adormi, coase nasturele, și, astfel, are un somn bun. Toate merg bine până-n a treia zi, când
pierde cel de-al doilea nasture. La discuţiile de afaceri, gândul îi e numai la nasture. Prin
minte îi trec o mulţime de gânduri sumbre, privitoare la destin. Şi toate, pornind de la un
fleac, dar un fleac care, precis, ascunde un tâlc, de vreme ce se întîmplă de două ori. Ajuns din
nou la hotel, îşi spune să mai facă o ultimă plimbare prin cartier înainte de a se culca. O
minune are dreptul să se cheme astfel, doar când are loc de cel puţin două ori, căci ce vede
inginerul, lucind stins, lângă uşa hotelului? Nasturele lui! Îl culege cu drag de jos și stă până
după miezul nopţii ca să-l coasă bine de tot şi să nu-l mai piardă niciodată, şi, normal,
adoarme cu senzaţia că prima lui călătorie în Olanda anunţă ceva mult mai important, și că, în
cei doi nasturi ai costumului său cumpărat special pentru ocazii, stă pitită o taină a cărei
chestie urmează s-o afle cândva. Fapt întru totul adeverit, fiindcă, la nici jumătate de an de la
prima sa ieşire în Vest, este desemnat să plece iarăşi. Şi tot în Olanda. „Doi nasturi - îşi zice
el, scoţând costumul tip Romarta din şifonier - două delegaţii! E ceva aici!" Dând să-l
îmbrace, observă că-i lipseşte un nasture, îl caută cu disperare şi el, şi nevastă-sa prin toată
casa şi, negăsindu-l deloc, îl descoase şi pe al doilea cu un sentiment de fatalitate. Cu
sentimentul că, până atunci, viaţa sa avusese un curs, și că, înlocuind nasturii, viaţa avea să ia
alt curs. Şi aşa s-a şi întâmplat, deoarece la revenirea în ţară, delegaţia număra un membru
mai puţin. În prima scrisoare pe care i-o trimite soţiei lui, din Haga, inginerul are o frază care
i-a dat multă bătaie de cap securistului desemnat să-i citească toată corespondenţa. „Am
rămas în Olanda - scrie el - deoarece e o ţară unde, n-o să-ţi vină să crezi, poţi să-ţi pierzi toţi
nasturii de la haină şi îi găseşti imediat."

Fratii Karamozov
De Feodor Mihailovici Dostoievski
 
Acţiunea se petrece în Spania, la Sevilla, în cele mai crâncene timpuri ale Inchiziţiei.
În nemărginita lui îndurare, Iisus voia să umble din nou printre oameni cu chipul pe carel
purtase cu cincisprezece veacuri în urmă. A descins, deci, întruna dintre pieţele „toride” ale
oraşului meridional, în prezenţa regelui,a cavalerilor, a cardinalilor şi a fermecătoarelor
doamne de la palat. Apare acolo din senin, pe tăcute, fără să prindă nimeni de veste şi totuşi,
oricât ar părea de ciudat, toată lumea îşi dă seama că este el. Mânat de o forţă irezistibilă,
poporul se strânge în preajma lui, înconjurândul. Clipă de clipă, mulţimea sporeşte ţinânduse
pas cu pas după dânsul. Şi-n vremea asta, el trece tăcut mai departe, cu acelaşi surâs plin de
îndurare nemărgănită. Continuânduşi drumul, el nuşi încetineşte paşii decât în pridvorul
Catedralei din Sevilla, unde tocmai fusese adus cu plânsete şi jale un sicriaş alb, unde se află o
fetiță de șapte ani, singura fiică a unui cetăţean de frunte din partea locului. Deodată, mama
pruncului mort scoate un geamăt şi se aruncă la picioarele lui: „Dacă eşti întradevăr tu,
trezeştemi la viaţă copila!”. Procesiunea de înmormântare se opreşte în loc şi racla este lăsată
jos în pridvor, în dreptul lui. El îşi coboară ochii cu milă şi buzele lui şoptesc din nou, abia
auzit: „Talita, kumi!” Copila se trezeşte, se ridică în capul oaselor din coşciug şi se uită cu
ochi mari, nedumerită, în jur. Un zâmbet i-a înflorit pe chip şi încă mai ţine în mână buchetul
de trandafiri albi cu care fusese aşezată în sicriu. Tocmai atunci se întâmpla să treacă prin faţa
catedralei cardinalul, marele inchizitor.Vede tot: coşciugul depus la picioarele lui, copila
înviată din morţi şi deodată se întunecă la faţă. Sprâncenelei cărunte şi dese se încruntă, şin
privirea lui scăpăra o lumină sinistră. Ridicând braţul, cardinalul face semn străjerilor săl ia.
Şi atât de mare este autoritatea lui, atât de strunit şi de plecat este poporul, încât gloata se dă
în lături din calea lor şi, în mijlocul unei tăceri mormântale, gărzile pun mâna pe el şi-l duc în
temniţă. În bezna groasă ce domneşte în închisoare, uşa de fier se deschide şi marele
inchizitor, purtând o lampă în mână, pătrunde încet înăuntru. Este singur. Uşa se închide la loc
în urma lui. Bătrânul se opreşte în dreptul uşii, privindul lung, un minut sau două, drept în
faţă. Apoi se apropie de el, pune lampa pe masă şi rosteşte: „Eşti chiar tu ? Tu? De ce ai venit
să ne tulburi? Venirea ta nu face decât să ne tulbure, cred căţi dai seama. Ştii tu însă ce o să se
întâmple mâine? Eu nu te cunosc şi nici nu vreau să ştiu dacă eşti tu acela sau semeni numai
cu el. Oricum ar fi, mâine am să te osândesc şi am să te ard pe rug, ca pe cel mai nelegiuit
dintre eretici şi ai să vezi atunci cum norodul, care azi ţia sărutat picioarele, la un singur semn
al meu, se va repezi să adune tăciunii împrăştiaţi în jurul rugului tău spre a înteţi focul, ştii
asta? Da, poate că ştii”, răspunde tot el tulburat, cu ochii pironiţi asupra deţinutului.