Pariul

de Cehov

Era o noapte întunecată de toamnă. Bătrânul bancher se plimba în biroul lui și își amintea
cum, cu cincisprezece ani în urmă, făcuse o petrecere într-o seară de toamnă. Acolo fuseseră
mulți bărbați deștepți și au avut loc conversații interesante. Printre altele, au vorbit despre
pedeapsa capitală. Majoritatea invitaților, printre care mulți jurnaliști și oameni intelectuali,
au dezaprobat pedeapsa cu moartea. Ei considerau acea formă de pedeapsă depășită, imorală
și nepotrivită pentru statele creștine. În opinia unora dintre ei, pedeapsa cu moartea ar trebui
înlocuită peste tot cu închisoarea pe viață.
„Nu sunt de acord cu tine”, a spus gazda lor bancherul. „Nu am încercat nici pedeapsa cu
moartea, nici închisoarea pe viață, dar dacă se poate judeca a priori, pedeapsa cu moartea este
mai morală și mai umană decât închisoarea pe viață. Pedeapsa capitală ucide un om deodată,
dar închisoarea pe viață îl ucide încet. Care călău este mai uman, cel care te ucide în câteva
minute sau cel care trage viața din tine în decurs de mulți ani?”
„Amândoi sunt la fel de imorali”, a observat unul dintre oaspeți, „pentru că amândoi au
același obiectiv – să ia viața. Statul nu este Dumnezeu. Nu are dreptul să ia ceea ce nu poate
restaura atunci când vrea.”
Printre invitați se afla un tânăr avocat, un tânăr de douăzeci și cinci de ani. Când i s-a cerut
părerea, el a spus:
„Condamnarea la moarte și pedeapsa pe viață sunt la fel de imorale, dar dacă ar fi să aleg între
pedeapsa cu moartea și închisoarea pe viață, cu siguranță aș alege a doua. A trăi oricum este
mai bine decât deloc.”
A apărut o discuție plină de viață. Bancherul, care era mai tânăr și mai nervos în acele
vremuri, a fost brusc purtat de entuziasm; a lovit masa cu pumnul și a strigat la tânăr:
"Nu este adevarat! Pun pariu pe două milioane că nu veți rămâne în izolare timp de cinci ani.”
„Dacă vrei să spui asta cu seriozitate”, a spus tânărul, „voi accepta pariul, dar aș rămâne nu
cinci, ci cincisprezece ani”.
"Cincisprezece? Terminat!" strigă bancherul. „Domnilor, miz două milioane!”
"De acord! Îmi pariez milioanele, iar eu îmi pun libertatea!” spuse tânărul.
Și acest pariu sălbatic și fără sens a fost realizat! Bancherul, răsfățat și frivol, cu milioane
peste socoteală, a fost încântat de pariu. La cină și-a luat joc de tânăr și a spus:
„Gândește-te mai bine, tinere, cât mai este timp. Pentru mine două milioane sunt un fleac, dar
pierzi trei sau patru dintre cei mai buni ani din viața ta. Eu zic trei sau patru, pentru că nu vei
mai sta. Nici nu uita, nefericit, că detenția voluntară este mult mai greu de suportat decât
obligatorie. Gândul că ai dreptul să ieși în libertate în orice moment îți va otrăvi întreaga
existență în închisoare. Îmi pare rău pentru tine."
Și acum bancherul, mergând încoace și încolo, și-a amintit de toate acestea și s-a întrebat:
„Care era obiectul acelui pariu? La ce folosește acel om să-și piardă cincisprezece ani din
viață și eu să arunc două milioane? Poate dovedi că pedeapsa cu moartea este mai bună sau
mai rea decât închisoarea pe viață? Nu Nu. Totul era absurd și lipsit de sens. Din partea mea a
fost capriciul unui om răsfățat, iar din partea lui simplă lăcomie de bani. . . .”
Apoi și-a amintit ce a urmat în acea seară. S-a hotărât ca tânărul să-și petreacă anii captivității
sub cea mai strictă supraveghere într-una din lojele din grădina bancherului. S-a convenit ca
timp de cincisprezece ani să nu fie liber să treacă pragul lojei, să vadă ființe umane, să audă
vocea umană sau să primească scrisori și ziare. I s-a permis să aibă un instrument muzical și
cărți, să scrie scrisori, să bea vin și să fumeze. Conform termenilor acordului, singurele relații
pe care le putea avea cu lumea exterioară erau printr-o fereastră făcută special pentru acel
obiect. S-ar putea să aibă orice și-a dorit -- cărți, muzică, vin și așa mai departe -- în orice
cantitate pe care și-a dorit-o scriind o comandă, dar le-a putut primi doar prin fereastră.
În primul an de detenție, din câte s-a putut judeca din însemnările lui scurte, prizonierul a
suferit grav de singurătate și depresie. Sunetele pianului se auzeau continuu zi și noapte din
cabana lui. A refuzat vinul și tutunul. Vinul, scria el, excită dorințele, iar dorințele sunt cei
mai mari dușmani ai prizonierului; și, în plus, nimic nu poate fi mai trist decât să bei vin bun
și să nu vezi pe nimeni. Iar tutunul i-a stricat aerul camerei. În primul an, cărțile pe care le-a
trimis erau în principal cu un caracter ușor; romane cu un complot de dragoste complicat,
povești senzaționale și fantastice și așa mai departe.
În al doilea an, pianul a tăcut în cabană, iar prizonierul a cerut doar clasicii. În al cincilea an,
s-a auzit din nou muzică, iar prizonierul a cerut vin. Cei care îl priveau prin fereastră au spus
că tot acel an a petrecut fără să facă altceva decât să mănânce, să bea și să se întindă pe pat,
căscând frecvent și vorbind furios singur. Nu a citit cărți. Uneori noaptea stătea să scrie; îşi
petrecea ore întregi scriind, iar dimineaţa sfâşia tot ce scrisese. De mai multe ori se auzea
plângând.
În a doua jumătate a celui de-al șaselea an, prizonierul a început să studieze cu zel limbile,
filozofia și istoria. S-a aruncat cu nerăbdare în aceste studii -- atât de mult încât bancherul a
avut destule de făcut ca să-i facă rost de cărțile pe care le comandase. În decurs de patru ani,
la cererea lui, au fost procurate aproximativ șase sute de volume. În această perioadă,
bancherul a primit următoarea scrisoare de la prizonierul său:
„Dragul meu temnicer, îți scriu aceste rânduri în șase limbi. Arată-le oamenilor care cunosc
limbile. Lasă-i să le citească. Dacă nu găsesc nicio greșeală, te implor să tragi un foc în
grădină. Acea lovitură îmi va arăta că eforturile mele nu au fost aruncate. Geniile din toate
epocile și din toate țările vorbesc limbi diferite, dar aceeași flacără arde în toate. O, dacă ai ști
ce fericire nepământeană simte acum sufletul meu de a le putea înțelege!” Dorința
prizonierului a fost împlinită. Bancherul a ordonat să se tragă două focuri de armă în grădină.
Apoi, după al zecelea an, prizonierul a stat neclintit la masă și nu a citit decât Evanghelia.
Bancherului i s-a părut ciudat ca un om care în patru ani stăpânise șase sute de volume
învățate să piardă aproape un an cu o carte subțire, ușor de înțeles. Teologia și istoria religiei
au urmat Evangheliilor.
În ultimii doi ani de detenție, prizonierul a citit o cantitate imensă de cărți cu destulă nepăsare.
La un moment dat era ocupat cu științele naturii, apoi îi cerea de Byron sau Shakespeare.
Existau note în care el cerea în același timp cărți de chimie și un manual de medicină și un
roman și ceva tratat de filozofie sau teologie. Citirea lui a sugerat că un bărbat înota în mare
printre epavele navei sale și încerca să-și salveze viața strângându-se cu lăcomie mai întâi de
un spate și apoi de altul.

II

Bătrânul bancher și-a amintit toate acestea și s-a gândit:

„Mâine, la ora douăsprezece, își va recăpăta libertatea. Prin acordul nostru, ar trebui să-i
plătesc două milioane. Dacă îl plătesc, totul s-a terminat cu mine: voi fi complet distrus.”
Cu cincisprezece ani înainte, milioanele lui fuseseră peste socoteala lui; acum îi era frică să se
întrebe care sunt mai mari, datoriile sau bunurile lui. Jocurile de noroc disperate la Bursă,
speculațiile sălbatice și excitabilitatea de care nu putea trece nici măcar în anii înaintați au dus
treptat la declinul averii sale, iar milionarul mândru, neînfricat și încrezător în sine devenise
un bancher de rang mediu. , tremurând la fiecare creștere și scădere a investițiilor sale. „Pariu
blestemat!” mormăi bătrânul, strângându-se de cap cu disperare „De ce nu a murit omul? Are
doar patruzeci de ani acum. Îmi va lua ultimul bănuț, se va căsători, se va bucura de viață, va
juca la schimb; în timp ce îl voi privi cu invidie ca pe un cerșetor și voi auzi de la el în fiecare
zi aceeași propoziție: „ „Îți sunt îndatorat pentru fericirea vieții mele, lasă-mă să te ajut! Nu, E
prea mult! Singurul mijloc de a fi salvat de la faliment și de la rușine este moartea acelui om!”
A bătut ora trei, bancherul a ascultat; toți dormeau în casă și afară nu se auzea nimic decât
foșnetul copacilor înghețați. Încercând să nu facă zgomot, a luat dintr-un seif ignifug cheia
ușii care nu fusese deschisă de cincisprezece ani, și-a îmbrăcat pardesiul și a ieșit din casă.
Era întuneric și frig în grădină. Ploaia cădea. Un vânt umed și tăietor năvălea în grădină,
urlând și copacilor nu se odihneau. Bancherul îşi încordă ochii, dar nu vedea nici pământul,
nici statuile albe, nici loja, nici copacii. Mergând la locul unde se afla cabana, a chemat de
două ori paznicul. Nu a urmat niciun răspuns. Evident, paznicul căutase adăpost de vreme și
acum dormea undeva, fie în bucătărie, fie în seră.
„Dacă aș avea curajul să-mi duc la îndeplinire intenția”, se gândi bătrânul, „suspiciunea ar
cădea mai întâi asupra paznicului”.
A simțit în întuneric treptele și ușa și a intrat în intrarea cabanei. Apoi se bâjbâi într-un mic
pasaj și aprinse un chibrit. Nu era un suflet acolo. Era un pat fără lenjerie de pat, iar în colț era
o sobă de fontă întunecată. Sigiliile de pe ușa care ducea la camerele prizonierului erau
intacte.
Când chibritul s-a stins, bătrânul, tremurând de emoție, s-a uitat prin fereastra mică. O
lumânare ardea slab în camera prizonierului. Stătea la masă. Nu se vedea nimic decât spatele,
părul de pe cap și mâinile. Cărți deschise zăceau pe masă, pe cele două scaune și pe covorul
de lângă masă.
Au trecut cinci minute și prizonierul nu s-a agitat nici măcar o dată. Cincisprezece ani de
închisoare îl învățase să stea nemișcat. Bancherul bătu cu degetul în fereastră, iar prizonierul
nu făcu nicio mișcare ca răspuns. Apoi bancherul a rupt cu precauție sigiliile de pe ușă și a
pus cheia în gaura cheii. Încuietoarea ruginită scotea un zgomot de zgârietură și ușa scârțâi.
Bancherul se aștepta să audă deodată pași și un strigăt de uimire, dar au trecut trei minute și a
fost la fel de liniște ca întotdeauna în cameră. S-a hotărât să intre.
La masă stătea nemișcat un bărbat, spre deosebire de oamenii obișnuiți. Era un schelet cu
pielea strânsă peste oase, cu bucle lungi ca ale unei femei și cu o barbă umplută. Fața lui era
galbenă, cu o nuanță de pământ, obrajii îi erau scobiți, spatele lung și îngust, iar mâna pe care
era sprijinit capul lui era atât de subțire și delicată, încât era îngrozitor să-l privești. Părul îi
era deja striat de argint și, văzându-i chipul slăbit, cu aspect îmbătrânit, nimeni nu ar fi crezut
că are doar patruzeci de ani. El dormea. . . . În fața capului său plecat stătea pe masă o foaie
de hârtie pe care era ceva scris cu o scriere de mână.
„Biata creatură!” gândi bancherul, „doarme și cel mai probabil visează la milioane. Și nu
trebuie decât să-l iau pe acest om pe jumătate mort, să-l arunc pe pat, să-l înăbuș puțin cu
perna, iar cel mai conștiincios expert nu ar găsi niciun semn de moarte violentă. Dar să citim
mai întâi ce a scris el aici. . . .”
Bancherul a luat pagina de pe masă și a citit următoarele:
„Mâine la ora douăsprezece îmi recâștig libertatea și dreptul de a mă asocia cu alți bărbați, dar
înainte să părăsesc această cameră și să văd soarele, cred că este necesar să vă spun câteva
cuvinte. Cu conștiința curată vă spun, ca înaintea lui Dumnezeu, care mă privește, că
disprețuiesc libertatea și viața și sănătatea și tot ce în cărțile voastre se numește bunurile
lumii.
„De cincisprezece ani am studiat cu atenție viața pământească. Este adevărat că nu am văzut
pământul, nici bărbați, dar în cărțile tale am băut vin parfumat, am cântat cântece, am vânat
cerbi și mistreți în păduri, am iubit femeile. . . . Frumuseți eterice ca norii, create de magia
poeților și geniilor voștri, m-au vizitat noaptea și mi-au șoptit la urechi povești minunate care
mi-au pus creierul într-un vârtej. În cărțile tale am urcat pe vârfurile Elburz și Mont Blanc și
de acolo am văzut răsăritul soarelui și l-am privit seara inundand cerul, oceanul și vârfurile
munților cu aur și purpuriu. Am privit de acolo fulgerul fulgerându-mi peste cap și despicand
norii de furtună. Am văzut păduri verzi, câmpuri, râuri, lacuri, orașe. Am auzit cântatul
sirenelor, și tulpinile țevilor păstorilor; Am atins aripile diavolilor frumoși care au zburat să
vorbească cu mine despre Dumnezeu. . . . În cărțile tale m-am aruncat în groapa fără fund, am
făcut minuni, am ucis, am ars orașe, am predicat religii noi, am cucerit împărății întregi. . . .
„Cărțile tale mi-au dat înțelepciune. Tot ceea ce gândul neliniștit al omului a creat de-a lungul
veacurilor este comprimat într-o busolă mică în creierul meu. Știu că sunt mai înțelept decât
voi toți.
„Și disprețuiesc cărțile tale, disprețuiesc înțelepciunea și binecuvântările acestei lumi. Totul
este lipsit de valoare, trecător, iluzoriu și înșelător, ca un miraj. S-ar putea să fii mândru,
înțelept și bun, dar moartea te va șterge de pe fața pământului ca și cum nu ai fi mai mult
decât șoareci care se îngroapă sub podea, iar posteritatea ta, istoria ta, geniile tale nemuritoare
vor arde sau îngheța împreună cu globul pământesc.
„Ți-ai pierdut rațiunea și ai luat calea greșită. Ai luat minciuna drept adevăr, iar hidozul drept
frumusețe. Te-ai mira dacă, din cauza unor evenimente ciudate, broaște și șopârle ar crește
brusc pe meri și portocali în loc de fructe, sau dacă trandafirii ar începe să miroasă ca un cal
transpirat; așa că mă minunez de tine, care schimbi raiul cu pământul. Nu vreau să te înțeleg.
„Pentru a-ți dovedi în acțiune cât de disprețuiesc tot ceea ce trăiești, renunț la cele două
milioane la care am visat cândva ca la paradis și pe care acum le disprețuiesc. Pentru a mă
lipsi de dreptul la bani, voi pleca de aici cu cinci ore înainte de ora fixată și voi rup astfel
pactul. . . .”
După ce a citit bancherul, a pus pagina pe masă, l-a sărutat pe străin pe cap și a ieșit din
cabană plângând. Niciodată, chiar și când pierduse foarte mult la Bursă, nu simțise un dispreț
atât de mare față de sine. Când a ajuns acasă, s-a întins pe pat, dar lacrimile și emoția l-au
împiedicat ore în șir să doarmă.
A doua zi dimineața, paznicii au intrat cu fețele palide și i-au spus că l-au văzut pe omul care
locuia în cabană urcând pe fereastră în grădină, mergând la poartă și dispărând. Bancherul s-a
dus imediat cu servitorii la cabană și s-a asigurat de fuga prizonierului său. Pentru a nu stârni
discuții inutile, a luat de pe masă scrisul în care se renunța la milioane, iar când a ajuns acasă
l-a închis în seiful ignifug.