Poetica lui Aristotel

(Caracteristicile Tragediei)

Aristotel consideră producțiile literare ca poezia tragică, epopeea, poezia ditirambică și

comedia drept mijloace de imitație – mimesis – prin limbaj, metru sau ritm, însă mimesis-ul se
extinde și spre celelalte arte, ca muzica și pictura.

Tragedia reprezintă imitația unei acțiuni, este o creație cu o anumită întindere („în
limitele unei singure rotiri a soarelui”, cu limbaj ales – „grai cu ritm, armonie și cânt”, cu
personaje ale căror acțiuni stârnesc mila și groaza spectatorilior – catharisis-ul).

Din punct de vedere structural, tragedia este alcătuită din șase părți: subiectul sau
intriga (mythos), personajele/caracterele (ethos), judecata (dianoia) cu rol oratoric, limba
(lexis), elementul spectaculos (opsis) și muzica (melos). Intriga trebuie să aibă un început,
un mijloc și un sfârșit, o semnificație universală, o structură și să nu se abată de la tema și
scopul tragediei. Ea trebuie să conțină: răsturnări de situație, recunoașteri și suferință
(pathos). Subiectele pot fi simple sau complexe, subiectul simplu fiind acțiunea cu un
deznodământ fără răsturnări de situație și fără recunoașteri, după o desfășurare unitară și
neîntreruptă a acțiunii. Răsturnarea de situație sau peripeteia reprezintă schimbarea celor
petrecute în reversul lor.

Recunoașterea sau anagnorisis este trecerea personajelor de la ignoranță la

cunoaștere, moment care le poate împinge fie spre dragoste, fie spre ură, iar Aristotel
consideră că o recunoaștere reușită trebuie să fie însoțită de o răsturnare de situație. Există
cinci tipuri de recunoaștere, de la cele mai puțin artistice până la cele mai iscusite:
recunoașterea prin semne (Oedip avea picioarele umflate, o cicatrice), recunoașterea
inventată de poet (Ifigenia îl recunoaște pe Oreste printr-o scrisoare), recunoașterea
determinată de amintirile care trezesc sentimentele personajelor (memoria afectivă),
recunoașterea datorată unei judecăți/a logicii (În Hoeforele de Eschil: „Cineva semănând cu
mine a venit; nimeni nu seamănă cu mine decât Oreste, Oreste trebuie să fi venit”) și cea mai
bună recunoaștere care decurge din înlănțuirea faptelor. Iar cel de-al treilea element al intrigii
este cel patetic sau suferința, o acțiune cu rol distructiv, dureros reprezentată de morțile și
rănirile personajelor înfățișate pe scenă. Elementul patetic este rezultatul recunoașterilor și al
răsturnărilor de situație.

Prin îmbinarea celor trei elemente ale intrigii se crează catharsis-ul, care trezește în
spectator mila și frica: milă pentru eroul care trece printr-o situație dificilă și frică de faptul că
și spectatorului i se poate întâmpla un eveniment asemănător – fratricidul, copilul își poate
omorî părinții, fapte săvârșite în cunoștință de cauză. Așadar, tragediile nu se pot scrie decât
prin zugrăvirea unor întâmplări cumplite sau înduioșătoare petrecute în cadrul unor familii
nobile. Personajele din tragedii trebuie să aibă atitudine aleasă și caracter nobil, să se
potrivească cu firea umană și statornicia. Personajul tragic are caracter nobil, însă el va fi
pedepsit de către zei din cauza mândriei sale de a înfrunta sau de a-și schimba destinul,
element numit hybris sau din cauza unei erori, hamartia.