CARACTERISTICILE TEATRULUI FRANCEZ IN OPERELE

LUI PIERRE CORNEILLE, MOLIERE SI JEAN RACINE

Literatura clasica franceza cuprinde trei perioade. In prima perioada este pregnant
Aristotel, iar din punct de vedere teatral sunt cultivate toate genurile dramatice (comic, tragic,
burlesc). Cea de-a doua perioada este supranumita perioada clasicismului francez. Cei mai
reprezentanti scriitori ai acestei perioade sunt Pierre Corneille, Moliere si Jean Racine. Cea de-a
treia perioada se inregistreaza intre anii 1675 1715.
Pierre Corneille a fost un scriitor francez, unul dintre cei mai mari dramaturgi ai
secolului al XVII-lea, supranumit fondatorul tragediei franceze. Corneille era convins ca
regulile de timp si loc au ca scop sa elimine din teatru anumite conventii si ca este de preferat ca
decalajul dintre durata reprezentatiei si durata actiunii sa se reduca. Una din cele mai cunoscute
piese de teatru ale sale este Le Cid (Cidul). Cidul a fost publicata in anul 1636 si este o
tragi-comedie in care este evidentiata ideea superioritatii datoriei si onoarei umane in fata
oricarui lucru, chiar si a iubirii. Personajele principale sunt Don Rodrigo si Ximena. Tatal lui
Rodrigo, Don Diego, fusese jignit si palmuit de tatal Ximenei, Don Gomez. Don Diego ii cere
fiului sau sa il razbune si, astfel, in ciuda iubirii imense pe care i-o purta Ximenei, Rodrigo il
omoara pe Don Gomez. Chinuita de lupta dintre sentiment si datorie, Ximena ii cere regelui
Castiliei, Don Fernando, ca ucigasul tatalui sau sa fie pedepsit. Intre timp, pe pamanturile
spaniole navalesc maurii. Rodrigo conduce armata spaniola spre victorie si este proclamat de
catre popor El Cid (Stapanul).
In ciuda faptelor vitejesti ale lui Rodrigo si a refuzului primit din partea regelui de a-l
ucide pe Rodrigo, Ximena dorea in continuare razbunare. Astfel, da veste ca, pe acela care il va
omori in lupta pe Rodrigo, il va lua de mire (Cer de la toti vitejii sa-l cheme-n lupta, sire/ Peacel ce ma razbuna eu mi-l aleg de mire/ Sa lupte toti, si-o data Rodrigo pedepsit,/ Voi fi rasplata
celui ce biruie-n sfarsit). Regele accepta acest armistitiu, iar cel care cuteaza sa razbune onoarea
Ximenei este don Sancho. Totusi, intr-un moment de slabiciune, Ximena ii cere lui Rodrigo sa-l
invinga pe Sancho si sa o scape de sila ce-o am sa ma marit cu omul care vesnic mi-a fost
nesuferit. I-ar impaca astfel mandria si s-ar casatori. Rodrigo il biruieste pe Sancho, dar il lasa
in viata. Ximena recunoaste in fata tuturor dragostea imensa ce i-o purta Cidului si accepta sa
fie sotia lui. Insa casatoria se amana cu un an pentru a-i da timp Ximenei sa-si planga tatal, iar
Rodrigo este trimis in razboiul impotriva maurilor.(Casatoria aceasta mai poate sa s-amane/ O
data ce intreaga credinta ta-i ramane./ Ia-ti dar un an de doliu, Ximeno, daca vrei/ Iar tu, Rodrig,
la arme, cu toti vitejii mei!).
Caracteristica principala a eroului este vointa. Vointa actioneaza in intreaga piesa.
Conflictele din piesa sunt de ordin, atat exterior, cat si interior. Rodrigo si Ximena sunt modele

de eroism si de umanitate, capabile sa ia decizii fara sa fie victimele zeilor sau a destinului,
conducandu-se de sentimentul cinstei, datoriei, onoarei si, nu in ultimul rand, iubirii.
Molire (Jean-Baptiste Poquelin) a fost scriitor francez de teatru, director si actor. In
ciuda preferintei sale pentru tragedie, a devenit faimos datorita comediilor unde a introdus si
perpetuat traditia farsorilor francezi. De asemenea, a cultivat subiecte de inspiratie mitologica si
pastorala, precum si subiecte burgheze. Molire nu respecta un principiu anume al intrigii
dramatice, fabula actiunii nu constituie pentru el o prioritate. Comedia lui Molire are ca scop
zugravirea societatii si obtinerea rasului spectatorilor. Comicul sau are de multe ori la baza
tulburarile exagerate de situatie. Aceste lucruri se pot observa si in Avarul.
Pe parcursul celor cinci acte, actiunea graviteaza in jurul lui Harpagon, despre care aflam
in primul act ca are aproximativ 60 de ani, este parintele a doi copii, Eliza si Cleant, are ingropati
in gradina zece mii de galbeni, este foarte zgarcit si ca doreste sa se casatoreasca cu Mariana,
iubita fiului sau. In actul doi se adanceste conflictul si se complica situatiile comice. Cleant
doreste sa obtina un imprumut, cu ajutorul servitorului sau, La Fleche, fara sa stie ca in spatele
camatarului sta chiar tatal sau. Pusi fata in fata, cei doi se invinuiesc unul pe celalalt pentru
inselaciune si risipa. Actul trei aduce laolalta toate personajele implicate in conflict. Este actul in
care este evidentiat la maxim caracterul avar al lui Harpagon. Acesta il instruieste pe vizitiu sa
fie bucatar, le ordona servitorilor sa toarne vinul cu masura si sa stea cu spatele la perete pentru a
nu se observa gaurile din hainele lor mult prea vechi. De asemenea, are loc o confruntare intre
Valeriu, iubitul Elizei, si jupan Jacques. In actul patru, Frosina, Cleant, Mariana si Eliza cauta o
cale de a-l face pe Harpagon sa renunte la casatorie. Pun la cale sa-i insufle ideea mariajului cu o
marchiza falsa, cu o avere falsa, pentru ca el insusi sa renunte la Mariana. Tot aici, disputa dintre
tata si fiu atinge punctul culminant, cand Cleant ii marturiseste lui Harpagon dragostea ce i-o
poarta Marianei si cei doi se declara rivali. La finalul actului, La Fleche gaseste comoara lui
Harpagon din gradina si i-o da stapanului sau. In monologul de final al actului patru, Harpagon
ameninta ca se va spanzura daca nu-si va recupera banii furati.
Actul cinci prezinta un deznodamant in care toata lumea are de castigat, iar personajele
isi gasesc fericirea pe care o definesc in functie de idealuri specifice. Valeriu este acuzat de furtul
casetei cu bani, insa, datorita confuziei create, isi regaseste tatal si sora: Anselm si Mariana. In
schimbul casetei sale cu bani, Harpagon accepta sa renunte la Mariana si sa consimta la casatoria
acesteia cu Cleant si la nunta Elizei cu Valeriu, singura conditie fiind ca toate cheltuielile sa fie
suportate de Anselm.
Comicul lui Molire este generat de complexitatea situatiilor pe care le imagineaza, de
contrastul dintre aparenta si esenta, de limbaj si prin dezumanizarea moderata a eroilor sai. In
concluzie, frumusetea comediei lui Molire consta in modul de realizare a tipologiei avarului.
Jean Racine a fost un dramaturg francez, ce s-a remarcat in mod special prin intermediul
tragediilor. Capodopera sa Fedra a fost publicata in 1677 si are ca tema principala dragostea in

forma sa extrema. Protagonistii piesei sunt Hipolit, fiul lui Tezeu si al Antiopei, regina
amazoanelor, Aricia, printesa de vita regeasca din Atena, si Fedra, sotia lui Tezeu. In actul I,
Hipolit ii destainuie confidentului sau, Teramen, ca intentioneaza sa paraseasca orasul pentru a-si
cauta tatal ce lipsea deja de sase luni si pentru a fugi de dragostea ce i-o purta Ariciei. Tezeu i-a
interzis Ariciei sa se casatoreasca, deoarece aceasta se tragea din neamul unchiului sau, Palas,
care incercase sa-l detroneze pe Tezeu prin intermediul fiilor sai. De asemenea, aflam ca Fedra il
iubeste pe Hipolit si ca isi ascunsese aceasta iubire sub o masca de ura. In actul II se vehiculeaza
ca Tezeu murise dupa ce o rapise pe noua lui iubita, scufundandu-se in marea de vanturi
rascolita. Crezand-o libera, Hipolit ii marturiseste Ariciei dragostea sa, dar sunt intrerupti de
Fedra. Ramasi singuri, Fedra ii destainuie fiului sau vitreg sentimentele ce le nutrea pentru
acesta. Dintr-un exces de vinovatie, ii cere sa o omoare, el refuza, iar ea fuge cu spada sa. In
actul III, aflam ca Tezeu nu era mort si se intoarce la palat. Sfatuita de servitoarea sa, Enona,
Fedra il acuza pe Hipolit, in fata lui Tezeu, de faptul ca a necinstit-o. Tezeu il alunga pe Hipolit
din cetate, nu inainte de a face apel la juramantul lui Neptun si ca fiul sau sa-i marturiseasca ca o
iubeste pe Aricia. La finalul actului IV are loc un dialog intre Enona si Fedra. Cea din urma o
invinuieste pe servitoare de faptul ca imboldit-o spre pacat si o alunga. Actul V prezinta
hotararea celor doi indragostiti de a fugi impreuna, sinuciderea Enonei, moartea lui Hipolit,
confesiunea Fedrei in fata lui Tezeu si moartea acesteia.
Fedra, care in greceste inseamna lumina, intereseaza mai ales prin viata interioara a
eroilor. Acestea sunt persoane pline de curaj, capabile de pasiuni devastatoare, ce se lasa conduse
de adevar si ratiune.