Eseu Teatrul Absurdului

Gușă Alexandru

Martin Esslin s-a născut în Ungaria, dar a crescut în Vienna. A absolvit

Universitatea din Viena, specializarea engleză și filosofie, a mai participat la
seminarul de teatru Reinhardt, unde a studiat pentru a deveni regizor. Pe lângă
regie, a mai practicat jurnalismul, fiind critic de teatru, profesor și creatorul
termenului de teatru absurd.

Prin studiul său, Martin Esslin atacă certitudinile comfortabile ale teatrului.
Teatrul asurdului țintește să șocheze audiența, să aducă publicul față în față cu
adevărul dur al codiției umane, prezentat printr-o serie de scriitori care au apărut în
anii 1950, în principal Beckett, Ionesco, Adamov și Genet. Prin lucrarea sa, Martin
Esslin ne provoacă să acceptăm umanitatea așa cum este ea, absurdă și misteriosă,
și să o săvârșim cu demnitate, noblețe si responsabilitate, întrucât nu există
răspunsuri ușoare când vine vorbă de misterele existenței, deoarece omul este
singur, într-o lume lipsită de sens.

Teatrul absurdului reprezintă o luptă împotriva automatismului și complacerii, el

are ca scop împingerea omului spre conștientizarea realității. În teatrul absurdului,
limbajul are un rol subordonat ideii. Prin punerea limbajului în contrast cu
acțiunea, prin reducera limbajului la un instrument devalorizat de orice sens și prin
abandonarea discursului logic, teatrul absurdului deschide ușa unei noi dimensiuni
pe scenă. În lumea absurdului, limbajul esta mai degrabă o incantație în loc de o
formă de comunicare; cuvintele nu mai caută să ilustreze un concept, ci devin mai
degrabă o formulă magică, prin care se invocă ceva anume.
 Prin acestă metodă, vocile concepții ale teatrului, unde totul se întâmplă cum este
„normal”, sunt distruse, întrucât liniile de dialog devin repetitive și inconclusive, la
fel ca în viața reală, deoarece adevărul este că în final orice faptă care este pusă în
contrast cu imensitatea universului devine inutilă.

Primul Capitol este rezervat lui Samult Beckett, autorul piesei Asteptandu-l pe
Godot. Acesta a căutat răspunsul la întrebări precum „Cine sunt EU ?” , „Ce
înseamnă când eu spun EU” . Piesele lui Beckett sunt cele mai lipsite de poveste
cursivă, chiar în comparație cu celelelate piese atribuite teatrului absurd. În loc de a
oferi o dezvoltare lineară a intrigii, acestea oferă publicului o structură organizată,
formată din declarații, imagini și teme care se interpretează unele pe celelalte.
Toate acestea trebuie preluate și înțelese în totalitate. Așteptandu-l pe Godot nu
spune o poveste, ci oxplorează o situație statică: „Nimic nu se întamplă, nimeni nu
vine, nimic nu merge, este ingrozito”.

Șirul întâmplărilor și dialogul sunt diferite în fiecare act, dar aceste diferențe nu
țin să facă altceva decât să sublinieze cât de asemănătoare sunt situațiile de fapt.
Chiar dacă venirea lui Godot reprezintă intervenția divină, sau poate reprezintă o
ființă umană a cărei prezență va schimba situația, natura acestuia este pe locul doi
ca importață. Pe parcursul vieții, toți oamenii așteaptă câte ceva; Godot reprezintă
doar obiectul așteptării, un lucru, un eveniment, o persoană, sau chiar moartea. Mai
mult decât atât, este actul de a aștepta, prin care noi ca oameni percepem timpul în
cea mai pură și evidentă formă a lui.

Următoarele două capitole vorbesc despre alți doi practicanți ai teatrului absurd:
Arthur Adamov și Eugen Ionesco. Evoluția lui Aethur Adamov se situează undeva
între ideea de teatru ca unealtă pentru exprimarea obsesiilor, coșmarurilor și
fricilor unui individ, și teatrul ca instrument de exprimare a ideologiilor politice.
Eugen Ionesco, care a pornit de la aceleași premise ca Adamov și inițial a avut o
evoluție similară, a ajuns la concluzii opuse.

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Adamov a început să scrie
teatru, influențat de piesele lui Strindberg, în special „Un joc al visului”. Acesta a
început să descopere în viața cotidiană elemente asemănătoare unei drame. Lucrul
care l-a impresionat cel mai mult a fost comportamentul oamenilor care treceau pe
lângă el pe stradă. Singurătatea pe care omul o simte într-o mulțime, acest lucru l-a
inspirat pe Adamov să expună în piesele lui cât mai dur și visibil singurătatea
omului și absența comunicării.

Ionesco și-a făcut publică antipatia față de teatru, el insuși recunoscândd că este
interesat de cinematografie, galerii de artă și, ocazional, de muzică. Când venea
vorba de teatru, acesta rar viziona un spectacol, chiar dacă în tinerețe era
îndrăgostit de el. Disprețul lui față de teatru provenea din rușinea pe care o simțea
față de actori; pentru el, a viziona un spectacol însemna să vadă o mână de oameni
care se fac de râs. Ionesco a protestat împotriva teatrului realist, ajungând adesea să
fie numit un anti-realist, sau anti-teatru.

Prin teatrul absurdului, încercăm să descoperim problema fundamentală pe care

toată umanitatea o are, dar pentru a afla acest lucru, trebuie mai întâi să ne
întrebăm pe noi înșine care este problema noastră fundamentală, care este cea mai
înrădăcinată frică a noastră. Arta adevărată este exprimarea realității
incomunicabile care încearcă să fie comunicată și care uneori reușește să fie
comunicată.