Hamlet.

Sfaturi pentru actori

1. Introducere

William Shakespeare reprezintă unul dintre cei mai importanți dramaturgi universali,
remarcându-se prin opere precum Othello, Cum vă palce, Romeo și Julieta, Visul unei nopți
de vară, Richard al III-lea, Regele Lear și Hamlet. Cea din urmă constituie poate cea mai
importantă creație dramaturgică a autorului, fiind scrisă între anii 1599 și 1602, an în care
piesa a fost pentru prima dată jucată. Consider că modernitatea textului constă în faptul că
Shakespere aduce în discuție cele mai profunde întrebări ale umanității, componenta
psihologică a lui Hamlet fiind contruită pe baza unor puternice frământări interioare, ce se
conturează prin căutări ale unor răspunsuri neștiute încă de ființa umană. Consider că un
aspect remarcabil al piesei este complexitatea personajului, ce reușește să își răzbune tatăl
printr-un plan foarte bine elaborat, un moment important al acestui traseu fiind reprezentat
de înscenarea uciderii tatălui său. Mizanscena servește de fapt ca mască, piesa “Uciderea
lui Gongazo” propunând situația fictivă a unui rege ucis, situație foarte asemănătoare cu cea
din Hamlet.

2. Monologul lui Hamlet-sfaturi pentru actori

2.1. Relevanță în piesă

Unul dintre cele mai importante momente ale piesei îl reprezintă monologul lui
Hamlet, adresat actorilor. Prințul pare să îi instruiască pe actorii care vor juca în piesa
montată chiar de el pentru rege și regină. Astfel el se comportă ca un specialist în arta
spectacolului, fapt ce reiese în primul rând din siguranța sa în momentul consilierii.
Monologul este prezent în Actul III, scena a II-a.

“Hamlet (lui Polonius): Domnul meu, te vei asigura că actorii sunt bine trataţi?
Ascultă, să nu le lipsească nimic, căci ei sunt adevăraţii cronicari ai vremurilor

1
 noastre. E de ales un epitaf defăimător după ce mori, decât să fii bârfit de ei cât încă
eşti în viaţă.”

Sugestiile lui Hamlet au un scop precis, jocul actorilor dorindu-se a fi cât mai
adevărat și credibil, Claudius identificându-se ulterior în acțiunile personajului intrepretat
de primul actor, motiv pentru care a cerut oprirea spectacolului. Prințul crede în importanța
actorilor, ce “sînt cronica pe scurt a vremii lor. Mai bine să ai un epitaph prost după moartea
dumitale decât bârfeala lor în timpul vieții” 1, fapt ce, în opinia mea, reflectă puterea pe care
teatrul o avea încă din acea vreme, putere ce constă în identificarea spectatorului cu
acțiunea scenică, fapt ce poate produce schimbări la nivel psihologic, și ulterior social, prin
catharsis. În aceeași măsură, scopul spectacolui este de a îl obliga pe noul rege să
conștientizeze faptele comise, prin înfruntarea directă cu expunerea lor în formă fictivă.
Consider că acest aspect reiese din opinia lui Hamlet, conform căruia rostul teatrului “a
fost de la început și până azi să fie o oglindă a naturii: de-a arăta virtuții însușirile ei,
păcatului să-i dea imaginea cu claritate, iar vremurilor și societății-icoana și tiparul lor.” 2

De asemenea, atitudinea personajului principal față de scopul artei dramatice este

surprinsă ulterior prin afirmația sa “nu-i lăsați pe cei care fac pe clovnii să spună mai mult
decât textul:sînt unii care se pornesc pe rîs ca să stîrnească rîsul proștilor, deși-ntre-timp e-o
scenă importantă de-ascultat. Urît e lucru-acesta și arată o jalnică ambiție la cel ce are-un
astfel de-obicei.”3, el căutând împlinirea sufletească prin teatru, dezaprobând diversele
mijloace de divertisment.

Asfel, monologul lui reprezintă un punct esențial în desfășurarea evenimentelor,

întrucât reacția lui Claudius depinde doar de calitatea interpretării artistice a actorului care
urma să joace rolul regelui. Dacă ar fi dat dovadă de un joc fals, superficial, probabil că
unchiul lui Hamlet nu ar fi fost marcat de spectacol, și planul tânărului prinț danez ar fi
eșuat.

1
William Shakespeare, Romeo și Julieta. Hamlet, Editura pentru literatură, București, 1962, p. 244

2
Ibidem, op. cit., p. 257
3
Ibidem, op. cit., p. 258

2
 2.2. Tehnica dramatică

Din punct de vedere al construcției dramatice, Shakespeare folosește în monolog verbe

la persoana a II-a, prințul adresându-se actorilor în mod direct. Sfaturile sunt construite prin
intermediul verbelor la modul conjuctiv, fapt ce reflectă potențialitatea unei acțiuni,
înscenarea urmând a fi realizată, dar și anumite stări afective și atitudini ale lui Hamlet față
de informația adusă în discuție. De asemenea, sfaturile sale sunt susținute prin explicații și
exemplificări referitoare, ce au rol în a-i susține argumentele față de crezul său artistic “Să
nu fii prea molatec, totuși... Exagerarea de orice fel s-abate din drumul teatrului”4.

Discursul lui Hamlet este întrerupt de două ori de primul actor, ce îl asigură că
performanțele artistice se vor ridica la nivelul așteptărilor “Stăpâne, vă asigur.” 5, “Noi cred
c-am îndreptat acestea oarecum” 6. La nivel compozițional, aceste intervenții reflectă forța
monologului, dar și statutul prințului, ce “refuză să reducă teatrul la un simplu
divertisment”7, percepția sa asupra metodelor de lucru în domeniul dramatic fiind riguroasă,
clară și concisă. În aceeași măsură, ideile se dezvoltă progresiv, fluent și etapizat, aspectele
menționate pornind de la tehnica vocală a actorului “Dacă răcniți așa cum fac unii actori,
mai bine pun pe crainicul cetății să-mi spună versurile” 8, și încheindu-se cu respectul ce se
vrea a fi acordat textului dramatic “Și nu-i lăsați pe cei care fac pe clovnii să spună mai
mult decât e textul”.9

De asemenea, ca formă dramatică, Shakespeare folosește tehnica de teatru în teatru,

fapt ce oferă textului diversitate, imprimând astfel un ritm ce menține vie atenția
spectatorului, construcția textului transformându-se odată cu evoluția piesei

2.3. Detaliile discursului

4
Ibidem, op. cit., p. 260
5
Ibidem, op. cit., p. 257
6
Ibidem, op. cit., p. 258
7
George Banu, Shakespeare, lumea-i un teatru, Editura NEMIRA, București, 2010, p.160

8
William Shakespeare, Romeo și Julieta. Hamlet, Editura pentru literatură, București, 1962, p. 256
9
Ibidem, op. cit., p. 258

3
 În opinina mea, Hamlet se comportă ca un regizor în momentul montării piesei, sfaturile
pe care el le oferă actorilor constituind repere în arta interpretării dramatice pentru orice
actor. La prima lectură a textului sugestiile par aspecte ce țin de doar de un bun simț scenic
de bază, dar printr-o cercetare mai amănunțită se poate observa complexitate acestor
sugestii, ce includ corporalitatea, tehnica vocală, și psihotehnica de care este nevoie pentru
o interpretare reușită.

La nivelul expresivității corporale, Hamlet propune rezolvarea uneia dintre primele

probleme pe care actorii le întâmpină, utilizarea excesivă a mâinilor în gesticulare. Prințul
le sugerează actorilor un mod de exprimare cât mai firesc, pentru a nu părea exagerați și a
nu pierde energia scenică în mod inutil “Nu spintecați prea mult văzduhul cu mâinile, fiți
cât mai reținuți”10. În continuarea acestui prim sfat, el menționează faptul că ideal ar fi “să-
ți potrivești la gesturi vorbele, și vorbele la gesturi: ferește-te să treci de marginea naturii”
pentru a echilibra cuvântul cu gestul, corpul urmând gândul, modalitate prin care un actor
reușește să aducă adevărul scenic în fața spectatorilor, și, prin urmare, să îl emoționeze.
Ulterior, el accentuează importața firescului, și a sincerității “Exagerarea de orice fel se-
abate din drumul teatrului”, fapt întâlnit și în jurnalul lui Stanislavski 11, o parte
semnificativă a principiilor ilustrate prin acest monolog regăsindu-se în numeroase lucrări
teoretice fundamentale asupra actoriei, organicitatea fiind unul dintre punctele esențiale
prezentate în discurs.

Un alt plan surprins de Hamlet ține de vorbirea scenică și tehnica vocală necesară,
componente fără de care discursul unui interpret nu poate pătrunde în public, fapt ce riscă
să destabilizeze atenția audienței “Tirada s-o spui așa cum am rostit-o eu, te rog cu limba
curgătoare. Dacă răcniți cum fac unii actori, mai bine pun pe crainicul cetăți să-mi spună
versurile”. În acest sfat m-am regăsit și eu, întrucât pentru o bună perioadă de timp am
crezut că forța unui actor stă în capacitatea sa de a se încrâncena și mai ales în volumul
vocii sale. Sunt de părere că experiența lui Shakespaere ca actor l-a ajutat să înțeleagă
anumite aspecte ce țin de meșteșug, fapt ce se poate câștiga doar prin cunoaștere empirică.
Astfel, el reușește să sugereze faptul că nu volumul vocii reprezintă soluția pentru
10
Ibidem, op. cit., p. 258
11
C.S. Stanisșavski, Munca actorului cu sine însuși, Editura NEMIRA, București, 2014

4
realizarea conexiunii dintre actori și spectatori, vocalizarea excesivă fiind greu de
recepționat din partea publicului, întrucât reprezintă doar un factor exterior, ce nu provoacă
trăiri nici în interiorul scenei, nici în afara ei, ci “sparge urechile celor de la parter”.12

Cel de-al treilea plan surprins ce Hamlet ține de o abordare mai subtilă, mai rafinată,
întrucât elementul nou adus în discuție este energia scenică, controlul și autocontrolul de
care un actor are nevoie pentru a putea să-și comunice mesajul său artistic. Modul în care
Shakespeare formulează acest fapt este unul cât se poate de poetic William Shakespeare, “În
mijlocul torentului, furtunii și, ca să zic așa în vârteaja de pasiune, trebuie să fiți cât mai
stăpâni pe voi. Și să păstrați măsura care dă o netezime”. Analizând afirmația, se poate
identifica importanța acordată de tânărul prinț stăpânirii de sine, și autocontrolului, fapt ce
reflectat și în caracterul său, întrucât, în opinia mea, Hamlet se comportă frecvent exact ca
un actor, ce își schimbă rolul în funcție de parteneri și de situația în care se află. Este
sugerată astfel îmbinarea emoționalului, cu cerebralul, pentru nașterea expresivității și
echilibrului scenic.

El încurajează actorii "să vorbească ... așa cum îți vorbesc eu ție" și să evite să "taie
aerul prea mult cu mâna", deoarece chiar și într-o "furtună de pasiune, trebuie să te
exprimi ... coerent". Pe de altă parte Hamlet îi îndeamnă pe actori să "nu fie nici prea
blând". El le sugerează să se asigure "că acțiunea se potrivește cuvântului și cuvântul,
acțiunii" și să aibă grijă să "nu depășească limitele firescului". Tot el le spune actorilor să
nu "îi lase pe cei ce fac pe clovnii ... să râdă, pentru a nu îi face pe acei spectatori sterili să
râdă la rândul lor", ceea ce Hamlet consideră a fi o tactică "ticăloasă" și "demnă de milă".

3. Concluzie

12
William Shakespeare, Romeo și Julieta. Hamlet, Editura pentru literatură, București, 1962, p. 259

5
 În concluzie, monologul lui Hamlet reprezintă un punct important în cadrul piesei scrise
de William Shakespeare, fiind construit prin tehnica de teatru în teatru, fiind surprinse
numeroase principii pentru o interpretare dramatică de calitate, personajul principal
comportându-se precum un adevărat specialist în arta spectacolului, siguranța prin care
oferă sfaturi actorilor reflectând familiarizarea lui cu arta dramatică, comportamentul său
fiind asemănător cu cel al unui regizor ce își dorește să simtă pe scenă intensitatea
situațiilor, conectarea cu povestea prezentată, și nu în ultimul rând pasiunile omenești,
aspect ce se regăsesc în lucrări de specialitate în arta teatrală, precum Munca actorului cu
sine însuși. De asemenea, consider că sfaturile sale constituie adevărate repere pentru orice
actor, întrucât întregul său discurs se bazează pe legi fundamentale în actorie, precum
organicitate, coordonarea cuvânt-gest, și controlul propriilor emoții.

Bibliografie

 George Banu, Shakespeare, lumea-i un teatru, Editura NEMIRA, București, 2010

 Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru, Editura pentru Literatura Universală,
București, 1969
 George Banu, Scena supravegheată,
 William Shakespeare, Romeo și Julieta. Hamlet, Editura pentru literatură, București,
1962
 Corneliu Dumitriu, Arheologia dramelor shakespeariene, Editura ALLFA,
București, 1996
 Ion Zamfirescu, Istoria Teatrului Universal (Volumul II), Editura Aius, Craiova,
2003