Evoluția teatrului în Epoca Iluministă

1. Iluminismul

Iluminismul numit și Epoca Luminilor sau Epoca Rațiunii este o mișcare

ideologică și culturală, antifeudală, desfășurată în perioada pregătirii și înfăptuirii

revoluțiilor din sec. XVII-XIX în țările Europei, ale Americii de Nord și ale Americii

de Sud.

1.1. Scopul acestei mișcări

Această mișcare ideologică avea drept scop crearea unei societăți

„raționale”, prin răspândirea culturii, a „luminilor” în mase (cf. Carp Maxim).

Iluminismul este o replică la adresa barocului, în încercarea de a înlătura dogmele

religioase și de a propaga luminarea maselor pe baza experienței proprii.

Iluminismul a pretins eliberarea ființei umane de sub tutela sa autoindusă.

"Tutela este incapacitatea ființei umane de a-și folosi abilitățile cognitive în lipsa

instrucțiunilor de la o altă persoană. Această tutelă este auto-indusă atunci când

cauza sa nu rezidă în absența rațiunii, ci în absența hotărârii și a curajului de a

lua hotărâri fără instrucțiuni de la o altă persoană". Sapere aude! "Aveți curajul

de a vă folosi propriul simț al rațiunii!" – acesta este motto-ul Iluminismului

(Immanuel Kant). Evenimentele științifice și intelectuale din sec. al XII- lea –

descoperirile lui Newton, raționalismul lui Descardes, scepticismul lui Pierre

Bayle, panteismul lui de Spinoza și empirismul lui Francis Bacon și John Locke– au

promovat credința în legile naturale și în ordinea universală, precum și încrederea

în rațiunea ființei umane și în abilitățile inovatoare ale acesteia care au reușit să

influențeze întreaga societate a sec. al XIII- lea.

Au existat multe și diverse curente de gândire, însă numai o serie de idei

pot fi caracterizate drept pătrunzătoare și dominante. O abordare rațională și

științifică a aspectelor religioase (conform vechii teorii și divergențe pe tema

adevărului dublu), a problemelor de ordin social, politic și economic a promovat o

viziune seculară asupra lumii și o orientare generală către progres și

perfecționare. Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au

popularizat și promulgat ideile noi pentru publicul larg. Acești "profeți" ai

Iluminismului aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credință în

rațiune care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil

universale care să guverneze umanitatea, natura și societatea, și să acționeze în

baza acestora.

1.2. Caracteristici generale

Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific,

dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și

sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat și rațional al progresului.

Raționalismul extrem și scepticismul epocii au condus în mod firesc la deism;

aceleași calități au avut un rol important în determinarea reacției de mai târziu a

romantismului. Reacționând la docmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil

într-o perioadă în care Biserica își pierduse autoritatea. Pentru un cadru istoric

corect al secolului al XVIII-lea în Europa, cu privire la relația dintre autoritatea

politică și religioasă și clasa superioară, trebuie să menționăm că, în Franța,

Voltaire și aliații săi s-au străduit să impună valorile libertății și toleranței într-o

cultură în care fortărețele gemene ale monarhiei și Bisericii constituiau opusul a

tot ceea ce reprezentau aceste valori. Voltaire și-a dedicat o mare parte din timp

atacului împotriva elementelor fundamentale ale religiei creștine: inspirația din

Biblie, încarnarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, damnarea necredincioșilor. Kant

a situat punctul forte al Iluminismului în principal în chestiunile ce țin de religie,

întrucât conducătorii săi, așa cum a spus, "nu au nici un interes să joace rolul

gardianului cu privire la arte și științe și, întrucât incompetența de ordin religios

nu este numai cea mai dăunătoare, ci și cea mai degradantă din toate".

1.3 Reprezentanți ai curentului iluminist

Cei mai reprezentativi promotori ai Iluminismului s-au aflat în Franța:

baronul de Montesquieu, Voltaire și contele de Buffon, baronul Turgot și alți

fiziocrați, Jean Jaque Rousseau, care a avut o influență foarte mare asupra

romantismului. Alți reprezentanți ai iluminismului sunt Kant, John Locke, Cesare

Baccaria iar cu siguranță, epoca Iluminismului poate fi văzută drept o linie majoră

de demarcație pentru apariția lumii moderne.

2. Evoluția teatrului

2.1. Arta dramatică și polemicile dintre clasici și moderni

Pe parcursul secolului al XVIII-lea dramaturgia la fel ca și gândirea filozofică

nu a avut o evoluție unitară. Scriitori de prestigiu, ca Voltaire și Alfieri, au

întreținut idea că o revitalizare a tragediei intrată în declin este posibilă prin

aprofundarea unor surse ale tragicului care au stat la baza capodoperelor acestor

creatori ai teatrului clasic. La polul opus se situau reformatori precum Diderot,

Lessing, Beaumarchais și Goldini care căutau noi modalități de realizare a artei

teatrale, susținute și de noi subiecte de inspirație. Evident că exista în același

timp și zone ale teatrului în care tradiția clasica rămâne predominanta. Voltaire

rămâne un epigon al clasicismului în ceea ce privește opiniile sale legate de

teatru. Așa cum era concepută de Voltaire, estetica tragediei trebuia să aibă în

vedere caracterul firesc al emoțiilor, respectarea reguli unităților și păstrarea

replicii în versuri. Dramaturgia lui Voltaire are un caracter polemic la fel ca și

scrierile în proză sau poemele sale epice. Polemica scriitorului este de idei,

personajele și conflictele create slujesc în exclusivitate la propagarea unor

principii, inovațiile fiind extrem de reduse, ele vizând eroii naționali, costumele,

structura scenei și religia. Privită în ansamblu opera sa dramatică aparține

clasicimului care nu mai poate reactualiza un gen amenințat de dispariție.

O alta tentativă de revitalizare a tragediei vine din partea italianului Vittorio

Alfieri, aceesta fiind un cunoscut spirit liberal al epocii. Alfieri încearcă, la fel ca

Voltaire, sa facă din opera sa o scena de luptă și de idei, operele fale fiind

dedicate ideii de libertate. Acesta realizează o operă bogată, cu o tematică

variată specifică unei literaturi de tranziție care pendureaza între clasicism,

iluminism și preromantism. Autorul scrie tragedii de inspirație variată precum

˝Cleopatra˝, ˝Filippo˝, ˝Brutus I˝ sau ˝Antigona˝. Semnificativă pentru arta de

dramaturg a lui Alfieri este tragedia ˝Brutus I˝, dinamica intrigii fiind realizată nu

atât prin replici care duc la înfruntarea de idei ci printr-o imensă mișcare de

personaje. Dar ca și la Voltaire căutarea soluțiilor de revitalizare a tragediei, prin

exploatarea acelorași surse vechi de inspiratie, duc încet dar sigur la degradarea

acestei specii literare, pe care teatrul nu o mai poate salva.

2.2 Triumful dramei burgheze și reflecții despre comedie

Opoziția față de tragedie duce în cele din urmă la impunarea unui nou gen
de teatru reprezentat de drama burgheză. Ea vine din partea unor scriitori ca

Diderot, Lessing, Mercier, Beaumarchais și Goldini, la care se pot adăuga

apărătorii melodramei, precum Rousseau sau ai comediei ca Goldsmith. O

contribuție fundamentală în legătură cu dezbaterile privitoare la drama si

comedia burgheză este reprezentată de eseul lui Diderot, ˝Despre poezia

dramatică”. Scriitorul pleacă de la specificul operei de teatru, stabilește deosebiri

între diverse specii ale dramaturgiei, caută noi soluții care duc la arta

spectacolului și care după părerea sa are rostul de a sesiza miezul lucrurilor și de

a le transpune pe scenă.

Diderot împarte dramaturgia în patru categorii

1- Comedia veselă, care are ca subiect ridicolul și viciul

2- Comedia serioasă, care vizează virtutea și datoriile omului

3- Tragedia burgheză, al carei obiectiv este reprezentat de moravurile

domestice

4- Tragedia propriu-zisă, unde intra catastrofele publice și marile nenoriciri.

Diderot este cel care cere pentru întâia oară introducerea cortinei, fiind și

cel dintâi scriitor care incearcă să afirme și să legitimeze o motivație raționalistă

referitoare la arta interpretativă a actorului, în viziunea sa acesta are nevoie de

mai multa judecată și de mai puțina sensibilitate, chiar aceasta din urmă fiind cea

care îintreține mediocritatea. Dacă unele principii exprimate de Diderot nu au

avut un ecou imediat în Franța, numeroase sugestii despre teatru au fost reținute

de germanul Lessing, amestecul între principiile clasice și moderne este cel care

dă notă specifică arte teatrale formulată de Lessing. Scoțand teatrul din sfera

supranaturalului, Lessing îi dă acestuia o noua funcție socială și etică

corespunzătoare gandirii iluministe, propagînd o artă națională profund originală,

inspirată din tradițiile poporului german.

Un alt scriitor care precizează că tragedia s-a degradat într-un fel de farsă

serioasă este Sebastien Mercier care consideră drama ca fiind genul de teatru

adecvat timpului său. Aceasta pledează pentru o dramă care să fie ințeleasă de

toți spectatorii și care să poată aduce pe scena oameni din paturile mijlocii,

acesta vazând in dramă o expresie a artei totale, eroul dramei ne mai fiind privit
ca un personaj dominat de voința și rațiune ci ca o ființă plina de sensibilitate.

Mercier este scriitorul care in plin secol al luminilor cere ca poporul sa fie adus pe

scenă și să se scrie pentru popor.

În același timp este semnificativ faptul că un excelent creator al comediei

burgheze, cum a fost Beauarchais se arată deosebit de entuziasmat de rolul

dramei burgheze, acesta pledând pentru o dramă serioasă al carei superioritate

asupra comediei a rezultat și din efectele mai adânci pe care le poate aspura

spectatorului. Acesta optează pentru teatrul în proză care are o multipla

semnificatie. Stilul mai simplu, dealogul fara rimă dând teatrului în proză o mai

mare autenticitate, de unde a venit și necistatea ca drama serioasă sau tragedia

domestică să mearga pe această cale. Dacă scriitorul frances se declară adeptul

dramei burgeze, in Anglia, Goldsmith nu ezită să pună în lumină avantajele

comediei, gen ce fusese cultivat și înainte, dar englezul consideră că noua

comedie sentimentală trebuie să aducă pe scenă aceeași lume pentru care

optase Lessing. Goldsmith justifică necesitatea comediei atât prin succesul ei și

facilitatea cu care este creată cât și prin capacitatea pe care autorul o consideră

fundamentală de a amuza publicul.

Atât Diderot cât și Beaumarchais, Goldsmith și Lessing scriu drame

burgheze, însă dramaturgia lui Lessing detine un loc deosebit. Opera cu care

acesta se impune pe scenele germane este ˝Miss Sarah Sampson˝ jucată la

Frankfurt în 1755, aceasta fiind o dramă sentimentală tipică despre seductie,

eroare, razbunare și iertare, drama sa fiind astfel concepută încât să poată primii

caracterul unei parabole.

2.3 Metamorfozele comediei

Ceea ce este semnificativ pentru unii dintre dramaturgii vremii, indiferent

de genul pe care îl scriu sau de valoarea operelor, este faptul că mitul omului bun

întâlnit și la Lessing starnește un larg interes fiind evident atât în melodramele lui

Goldsmith cât și în comediile lui Sheridan. Comedia ceasta melodramatică a lui

Goldsmith șochează prin aglomerarea de fapte neverosimile, prin lipsa de

psihologie ca și prin viziunea idilică excesivă asupra ființei umane.

Scriitorul care avea sa aducă în teatru o viziune tot atât de sumbră asupra
societatății vremii este John Gay, comedia acestuia fiind o adevarată capodoperă

a dramaturgiei europene din acea epocă.

Un alt exemplu elocvent prin care comedia era pusă pe niște căi mai

originale și mai fertile este oferit de teatrul lui Sheridan. Acesta este preocupat

de explorarea moravurilor societății din vremea sa, comediile sale având un

dialog spumos și spiritual, intriga mereu alertă în jurul unor conflicte care vizeaza

prejudecățile, moda, constrângerile sociale pe care scriitorul le-a cunoscut foarte

bine. Comedia lui Sheridan nu creeaza caractere memorabile, aceasta desenând

în schimb imagini de ansamblu, excelând în reprezentarea grupurilor și a

cuplurilor. Istoricii literari văd în piesele lui Sheridan o prelungire a tradițiilor

comediei shakespeariene, actualizată la realitațile sec. al XVIII-lea.

Foarte importantă în domeniul esteticii teatrului este incercarea lui J.E.

Schlegel de a sparge limitele dintre tragedie și comedie. Sistematizarea propusă

de acesta în legătură cu funcționarea personajelor in teatru pare să fie elocventă

1- Acțiunile personajelor din lumea înaltă pot produce pasiuni

2- Acțiunile personajelor din lumea înaltă pot declanșa râsul

3- Acțiunile personajelor din lumea de jos pot prvoca pasiuni

4- Acțiunile personajelor din lumea de jos pot stimula râsul

5- Acțiunile personajelor din lume de jos și din lume de sus pot suscita în

parte pasiuni, în parte rasul.

Cea din întâi ilustrarea a acestui stil nou este oferita de Beaumarchais,

scriitor care realizează prin creația sa ceea ce Schlegel încerca să demonstreze

pe planul esteticii teatrului, în Barbierul din Sevilla, o operă prin care este realizat

un nou gen de comedie de intriga susținuta de o excepțională artă a unui dialog

de o teatralitate spectaculoasă.

3. Concluzii

Istoria dramaturgiei din sec al XVIII-lea demonstrează o anumită

receptivitate față de ideile iluministe, indiferent de genul de teatru în care erau

însumate. Tragediile lui Voltaire și Alfieri, dramele lui Lessing, comediile lui

Beaumarchais pun in lumină această deschidere spre principiile cardinale ale

epocii. Faptul acesta ne permite să relevăm funcția socială și politică pe care o

deține teatrul în acea vreme când reprezentarea directa a evenimentelor vremii

au finalitate similară. Evoluția teatrului demonstrează interesul scazut pentru

tragedie și căutarea unor modalitați de reconstruire a universului omului din

secolul XVIII, reprezentate de dramă și comedia burgeză.