Ester Mitrofan

Despre conceptul de hybris in tragediile lui Eschil si Sofocle (Cei sapte impotriva Tebei,
Rugatoarele si Ajax)

In colorata sa panoplie de divinitati, spiritualitatea antica greaca gasise loc si cultului

unei zeite mai atipice: zeita insolentei, a violentei si a comportamentului scandalos – Hybris.
Adorata sau poate mai mult temuta, ea personifica unul dintre conceptele importante ale
gandirii morale antice, fundamental in egala masura si pentru spiritualitatea crestina ce urma
sa se cristalizeze cateva secole mai tarziu – hybris.
Hybris-ul desemneaza trasatura caracterului definita de mandrie extrema sau
nebuneasca, incredere in sine supralicitata in mod periculos, deseori insotita de sau sinonima
cu aroganta. In context antic, caracterizeaza de obicei comportamente ce sfideaza normele
morale conventionale sau provoaca divinitatea, atitudine ce aduce in consecinta caderea
(nemesis), pedepsirea infaptuitorului sacrilegiului.
Este perceputa mai degraba ca trasatura individualizata decat manifestare corporativa,
desi vina faptasului genereaza deseori consecince colaterale si asupra grupului din care acesta
face parte. Hybris indica deseori o pierdere a contactului cu realitatea si o supraestimare a
competentelor, realizarilor sau capacitatilor personale.
In morala crestina, pacatul mandriei are o importanta axiologica. Este primul dintre
cele sapte pacate canonizate de biserica, exemplul fundamental de hybris fiind insusi
descensio-ul spiritual al lui Lucifer catre Satan. C. S. Lewis, un important reprezentant al
gandirii apologetice crestine, defineste mandria ca fiind starea “anti-dumnezesiasca” ce
plaseaza ego-ul si sinele in opozitie directa fata de Dumnezeu: “Stricaciunea, mania, lacomia,
betia si toate celelalte nu sunt decat niste slabiciuni omenesti pe langa ea; prin mandrie
diavolul a devenit diavol; mandria este cea care naste toate celelalte pacate, este starea de
spirit in mod desavarsit anti-dumnezeiasca.”
In antichitatea greaca, hybris desemna actiuni ce umileau si injoseau victima pentru
placerea sau gratificarea agresorului. Termenul avea o puternica conotatie sexuala, rusinea
publica reflectandu-se insa si asupra faptasului. Calcarile de lege caracterizate de hybris
includeau actiuni ce astazi ar fi definite ca atacuri, agresiuni si talharii, crime sexuale sau
jefuirea proprietatii personale sau sacre. Doua cazuri bine-cunoscute sunt relatate in
discursurile lui Demostene, un important orator si om de stat grec. Aceste doua exemple au
avut loc, intaia data cand Midias l-a lovit pe Demostene peste fata in teatru (Impotriva lui
Midias), si a doua oara cand un parat a atacat in mod deliberat un om si si-a strigat in mod
batjocoritor victoria deasupra victimei. In discursul lui Eschin Impotriva lui Timarch, paratul,
Timarch, este acuzat de calcarea legii hybris-ului prin angajarea in acte de prostitutie si
raporturi homosexuale. Eschin a deshis acest caz impotriva lui Timarch pentru a-i interzice
acestuia sa mai detina vreo functie politica, castigand procesul.
In Grecia Antica, hybris denota uzul violentei pentru a umili victima (in acest sens
incluzand si violul). Aristotel a definit termentul ca umilire a victimei, nu in consecinta unui
fapt anterior de valoare determinanta sau pentru prevenirea unui asemnea fapt, ci avand ca
unic obiectiv placerea sau gratificarea faptasului: a umili victima, nu pentru a preveni ceva ce
poate sa ti se inample sau pentru ca ceva ti s-a intamplat, ci doar pentru propria ta placere;
barbatii naivi cred ca prin a se purta rau cu ceilalti isi pot inalta propria superioritate
(Aristotel, Retorica).
Cruciale pentru acest punct de vedere sunt conceptele antice ale onoarei (τιμή, timē) si
ale rusinii (αἰδώς, aidōs). Conceptul onoarei avea asemanari cu un tip de gandire binara - nu
includea doar glorificarea celui onorat, ci si umilirea celui ce a fost invins sau subjugat printr-
un act de hybris. Aceasta definitie poate fi corelata conceptelor moderne de insolenta, dispret
si violenta excesiva. Mitologia greaca abunda in exemple in care aceasta atitudine vicioasa a
adus caderea si pedeapsa divina pentru faptas (Icar, Cassiopeia, Phaenthon, Arachne, Niobe
etc).

Cei sapte impotriva Tebei

Tragedia Cei şapte împotriva Tebei (467 î.Hr.) făcea parte dintr-o trilogie care mai
cuprindea piesele Laios şi Oedip, dintr-o tetralogie, dacă adăugăm drama Satirică Sfinxul.
Blestemul azvarlit de Oedip, rege din stirpea osandită de Erinii a lui Laios, determină
grozăviile care se petrec. Eteocle şi Polinice, fiii lui Oedip, vor plăti pentru păcatele tatălui lor.
Potrivit unei întelegeri între cei doi tineri, ei ar fi trebuit să conducă pe rand Teba, fiecare cate
un an. Dar Eteocle nu respectă conventia si il exileaza pe Polinice. Si atunci pradă unei
explicabile frustrări, Polinice vrea să recucerească ceea ce el crede a fi şi chiar este un drept al
său. Impreună cu alti şapte comandanti de oşti, supune cetatea natală unui asalt. Eteocle i se
opune ca un erou şi în încleştarea luptei cei doi se omoară unul pe celălalt. Apărătorul Tebei
se profilează ca o figură pozitivă, dar cu pretul uciderii de frate. Ca la toti tragicii elini, însa, e
anevoie să discerni, la personajele peste care fatalitatea apasă, între virtute şi vinovătie. Unde
începe una şi sfarşeşte cealaltă.
Piesa debuteaza cu o chemare la arme pe care Eteocle o adreseaza locuitorilor Tebei,
asumandu-si responsabilitatea morala ce vine impreuna cu pozitia de conducere militara si
politica pe care o are. Cetatea va fi asediata de Polinice si aliatii sai. Corul de femei, cuprins
de intuitii sumbre ale viitorului dezastru, invoca mila si ajutorul zeilor. Eteocle le mustra pe
acestea pentru slabiciunea de care dau dovada, interzicandu-le sa jeleasca, ci mai degraba sa
spere la victorie, insa cuvintele sale nu pot linisti presentimentele acestora. Un sol aduce vesti
despre dispunerea celor sapte capetenii vrajmase la cele sapte porti ale Tebei, blazoanele
acestora fiind tot atatea ghicitori in care Eteocle isi poate citi destinul. Eteocle desemneaza
conducatorii care sa raspunda atacului si lupta incepe. In incelstarea ei, cei doi frati pier unul
de mana celuilalt. Consiliul decide, drept pedeapsa pentru ura lor, sa nu permita ca ei sa fie
ingropati in pamantul pe care l-au desacralizat, insa cele doua surori ale lor, Antigona si
Ismena, incalca legea tarii, ingropand trupurile moarte ale celor doi frati.
Actiunea piesei, aparent simpla in desfasurarea evenimentelor, ascunde un puternic si
paradoxal tragism: este a treia generatie ce se stinge in urma blestemului aruncat asupra lui
Laios. Eteocle, al carui nume poarta dubla semnificatie cel-vestit-pe-buna-dreptate sau cel-
plans-pe-buna-dreptate, este infiorat de posibilitatea ca cea de-a doua varianta a destinului
sau sa se indeplineasca. In scena in care, cantarind relatarile Solului despre cele sapte
amenintari ce se pregatesc cetatii, pregateste apararea logistica dar si magica a Tebei, ia
asupra sa in mod ilicit, precum a facut-o si tatal sau, rolul de clarvazator. Dar chiar si inainte
ca sa i se prezinte aceste sapte oportunitati pentru revelatie (cele sapte ghicitori), Eteocle a
fost avertizat; ceea ce el incearca cu toata puterea sa ascunda de sine insusi este chiar adevarul
despre cine este el cu adevarat, despre natura mostenirii sale si posibilitatea ca el sa nu vada
lucrurile asa cum sunt de fapt. Si chiar in timp ce Solul i se adreseaza ca „cel mai potrivit rege
al Kadmeilor”, corul feminin, in mistica sa intuitiva, il numeste „fiul lui Oedip”. In dezbaterea
puternic incarcata emotional legata de invocarea zeilor, corul sustine puterea acestora de a
ajuta oamenilor a caror minte este intunecata - prezenta in afara scenei a celor doi preoti,
Tiresias si Amphiaraos, fiind inca un argument in acest sens. Insa Eteocle, ca si conducator
militar, isi asuma si pozitia de vazator. El interpreteaza simbolistica celor sapte blazoane
(intunericul – intunecarea cugetului; uriasul gol inarmat cu o torta – cunoasterea pervertita
spre forta destructiva; Eteoclos – aproape dublul lui Eteocle, natura sa pe care nu doreste sa o
admita, reprezinta acelasi sange pe care il imparte cu fratele sau Polinice, ce se afla de cealalta
parte a zidului; Typhon, zeul pamantului – ambvalenta pamantului ca element matern,
hranitor, dar si mormant universal, pamant ce a fost „mama” ambilor frati si la care amandoi
au drepturi; Sfinxul – element pregnant in destinul tatalui lor, pe care cei doi frati sunt pe
punctul de a-l repeta; Amphiaraos, preotul – divinitatea este impartiala, zeita Dike a justitiei,
pe care Eteocle o invoca, sustine si tabara opusa; si in cele din urma Polinice insusi, frate
contra frate) strict in corelatie cu soarta celor care le poarta, fara a banui sau fara a dori sa
recunoasca ca acestea ar putea avea vreun inteles in descifrarea propriului destin. El le opune
viteji innobilati de o genealogie aleasa, si deci in masura sa apere cetatea Tebei, fara sa
realizeze vreo clipa ca dreptul din nastere este chiar cel care justifica si pretentiile fratelui sau,
Polinice, la tinutul patriei, ce este descris de fiecare data in termenii unei abundente materne.
Dorinta oedipiana de posesie exclusiva a acestei patrii-mame este corelata hybris-ului,
constituind vina tragica ce trebuie ispasita prin moarte.
Femeia este portretizata ca element premonitoriu, sacru, intuitiv al deznodamantului
final, insa angrenat irevocabil in desfasurarea evenimetelor ce este determinata de orbirea si
orgoliul de care se fac vinovati barbatii. Cele doua surori nefericite devin victime colaterale
ale vinei familiale, fiind scoase in afara societatii datorita faptului ca, din dragoste pentru
fratii lor, le ingroapa totusi trupurile.

Rugatoarele/Danaidele
Cele cincizeci de fiice ale lui Danaos ajung in Argolida, unde cer azil regelui Argos.
Ele au fugit din Egipt de frica celor cincizeci de fii ai lui Egiptos, fratele lui Danaos, ce doresc
sa le ia in casatorie impotriva vointei lor. Argos se teme sa le ofere adapost, de frica unui nou
razboi. Va lasa cetatea sa decida. Din fericire, argolidienii voteaza in favoarea exilatelor. In
timp ce tatal lor se afla in cetate, se arata un sol al Egiptenilor, trimis pentru a le imbarca pe
fete pe corabiile cu care acestia le-au urmarit. In momentul de maxima criza isi face aparitia
Regele Argos, care vine in apararea celor cincizeci de fete. Solul pleaca amenintand cu un
razboi, insa piesa se termina cu imnuri de recunostinta adresate zeilor.
Se presupune ca piesa este prima dintr-o trilogie ce are ca personaj principal corul de
fete. Celelalte doua piese relateaza razboiul ce se declanseaza odata cu moartea lui Argos,
protectorul Danaidelor, in urma caruia fetele sunt capturate si fortate sa se casatoreasca cu
verii lor, egiptenii. Insa acestea jura ca se vor razbuna, ucigandu-si sotii in noaptea nuntii.
Numai Hypermnestra incalca noua lege - juramantul, salvandu-si sotul pe care il iubeste. Zeii
intervin in favoarea ei, absolvind-o de vina incalcarii cuvantului dat.
In Rugatoarele, intr-una dintre invocatiile lor, cele cincizeci il implora pe Zeus sa ii
pedepseasca pe cei vinovati, daca nu pentru altceva, macar pentru lipsa lor de masura, acel
hybris impotriva caruia cei dintai care se revolta sunt insisi zeii. Forta determinanta din
spatele actiunilor egiptenilor nu este dragostea, nici dorinta asigurarii unei ereditati prin
producerea de urmasi, ci o dorinta rapace de a stapani Egiptul, in care scop trebuiau sa stinga
orice pretentie a ramurii lui Danaos. Hybris-ul, ca orbire ce ii determina pe cei cincizeci de
barbati sa se cconsidere indreptatiti sa dispuna de soarta fecioarelor, se constituie de aceasta
data intr-o mutatie, alterare a eros-ului, ce devine „campul de lupta” pe care se va purta
negocierea unei dominatii. Include astfel toate conotatiile erotice pe care termenul le avea in
mentalitatea anticilor. Actul sexual isi pierde farmecul si nobletea cu care il incununeaza
dragostea romantica, degenerand intr-o primitiva lupta pentru suprematie. In lumina
conceptiei antice grecesti asupra onoarei si umilintei, rezultatele acestei inclestari de vointe
urmeaza a fi determinante pentru statutul viitor, atat al femeilor cat si al copiilor ce ar fi
rezultat din aceasta uniune (Medeea isi ucide copiii ca gest extrem de protest impotriva
tradarii pe care o sufera, insa este motivata partial si de dorinta de a-i cruta pe acestia de o
existenta umbrita de un stigmat definitiv). Hybris-ul atrage, ca de fiecare data, consecinte
definitive pentru faptasi, vina putand fi curatita numai prin moarte - astfel ispasirea este
posibila numai prin fratricid: samanta lui Danaos starpeste fii fratelui sau, Egiptos.
 Eschil era un fin cunoscatori al legendelor mitologice, dar si un intiat al misterelor
eleusiene. In opera sa, el nu separa vointa zeilor si pasiunile umane, ci aseaza intre ele legaturi
fatale. Vointa zeilor se impleteste strans in viata muritorilor, insa poetul nu infatiseaza atat
puterea de nepatruns a destinului, ci conflictul ce se naste intre acest destin si omul care s-a
ridicat la treapta constiintei. Ideile lui fiozofice rezuma tipul de gandire mitologic, bazat pe
credinte populare, iar in centrul acestora se afla notiunea de fatalitate – omul este tributar unor
hotarari divine imuabile. In acest sens, eroii sai sunt predestinati vinei tragice, condamnati la
hybris, in sensul in care umanitatea poarta cu sine blestemul uciderii frate de catre frate.

Ajax
Tragedia urmareste destinul intunecat al unuia dintre eroii cei mai importanti ai Iliadei.
Ajax se considera umilit ca armele lui Ahile au fost decernate altuia, mai putin merituos decat
el, si pregateste o crunta razbunare impotriva grecilor, uitand ca acestia i-au fost prieteni si
frati pana de curand. Pentru a-i pedepsi mandria, Atena ii intuneca mintea, iar astfel Ajax
macelareste o turma de vite crezand ca ii ucide astfel pe greci. Ba mai mult, pe vitelul pe care
il ia drept Odiseu, il leaga de stalpul cortului sau, urmand sa il tortureze pana la moarte.
Odiseu afla cele intamplate din gura zeitei Atena si raspandeste zvonul printre greci. Corul
Salaminienilor plange decaderea conducatorululi lor, la fel si Tecmessa, iubita lui Ajax, care
intelege ca atat ea cat si fiul sau vor purta de acum inainte stigmatul acestei degradari. Dupa
ce il alimenteaza in furia sa oarba, Atena il trezeste pe Ajax la realitatea faptelor comise.
Trezit din nebunia sa in momentul ei de maxima violenta, Ajax este coplesit de propriile fapte,
ce ii apar acum respingatoare in adevarata lor lumina, iar existenta sa este strivita de greutatea
rusinii. Se sinucide, insa chiar si dupa mormant va fi urmarit de vina pe care o poarta, in asa
masura incat Menelaos va interzice ca trupul sau sa fie inmormantat.
Spre deosebire de Eschil, ce, tratand tema hybris-ului, isi situeaza eroii intr-un
angrenaj predeterminat de blesteme generationale sau de fatum-uri irevocabile, Sofocle
exploreaza zona liberului arbitru, degradat de pasiuni intunecate. Lui Ajax ii apartine in
totalitate decizia de a masacra armata greaca, singurul impediment in calea indeplinirii acestui
obiectiv fiind interventia supranaturala a zeitei intelepciunii. Ea razbuna acest exces,
permitandu-i eroului sa consume actul razbunarii, sa guste dulcele venin al puterii exclusive,
nelimitate, numai pentru a-l trezi si a-l pune fata in fata cu realitatea cruda a faptelor sale.
Abandonandu-se razbunarii, Ajax atrage asupra sa rusine, pe care toti o pot vedea si intelege
in afara de el insusi, iar atat femeia sa cat si fiul sau devin victime colaterale ale rusinii atrase
de excesul de violenta.