Edgar Papu, Excurs prin literatura lumii, pp.

70-87
Modernitatea "Eneidei" lui Vergiliu
Eneida se deosebește de epopeile homerice și prin aspectul stilistic.
La Homer, imaginile se află într-o continuă mișcare, incluzând și obiectele
(confecționarea lor, curgerea facerii etc).
Vergiliu se folosește de asemenea de factorul mobilității, însă există anumite pasaje
care opresc cursul mișcării. Exemplul din Cântul IV în care Vergiliu intensifică sugestia
nemișcării prin asocierea ei cu liniștea cadrului nocturn. Semnificația fiind setea de liniște a
romanilor obosiți de războaie.
O altă deosebire față de Homer este că Vergiliu exprimă prin Eneida tendințele poltiice
oficiale ale timpului său → prima mare epopee a consolidării statului.
Vergiliu avea o viziune stoică: era onorabil să fi cetățean disciplinat și să arăți supunerea
față de autorități.
Vergiliu nu se considera capabil să scrie Eneida, datorită stării sale de sănătate. Acesta
a murit totuși, iar Eneida nu ajunsese la capacitatea perfectă pe care și-o dorea autorul, iar
acesta a cerut să fie arsă, dorință ce nu i-a fost respectată.
"Această tulburătoare perspectivă a morții îmbibă paradoxal cu o notă funebră atmosfera
unei opere menite propagandistic să fie un cîntec triumfal" – destinul lui Vergiliu este legat de
destinul Romei.
Enea – eroul Eneidei – pasivitate exterioară, dar o bogată viață interioară.
Enea este melancolic, trist, fiind sufocat de singurătate – singurătate a geniulu, a omului
providențial (similar cu eroii romantici din secolul XIX).
Eroul jelește destinurile omenești, fiind purtător de Weltschmerz (durerea lumii), concept
romantic.
Motive romantice identificate în Eneida: atmosfera funerară (țipete, bocete, motivul
bufniței care prezice moartea Didonei), atmosfera întunecată (noaptea, umbrele), pasărea
nocturnă care va fi remarcată în preromantism. Somnul care fie reprezintă o satisfacere a
nevoilor umane, fie un refugiu din viață (Cervantes, Shakespeare, Michelangelo etc.). De
asmenea, și pentru Vergiliu somnul este un refugiu, o uitare.
În cartea IX unde poetul accentuează grija și chinurile vieții care sunt uitate prin somn,
de fapt se neagă pe sine însuși. Vergiliu (cel cu libertate interioară oferită de somn) neagă
soticul Vergiliu care reprezintă un cetățean model și un propagandist al imperiului.
Verigliu creează din Enea un erou shakesperian mai mult decât homeric. Enea este
uman, spre deosebire de eroii homerici. Acesta plânge destinul poprului, își plânge propriul
sine, dar nu acționează. Cum de exemplu Agamemnon optează să-și sacrifice fiica pentru a nu
eșua, Medeea îli omoară copiii, în urma luptei sale lăuntrice interioare. Enea totuși nu
acționează, iar daca vrea să acționeze, este oprit de frică.
"El nu este un fricos în înțelesul vulgar al cuvântului, însă emoțiile sale copleșitoare în
fața evenimentelor neobișnuite sau neprevăzute se exprimă adesea prin teamă"
"Vergiliu ca aderent al lui August, acceptă și susține apologetic existența statului roman
sub forma sa utlimă a impreiului. Dar, totodată, frământat de neliniști și îndoieli, el se neagă pe
sine ca proslăvitor al acelui moment istoric, lăsându-se solicitat de spectrul pieririi și al
întunericului. În sfrâșit, pe anticipatele ruine mentale, ale acestei eventuale prăbușiri își afirmă
Vergiliu noile coordonate poetice și umane, care fac distr-însul primul poet modern."

Edgar Papu, Excurs prin literatura lumii, pp. 96-114

Dante medieval și modern

Divina comedie are un caracter popular în viziunea lui Edgar Papu. Un motiv fiind faptul
că este o alegorie.
"În poema sa, Dante se opune, deci, căii abstrace a scolasticii savante, și cultivă alegoria
imagistică, mai accesibilă demos-ului1. (Papu, pg 97)
Perspectivele lăuntrice și exterioare: Dante oferă gustul pentru senzațional (preferat de
spiritul popular) prin faptul că introduce în opera sa motivul istoric (legendar) și motivul fabulos.
Alegoria era deja percepută ca ceva senzațional, ce atrăgea colectivul (producea
uimirea).
Raimundus Lullus delimitează alegoria de subiectul teologic în așa fel încât să apară
poezia alegorică (apoi Dante creează Divina comedie) – poezia alegorică = alchimia cuvintelor
– schimbă materialul semantic al cuvântului și îi substituie identitatea.
Alegoria – una să auzim și alta să înțelegem.
În alegorie, un cuvânt poate căpăta mai multe identități, ceea ce oferă posibilitatea unui
colectiv mai mare de percepție, fiecare reușind să înțeleagă, chiar dacă într-un mod diferit.
Un alt motiv pentru caracterul popular al Divinei comedii este limba națională.
Dante luptă să oficializeze italiana, care până în acel moment era considerată o limbă
vulgară. În acele vremuri, latina era limba superioară, cea cultă și virtuoasă, datorită faptului că
nu trecea prin niciun fel de schimbare, precum italiana.
Dante sacrifică avantajele pe care le oferă latina în scriere – pentru a scrie opera în
italiană.
Dante nu își coboară nivelul de intelect folosind italiana în scriere – ci se comportă
ca un educator care vrea să ridice limba, datorită intelectului său.
Chiar dacă italiana nu este așa dezvoltată în momentul respectiv, cuvântul dolce (dulce)
din Dolce stil novo este folosit cu două sensuri: cel de ordin moral (Justul stil nou) și cel estetic
(Frumosul stil nou).
Un alt factor pentru spiritul popular este titlul Divinei Comedii.
Divina comedie – reprezintă opusul tragediei – tragedie ce reprezintă corupție,
imoralitate în viziunea lui Dante. Iar comedia reprezintă un cântec de țară – modest,
nepretențios, genuri desprinse din noțiunea socială.
Tragedia figura zei, regi, persoane sus-puse, pe când comedia figurează oameni de
rând. Există și termenul de tragicomedie (denumită de Plaut) care reprezintă o combinație
dintre cele două. În Antichitate, comedia era considerată inferioară tragediei.
Odată cu Evul Mediu și creștinismul (promovarea ideii de humilis), comedia a devenit
superioară.
Comedia va deveni parte din spiritul popular, deoarece devine o cale de propagare a
principiilor etice – exact ca Divina comedie.

1 Denumire în Grecia antică a păturilor de oameni liberi cu depline drepturi politice dintr-un oraș
 Vergiliu totuși a scris Eneida care este o tragedie. Totuși, Dante s-a orientat după Eneida
lui Fulgentius care avea tot o reprezentare alegorică. Iar imitarea lui Dante în cazul lui Vergiliu
este una simplă și adânc sugestivă.
Grotescul în Divina Comedie – Caron având în jurul ochilor flăcări sparte, înfățișarea și
lătratul lui Cerber – este reprezentat de elementul terific și caricatural care provoacă spaimă și
rîs – asemenea unor măști de carnaval.
"Prin concepția, prin registrul în care se fixează, prin intenția educativă, prin limbajul
întrebuințat, Dante reușește să dea operei sale o compactă structură populară" (Papu: pg 106)
Dante, luptător politic (exilat la un moment dat) surprinde spiritul poporului, al conflictuli,
invectivelor, replicilor spotante de înfruntare – cea ce oferă Divinei comedii un spirit popular.
Dante – poet contemporan și modern. Faust (operă terminată în sec XIX) fără vreo
legătură cu Dante au direcții similare datorită secolului XIX care inițiază "marile poeme legate
de destinul omului și al omenirii" (exact ce face Dante cu jumătate de mileniu înainte).
Modernismul lui Dante se poate observa și prin sinestezia (concept romantic): prin 2
simțuri diferite pe care Dante le folosește (mai ales în Paradis): văzul și auzul – lumina și
sunetul.
Alte motive: folosirea onomatopeii și trăsătura de Stimmung (stare dispozițională a
romanticilor).
"Printr-însul zidurile epocii vor fi excaladate lăsând imenselor resurse de umanitate și de
poezie ale lui Dante o perspectivă liberă și vastă, o cale deschisă de a ajunge, în timp, până la
noi"

Martin Hose, Euripide: poetul pasiunilor,

pp 237-259.
Punctul central al tragediei nu s-a concentrat pe relația dintre om și zeu, ci pe relația
omului cu ceilalți oameni.
Tabloul l ui Dionysos și al cultului său reprezintă o ambivalență. La el, binecuvântarea
și distrugerea, nebunia și inteligența sunt asociate simultan. Zeul inițial vrea să binecuvânteze
Teba cu puterea sa, totuși, la finalul piesei, îi alungă pe tebani din oraș.
Particularitate evidențiată de o parte a criticilor, care au văzut esența piesei în descrierea
tranziției spre nebunie, considerând Bacantele o critică religioasă – un avertisement al lui
Euripide față de Dionysos.
De asemenea, puterea lui Dionysos de a crea natura și omul – paralelă cu o descriere
implicită a muncii poetului tragic.
"Bacantele istorisesc astfel nu numai o poveste străveche și nu înfățișează doar un zeu
și cultul său, ci prezintă oamenii într-o nouă perspectivă".
 Andre Bonnard
Iliada și umanismul lui Homer
Iliada, în care domnește moartea, cântă dragostea de viață și onoarea omului care este
mai prețioasă decât viața și mai puternică decât zeii.
O temă a Iliadei – omul în război.
Războiul Troiei – provocat de rivalitatea economică dintre primele triburi grecești –
achenii din Mycene și eolienii din Troia.
Unitatea de acțiune a poemului e dată de cearta dintre Achile și Agamemnon pentru
Briseis (Agamemnon îi cere lui Ahile să o cedeze pe frumoasa captivă), ceea ce rezultă în
ieșirea lui Ahile din război și închiderea sa în cort.
Retragerea lui Ahile și armatei sale rezultă în trei înfrângeri ale aheilor.
Troienii, conduși de Hector (fiul lui Priam) sunt aproape gata să ajungă să dea foc
corăbiilor grecilor.
Lipsa lui Ahile din majoritatea poemului nu denotă decât puterea pe care acesta o
posedă în armată.
Ahile e gata să se întoarcă înapoi în Mycene, dar în ziua respectivă vede cum troienii
deja dau foc flotelor aheilor.
De asemenea, Patroclu, pe care Ahile îl privește ca cea mai bună jumătate a lui însuși,
cere lui Ahile să-l lase să lupte în locul său. Ceea ce va aduce moartea lui Patroclu, ucis de
Hector (cu ajutorul zeului Apollon).
Moartea lui Patroclu, declanșează revenirea în luptă a lui Ahile cu scopul de a-l omorî
pe Hector.
Lupta corp la corp dintre Ahile și Hector – punctul culimnant al Iliadei.
Ahile îl omoară pe Hector, urmând să târască cadavrul lui Hector pe frontul de bătălie
ca semn de victorie, până când Priam se roagă de Ahile să-i înapoieze cadavrul fiului său.
Lucru pe care Ahile îl face. Poemul terminându-se cu funerariul lui Hector.
Homer este un geniu în a crea personajele. Iliada fiind un poem populat în întregime de
personaje create de Homer. Acesta creează personaje doar ca acestea să moară, uneori.
Distincția dintre personaje este izbitoare, făcând din fiecare o personalitate complet diferită.
EX: moartea lui Diores: "Și Diores căzu în praf, pe spate, întinzând brațele către
camarazii săi" – marea dragoste a lui Diores pentru viață.
Aproape toate personajele din Iliada sunt soldați. Majoritatea fiind viteji. Însă niciun
personaj nu este viteaz în același fel.
Aiax are o vitejie de rezistență, de protejare. Pe când Diomede, are o vitejie de elan,
furia francese. Este totdeauna gata de acțiune. Diomede are cel mai special tip de vitejie din
poem. Acesta este capabil să se lupte și cu nemuritorii: zeița frumuseții, Apolon etc. Diomede
este un entuziast.
"Dioemede este singurul erou din Iliada, care poate fi numit cavaleresc".
Conflictul Paris – Hector (cei doi frați). Paris este lașul Troiei, pe când Hector este
salvatorul. Existau variante ale Iliadei în care Paris era înlocuitorul lui Hector, Paris fiind și cel
care îl omora pe Ahile.
Arma preferată a lui Paris este arcul. Datorită faptului că poate evita lupta corp la corp
– lașitate.
 Elena, iubita lui Paris, capturată de Afrodita. Afordita a pus stăpânire pe ea ca să-și
manifeste atotputernicia. Elena devine imaginea Afroditei însăși. Homer a transformat-o pe
Elena dintr-o soție vinovată, pentru care se sfâșie și ahei și troieni, într-o femeie simplă care
cerea doar trăirea propriei vieți într-un mod obscur ca soție și mamă.
"Paradoxul există din momentul în care zeii intră în viețile noastre – cel puțin acești zei
homerici, care nu gustă prea mult morala, pe care noi am inventat-o ca să ne aparăm de ei"
Ahile – întruchipare a tinereții și a forței. Ahile trăiește pentru moarte, practic. El știe că
va muri "departe de tatăl și mama sa", dar asta nu-l oprește din a potoli războiul din Troia.
Odată cu moartea lui Patrocle, acesta își recapătă destinul de a lupta și nu se oprește până
când nu-l omoară pe Hector. Ahile este lacom, deoarece acționează cu sufletul la fiecare șansă
pe care o are. Ahile este un erou al pasiunii și al gloriei. Ahile dovedește și umanitate, în scena
în care îi oferă trupul lui Hector lui Priam și plânge cu bătrânul pe Hector, Patroclu și pe tatăl
său (tatăl lui Ahile).
Dacă trăsăturile lui Ahile sunt împrumutate din cea mai veche tradiție a epopeii, Hector
este un personaj creat în totalitate de Homer.
Hector este total diferit față de Ahile: Ahile nu trebuie să reflecteze pentru a fi viteaz,
Hector însă este viteaz printr-un act de reflecție și rațiune.
Curajul lui Hector se hrănește din lupta pentru popor, pentru dragostea pe care o are
față de Troia. Luptă pentru Troia și își oferă viața în fața Troiei.
Hector știe că Troia va pieri cândva, dar "pe aceia pe care îi iubim, îi apărăm pînă în
ultima clipă".
Patriotismul lui Hector este unul civilzat, Hector este o persoană civică, deoarece nu are
ură pentru dușman. De aceea, acesta este dispus să încheie un pact cu orice adversar,
deoarece are sentimentul că ceea ce unește oamenii întrece ceea ce-i desparte.
Hector nu iubește în Andromaca și fiul său bunuri care aparțin, ci iubește în ei ființe de
o valoare egală cu a sa. Luptă pentru dragostea față de ei.
"Hector este un om care se definește prin dragostea pentru ai săi, prin cunoașterea
valorilor universale și, până la ultima sa suflare, prin efort și luptă. Murind, el pare a arunca o
sifdare morții. Strigătul său – acest strigăt de om care se zbate pentru o omenire mai bună – el
vrea să fie auzit de oamenii vitorului de noi înșine".
"Noblețe a Iliadei, strigăt al adevărului ajuns până la noi. Măreție și dreptate, pe care
poemul le deține de la aceste două mari figuri contrare, aceea a lui Ahile și aceea a lui Hector.
Contradicție legată de dezvoltarea istoriei și care bate încă în inimile noastre."

Andre Bonnard
Ulysse și marea
Ulise este eroul poveștii populare a întoarcerii soțului. Un bărbat plecat într-o călătorie,
soția îi rămâne credincioasă și îl recunoaște la întoarcere.
Ulise este recunoscut după trei semne: numai el este în stare să întindă arcul pe care-l
posedă, numai el știe cum a fost construit patul nupțial și el are o cicatrice, pe care doar soția
o cunoaște.
Homer totuși nu folosește aceste trei semne coerent. De fapt, nici nu le foloseșe ca și
semn de recunoaștere, decât semnul patului nupțial. În care Penelopa poruncește Eurycleei să
scoată patul afară din cameră, Ulise tresărind și știind că el a construit patul. Făcându-i drept
picior un trunchi de măslin, pe care rădăcinile îl leagă de pământ.
Scena arcului este folosită în întrecerea dintre pretendenți. Făcându-se recunoscuți de
aceștia cărora le aruncă numele lui ca o sfidare.
Scena cicatricei, prima dintre cele 3, este folosită în scena în care Eurycleea (vechea sa
servitoare) îi spală picioarele. Ceea ce provoacă o gravă schimbare în acțiune și riscă să
răstoarne planul lui Ulise.
Odiseea reprezintă călătoria pe mare timp de 10 ani, povestea unui marinar (Ulise) care
este cu gândul doar la întoarcerea sa în Itacha. De asemenea este despre lupta împotrva
pretendenților care îi asaltează soția acestuia. "Odyseea este restabilirea unei fericiri familiare."
"Ulise reflectează în felul său obișnuit și găsește mijlocul de a avea ceea ce dorește și
de a se feri de ceea ce se teme" – exemplu scena cu sirenele în care acesta cere să fie legat
ca să poată asculta cântecul acestora.
Arma lui Ulise împotriva luptei cu marea este inteligența.
"Ulise încarnează lupta pe care o duce inteligența omenească pentru a organiza fericirea
oamenilor [...] Creînd personajul lui Ulise, Homer și poporul grec și-au manifestat încrederea în
valoarea și puterea inteligenței".