Jipa F.

Ioana Claudia
Facultatea de Litere, Latină B, anul II
Aeneas – prizonierul destinului

Conform lui Jean Bayet, originalitatea lui Vergilius este redată din lucrul său minuțios,
gustul pentru expresivitate sobră și melancolie. Poetului îi plăcea să fie singur, la țară, iar
sănătatea sa șubredă îl îndeamnă la o viață retrasă. Pudic și rezervat, dar dăruiește dragoste
tuturor ființelor, inspirația sa fiind hrănită, iar imaginația dezvoltată pe principiile
alexandrismului, modelul său fiindu-i clasicii greci și latini.
Progresele imaginației ale lui Vergilius provin din perceperea mai pătrunzătoare asupra
naturii, descoperind astfel raporturi și opoziții intime între natură și munca umană. Aceasta
surprinde prin detaliu și culoare, J. Bayet considerându-l de neîntrecut.
Lărgirea sensibilității devine din ce în ce mai puțin egoistă, prin aproprierea de țărani și
încercarea de a-i face să-și aprecieze frumusețea muncii lor, această apropriere derivă și în relația
lui cu animalele și plantele.
Edgar Papu în „Modernitatea Eneidei lui Vergiliu” surprinde deosebirea Eneidei de
epopeile homerice sub aspect stilistic, printr-o altă determinare motrică a imaginilor. Toate datele
imagistice ale lui Homer se află în mișcare, întrucât chiar și obiectele imobile apar în procesul de
curgere al facerii, al confecționării lor. De asemenea, și Vergilius se află solicitat de factorul
mobilității, fără acest factor nu se poate închipui o epopee, barem o narațiune. Unele pasaje lirice
sau fragmente descriptive din Eneida opresc cursul mișcării în icoane neclintite, lucru negăsit la
Homer: putem identifica acest tip de pasaj în cartea a IV – a a Eneidei, în care Vergilius
intensifică sugestia nemișcării prin asocierea ei cu liniștea codrului nocturn.
În Eneida identificăm oroare de război a poetului, dorința sa de pace, patriotismul său și
bucuria pentru o restaurare a prestigiului roman, acestea făcându-l să treacă cu vederea tirania
imperială și să devină un convins al lui Augustus.
Romantismul și tragedia în operă sunt redate prin adâncirea psihologiei și desfășurarea
poemului ca un roman de aventuri, dragoste, război. Este inserată dragostea pătimașă dintre
Aeneas și Didona, politica matriomonială dintre Aeneas și Turmus și prietenia dintre Nisus și
Euriai. Pasiunea feminină îl interesează pe Vergiliu, iar zeii sunt redați acționând exact ca la
Homer.
Atenția ni se îndreaptă asupra eroului, asupra lui Aeneas, cel care prezintă o bogată viață
interioară, spre deosebire de relativa sa pasivitate în manifestările din afară. L. A. Constans
vorbește despre o asemănare cu acea singurătate a geniului sau a omului providențial care
provoacă cunoscuta melancolie a unei categorii de eroi romantici din veacul 19. Melancolia
provine din resimțirea dureroasă a singurătății (L. A. Constans). Caracterul lui Aeneas rămâne
mult timp nedefinit, stoicismul greco-roman, lipsit de căldură și stângaci.
Tristețea lui Aeneas se manifestă din durerea și mila față de soarta nefericită a oamenilor,
cărora nu le poate aduce niciun remediu. Dedicarea sa față de popor prin jelirea destinelor
omenești. Aspectele depresive aduc o serioasă contrapondere la caracterul festiv al Eneidei,
sesizând un astfel de aspect până și în profeția lui Anchises din Infern (a anunțat gloria viitoare a
Romei), întreruptă fiind de moartea lui Marcellus, nepotul lui Augustus, la doar 18 ani.
Prezentarea figurilor sale umane, figuri vergiliene, îndeosebi a lui Aeneas, este o trăsătură
nouă la Vergilius. Aeneas este transformat în cel mai interesant personaj al literaturii din
Antichitate, fiind erou al îndoielii, tip și motiv care apar în literatura modernă.
Vergilius creează din Aeneas un erou uman, spre deosebire de eroii homerici. Acesta
plânge destinul popoului, îți plânge propriul sine, dar nu acționează. Cum, de exemplu,
acționează Agamemnon, sacrificându-și fiica pentru a nu eșua, sau Medeea, omorându-și copiii
în urma luptei sale lăuntrice. Aeneas însă nu acționează, iar dacă și-aș dori să o facă, este oprit de
frică. El nu este un fricos în înțelesul vulgar al cuvântului, însă emoțiile sale copleșitoare în fața
evenimentelor neobișnuite sau neprevăzute se exprimă adesea prin teamă.
...fie că soarta ne înlânțuie cu legea ei intextricabilă, fie că o divinitate, conducătoare a
universului, a osândit totul, fie că întâmplarea pune în mișcare lucrurile omenești și spunem cu
bucurie divinității sau cu demnitate soartei; ea îți va spune să asculți de porunca zeului sau să
suferi întâmplarea. (Seneca, Epistola a XVI – a către Lucilius).
Vergilius considera cu tărie faptul că romanii erau destinați să fie conducătorii lumii,
soarta acestora stând, de fapt, în mâinile zeilor. Povestea este simetrică din punct de vedere al
începutului și sfârșitului în care este integrată divinitatea.
Destinul Troiei și cel al Romei sunt legate invariabil de același nume, numele eroului
civilizator Aeneas. Erou supus sorții (fatum), care și-a urmat destinul relevat prin oracole. Acesta
parcurge o succesiune de evenimente, condus fiind, mai întâi, de întâmplare, mai apoi de
profeție, confirmată prin vocea divină sau prin semne (oracole, viziuni). Coborârea sa în Infern
este un moment al asumării depline și conștiente. Vergilius sugerează că Aeneas devine
protagonist al alegerii conștiente, eliberat de mecanismul tragicului. Libertatea de a alege se
realizează prin desăvârșirea parcursului său inițiatic.
Această călătorie în Infern, Infern interior, presupune retrăirea umbrelor trecutului, lipsa
speranței sau speranța însăși, certitudinile viitorului, revenirea – toate acestea fiind semne că
viețile se măsoară pornind de la eternitate. Călătoria lui Aeneas conturează, de fapt, povestea
fragilității ființei umane, expusă fiind pericolelor, temerilor, orgoliilor, resentimentelor divine,
contranstrând astfel siguranța exterioară a istoriei viitoare, al cărei atribut este edificarea. La
Aeneas, fragilitatea aceasta este depășită prin confruntarea directă cu moartea, surprinsă fiind în
trei locuri diferite: la Troia, în Infern, în căutarea celeilalte „Troia”.
Aeneas este urmărit de destin în călătoriile sale pe Marea Mediterană, iar, când a fost
aruncat din cauza furtunii pe coasa africană, a întâlnit-o pe Didona, punând înaintea
sentimentelor conștiința propriului destin și a propriei responsabilitpți istorice, ridicând astfel
ancora din Cartagina și părăsind-o pe Didona.
Acesta a acostat în Latium, unde a fost primit de regele Latinus. Aici, Aeneas a întemeiat
cetatea Lavinium, numită după Lavinia, fiica lui Latinus, cu care s-a căsătorit. Căsătoria aceasta
a stârnit mânia lui Turnus, pretendentul Laviniei, care le-a declarat război regelui Latinus și lui
Aeneas. Latinus, căzut în luptă, dar răzbunat de Aeneas, care l-a ucis pe Turnus, rămânând astfel
să domnească singur peste populația latinilor și peste troieni, formând un singur popor prin
amestecarea lor. La puțin timp după aceasta, Aeneas a murit în timpul războiului împotriva
rutulilor, sprijiniți de regele etruscilor. Trupul său nu a fost găsit, de aceea s-a răspândit credința
că a fost ridicat la cer, ca o confirmare a destinului său excepțional și a rolului său istoric.
Personajul principal al Eneidei este supus destinului de a găsi un oraș în Italia și de a
începe o civilizație, aceasta devenind, în cele din urmă, Roma. Vergilius folosește profeția pentru
a sublinia rolul zeilor în determinarea soartei și a destinului (spre exemplu: cartea a doua, de care
am amintit anterior). Conform narațiunii Consiliului din Rai din Cartea X, soarta și liberul arbitru
sunt afirmate ca „efort pe care îl face fiecare om îi va aduce noroc sau necaz. Pentru ei, tot regele
Jupiter este același rege. Și soarta își va găsi drumul” (Franke 2). Aeneas învață cum să-și
controleze soarta într-o anumită măsură, dar abandonând această luptă în cele din urmă. Acesta
nu este sigur de faptul că va putea supraviețui și va reuși să îndeplinească sarcinile pe care le
avea. Privegherea dezvăluie eșecurile și succesele intervenției divine prin călătoria lui Aeneas
spre măreție. Cu ajutorul destinului predestinat și a zeilor, Aeneas își poate îndeplini misiunea,
ajutoarele acestea fiind determinanții evenimentelor din viața și din împrejurul personajului.
Eneida se termină prin despărțirea finală de Aeneas, care poate fi raportat la Euripide, la
Medeea sa. Acest final reeditează motivul femeii abandonate.