Concepte religios-filosofice

1) Politeismul cultural homerian

Pentru a reda aspectul obiectiv al credinţei din epoca homeriană înserăm explicaţia pe care
ne-o oferă Lucian Blaga „Religiozitatea omului homeric consistă în credinţa că rostul omului se
împlineşte în lume, iar nu dincolo de ea, adică în lumea aceasta dată, care este şi spaţiul zeilor. Omul
homeric crede că zeii intervin distant, familiar, dar destul de omeneşte în treburile omeneşti. Moartea
nu joacă nici un rol în realizarea nemuririi omeneşti ca atare, căci ea e semiexistenţă. Totuşi
sentimentul profund al morţii subliniază şi dă o tonalitate foarte complexă afirmării vitale greceşti. În
spaţiul mărginit intermundan, oamenii sunt conlocuitori cu zeii, într-un fel de familiaritate ierarhică
cu ei”.1
În versurile poetului Homer, spiritul grec este un spirit al normelor tragice, al ordinii, dar
undeva, într-un ungher de suflet, păstrează un obscur interes pentru misteriosul ce depăşeşte orice
normă.
Iliada, epopeea unei clipe în istoria omenirii
Iliada este cea dintâi mare capodoperă literară din spaţiul culturii europene. Limba în care a
fost scrisă reprezintă mărturia cea mai arhaică pe care o avem auspra istoriei limbii greceşti. Ca
epopee, Iliada se află în lunga dezvoltare a poeziei orale, operă colectivă a aezilor cântăreţi, pe care
oamenii îi preţuiau şi-i onorau deoarece se credea că sunt inspiraţi de zei. Aceşti aezi puneau în
circulaţie cânturi prin recitări publice. Fiecare cântăreţ recita din memorie, dar în acelaşi timp îşi
îngăduia o anume libertate de improvizaţie, procedând ca un povestitor care narează istorii eroice. La
început aezii cântau fapte eroice la curţile regilor şi prinţilor micenieni, iar apoi în pieţele publice, în
cetăţile eoliene şi ioniene ale Asiei, precum şi în cele atice.
Iliada, care lasă o impresie de unitate contradictorie, paradoxală chiar, e o capodoperă de
compoziţie în ceea ce priveşte mai ales unitatea indestructibilă, strălucită a fiecărui cânt, dar nu şi în
ansamblul, ale cărui piese componente sunt incoerent articulate. Fiecare cânt este în aşa măsură un
model desăvârşit de compoziţie, încât incoerenţele întregului pălesc şi lasă să se impună ideea de
ordine clasică. Iliada a fost, timp de două secole, victima unei controvere tehnice de erudiţie filologică
în ceea ce priveşte compoziţia şi autorul ei.
Vorbind despre semnificaţia poemelor homerice pentru istoria culturii greaceşti şi a celei
universale, Ovidiu Drîmba scria: „Calităţile esenţiale ale artei greceşti sunt prefigrate aici. De-a
lungul secolelor care au urmat ele au rămas baza învăţământului, a creaţiei artistice, a formaţiei
culturale şi a educaţiei morale a grecilor. De o importanţă socială enormă este şi faptul că Homer a
dat grecilor din toate locurile unde se aflau conştiinţa unităţii lor de neam şi de cultură” .2 Da, Homer
şi înaintaşii săi anonimi au dat grecilor şi Europei o lecţie de seriozitate şi umanism în modul de a
trata literatura ca o cheie de descifrare a sufletului omenesc, ca un mijloc de a explica locul şi rolul
omului într-o lume care se trezeşte treptat din somnul mitologic şi pătrunde dincolo de aparenţele
lucrurilor. Pe zeii şi eroii mitologici el nu-i elimină din drama umană, dar îi umanizează, îi aduce pe
pământ, şi-i face prieteni sau duşmani.
După M. I. Finley, „Scriitorul grec, îşi menţine picioarele ferm plantate pe pământ deoarece
el ştie că este locul de întâlnire al zeilor şi oamenilor. În această privinţă, epica homerică constituie
un exemplu. Ea se referă la fapte ale oamenilor, mai puţin la zei, dar îi prezintă împreună în acţiune,
într-o lume comună”.3 Homer reprezintă în Iliada conştiinţa eroică de sine a lumii elenice; el a găsit
echilibrul ideal între două elemente, necesare oricărei arte autentice: tradiţia şi o nouă perspectivă
asupra propriei sale epoci; trecutul, care-şi păstrează vivacitatea şi prezentul, înnobilat prin raportare
la trecut. Modalitatea artistică de a realiza aceasta a constituit-o cântarea faptelor eroice ale trecutului,
ce constituiau pentru cârmuitorii ionieni ca şi pentru cei din Grecia continentală un prilej de mândrie
şi un izvor de tărie morală în lupta de afirmare istorică. Societatea timpului era încă una semiarhaică
în care poeţii, barzii, nu erau nici nobili, nici sclavi, aveau o poziţie mijlocie, comparabilă cu cea a
meşteşugarilor, a fizicienilor, a primilor filosofi, a profeţilor. Erau, într-un cuvânt, oameni liberi, dar
depinzând de patronajul unor prinţi şi potentaţi ai zilei. Cântul eroic era, prin însăşi natura sa, obiectiv
şi dramatic, astfel încât trecutul este reconstituit de Homer aşa cum şi-l imagina, dar într-o tonalitate

1
Lucian Blaga, Trilogia valorilor, Fundaţia pentru literature şi artă, 1946, pag. 431.
2
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, pag. 528.
3
M. I. Finley, Lumea lui Odiseu, Editura Ştiinţifică, 1968, pag. 167.
epică perfect obiectivă. Societatea pe care o înfăţişează Iliada este civilizaţia bronzului care coincide
de fapt cu civilizaţia arhaică înţeleasă ca o fază de trecere spre timpul civilizaţiei în sensul istoric al
cuvântului. În structura Greciei, aşa cum se reflectă în Iliada, unitatea socială primordială este ginta,
iar forma sa superioară de organizare este tribul. Combatanţii care au participat la asediul Troiei
proveneau din mai multe triburi, iar Agamemnon era nu un rege suprem, aşa cum a fost considerat de
unii comentatori, ci comandantul suprem al unor grupuri aliate. Sub raport politic, această societate se
caracterizează printr-o democraţie militară. 4
Dacă a existat sau nu cu adevărat un asediu al cetăţii Troia, istoricii greci, poeţii greci, şi
toate legendele circulând în templele ţării l-au acceptat fără nici o ezitare. Arhelogii au scos la lumină
ruinele cetăţii distruse şi azi lumea este de acord că această poveste corespunde realităţii şi că eroii ei
au existat cu adevărat. O inscripţie egipteană din vremea lui Ramses al III- lea spune că pe la anul
1196 î.Hr. insulele erau agitate; Pliniu face o aluzie la un Ramses sub domnia căruia Troia fusese
distrusă. Marele savant Eratostene, care trăia în Alexandria, a calculat, bazându-se pe genealogiile
culese către sfârşitul secolului VI î. Hr. de geograful şi istoricul Hecateu, că asediul a început în anul
1194 î. Hr. Vechii perşi şi fenicienii erau de aceeaşi părere cu grecii, afirmând că războiul Troiei era
urmarea răpirii a patru femeii frumoase.5 Egiptenii, spuneau ei, o răpiseră pe Io din Argos; grecii au
răpit-o pe Europa de la fenicieni şi pe Medeea din Colhida; legea compensaţiei nu cerea, oare, ca
Paris să o răpească pe Elena6 din Grecia? Stesihor şi, după el, Herodot şi Euripide, refuzau să creadă
că Elena a fost dusă vreodată în Troia; ei afirmau că ajunsese în Egipt, adusă cu forţa, şi a aşteptat
doisprezece ani ca Menelau să vină s-o caute; în plus, se întreabă Herodot, cine ar putea crede că
troienii s-au luptat zece ani pentru o femeie? Euripide pune expediţia pe seama unui exces de
populaţie apărut în Grecia, care impusese extinderea neamului grec pe noi teritorii.
Oricum ar fi fost motivată acţiunea, Will Durant consideră că este aproape sigur că războiul
Troiei n-a fost altceva decât o luptă între două mari puteri pentru stăpânirea Helespontului şi a
bogatelor ţinuturi de la Marea Neagră. Întreaga Grecie, ca şi Asia Occidentală, a simţit că era vorba de
o luptă decisivă, aşa că toate cetăţile aheilor au venit să-l sprijine pe Agamemnon, în timp ce
popoarele din Asia Mică trimiteau neîncetat întăriri troienilor.
În momentul în care începe poemul, trecuseră deja nouă ani de când grecii asediau Troia fără
succes; erau descurajaţi, le era dor de ţară şi mulţi pieriseră din cauza epidemiilor. Iniţial fuseseră
reţinuţi în Aulida din lipsa vântului şi din cauza bolilor; Agamemnon o supărase pe Clitemnestra şi-şi
pregătise propria nenorocire, consimţind ca Ifigenia să fie sacrificată, în speranţa că vântul va începe
în sfârşit să bată. Pe drum, grecii s-au oprit ici şi colo pentru a-şi reînnoi proviziile de merinde şi de
concubine; Agamemnon o găsise astfel pe frumoasa Cryseis, iar Ahile pe frumoasa Briseis. Dar iată
că un ghicitor le-a spus că Apollon, furios că Agamemnon o violase pe fiica lui Cryses, unul din
preoţii săi, îi împiedica pe greci să dobândească victoria. Regele acceptă să i-o redea pe Cryseis tatălui
ei, dar, în semn de consolare, o obligă pe Briseis să vină în cortul său. Ahile cere convocarea adunării
generale. Cu mânie îl învinuieşte pe Agamemnon şi afirmă şi aceasta este tema fundamentală a
poemului, că, din această cauză, nici el şi nici oamenii lui nu vor mai lupta alături de greci.
În cele ce urmează, se trec în revistă navele şi armatele fiecărui trib, de greci, care ia parte la
expediţie.
Apoi, Menelau, soţul înşelat, îl provoacă pe Paris la o luptă în doi, de rezultatul ei depinzând
soarta războiului. Cele două armate se aşează faţă în faţă, cu multă încredere, pentru a asista la duel,
dar înainte de asta Priam şi Agamemnon fac împreună un sacrificiul zeilor. Menelau îl învinge pe
Paris, dar, chiar atunci, Afrodita îl învăluie pe tânărul troian într-un nor protector şi-l depune, gata
pudrat şi parfumat, în patul conjugal.
Agamemnon îl declară pe Menelau învingător.
S-ar putea crede că războiul s-a terminat, dar zeilor le este încă sete de sânge. Ei se adună la
sfat în Olimp şi Zeus votează pentru pace, dar îşi retrage votul din cauza soţiei sale Hera, care-i
4
Respectiv, în cazul expediţiei contra Troiei, adunarea ostaşilor este un fel de organ suprem care are mai ales
funcţia de a-l alege pe bazileu, comandantul suprem care îndeplineşte în acelaşi timp funcţia de preot şi
judecător.
5
Will Durant, Civilizaţii istorisite. Moştenirea noastră orientală. Viaţa în Grecia Antică, vol. I, Editura Prietenii
Cărţii, Bucureşti, 2002, pag. 90.
6
Elena, era, după cum bine se ştie, fiica lui Zeus. Acesta, sub înfăţişarea unei lebede, o seduse pe Leda, soţia lui
Tindar, regale Spartei.
propune ca ea să ajute la distrugerea Troiei, iar el să distrugă Micene, Argos şi Sparta. Această
înţelegere fiind făcută, războiul continuă, mulţi războinici vor cădea străpunşi de săgeată, de lovitură
de lance sau sabie, iar întunericul le va învăluii ochii.
Zeii se angajează în război ca-ntr-o distracţie, atacându-se unii pe alţii. Ares, năprasnicul
zeu al războiului, rănit de lancea lui Diomede, ţipă cât nouă mii de oameni şi dă fuga să i se plângă lui
Zeus. Într-un episod emoţionant, Hector, fiul lui Priam, comandantul armatelor troiene, vine, înainte
de a pleca la luptă, să-şi ia rămas bun de la soţia sa Andromaca. Dragostea mea, spune ea, vitejia ta
se va pierde; nu ţi-e milă de fiul tău şi nici de mine care voi fi curând văduvă? Tatăl meu, mama mea,
fraţii mei au fost ucişi cu toţii; aşa că tu-i înlocuieşti, Hector, şi pe tata şi pe mama; tu eşti soţul
tinereţii mele. Ai milă şi rămâi aici în turn. Ştiu bine, îi răspunde el, că Troia trebuie să moară şi
cunosc dinainte durerea tatălui meu şi a fraţilor mei; dar ce mă doare cel mai mult este gândul că tu
vei ajunge sclavă în Argos. Totuşi chiar cu acest preţ, n-o să lipsesc din luptă.
Astianax, fiul său, care în curând va fi aruncat de pe zidurile cetăţii de grecii victorioşi, ţipă
înspăimântat la vederea penelor unduitoare de pe coiful lui Hector, în vreme ce eroul coboară scările
cetăţii îndreptându-se spre câmpul de bătălie.
Iată-l înfruntăndu-se într-o luptă corp la corp cu Aiax, regele din Salamina. Amândoi se luptă
cu vitejie, dar se despart o dată cu venirea serii, nu înainte de a schimba cadouri şi de a se lăuda
reciproc. Astfel, o floare de curtoazie pluteşte pe o mare de sânge.
După o zi plină de victoriile troienilor, Hector îşi îndeamnă războinicii să meargă la odihnă.
Nestor, regele din Pyos, îl sfătuieşte pe Agamemnon să i-o înapoieze lui Ahile pe Briseis; regele este
de acord, ba mai mult, îi promite lui Ahile, dacă revine în luptă, să-i dea jumătate din Grecia, dar
eroul îşi menţine refuzul.
Ulise şi Diomede dau o raită în puterea nopţii în tabăra troiană şi reuşesc să ucidă doisprezece
şefi.
Agamemnon se luptă cu mult curaj în fruntea armatei sale, dar este rănit şi trebuie să plece de
pe câmpul de luptă.
Ulise este înconjurat de duşmani, Aiax şi Menelau îşi croiesc drum până la el şi reuşesc să-l
salveze.
Troienii ajung în incinta pe care grecii o construiseră în jurul taberei lor şi Hera este atât de
supărată, încât se hotărăşte să le dea o mână de ajutor grecilor. Unsă cu arome, parfumată, îmbrăcată
cu cele mai frumoase găteli ale sale şi punându-şi năframa Afroditei, care i-a adus acestei zeiţe atâtea
succese, se străduieşte să-l seducă pe Zeus, în timp ce Poseidon îi ajută pe greci să respingă atacurile
duşmanului; situaţia este în cumpănă; troienii ajung până la navele grecilor şi poetul se aprinde
descriindu-i pe grecii care se luptă cu disperare în timpul unei retrageri care este gata să se termine cu
un dezastru. Patrocle, prietenul drag al lui Ahile, primeşte aprobarea acestuia să-i conducă oştirea
împotriva troienilor; dar este ucis de Hector, care se luptă, chiar pe trupul tânărului, cu Aiax.
Moartea lui Patrocle îl aduce, în sfârşit, pe Ahile din nou în luptă. Zeiţa Thetis, mama sa, îl
convinge pe divinul fierar Hefaistos să confecţioneze arme noi pentru Ahile, în special un minunat
scut. Ahile se împacă cu Agamemnon, şi se luptă cu Enea; este pe punctul să-l omoare, dar Poseidon
îi vine în ajutor eroului troian. Ahile măcelăreşte un număr mare de troieni, pe care îi trimite în Hades
însoţiţi de interminabile discursuri genealogice. Zeii iau şi ei parte la luptă. Atena îl doboară pe Ares
cu o piatră, apoi, în momentul în care Afrodita încearcă să salveze un soldat, Atena o doboară cu o
lovitură dată în frumosul ei piept. Hera o pălmuieşte pe Artemis; iar Poseidon şi Apollon se
mulţumesc doar să se insulte reciproc. Toţi troienii, cu excepţia lui Hector, fug din faţa lui Ahile.
Priam şi Hecuba îl roagă pe fiul lor să vină la adăpostul zidurilor, dar el refuză. Apoi, pe neaşteptate,
când Ahile se îndreaptă spre el, o ia la goană, făcând de trei ori înconjurul zidurilor Troiei. Până la
urmă, Hector se opreşte brusc şi este ucis.
Către finalul dramei, Patrocle este ars pe rug într-un ceremonial complicat. Ahile sacrifică în
onoarea lui un mare număr de boi, doisprezece prizonieri troieni şi propriul său păr. Grecii cinstesc
memoria lui Patrocle, organizând diverse întreceri; apoi, Ahile leagă trupul neînsufleţit al lui Hector
de carul său şi îl târăşte de trei ori în jurul rugului. Priam, doborât de durere, vine să ceară solemn
resturile pământeşti ale fiului său. Ahile se lasă înduplecat, le acordă troienilor un armistiţiu de
douăsprezece zile şi-i dă voie bătrânului rege să ia cu el trupul lui Hector, spălat şi uns cu uleiuri
parfumate.
 Celebrul poem se opreşte brusc aici, ca şi cum poetul îşi îndeplinise sarcina, lăsând în grija
altui bard continuarea povestirii. Aflăm, totuşi, din literatura scrisă ulterior, că Paris, ţinându-se
departe de focul bătăliei, l-a ucis pe Ahile, străpungându-i cu o să geată călcâiul vulnerabil, şi că Troia
a sfârşit prin a fi cucerită, în urma renumitei stratageme a grecilor, Calul Troian.
Dar se poate spune că învingătorii au fost, la rândul lor, doborâţi de victoria obţinută, şi au
pornit, obosiţi şi trişti, pe drumul de întoarcere spre casele lor. Însă mulţi dintre ei au naufragiat;
dintre aceştia, unii, o dată ajunşi pe ţărmuri străine, în Asia, în lumea egeeană sau tocmai în Italia, au
întemeiat acolo colonii greceşti. Menelau, de pildă, care jurase că o va ucide negreşit pe Elena, s-a
îndrăgostit incă o dată de ea în clipa în care a văzut-o înaintând spre el, în toată frumuseţea ei, şi a
readus-o în Sparta, pentru a domni din nou, alături de el, pe femeia aceasta, pe care o numise zeiţa
rătăcită în mijlocul muritorilor. Iar când Agamemnon a ajuns în Micene, s-a repezit să sărute
pământul patriei, lacrimi fierbinţi curgându-i şiroaie din ochi. Dar, în timpul lungii sale absenţe,
Clitemnestra, crezând că soţul ei era mort, se căsătorise deja cu vărul său Egist, pe care, de altminteri,
îl şi urcase pe tron. Revenit la palat, Agamemnon este ucis de către cei doi complici.

Odiseea, epopeea rătăcirii omului şi a întoarcerii sale acasă, în sânul familiei şi în cetate
Unitatea fundamentală a celor două poeme homerice nu înseamnă identitatea lor, Iliada dă
impresia unui mod de viaţă mai aspru, mai puţin evoluat, tributar subiectului.
Civilizaţia troiană este relativ evoluată, dar aici este vorba de o lume încleştată în luptă, într-
un război pustiitor.
Odiseea ne descoperă un om contemplativ.
Al. Tănase consideră că în Odiseea omul dobândeşte o conştiinţă mai acută cu privire la
fragilitatea fericirii din cauza nenumăratelor primejdii ce pândesc viaţa noastră, altele decât războiul
propriu-zis.7 De asemenea, elenistul român Dionisie Pippidi apreciază că ultimul cuvânt al
înţelepciunii e resemnarea, în afară de cazul când spectacolul unei nedreptăţi se întâmplă să smulgă
chiar celui mai pios un strigăt de revoltă.8
Dar nu acesta este ultimul cuvânt al înţelepciunii în Odiseea, căci destinul lui Ulise infirmă
teza renunţării. Nu-i însă mai puţin adevărat că răspunderea oamenilor pentru ceea ce li se întâmplă
lor şi celorlalţi este împărţită cu zeii şi cu soarta.9
Eroii homerici acţionează, nu sunt nişte resemnaţi, în Iliada avem o tesiune permanentă, o
atmosferă saturată de violenţă, în Odiseea atmosfera este mai puţin furtunoasă, idealul de viaţă eroică
este altul, orientat în primul rând spre bucuriile simple ale existenţei.
În Iliada, prins de vârtejul acţiunii, cititorul ca şi poetul, n-are parcă răgazul să gândească, în
Odiseea, poezia însăşi e o poezie a reflexiunii, izvorâtă din frumuseţea pe care aceasta ştie s-o
descopere în lucrurile cel mai umile. 10 Iliada aste un episod al războiului troian, Odiseea începe cu al
zecelea an al rătăcirilor eroului, aventurile lui sunt povestite de el însuşi la celebrul ospăţ dat de
Alcinous în cinstea sa, prin întoarcerea la trecut, procedeu pe care-l va folosi şi Vergiliu în Eneida.
E ca şi cum un alt Homer ne-a lăsat povestea întorcerii sale, într-un poem ceva mai lipsit de
forţă şi mai puţin eroic, dar mai plăcut şi mai amuzant decât Iliada. Ulise, se arată în Odiseea, 11 a
naufragiat în insula Ogygia, o insulă de vis, unde regina zeiţă Calipso l-a ţinut prizonier timp de opt
ani. Deşi iubit de regină, eroul suspina în taină, cu gândul la ziua în care îi va regăsi în Ithaca pe soţia
sa Penelopa şi pe fiul lor Telemah, care la rândul-le îl aşteptau narăbdători să se întoarcă acasă.

7
Al. Tănase, O istorie a culturii în capodopere, vol. II, Editura Univers, Bucureşti, 1988, pag. 93.
8
D. M. Pippidi, Studiu introductiv la Homer, Odiseea. În româneşte de G., Murnu, Editura de stat pentru
literature şi artă, Bucureşti, 1956, pag. 12.
9
„Nu sunt eu de vină, ci numai / Zeus, Ursita şi Furia, iasma hoinară prin umbră / Care-n sobor mă făcură din
minte să-mi ies ca nebunii / Şi să răpesc lui Ahile răsplata ce obştea-i dăduse”, Homer, Iliada, Editura Mondero,
2002.
10
D. M. Pippidi, Op. cit., pag. 20 -21.
11
Este foarte probabil ca, în această epopee, povestea să fie mai departe de istorie decât în Iliada. Legenda
bătrânului marinar sau a bătrânului războinic pe care soţia nu-l recunoaşte când revine acasă este, fără doar şi
poate, anterioară asediului Troiei, regăsindu-se în majoritatea literaturilor. Ulise este Sinouhe, Sindbad,
Robinson Crusoe, Enoch Arden al grecilor. În privinţa geografiei poemului, ea rămâne în continuare un mister
care încă nu dă pace minţilor curioase.
 Atena îl convinge pe Zeus să-i trimită lui Calipso porunca de a-l lăsa pe Ulise să plece. Zeiţa
se duce, apoi, să-l întâlnească pe Telemah şi ascultă cu simpatie povestea nenorocirilor sale: cum
prinţii din Ithaca şi din insulele vecine vasale îi fac o curte asiduă Penelopei, cu scopul de a pune
mâna pe tronul vacant al soţului ei; şi cum, aşteptând alegerea pe care o va face regina, ei trăiesc
veseli în palatul lui Ulise, pe cheltuiala acestuia. Telemah vrea să-i alunge, dar ei nu-l iau în serios,
datorită tinereţii lui. Atunci, el se îmbarcă în secret pe o navă şi pleacă să-şi caute tatăl, în timp ce
Penelopa, care acum îşi plânge atât soţul cât şi fiul, încearcă să-şi liniştească pretendenţii, amânând
momentul în care-l va alege pe unul dintre ei până în clipa când va termina o tapiserie. Dar toată
lumea ştia că ea îşi petrecea nopţile desfăcând ceea ce lucrase în ziua precedentă. Telemah se duce la
Nestor în Pylos şi la Menelau în Sparta, dar nici unul, nici altul nu-i pot da informaţii despre soarta
tatălui său.
Poetul face aici un portret plin de farmec al Elenei, care e acum o femeie aşezată şi, în sfârşit,
mai înţeleaptă, dar tot la fel de frumoasă; greşelile îi sunt de mult iertate şi ea mărturiseşte că, în
momentul în care Troia a căzut, începuse deja să se sature de traiul pe care-l ducea în acel oraş. 12
Ulise intră acum în scenă pentru prima dată. Stând pe ţărmul insulei lui Calipso, ochii săi nu
mai aveau lacrimi; simţea cum viaţa se scurgea din el în timp ce se gândea cu tristeţe la întoarcerea în
patrie. Noaptea, se odihnea, fără să vrea, în peştera lui Calipso, indiferent, dar alături de nimfa
pătimaşă; iar ziua, stătea pe nisip sau pe vreo stâncă, cu inima sfărâmată, gemând şi suspinând, pe
malul mării furtunoase.
Calipso, după ce îl mai reţine o noapte, îi porunceşte să-şi facă o plută şi să plece.
La capătul unei îndelungate lupte cu marea, Ulise eşuează în mitica ţară a feacilor, unde este
găsit pe ţărm de Nausicaa, fiica regelui Alcinous, care îl duce la palatul tatălui său. Tânăra se
îndrăgosteşte de eroul cu trup viguros şi suflet tare. Ascultaţi-mă, dragele mele prietene cu braţe albe,
le spuse ea fetelor care o însoţeau, acest om mi se pare a fi la fel cu zeii nemuritori care locuiesc în
cerul nemărginit. Cât mi-aş dori să-l iau de soţ şi să-l ţin în această ţară. Ulise îi face o impresie atât
de bună lui Alcinous încât acesta îi oferă mâna fiicei sale, Nausicaa. Ulise îi respinge oferta şi începe
atunci a istorisi drumul lui de întoarcere de la Troia.
A ajuns mai întâi, împins de vânturi cu navele sale, în ţara mâncătorilor de lotus, care le-au
dat însoţitorilor săi fructe cu parfum de miere şi după ce le-au mâncat, au început să-şi uite patria
îndepărtată, astfel încât Ulise a trebuit să-i aducă cu forţa la bordul corăbiilor. Au poposit apoi în ţara
ciclopilor, uriaşi care n-aveau decât un singur ochi şi trăiau, fără să fie nevoiţi să muncească, pe o
insulă care le oferea, în stare sălbatică, grâu din abundenţă şi fructe. Închis într-o peşteră de ciclopul
Polifem, care-i mâncase deja câţiva marinari, Ulise n-a putut scăpa, împreună cu restul
supravieţuitorilor, decât după ce l-au îmbătat pe uriaş cu vin şi, profitând de momentul în care acesta a
adormit, i-a străpuns singurul ochi cu ajutorul unui ţăruş încins în foc.
Călătorii, pornind din nou pe mare, au ajuns în ţara lestrigonilor, de asemenea, canibali, de
care Ulise a scăpat ca prin minune. A ajuns, apoi, împreună cu însoţitorii săi, în insula Enea, unde
trăia seducătoarea zeiţă Circe, care, atrăgându-i prin cântece în peştera unde locuia, le-a dat să bea
marinarilor o băutură vrăjită care i-a transformat pe loc în porci. Ulise deşi a vrut s-o omoare, n-a
putut, aşa că a rămas un an pe insulă, nevoit să accepte dragostea ei, ca să-i poată readuce pe ai săi la
forma omenească. Ridicând din nou pânzele, au ajuns într-o ţară mereu întunecată, care se afla la
intrarea în Hades. Pătrunzând în regatul morţilor, Ulise a stat de vorbă cu umbrele lui Agamemnon,
Ahile, dar şi cu umbra mamei sale. Continuând călătoria, au trecut pe lângă insula sirenelor şi Ulise a
fost obligat, pentru a-i împiedica pe oamenii săi să cedeze chemării seducătoare a cântecelor lor, să le
astupe urechile cu ceară.
În strâmtoarea Scyllei şi Carybdei vasul său a naufragiat. Rămas singurul supravieţuitor al
dezastrului, a treebuit să rămână opt ani mari şi alţi pe insula lui Calypso.
Alcinous a fost atât de emoţionat de povestirea lui Ulise, încât a pus să se pregătească o navă
care să-l ducă pe erou în Ithaca, dar el a trebuit să se lase legat la ochi pentru a nu afla locul exact
unde se găsea fericita ţară a feacilor.

12
După moarte, spun legendele greceşti, Elena a fost venerată ca o zeiţă. Se credea că zeii îi pedepseau pe cei
care o vorbeau de rău şi se lăsa a înţelege că orbirea lui Homer provenea tocmai din faptul că în poemul său se
făcuse ecoul calomniei ce pretindea că ea fugise în Troia cu iubitul ei, în loc să afirme că fusese dusă în Egipt
fără voia ei.
 În Ithaca, zeiţa Atena l-a dus, mai întâi, în coliba bătrânului porcar Eumeu, care fără a-şi
recunoaşte stăpânul, l-a primit foarte bine. Când Telemah a fost şi el adus în colibă de zeiţă, Ulise i-a
spus cine este şi amândoi încep să plângă amarnic. El i-a dezvăluit lui Telemah planul pe care îl
concepuse pentru a-i goni pe pretendenţii la mâna Penelopei.
Travestit în cerşetor, a intrat nevăzut de rivalii săi, care petreceau pe banii lui, şi s-a înfuriat
când i-a auzit noaptea glumind cu servitoarele reginei, după ce, pe parcursul zilei, îi făcuseră reginei
curte. Hotărât să se stăpânească până în clipa potrivită pentru răzbunare, s-a lăsat insultat şi lovit de
pretendenţi. Între timp, aceştia îşi dăduseră seama de şiretlicul Penelopei; aşa că o grăbeau să îşi
termine pânza şi să se hotărască pe care din ei îl ia de bărbat. În acest context, ea le-a spus că pe acela
dintre ei care va reuşi să întindă arcul lui Ulise, atârnat de multă vreme pe un perete al sălii, şi va
trimite o săgeată într-unul din spaţiile lăsate de un rând de douăsprezece topoare care serveau drept
ţintă, pe acea îl va lua de bărbat. Toţi au încercat, unul după altul, dar au dat greş. Ulise a cerut să i se
dea şi lui voie să încerce şi a reuşit, apoi, cu un răcnet care i-a băgat pe toţi în sperieţi, şi-a scos
zgrenţele de cerşetor, şi-a îndreptat arma spre pretendenţi şi, ajutat de fiul său, Telemah, i-a ucis pe
toţi.
Penelopa a pierdut dintr-o dată douăzeci de îndrăgostiţi pentru un singur soţ. Lupta lui Ulise a
continuat cu fiii pretendenţilor, cu care a reuşit să cadă la pace şi aşa a reintrat în stăpânirea regatului
său.
Odiseea întruchipează în esenţă mitul rătăcirii şi al întoarcerii, întruchipează spiritul însuşi,
care, înainte de a ajunge la sine şi de a dobândi cunoaştere şi conştiinţă de sine, rătăceşte printre
lucruri, se îmbogăţeşte mereu cu experienţa lumii, trebuie să se încarce cu uriaşa experienţă milenară
a contactului cu lucrurile, a dialogului cu lumea înconjurătoare. 13
Odiseea nu reprezintă, desigur, conştiinţa filosofică clară a unei asemenea rătăciri şi
întoarceri, dar prefigurează o asemenea traiectorie a spiritului în sublima lui aventură cognitivă.
Acţiunea unică a Odiseei este întoarcerea eroului la căminul său şi răzbunarea împotriva celor
ce, în lipsa lui, îi prăpădeau avutul şi-i pofteau nevasta. Rătăcirile şi primejdiile la care se supune sunt
determinate de existenţa reală a acestor primejdii şi de setea de cunoaştere.
Iliada reprezintă latura războinică a vechilor ahei; Odiseea simbolizează lupta împotriva
capcanelor mării şi lupta pentru restabilirea fericirii familiale, conjugale. Primejdiile mării sunt
primejdii reale şi transfigurate, legate de o anumită disponibilitate pentru fantastic.
Elementul fantastic care apare în Iliada, este prezent mai acut în Odiseea. Aici zborul şi
libertatea imaginaţiei pare fără frâu: sălbaticii antropofagi; ciplopii; zeiţele zâne ce-i reţin pe
navigatori în desfătările şi capcanele lor; zeiţa Circe care, în clipa când se dă bărbaţilor ce o doresc, îi
loveşte cu o nuia transformându-i în lei, lupi şi alte animale; Nimfa Calypso de care Ulise se
îndrăgosteşte; Sirenele zâne ce-i atrag pe marinari cântând cu o voce minunată şi apoi îi sfâşie. Nici
un marinar care atrecut pe lângă insula lor nu a rezistat chemări acestor voci magice şi s-au
transformat într-o grămadă de oase.
Ulise înfruntă acest risc teribil şi triumfă, fiind singurul muritor care a auzit vocea acestora
fără să piară. Pentru Ulise, marea este plină de primejdii, dar şi de atracţii, mai exact atracţiile rezidă
în chiar primejdiile sale. Înainte de acuceri natura, de a îmblânzi marea şi drumurile mării, Ulise o
înfruntă şi o populează cu visele, cu speranţele şi cu temerile lui. O imaginează şi, într-un fel, o
reinventează, plină de minunile pe care poate, într-o zi, omul chiar le va descoperi în ea. Această
putere de reinventare a lumii dă toată valoarea, tot farmecul unuia dintre episoadele cele mai frumoase
din Odiseea, aventura lui Ulise în Tara feacilor, întâlnirea cu Naussicaa. 14
Marea este, din acest punct de vedere, o proiecţie a viselor, a depărtărilor neştiute, a
perspectivelor în care pământul se uneşte cu cerul. Homer exprimă prin Ulise mitul rătăcirii şi al
întoarcerii, conştiinţa negatoare de limite.
Iliada şi Odiseea rămân opere literare şi nu epopei religioase, rămân parte din conştiinţa
culturală a Europei şi chiar a lumii.

13
Al. Tănase, O istorie a culturii în capodopere, vol. II, Editura Univers, Bucureşti, 1988, pag. 96.
14
Idem, pag. 80 – 81.
 2) Politeismul istoric după Hesiod şi este prezentat în formă literară. Din cei 300 de zei
despre care vorbeşte Hesiod, selectăm câţiva, mai des întâlniţi în formele litarare cu care avem
confluenţe. Ordinea inserării lor este alfabetică.
Adonis, tânăr de o rară frumuseţe, din mitologia greacă, născut din iubirea incestuoasă dintre “Cinir”,
regele Ciprului şi “Mirra”, fiica acestuia. El a fost adorat de zeiţa Afrodita, dar a murit, spre durerea
ei, ucis de un mistreţ aţâţat împotriva lui de Ares. Atunci Afrodita l-a schimbat pe Adonis într-o
anemonă, dar Persefona s-a înduioşat de durerea Afroditei şi i l-a redta cu condiţia ca o jumătate de an
să petreacă la ea. Afrodita s-a învoit, dar trecându-i prima jumătate nu l-a lăsat pe Adonis să plece la
Persefona. Atunci Zeus a intervenit hotărând ca Adonis să stea o treime a anului cu Afrodita, o altă
treime cu Persefona, iar în cea de-a treia treime să fie liber. Adonis s-a dăruit şi în treimea libertăţii lui
Afroditei. După o altă versiune, Zeus a hotărât ca Adonis să trăiască jumatate anul în lumea umbrelor,
iar cea de-a doua jumătate printre cei vii. 15 Adonis este o divinitate de tip oriental, întâlnită şi în
panteonul canaanean. Are caracteristicile unui zeu al vegetaţiei.
Afrodita, zeiţa frumuseţii, a iubirii, a voluptăţii şi a fecundităţii. După Homer 16este fiica lui Zeus:
”fiica lui Zeus, Afrodita” şi a Dianei. Dar după cum i se traduce şi numele ea s-a născut din spuma
mării şi este zeiţa mării, calitate în care se numeşte Anadiomene = ieşită din mare, şi în concluzie este
protectoarea marinarilor şi a porturilor.
Amazoane Sub acest nume descoperim fiinţe mitologice, fiice ale lui Ares şi Afroditei. Acestea au
apărut în Capadocia, şi s-au stabilit pe râul Termodont. Au ajuns până în Sicilia şi au luat parte la
războiul troian, luptând împotriva grecilor pentru a o răzbuna pe regina lor Pentesilea ucisă de Ahile.
Erau exclusiviste. În comunitatea lor nu admiteau bărbaţi. Au avut totuşi copii, prin unirea cu
gargarii (popor legendar din Caucaz, format numai din bărbaţi. Aceştia se întâlneau cu amazoanele
în fiecare an pentru două luni. Copiii care se năşteau se împărţeau: fetele reveneau amazoanelor, iar
băieţii gargariilor). Fetelor li se ardea de mici sânul drept, pentru a putea folosi mai bine lancea şi
arcul şi de la acest ritual războinic sunt numite amazoane,adică fără de un sân. Amazoanele au fost
înfrânte de Heracles, ajutat de Teseu, care a pus stăpânire pe regina lor Hippolita, luându-i centura
puterii dăruită ei de Apollo, şi obligând-o să se mărite cu Teseu, regele Aticii. Homer (Iliada VI, 186
şi u.) vorbeşte despre invadarea Liciei de către amazoane şi înfrângerea lor de către Bellerofon, erou
din Corint.
Apollo este fiul lui Zeus17 şi al Latonei sau Leto, născut la Delos, în Grecia, la poalele muntelui Cint.
Zeu al luminii şi al soarelui (Phoebus), al cântecului al muzicii şi al poeziei, maestru al Muzelor, ideal
al frumuseţii masculine. În plus era şi zeu al binelui şi al frumosului care determină pe oameni să fie
împlinitori ai legii; aducător de fericire; zeu al medicinii, în calitatea lui de părinte al zeului Asclepios.
Era protectorul oracolului de la Delfi, unde avea un templu pe al cărui frontispiciu era înscrisul care
îndemna pe care cerceta oracolul să se cunoaască pe sine, în ideea de a fi vrednic să primească
răspunsul echivoc al pytiei (oficiantei). I s-a ridica de asemenea un sanctuar la Roma în perioada
greco-romană, pe colina Palatinului.
Ares, zeu al războiului, fiu al lui Zeus şi al Herei. Avea ca prietene nedespărţite: Discordia, Spaima,
Groaza şi Uciderea. Iubea războiul cu voluptate. Iubit de Afrodita au avut împreună pe Eros. Zeu
nemuritor era totodată vulnerabil, astfel că Giganţii l-au înlănţuit pe un munte, de unde a fost eliberat
de Heracles18.
Artemis, fiica lui Zeus şi a Latonei, este zeiţa luminii Lunii. Este zeiţa vânătorii şi protectoarea
săgeţilor, care nu-şi greşesc ţinta. Zeus i-a dăruit un arc şi săgeţi şi a făcut-o regina pădurilor. Templul
său, de la Efes, făcea parte dintre cele şapte minuni ale lumii 19.
Asclepios, zeu al sănătăţii şi al medicinei, fiu al lui Apollo şi al nimfei Coronida (o fiică a Tesaliei,
de care s-a îndrăgostit Apollo, care a ucis-o pentru necredinţă, nu înainte de a avea cu ea pe
15
Ovidiu, Metamorfoze, X, 519.
16
Homer, Iliada, XX, 40; V, 312, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965, vol. I, pag. 145.
17
Ibidem, I, 9, pag. 21.; Virgiliu, Eneida, VIII, 70.
18
George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1979, pag. 74.
19
Cele şapte minuni ale lumii antice: Piramida lui Keops; Grădinile suspendate ale Semiramidei, din Babilon;
Statuia lui Zeus, din Olimpia, Peloponez,opera sculptorului Fidias; Farul din Alexandria Egiptului; Colosul din
Rodos, de 32 m, reprezentând pe zeul Helios; Templul zeiţei Artemis din Efes şi Mormântul lui Mausol, rege al
Cariei, în Halicarnas, Lycia, ridicat de soţia sa Artemisia.
Asclepios. Cei care o au trădat-o au fost corbii. Ei aveau până atunci penele albe, dar fapta lor le-a
înegrit penele). Asclepios a fost educat de către Chiron (centaur, fiu al lui Cronos, care primise de la
Apollo harul înţelepciunii şi al medicinei). Asclepios folosea, pentru vindecări, plantele pădurii,
precum şi chirurgia şi chiar muzica. A fost ucis de către Zeus, printr-un fulger, pentru că el nu
îngăduia unui muritor atâta har. Asclepios a lăsat ca urmaşi ai lui, în arta vindecărilor pe: Igea, fiica
sa, şi pe Asclepiazii, discipolii săi, înaintaşii medicilor de azi. Lui Asclepios i s-au înălţat mai multe
temple. Cel mai important a fost cel din Epidaur, oraş în Agros, Peloponez.
Atena, zeiţă a înţelepciunii, născută din fruntea lui Zeus. Pentru că s-a născut într-o armură, a fost
zeită războinică, dar şi protectoare a artelor, a păcii şi a meşteşugurilor, şi chiar a agriculturii. Ea a
învăţat pe oameni să înjuge boii, să ară şi să cultive câmpul, să călătorească pe mări, să ţese şi să
coasă. Se numea şi Pallas, nume prin care proteja Atena. A fost zeiţa fecioară, protectoare a tinerelor
fete din Atena. I s-a ridicat un templu la Atena, Parthenonul. Ei îi erau dedicate serbările numite
Panateneene. S-a îndrăgostit de Ulise, pentru iscusinţa lui.
Atlas, unul dintre titani, fiu al lui Zeus şi al nimfei Climene. A fost condamnat să susţină pe umerii săi
Pământul, pentru că s-a răzvrătit împotriva lui Zeus. A fost pietrificat de Perseu, care s-a folosit de
capul Meduzei (una dintre Gorgone, furii: Medusa, Euriale şi Steno, care locuiau la soare-apune), şi
astfel a devenit Muntele Atlantic, din Africa de Nord, care prin înălţimea lui pare a susţine bolta
cerească. Lui Atlas i sa atribuit şi o bună cunoaştere a astrologiei. La el a studiat Heracles şi în timpul
iniţierii Heracles a ţinut pe umerii săi Pământul.
Cronos, cel mai tânăr dintre Titani. Fiu al lui Uranus şi al Geei, el şi-a detronat tatăl, ajutat de mama
sa. A avut ca soţie pe Rheia. La Atena se organizau în cinstea lui sărbători, numite Croniile.
Demetra, fiica lui Cronos şi al Rheei, a fost iubită de Zeus şi a născut pe Persefona. Unul din
epitetele sale era Cabiria, nume sub care avea o pădure în Beoţia, în care nici un profan nu putea
intra. Soldaţii regelui persan Xerses, care au vrut să pătrundă în ea cu forţa, şi-au pierdut minţile şi s-
au aruncat în mare. Templul său cel mai important a fost la Eleusis, şi în el se celebrau cultele de
mistere. Ea a fost zeiţă a agriculturii. I-a dăruit lui Triptolemeus grâul “triticum decoctum”, cu trei
spice, şi l-a învăţat agricultura. Este reprezentată, pe o frescă din oraşul Pompei (azi la British
Museum din Londra), ca o femeie încununată cu spice de grâu, cu o torţă aprinsă în mâna dreaptă şi
un mănunchi de spice în mâna stângă.
Dionysos, fiu al lui Zeus şi al Semelei, este zeu al vinului şi al euforiei. Proteja agricultura alături de
Demeter, împreună cu care era şi venerat, în cadrul cultelor de mistere la Eleusis. Era invocat de poeţi
şi de artişti, care găseau în entuziasmul produs de vin inspiraţie creatoare. Dionysos a inventat şi
plugul şi prin vin înveselea munca câmpului. Era sărbătorit pretutindeni în Grecia, cu veselie şi dans,
dar mai ales la Atena. Menadele sau bacantele, îmbrăcate în piei de animale, îi ofereau sărbători
frenetice, în strigăte şi jocuri orgiastice, pe muntele Parnas.
Epitemeu, fiu al titanului Iapet şi al Climenei, soţ al Pandorei şi frate a lui Prometeu. El este cel care
a deschis cutia Pandorei, din care au ieşit toate relele pe pământ. 20
Eros, zeu al iubirii, fiul Afroditei şi al lui Ares, soţ al nimfei Psyche. Zeii l-au oferit oamenilor în dar,
ca pe o forţă de inspiratie a poeţilor şi artiştilor, calitate în care este reprezentat ca un copil sau ca un
tânăr în mână cu o făclie, şi cu un deget de la cealaltă mână pe gură, cerând discreţie. Homer nu-l
aminteşte, dar la Hesiod el este un zeu al naturii, al dragostei şi o forţă teogonică, născut din Haos,
sau fiu al Nopţii şi al Zilei, reprezentat ca un copil cu aripi şi cu un arc în mână, având pe spate o tolbă
plină cu săgeţi, care nu dau niciodată greş şi lansate spre zei sau oameni îi înflăcărează cu
sentimentele iubirii delicate.
Geea, zeiţă personificare a Pământului, mamă a tuturor celor însufleţite, divinitate apărută din Haos.
Ea a conceput cerul, munţii şi apele şi a dat naştere întregii vieţi. Totul se reîntoarce prin moarte în
sânul ei. Fiii săi divini au fost: Ciclopii, Erniile, Titanii, dar şi Cronos, Rhea, Oceanus, Eros, Thetis.
Într-o perioadă mai târzie a fost identificată cu Demeter. Semnele ei erau: şarpele, cornul abundenţei,
florile şi fructele.
Hades personificare a timpului, stăpân al Infernului împreună cu soţia sa Persefona, precum şi stăpân
al bogăţiilor subsolului. Semnele sacre îi erau: narcisul şi chiparosul.

20
Ovidiu, Metamorfoze, I, 350 şi următoarele.
Hefaistos21zeu al focului şi al metalelor, soţ al Afroditei, primită în dar de la Zeus, pentru că-l lăsase
şchiop în timpul unei neînţelegeri, pe care o avea cu Hera. Ca zeu meşteşugar avea atelierele în
interiorul vulcanilor Etna şi sub muntele Mosychos, în insula Lemnos. A făurit sceptrul pentru Zeus,
tridentul pentru Poseidon, scutul pentru Heracles şi platoşa pentru Ahile. Avea un cult special la
Atena, centru vestit de prelucrare a metalelor.
Helios zeu al soarelui. El conducea în fiecare zi astrul pe bolta cerească într-un car de foc,
confecţionat de Hefaistos şi tras de patru cai nărăvaşi. Cultul lui s-a dezvoltat mai ales în insula
Rhodos. Colosul din Rhodos îl reprezenta. Avea ca semne sacre: cocoşul şi acvila.
Hera, fiica lui Cronos şi a Rheei, soţia lui Zeus, regină a zeilor, protectoare a căsătoriei şi a
maternităţii pentru faptul că a fost o soţie credincioasă şi foarte atentă cu comportamentul matrimonial
al soţului ei. Neînţelegerile dintre ei, pe fondul infidelităţii lui Zeus, s-au repercutat pe seama
muritorilor prin fenomenele atmosferice dezlănţuite în natură. De asemenea proteja ogoarele. Era
prototipul frumuseţii feminine robuste. Cultul ei a fost mai dezvoltat în Sparta, Argos, Corint şi
Samos. Îi erau sacri: păunul, cucul, corbul şi şoimul.
Heracles fiul lui Zeus şi al Alcmenei, soţia lui Amfitrion. Când Amfitrion a lipsit de acasă, Zeus i-a
luat înfăţişarea, înşelând-o astfel pe Alcmena. Heracles este simbolul omului în lupta cu forţele
răufăcătoare ale naturii şi cu pedepsele zeilor. Lui i se atribuie următoarele fapte: uciderea leului,
care înspăimânta pe locuitorii din Nemeea; uciderea hidrei din Lerna, în Argos; prinderea porcului
mistreţ, care distrugea ogoarele, în Arcadia; prinderea căprioarei din Cerineia, care avea coarne de
aur şi copite de bronz; uciderea păsării monstruoase de pe lacul Stinfal, care se hrănea cu carne de
om; curăţirea, într-o singură zi, prin devierea cursului râurilor Peneu şi Alfeu, a staulelor lui Augia,
regele Elidei, care cuprindea 3.000 de capete, uitate acolo de 30 de ani; prinderea taurului din
Creta, care devasta ţara lui Minos; îmblânzirea iepelor lui Diomede, care se hrăneau cu carne de
om; răpirea centurei reginei amazoanelor; răpirea boilor lui Gerion; răpirea merelor de aur, din
grădina Hesperidelor; îmblânzirea cerberului din Infern; eliberarea din lanţuri a lui Prometeu, s. a.
Hermes fiu al lui Zeus şi al Maiei (nimfă, fica lui Atlas, transformată într-o stea). A fost mesagerul
zeilor şi zeu al comerţului şi al tuturor acţiunilor îndrăzneţe, inclusiv protectorul hoţilor. Lui i se
atribuie inventarea: lirei, a flautului, a măsurilor, a greutăţilor şi a sportului. Reprezentarea lui este în
forma unui om puternic, cu barbă sau a unui tânăr.
Pandora, o femeie creată de Hefaistos la porunca lui Zeus pentru a-i pedepsi pe oameni, din cauza
focului, pe care-l aveau de la Prometeu care, pentru ei, l-a furat de la zeii din Olimp. Ea a fost atât de
frumoasă şi înzestrată cu toate darurile, încât a înnebunit pe muritori şi le-a provocat multe nenorociri.
Trimisă oamenilor, ea a primit în dar de la zei un vas, o cutie sau ladă de zestre, în care se ascundeau
toate relele. Acest vas trebuia să-l ţină însă închis, dar, din curiozitate, ea l-a deschis şi toate cele
dinlăuntru s-au împrăştiat pe pământ. Când să-l închidă, nu mai rămăsese pe fund decât speranţa.
Persefona fiica lui Zeus şi a Demetrei a fost răpită de Hades în Infern, întru-cât Zeus i-o promisese de
soţie şi îşi tot amâna împlinirea cuvântului dat. Tot prin mijlocirea lui Zeus, Demeter a reuşit s-o
readucă pe pământ, cu condiţia ca trei luni să stea în Infern şi nouă pe pământ. 22Ea se încadrează astfel
între zeii vegetaţiei.
Pitia, o preoteasă în templul lui Apollo, de la Delfi. Aşezată pe un triped, înveşmântată cu pielea
şarpelui Typhon (ucis de Apollo) ea reuşea să intre în transă şi să facă unele descoperiri, de la zeu, în
expresie echivocă.
Prometeu, fiul lui Iapet şi al Climenei era considerat, după înţelesul numelui ca “cel prevăzător”.
Acest apelativ i se trage şi de la salvarea omenirii din potop, prin fiul său Deucalion; de la creerea
oamenilor din humă împreună cu Pallas Atena; furtul focului, pentru oameni, din Olimp şi sfătuirea
lui lui Epitemeu de a nu primi nici un dar de la Zeus. Pentru faptele sale Prometeu a fost înlănţuit de
Zeus în Muntele Caucaz (de unde au pornit în migraţie elenii) şi vreme de 30 de ani un vultur îi
devora ziua ficatul, care noaptea se refăcea. După 30 de ani, Zeus a poruncit lui Heracles să ucidă
vulturul şi să-l elibereze pe Prometeu. Prometeu este simbolul civilizaţiei umane, al geniului activ şi
temerar, al luptei împotriva prejudecăţilor de orice fel. 23

21
Homer, Iliada, XVIII, 344 şi următoarele.
22
Ibidem, V, 341 şi următoarele.
23
Eschil, Prometeu înlănţuit.
Psyche, personificare a sufletului, cu o frumuseţe ce a trezit invidia Afroditei, care a trimis pe Eros cu
misiunea de a o face să se îndrăgostească de un om cu înfăţişare urâtă, dar Eros s-a îndrăgostit chiar el
de Psyche şi pentru ca ea să nu-i vadă chipul, el s-a înţeles cu Psyche să se întâlnească doar noaptea.
Dar curiozitatea tinerei zeiţe a întrecut dragostea şi într-o nopate ea a aprins un opaiţ şi în loc de
monstru, precum i se prezise, ea a văzut chipul deosebit de frumos al lui Eros, dar îndată el s-a făcut
nevăzut. Pysche l-a căutat neîncetat până când zeii înduplecaţi i-a îngăduit să-l vadă, să fie primită
printre nemuritori, alături de cel iubit. Şi de atunci sufletul petrece printre zei.
Rhea, fiica lui Uranos şi a Geei, soţia lui Cronos şi mamă a lui Zeus, era considerată regina zeilor. De
fapt asimilează pe Geea şi va fi la rându-i asimilată de Hera.
Semele, o muritoare, fiica regelui fenician Cadmos şi a Harmoniei (fiica lui Ares şi a Afroditei), a fost
iubita de Zeus. Invidioasă, Hera i-a propus să-i ceară lui Zeus să i se arate în toată strălucirea şi astfel
Zeus a apărut în faţa ei însoţit de tunete şi fulgere care au ars-o pe Semele. Fiind însă însărcinată cu
Dionysos, Zeus a luat pruncul încă nenăscut şi l-a încorporat în coapsa sa.
Sisif, fiu al lui Eol24 (rege al vânturilor, pe care le stăpânea în insulele Eoliene, din apropierea
Siciliei) şi al nimfei Enarete. Este rege nelegiuit al Corintului şi, ajuns în Infern, a fost pedepsit să
ridice o stâncă de piatră pe o colină, unde ajunsă, se prăvălea din nou la vale şi munca revenea. Este
simbol al luptei apelor mării cu stâncile, al nesfârşitului efort al voinţei umane către mai bine, dar şi
expresia speranţei, pentru că, dacă stânca şi-ar fi găsit locul pe culme, el s-ar fi stins, de aceea urca
stânca pe colină cu greutate, dar şi cu speranţă.
Temis zeiţă a justiţiei, fiică a lui Uranus şi a Geei, este cea dintâi soţie a lui Zeus, cu care a avut, ca
fii, pe Orele şi Moirile (zeiţe ale desinului). A avut un templu la Delfos. Ea este aceea care, stând pe
treptele tronului lui Zeus, în mână cu o balanţă şi cu cornul abundenţei, îl inspira pe acesta în hluarea
hotărârilor drepte.
Titanii sunt cei 12 fii ai lui Uranus şi ai Geei, şase bărbaţi: Oceanus, Ceos, Crio, Hiperion, Iapet şi
Cronos şi şase femei: Rhea, Thetis, Temis, Mnemosine, Febe şi Tea. În lupta lor împotriva tinerilor
zei au fost învinşi de către Zeus şi aruncaţi în Tartar (cea mai adâncă şi mai înfiorătoare zonă a
Infernului). Titanii au avut ca fii pe Giganţi.
Uranos, divinitatea cea mai veche a mitologiei greceşti, soţul Geei, părintele titanilor şi a Ciclopilor
(uriaşi cu un singur ochi în frunte, care trăiau ca păstori, pe muntele Etna şi-l ajutau pe Hefaistos în
făurirea uneltelor. Uranos şi Geea văzând urâţenia lor i-au aruncat în Tartar, de unde au fost eliberaţi
de Zeus şi folosiţi în lupta împotriva Titanilor). Uranos a fost detronat de Cronos, unul dintre fii săi.
Zeus divinitatea supremă prin excelenţă care şi-a câştigat supremaţia prin lupta cu titanii. Numele lui
însemnă = cel plin de raze, strălucitorul, şi semnifica cerul luminos, precum şi firmamentul. Zeus
proteja întreaga natură, viaţă socială şi bunăstarea oamenilor. Era însă un mare iubeţ şi cobora adesea
între muritori pentru a iubi câte o femeie, spre indignarea Herei, soţia sa divină. Cultul său, mai
dezvoltat, era în: Dodona, Olimpia şi Creta. Sălaşul său era Olimpul, muntele din Tesalia, dar şi:
muntele Ida, din Frigia; muntele Liceu, din Arcadia. Reprezentarea sa este ca un om viguros, cu
barbă. Statuia sa sculptată de Fidias, pentru templul din Olimp, îl reprezintă aşezat şi reprezenta una
din cele şapte minuni ale lumii.

Cosmologia greacă prezintă elemente comune cosmologiilor hittite-hurrite şi canaaneene.

Specific acestor cosmologii este scenariul mitic al generaţiilor divine, care se perindă în urma unor
dramatice confruntări. Cel care a sintetizat pentru prima oră scenariul mitologic grecesc a fost Hesiod.
Dar din cauza unei sistematizări pretenţioase, persoanajele sale divine, par să joace mai degrabă o
piesă de teatru, decât să se implice în cosmogonia şi providenţa lumii, ceea ce face din lucrările sale,
“Theogonia” şi “Munci şi zile”, mai degrabă opere literare decât de istorie a religiilor.
În poemul “Theogonia” Hesiod prezintă unica cosmogonie mitică păstrată integral, în care se
narează: naşterea universului, succesiunea şi lupta generaţiilor divine şi triumful lui Zeus.
Theogonia greacă are un aspect panteist materialist. El rezidă în Haosul primordial, care
este material. Prin el se înţelegea spaţiul infinit, întunecat, dar nu un spaţiu gol, ci plin cu materia
neorganizată; ceva care a existat înaintea tuturor lucrurilor, ca potenţialitate a tuturor, din care a şi fost

24
Homer, Iliada, VI, 152; Odiseea, XI, 593-600; Eschil, Sisif fugărit; Euripide, Sisif; Ovidiu, Metamorfoze;
Alexandru Paler, Mitologii subiective.
posibilă naşterea ulterioară a tuturor: zei şi oamenii, astre, pământ şi ape, palante şi toate vietăţile
universului, după fel lor.
Din acest Haos a apărut Gaia (Gee), Mama Pământ, cea dătătoare de viaţă, la tot ce trăieşte şi
creşte pe trupul ei, care a cuprins întinderi nemărginite, 25 iar în adâncurile-i nesfârşite l-a zămislit pe
Tartar, bezna cea îngrozitoare şi noaptea veşnică. Tot din Haos, izvor al vieţii, s-a născut Eros,
dragostea care însufleţeşte totul şi odată cu ea lumea întreagă îşi începea fiinţa. Haosul mai zămisli
întunerecul nemărgint al spaţiului Erebos şi noaptea Nyx, iar din Nyx şi din Ereobos s-a născut
lumina veşnică, Himera, ce s-a revărsat peste lumea întreagă şi astfel ziua şi noaptea au început a
urma una alteia.
Geea cea imbelşugată zămisli cerul albastru şi necuprins, pe Uranos, munţii şi marea. Uranos
era cerul înalt, plin de stele. ”Ce mult îşi iubea Geea soţul!...Nu mai putin o îndrăgise Uranos pe soţia
lui. Ca să-i arate dragostea, zeul îi aşternea pe frunte cununi de lauri şi lumină, atâta timp cât era ziuă,
iar noaptea, o învălea într-o hlamidă albăstrie, plină de aştrii strălucitori. O dezmierda cu ploi şi
vânturi şi nu se sătura să-i spună că va fi mereu a lui, cât o să fie lumea lume. Iar ea se-mpodobea
pentru Uranos şi îşi punea veşminte scumpe, pe care le ţesea anume din frunze şi din ierburi verzi. Şi
îl privea cu ochii limpezi, strălucitori şi azurii, ai lacurilor de cleştar. La vremea sorocită, Geea i-a
dăruit soţului său şase feciori şi şase fete, pe care i-a numit titani”. 26 Mai avură împreună: trei ciclopi
uriaşi, cu câte un singur ochi în frunte; trei hecatonheiri, cu câte cincizeci de capete şi o sută de braţe
fiecare. Pe aceşti fii Uranos s-a mâniat şi i-a închis în străfundurile pământului, în pântecele Geei. Dar
Geea sufera cumplit pentru aceasta şi-i chema pe fiii ei titani să se răzvrătească împotriva părintelui
lor, dar ei se temeau să ridice mâna împotriva lui, mai puţin Cronos, care, era mai viclean şi printr-un
şiretlic27reuşi să-l răstoarne de pe tron pe tatăl său şi-i luă puterea. Aici Cronos are înţelesul lui
Chronos = timpul care mistuie totul. Ca să-l pedepsească pe Cronos, zeita Nyx zămisli la rându-i o
ceată înfricoşătoare: Thanatos, moartea; Eris, discordia; Apate, înşelăciunea; Ker, nimicirea; somnul
şi nălucirile lui Hypnos; Nemesis, răzbunătoarea fărădelegilor, care au semănat groaza, dezbinarea,
înşelaciunea, lupta şi nenorocirea în lumea în care domnea Cronos. Odată acestea zămislite, Cronos
nu mai putea avea linişte. El se gândea la fapta-i netrebnică şi se aştepta ca şi fiii săi să se poarte la
fel. De aceea porunci soţiei sale Rhea să-i aducă copii, de cum se năşteau, şi primindu-i, îi înghiţea şi
unul după altul, şi aşa au fost înghiţiţi: Hestia, Demeter, Hera, Hades şi Poseidon. Cât priveşte pe
Zeus, ascultând sfaturile părinteşti ale lui Uranos şi Geea, Rhea înainte de a-l naşte, pe Zeus, s-a
ascuns într-o peşteră în Creta şi după ce a născut a înfăşurat un bolovan în scutece şi pe acesta i l-a dat
lui Cronos să-l înghită. Şi astfel a crescut, Zeus în Creta, sub ocrotirea nimfelor Adrasteia şi Ida, care-l
crescură cu dragoste şi-l hrăniră cu laptele caprei sacre Amaltheia. Albinele îi aduceau miere din flora
muntelui Dicte, iar atunci când plângea, tinerii Cureţi, semizei, paznici ai intrării în peşteră, izbeau cu
sabiile în scuturi ca să nu audă Cronos. Ajuns mare şi puternic, Zeus se răzvrăti împotriva tatălui său,
Cronos, şi-l sili să dea afară pe fraţii săi înghiţiţi. Cronos îi scoase afară pe toţi, unul câte unul. Ajunşi
împreună, tinerii zei au pornit lupta împotriva titanilor. Şi-au aşezat tabăra pe muntele Olimp. Au fost
ajutaţi de titanul Okeanos, care a trecut de partea lor, de Stix, fica acestuia şi fii ei: Avântul, Puterea şi
Biruinţa. Lupta nu se hotăra, de aceea i-au ajutat şi ciclopii, care, au făurit pentru Zeus fulgerele şi
tunetele. Aşa au trecut 10 ani, fără nici o biruinţă. Atunci Zeus i-a eliberat, din Taratar, pe
Hecathonieri. S-a pornit o luptă de se cutremura chiar şi Tartarul. Titanii au dat înapoi. Curând
puterile i-au părăsit şi au fost înfrânţi. Olimpienii i-au legat şi ferecaţi i-au aruncat în beznele
Tartarului, aşezând la porţile lui pe Hecathonieri. Domnia titanilor s-a sfârşit. Dar nu şi lupta. Geea s-
a mâniat pe Zeus că s-a purtat aşa de aspru cu titanii şi s-a unit cu întunecatul Tartar dând naştere
monstrului înfricoşător, cu 100 de capete de balaur, Typhon. Când a ieşit acesta din pântecele Geei, cu
urletu-i sălbatic ce avea în el hămăit ca de câine, glas de om, muget de taur înfuriat, răcnet de leu, a
cutermurat atmosfera. Limbi ca de foc se învârteau împrejuru-i, iar pământul se cutremura sub
picioarele-i grele. Pe zei îi prinse groaza, dar Zeus se năpusti vitejeşte asupra lui. Trăsnetele prinse a
scânteia în mâinile sale, tunetele-i cutremurau norii. Bolta cerului şi pământul se cutremurau şi ele.

25
N. A. Kun, Legendele şi miturile Greciei antice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag. 7 şi următoarele.
26
Alexandru Mitru, Legendele Olimpului, ediţ. a II-a revizuită, Editura Tineretului, Bucureşti, 1966, pag. 27-28.
27
”Istovită Geea a dat fiilor săi un cosor şi i-a îndemnat pe aceştia să-l atace pe Uranos. Când Uranos s-a
apropiat, beat de dorinţa de a pătrunde pământul, Cronos l-a tăiat cu cosorul (l-a castrat)”, Eschil, ”Nanck”, frg.
44.
Pământul deveni o mare de flăcări. Pârjolul se vedea pretutindeni. Astfel a prefăcut, Zeus, în cenuşă
cele 100 de capete de balaur ale lui Typhon, iar pe el l-a transformat într-un leş, care mistuit de flăcări
mirosea greu şi topea totul în juru-i. Atunci Zeus l-a ridicat şi l-a aruncat în beznele Tartarului, care-i
dăduse viaţă. Dar chiar şi ajuns în Tartar, Typhon este o ameninţare, potenţială pentru zei (pentru că
născu pe: Orthos, dulăul fioros cu două capete; pe Cerber, câinele Infernului; Hidra din Lerna şi pe
Chimera) şi sigură pentru oamenii, căci el provoacă cutremure şi declanşează vulcani şi furtunile
devastatoare de pe mări. Olimpienii, biruitori, şi-au împărţit stăpânirea în aşa fel ca nici o luptă să nu
se mai pornească: Zeus, cel mai puternic dintre ei, stăpânul tunetelor, a fulgerelor şi a trăznetelor, a
luat în stăpânire Cerul; Poseidon a luat în stăpânire marea; Hades a ajuns stăpânul Infernului, iar
Pământul a revenit tuturor zeilor. Peste toţi şi peste toate domnea Zeus, adevăratul cârmuitor al zeilor
şi al oamenilor, care orânduieşte toate cele din lume. Iată cum îl prezintă Homer: ”Tu, piscul gloriei
divine atotnumit şi-nveci puternic, /O, Zeus, părintele naturii orânduind prin lege totul, /Fii salutat!
Cu-ndreptăţire îţi pot grăi toţi muritorii/ Doar ei sunt spiţa ta în care te regăseşti împuţinat/ Printre
făpturile ce suflă şi se târăsc pe-această glie./ De-aceea te slăvesc în imnuri” 28. În ciuda faptului că nu
era creatorul lumii, al vieţii şi al oamenilor, Zeus se arată a fi regele necontestat al zeilor şi stăpânul
absolut al Universului. Triumful lui nu s-a tradus prin dispariţia divinităţilor şi a cultelor arhaice,
unele de origine prehelenică29, ci dimpotrivă, influienţele egeene şi cretane au persistat chiar şi în
perioada clasică.

28
Homer, Imnuri, trad. Ion Acsan, Editura Minerva, Bucureşti, 1971, pag. 276-277. Imnul aparţine lui
Cleanthes. Cf. Al. Stan şi Remus Rus, Istoria Religiilor, pag. 121.
29
Charles Picard, Les religions pre-helleniques.