Pindar – poet apolinic

Pindar a fost un poet antic reprezentativ pentru lirica corală, născut – probabil - în anul
520 î.Hr în localitatea Kinoskephalai din Boeotia. Dintre poeții lirici ai Greciei antice, Pindar
este cel a cărui operă este cel mai bine păstrată. Poezia lui ilustrează credințele și valorile Greciei
antice, la începutul perioadei clasice.
Făcea parte dintr-o cunoscută familie de aristocrați, cea a Egizilor, de origine doriană,
despre care se ştie că aveau în grijă un cult al lui Appolon. Originea familială nobilă și eroică a
lui Pindar se reflectă în poemele sale. De altfel, unele izvoare, ne informează că poetul însuşi, a
cărui operă stă în întregime sub semnul perceptelor apolinice, s-a bucurat pe parcursul întregii
vieți, la Delphi, de onoruri deosebite. Casa lui din Theba nu a fost distrusă de Alexandru cel
Mare, ca recunoaștere a valorii poemelor dedicate de Pindar antecesorului său, regele Alexandru
I al Macedoniei, care a domnit în Macedonia între 498 î.Hr. și 454 î.Hr. Va muri la o serbare în
Argos, în jurul vîrstei de 80 de ani, în 442 î.e.n. Cu el dispare practic genul literar al liricii corale,
chiar în momentul apogeului ei, lăsînd locul dramei antice.
Din opera lui Pindar s-au păstrat integral patru cărți de epinikii (ode pentru victorie),
dedicate învingătorilor la jocurile panelenice – Olympice, Pythice, Nemeice, Isthmice – care au
contribuit cel mai mult la faima poetului. Majoritatea poemelor sale au fost compuse la
solicitarea unor persoane particulare care doreau să ilustreze o biruinţă persoală sau a unui
membru din familie şi doar o mică parte au fost comandate de câte o cetate sau comunitate de
închinători spre a omagia câte o divinitate. Alte creații ne-au parvenit fragmentar şi sînt scrise în
dialectul doric. Aflată sub semnul lui Apollon, poezia pindarică dezvoltă patru mari coordonate:
măsura, ordinea, armonia şi adevărul-aletheia.
Odele sunt construite după o anumită structură sub forma unor triade care conţin strofă,
antistrofă şi epodă. Oda începe cu lauda unor nume celebre din legendele mitologice, care au
făcut gloria cetăţii din care se trage neamul învingătorului premărit: zei şi eroi ale căror fapte au
rezonanţă. Continuă apoi prin prezentarea faptelor şi elogiul destinatarului odei şi încheie
amintind oricărui viteaz că orice gorie pământească este totuşi trecătoare, doar zeii şi faptele
eroice sunt nemuritoare. Arta poemelor lui Pindar se deosebeşte de lirica noastră prin faptul că
este chorodie, versurile erau cântate de un cor în mers ritmic şi acompaniate de obicei la harfă.
Analizând Istmianica a şaptea, observăm că strofa primei triade debutează cu o interogaţie
retorică al cărei destinatar este însăşi cetatea Theba luată drept martor al momentelor de glorie
din trecutul locuitorilor ei. Strofa primei triade invocă zeităţi precum Dionysos şi Demetra.
Antistrofa îi răspunde cu figuri mitice precum Heracle, prezicătorul Tiresias care a ferit oraşul de
distrugerea totală, Iolaos călăreţ iscusit şi alţi viteji care au făcut cinste cetăţii Theba iar epoda
rememorează vitejia egeizilor veniţi în apărarea dorienilor.
Urmează elogiul cuvenit biruinţei lui Strepsiades învingător la pankration, a cărui vitejie nu
desminte statura sa falnică, dar şi pomenirea unchiului său cu acelaşi nume căzut eroic în lupta
de la Oinofytra, căruia i se cuvine o floare din cununa nepotului. Apare ideea supravieţuirii
eroului răpus în luptă, a cărui imagine rămâne vie în conştiinţa semenilor precum a lui Meleagru
sau Hector care prin sacrificiul de sine au adus izbăvire concetăţenilor lor. Poetul prevăzător,
îndeamnă la o bucurie cumpătată, amintind că victoriile muritorilor pot atrage mânia zeilor dacă
nu sunt primite cu evlavia cuvenită precum Bellarofon îndrăznind să cucerească Olympul pe
calul său înaripat Pegas a fost prăvălit de fulgerele lui Zeus.
Pindar este unul dintre poeții care au meditat îndelung asupra problemelor religioase, etice,
ontologice sau estetice. El ia obiectul celebrării odei – victoria luptătorului – doar ca pretext
pentru a face considerații generale asupra omului, a valorii şi destinului său. Conceptul central al
liricii pindariene este cel de arete – virtutea, care este privita ca un dar divin, unică sursă a
înțelepciunii – sophia, şi prin aceasta a adevărului – aletheia. Această virtute este circumscrisă
unui sistem etico-religos guvernat de principiul apolinic al lui metron ariston, care se traduce
prin expresia: măsura este binele suprem. În viziunea lui, însă, accesul muritorilor la acest bine,
care are valențele înțelepciunii şi adevărului, este imnul limitat la adevăr și frumos atît „cît stă
omului în putință”. Cu adevărat înțelept este doar Zeul. Omul este, în acelaşi timp, dependent şi
independent față de divinitate:
«Neam al oamenilor, neam al zeilor: şi unora, şi altora aceeaşi mamă ne-a dat suflarea; ne
desparte însă o putere în totul diferită, astfel încît acesta, neamul oamenilor este nimic, pe cînd
cerul de aramă de-a pururi neclintit sălaş rămîne. Ne apropiem totuşi de nemuritori, atît prin
înălțimea spiritului cît şi prin natură, deşi nu vedem limpede, nici ziua nici noaptea, pe care drum
ne-a scris destinul să ne îndreptăm» (Nemeice VI, 1-7, trad. Stella Petecel)1.

Note şi bibliografie
1. Cf. Stella Petecel, Op. cit., în Filosofia greacă pînă la Platon, Buc., 1984.
2. Jean Defradas, Literatura elină, ed.Tineretului, colecţia Lyceum 1968
3. Pindar, Ode III Nemeene, Isthmiaice şi fragmente, ed. Univers, 1977