ODA IN METRU ANTIC de Mihai Eminescu COMENTARIU LITERAR

Introducere
Poezie a maturitatii depline, " ODA IN METRU ANTIC ”, apare in anul 1883, in editia
princeps a "Poeziilor" lui M. Eminescu. Initial, textul a fost o oda dedicata lui Napoleon
(prima versiune din 1873-1874). A suferit apoi numeroase metamorfozari; de la 13 strofe
ale variantei din 1879 au ramas cinci strofe in forma definitiva (1881-1882). In varianta
finala, textul a devenit o oda a singuratatii, a înstrainarii ireversibile a omului de geniu.
In studiul "Eminescu şi clasicismul greco-latin", D.Murăraşu se referea la "ucenicia la
şcoala antică" pe care poetul o face prin traduceri şi exerciţii de versificaţie peste care
suprapune propria experienţă sufletească, devenind astfel "un desăvârşit asimilator al
tehnicii maestrului şi o dată cu originalitatea spirituală a lui Eminescu triumfă în limba
noastră şi arta antică în una din formele cele mai pure."

Tema
Poezia exprima atitudinea lirica a creatorului romantic.

Continutul
Poezia evoca starea de suferinta si invoca nepasarea, in formula consfintita a odei clasice.
Eul liric, aflat intr-o ipostaza de nefericire existentiala, isi defineste starea si isi exprima
cu patos dorinta de a o depasi.Odă (în metru antic)”, ca mai toate poeziile eminesciene, a
cunoscut un proces îndelungat de elaborare, care cuprinde şapte variante înaintea formei
finale. Punctul de plecare l-a costituit „Oda pentru Napoleon”, având iniţial unsprezece
strofe, care ulterior, în urma unui „proces de subiectivare şi concentrare” (Perpessicius),
are cinci catrene, cu elemente de elegie erotică, meditaţie şi rugă de mântuire. În
succesiunea de variante se modifică tema, tonalitatea lirică şi dimensiunea poemului: de
la titanism la geniu, de la erou la poet şi apoi la om, de la imaginea vanităţii Cezarului la
imaginea poetului suferind din iubire şi apoi la ruga de mântuire a omului, de la adresarea
directă (discurs liric la pers. a II-a) la monolog (confesiunea la pers. I), de la tonalitatea
de odă la aceea elegiacă. Poemul păstrează însă titlul, metrul antic şi câteva motive
centrale: singurateatea, indiferenţa, nemurirea, visul.

Titlul este sugestiv „o creaţie în sine” (Paul Cornea) concentrând toate semnificaţiile
simbolice şi filosofice ale textului, oda fiind un poem dedicat zeilor, eroilor,
personalităţilor având tonul trimfal, retoric. Structural, datorită dispunerii timpurilor
verbale, poezia înfăţişează un ciclu existenţial complet, în patru secvenţe poetice:
atitudinea contemplativă din trecut (strofa I), întâlnirea cu experienţa fundamentală
(strofa a II-a), prezentul trăirii (strofele III-IV), proiecţia în viitor şi ruga (strofa a V-a).

Strofa I, primul vers, „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, sintetizează atitudinea
fundamentală a poemului prin structură şi semnificaţie. Poetul simte aparteneţa la ordinea
cosmică prin atitudinea contemplativă când moartea, departe de om fiind, pare
inexistentă. Această atitudine contemplativă, „Ochii mei nălţam visător la steaua
singurătăţii”, fiind de natură romantică, regimul verbal de imperfect, timp al evocării
proiectând naraţiunea în „illo tempore”.
 Strofa a II-a este marcată de perfectul simplu care dinamizează acţiunea, poetul
aflându-se sub semnul unei emoţii puternice datorată de întâlnirea neaşteptată cu iubirea,
„Când deodată tu răsărişi în cale-mi”, care produce un dezechilibru sufletesc. Pierderea
echilibrului înseamnă şi pierderea de sine, de unde şi apariţia suferinţei „dureros de
dulce” care distruge sentimentul de aparteneţă la Marele Tot, astfel poetul se lasă cuprins
de iubire şi de voluptatea morţii.

Strofa a III-a exprimă patima devoratoare a eului poetic pentru femeie, deşi mitologia
antică oferă exemple de chinuri fizice la care sunt supuşi eroii mitici Nessus şi Hercul,
din pricina intrigii unei femei. (Hercules - incitat de soţia sa, Deianira, împotriva
centaurului Nessus - îl ucide. Cu ultimele puteri, Nessus o sfătuieşte pe Deianira să-şi
îmbrace soţul într-o cămaşa muiată în sângele lui, care se dovedeşte înveninat şi
inflamabil, astfel că Hercule moare în chinuri cumplite. încercând să-şi scoată cămaşa de
pe trup, o smulge odată cu carnea, suferinţa morţii fiind astfel îngrozitoare). Tot astfel,
sufletul poetului este mistuit de patima erotică, pe care o simte chinuitoare până în
străfundurile eului liric, focul ce-1 arde nu poate fi stins "cu toate/ Apele mării".

Strofa a IV-a. Pierzând singurătatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul
culminant al suferinţei, combustia erotică fiind la apogeul chinurilor în care poetul
agonizează: "De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în
flăcări...". Simbolul păsării Phoenix presupune speranţa recâştigării unei vieţi
purificatoare prin ardere, adică prin iubire, întrebându-se dacă ar fi posibilă o renaştere a
sinelui, asemănătoare cu aceea a miticei păsări: "Pot să mai re-nviu luminos din el ca/
Pasărea Phoenix?".

Ultima strofă depăşeşte forma elegiei, accentele filozofice ale rugăciunii de reintegrare
a fiinţei, "Vino iar în sân, nepăsare tristă;" aduc aminte omului de trecerea-în nefiinţă, cu
condiţia regăsirii propriei identităţi, atât de zdruncinată prin ivirea iubirii: "Ca să pot muri
liniştit, pe mine/ Mie redă-ma!". Viaţa e o cale pentru cunoaşterea de sine şi o permanentă
învăţare a morţii, existenţa umană fiind condiţionată de ideea că "Moare numai cel ce se
ştie pe sine", cum scrie Nichita Stănescu în poezia "A unsprezecea elegie".
Poezia "Odă (în metrii antic)" sintetizează filozofic marile probleme ale existenţei umane:
cunoaşterea, dragostea, moartea, relaţia cu universul, ciclul vieţii fiind incomplet fără
trăirea mistuitoare a iubirii, ca unică şi inevitabilă cale de cunoaştere şi mai ales de
autocunoaştere.

Procedee artistice. Minai Eminescu creează, în poezia "Odă (în metru antic)", un
limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforică a limbii
la nivel morfologic şi sintactic. Verbele din prima strofă, aliate la imperfect ("nu
credeam", "'nălţăm"), proiectează acţiunea conjunctivului "sa-nvăţ" într-un trecut relativ
în care poetul se simţea contopit cu Cosmosul, stare întreruptă cu brutalitate de infinitivul
"a muri" cu valoare atemporală, definind un fenomen continuu, ce pândeşte omul.
Trăirea clocotitoare şi mistuitoare a sentimentului de iubire este de dată recentă, bruscă,
surprinzătoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor "răsărişi", "băui" şi de
repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular, "tu”, care sugerează' apariţia
femeii în viaţa bărbatului ("Când deodată tu răsărişi în cale-mi,/ Suferinţă tu, dureros de
dulce"). Expresivitatea stilistică a strofei sporeşte emoţia artistica a poeziei prin cele două
construcţii oximoronice "dureros de dulce" şi "voluptatea morţii". In Ultima strofă
verbele se află la imperativ ("vino", "redă-mă"), sugerând aspiraţia omului de geniu spre
redobândirea identităţii sinelui, spre o posibilă refacere a unităţii întregului pierdut în
tinereţe prin apariţia tulburătoare a iubirii şi pentru care este necesară o "nepăsare tristă".
"Oda" eminesciană este înrudită cu poezia lui Horaţiu prin metrică şi cu marile texte
literare ale culturii universale prin absenţa rimei şi prin maxima concentrare a
profundelor idei filozofice exprimate.

Referinte critice

Aceeasi otrava curge prin versurile celor doi poeti, cu toate ca Lenau e mai direct si mai
simplu, iar Eminescu, mai plin de umbra sa augusta, statuar, sorbind voluptatea rece a
eternitatii (si constient, totodata, dincolo de sensul estetic al personalitatii sale si de
valoarea sa morala, de divinitatea actului poematizarii, cum spune in alta parte: Pe cand
inima ta bate ritmul sfant al unei ode... Scrisoarea V). El se consuma in erosul ideal, in
visul nebun al mortii eterne, nazuind la indiferenta care trebuie inteleasa ca finalitate
tragica a genialitatii. (Ion Negoitescu Poezia lui Eminescu, in Scriitori moderni, Ed.
Eminescu, 1996,) Poezia greceasca a optat, in genere, pentru un ritm care se deosebea de
cel al graiului de toate zilele prin regularitate si masura, prin organizarea metrica a
maselor sonore, prin dislocari de accent, prin deformari de rostire. Graiul aparea astfel
inscaunat intr-o speciala demnitate. O data cu ivirea popoarelor postantice, dispare
tendinta spre plasticizare nobila, tipica si masurata si apare inclinarea spre interiorizare,
spre vibratia sufleteasca muzicala, pe de o parte, spre accentuarea unei viguroase si
individualizate barbatii, pe de alta parte. Concomitent, graiul poetic ia o infatisare mai
demonstrativ muzicala. Se infiripa rima la popoarele romanice si versul aliterativ la cele
germanice, iar alterarile metrice si dislocarile de accent ale poeziei antice pier tot mai
mult.

Ritmul, metrul, rima nu sunt valori absolute ale graiului poetic. Sa atragem in examenul
comparativ si graiul poetic al atator poeti moderni, un grai miscat in ritm foarte liber si
adesea lipsit de rima. Modul se preteaza din calea-afara la revelarea misterelor in
coordonatele unui anume stil. Aritmia si lipsa de rima isi au aici rostul lor, iar golul pe
care il aduc e compensat prin belsugul inversiunilor sintactice si mai ales prin abundenta
metaforei propriu-zise, a unei metafore de un relief si de o indrazneala careia graiul
poetic de metru antic sau cel rimat nu sunt obligate sa-i puna alaturi ceva asemanator.
Graiul poetic modern se incheaga dintr-o substanta vizionara mult mai vartoasa decat
graiul poetic grec sau graiul strabatut de ecouri rimate. ( Lucian Blaga - Arta si valoare)