PLUMB

DE GEORGE BACOVIA

George Bacovia este un poet simbolist, interbelic, un poet dificil şi fascinant, greu de încadrat într-un
singur curent literar, remarcându-se prin noutatea tematică şi stilistică şi limbajul poetic folosit. Deşi, iniţial,
Bacovia a fost considerat un poet minor, ulterior numele său a fost legat de cea de-a patra etapă a
simbolismului românesc, ,,simbolismul autentic bacovian”, însă unii critici consideră că Bacovia depăşeşte
acest curent literar, anticipând poezia modernă. George Bacovia îl anticipează pe Tudor Arghezi şi Ion Barbu
prin elemente expresioniste şi existenţialiste.
Poezie emblematică a universului liric bacovian, Plumb a fost scrisă în anul 1900, la vârsta de 19 ani
şi a citită în cadrul Cenaclului Literatorul în prezenţa lui Macedonski, Minulescu, A. Maniu, T. Arghezi etc.
La lectura acesteia, Macedonski, maestrul, i-a dedicat câteva versuri: Poete scump, pe frunte/Porți mândre foi
de laur/Căci singur, până astăzi, /Din plumb făcut-ai aur. Poezia deschide volumul omonim publicat în 1916
şi constituie o artă poetică implicită, prin plasarea poeziei în deschiderea volumului omonimși prin
dezvăluirea concepției artistului despre lume și viață, despre menirea lui în univers. Elegie existențială și
pastel simbolist, Plumb este deci, una dintre capodoperele de tinerețe ale lui Bacovia.
Textul poetic se înscrie în lirica simbolistă prin tehnica repetiţiilor (simbolul central, plumb, este
repetatde șase ori în cele opt versuri), cromatica (ternă, dominată de gri și negru), muzicalitatea,
sinestezia(flori de plumb) şi dramatismul trăirilor eului liric. Dramatismul este sugerat prin corespondența ce
se stabilește între materie și spirit. Textul nu cuprinde niciun termen explicit al angoasei, totul putând fi
dedus din descrierea cadrului. Se observă şi o preferinţă pentru stările vagi, nedefinite, contradictorii şi
totodată motivul simbolistic evidenţiat prin drama omului modern apăsat de spleen.
O primă trăsătură specifică simbolismului și evidențiată în arta poetică, o reprezintă muzicalitatea
interioară a versurilor, realizată prin alternarea vocalelor cu consoanele (plumb), prin repetarea simetrică a
simbolului central al poeziei plumb, plasat ca rimă la primul şi ultimul vers, ce sugerează apăsarea
sufletească, neputinţa eului liric de a evada din acest spaţiu obositor, stresant, sufocant. Cuvintele bacoviene
par note emise de un instrument dezacordat. Armoniile acustice ce sprijină muzicalitatea sunt vocalele
închise â, i, u, care sugerează melancolia grea și claustrarea, dar și aglomerarea consoanelor, care marchează
duritate, stridenţă, sonorități lugubre.
O altă trăsătură a curentului literar simbolism constituie corespondențele ce se stabilesc între materie
și spirit, natură și eul liric, interior și exterior. Imaginarul poetic se configurează pe două planuri, fiecare fiind
o secvenţă poetică, într-o compoziție savant orchestrată. Primul catren este specific planului exterior, care
1
înfăţişează realitatea obiectivă, simbolizată de cimitir şi de cavou, iar cel de-al doilea, planului interior,
sufletesc. Cele două planuri se află într-o relaţie de opoziţie, specifică liricii moderne .
Tema poeziei o constituie condiţia damnată a poetului într-o societate artificială, lipsită de aspiraţii.
Acesteia îi sunt asociate tema morții și tema iubirii, două experiențe capitalale existenței umane. Acestea
sunt configurate cu ajutorul unor motive literare preluate din recuzita simbolistă: angoasa existenței, obsesia
morții, somnul asociat morții, caavoul, singurătatea, frigul, vântul,golul metafizic, absurditatea vieții, absența
oricărei salvări, stingerea sentimentului iubirii. Dezgustul pentru lumesc conduce la retragere din mediul
social animat. Lumea ostilă şi stranie, conturată de câteva pete de culoare este proiecţia universului interior
marcat de un tragism asumat cu luciditate. Din lumea bacoviană nu se poate evada, este o lume închisă, fără
iluzia unei transcendenţe salvatoare, sensul existenţei fiind vidul, nimicul.
Titlul Plumb este realizat pe baza unui lexem care denumește un metal saturnian, care impune un
simbol referențial, plurisemnificativ pe care se întemeiază viziunea poetică, ilustrând astfel o caracteristică a
liricii simboliste. Acesta a fost considerat o metaforă-simbol raportat la melancolie, tristeţe deprimantă,
sfâşietoare, lumea fără perspective, prăbuşirea în vid, interiorizare în sine şi apăsare sufletească. Este un
element de recurenţă – laitmotiv, simbol central, repetat de şase ori în poziţii simetrice în primul şi ultimul
vers al catrenului şi la mijlocul celui de-al doilea vers. Denumeşte un metal greu (trimite la o materialitate
apăsătoare), aparţinând anorganicului (traduce lipsa de viață), de culoare gri-albăstruie, ternă, deprimată,
rău conducător de căldură (ce arată monotonia, platitudinea vieții), un metal tare (sugerând duritatea,
tristeţea), un metal rece (rigiditatea ființei umane, un metal folosit la sigilarea sicrielor, închiderea în
anumite circumstanţe pentru a nu permite deschiderea (limitarea, izolarea totală și definitivă), un metal
maleabil (sugerând labilitatea psihică). O mărturisire a lui George Bacovia dezvăluie semnificaţiile pe care
poetul le dă cuvântului plumb: „În plumb văd culoarea galbenă. Sufletul ars este galben. Galben este
culoarea sufletului meu.”
Strofa întâi schițează reperele realității exterioare. Într-o imagine stilizată, de tablou impresionist, se
figurează un spațiu thanatic (al morții) simbolic, închis, sufocant, apăsător, în care eul poetic se simte
claustrat.
Verbul la timpul imperfect „dormeau” din incipit marchează o permanentizare a stării generale apăsătoare,
temporalitate durativă, nedeterminată, sugerând moartea. Simbolurile din câmpul semantic al elementelor
funerare, „sicrie de plumb”, „cavou”, „funerar vesmânt”, „coroanele de plumb” trimit, ca stare, către
iminenţa morţii. Florile, care sunt asociate de obicei frumuseții, gingășiei, sunt alăturate oximironic
plumbului, devenind artificiale . Sintagma flori de plumb formează și o sinestezie, procedeu artistic specific
simbolismului . Starea poetului de solitudine este sugerată de sintagma „stam singur”, care creează
sentimentul de pustietate sufletească. Vântul e singurul element care sugerează mișcarea , însă produce

2
efectele reci ale morții . Cuvintele „scârţâiau”, „vânt” oferă strofei o muzicalitate disonantă. Cadrul temporal
nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a doua este construită aproape identic cu prima cu ajutorul paralelismului sintactic și ilustrează
mai ales spaţiul poetic interior, prin sentimentul de iubire care ,,Dormea întors”, sugerând disperarea
poetului. Despre adverbul „întors” care constituie misterul poeziei, Lucian Blaga mărturiseşte că sugereaza
întoarcerea mortului cu faţa spre apus. Eul liric îşi priveşte sentimentul ca un spectator. Sentimentul
singurătății devine atât de copleșitor, încât ființa umană își exprimă spaima de neant prin strigăt. „Strigătul”
este un element expresionist, iar metafora „aripile de plumb” sugerează căderea, moartea afectivităţii.
Sintagma „stam singur lângă mort” sugerează că dragostea nu era înălţătoare, ci dimpotrivă, rece şi fără
niciun fel de perspective de împlinire: ,,Stam singur lângă mort... şi era frig.../ Şi-i atârnau aripile de
plumb.” Înstrăinarea, împietrirea, izolarea, solitudinea, privirea în sine ca într-un străin, se circumscriu
esteticii simboliste. Metafora „aripi de plumb” transmite iniţial idea unei posibile înălţări, a unui zbor, dar
prezenţa plumbului face zborul imposibil.
Sursele expresivității se pot identifica la toate nivelurile textului poetic. La nivel morfologic, se
remarcă prezenţa numeroasă a substantivelor, dar şi a verbelor, în marea lor majoritate statice. În poezie
predomină verbele la timpul imperfect („dormeau”, „stam”, „atârnau”), ceea ce sugerează neîmplinirea şi
aspiraţia permanentă spre un final eliberator. Cele două verbe la perfect compus - „am început” şi respectiv,
la conjunctiv - „să strig”, sugerează disperarea poetului când conştientizează că universul înconjurător este
cuprins de atmosfera sumbră a nopţii. Verbul a fi, impersonal, apare în două versuri simetrice.
La nivel stilistico-textual, se observă prezenţa metaforei „amor de plumb”, sugerând tragicul
existenţial, epitetul „singur” şi personificări: „dormeau adânc sicriele de plumb”, „dormea întors amorul
meu de plumb.” Starea de neîmplinire este agravată de transferul dintre simţuri, poetul apelând la
sinestezie(„flori de plumb”). În ceea ce privește prozodia, Plumb are o construcție riguroasă care sugerează
prezența morții prin închiderea versurilor cu rima îmbrățișată, masculină, măsură fixă de 10 silabe și ritmul
iambic alternând cu cel amfibrahic.
În concluzie, atât prin atmosferă, muzicalitate, cromatică, cât şi prin folosirea sugestiei, a simbolului
şi a corespondenţelor, zugrăvirea stărilor sufleteşti de angoasă, poezia Plumb se încadrează în estetica
simbolistă. Lidia Bote în Simbolismul românesc apreciază că: „În opera sa, decorul, oamenii, lucrurile au
culoarea cenuşie a plumbului, fiindcă peste tot domină tristeţea, apăsarea, dezgustul refulat”. Furat de
mirajul noii orientări, G. Bacovia se impune în literatură ca un ultim poet simbolist. Prin antisimbolismul său
a pătruns în categoria poeților moderniști.