Propunător: Prof.

SILVIANA SIMEANU

LUCEAFĂRUL de Mihai Eminescu

,,Luceafărul” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Mihai Eminescu, pentru faptul că în ea sunt
încadrate marile teme şi motive ale creaţiei autorului şi pentru că reflectă viziunea acestuia într-un mod cu totul
original.
Acest lucru se manifestă şi în ceea ce priveşte încadrarea poemului în curentul literar al romantismului. O
primă trăsătură evidentă o reprezintă amestecul genurilor (liric, epic şi dramatic) şi al speciilor (meditaţie, idilă,
pastel) şi antiteza dintre omul comun-omul de geniu, înger-demon, terestru-cosmic. Totodată, motivele sunt
romantice: visul, fereastra, luceafărul, oglinda, codrul, luna, zborul cosmic, iar tema presupune o meditaţie asupra
condiţiei umane. Se remarcă sursele de inspiraţie romantice: folclorul, prin motivul zburătorului şi basmul ,,Fata din
grădina de aur”, dar şi filozofia, prin infuenţele din Kant, Hegel, Schopenhauer.
Lirismul este obiectiv, al „personajelor” care devin „măşti” ale poetului, în sensul că eul liric se proiectează
în diverse ipostaze.
Viziunea romantică e dată de temă, de relaţia poet-societate, de motive literare. Astfel, ,,Luceafărul” este o
alegorie, pe tema romantică a locului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericită, opusă omului comun.
Titlul este alcătuit dintr-un substantiv care, în sens denotativ reprezintă steaua cea mai strălucitoare de pe
bolta cerească, iar în sens conotativ devine simbol al omului de geniu.
Tema o reprezintă condiţia poetului în societate, o societate incapabilă să-i înţeleagă şi să-i promoveze
valorile. Problematica geniului e pusă în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea. Motivele literare sunt romantice:
noptea, castelul, codrul, florile de tei, înger etc.
Compoziţional, poemul este alcătuită din 98 de catrene cu rimă încrucişată, ritm iambic şi măsura versurilor
de 7-8 silabe. Acestea sunt dispuse în patru tablouri aflate în relaţie de opoziţie: cosmic, terestru.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este mitic,,illo tempore”: ,,A fost odată ca-n
poveşti,/A fost ca niciodată”.
Partea întâi e o frumoasă poveste de iubire între luceafăr şi fata de împărat unică, frumoasă, pură ,, Şi era una
la părinţi/ Si mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinţi/ Şi luna între stele.” Ea, fiinţă pământeană, aspiră spre
absolut, venind ,, Din umbra falnicelor bolţi”, simbol al spaţiului limitat, spre fereastră, simbol al năzuinţelor.
Întâlnirea are loc în visul fetei, întrucât cei doi aparţin unor lumi diferite. La chemarea-descântec rostită de două ori de
fată ,,Cobori în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o rază”, luceafărul se întrupează din cer şi mare, în ipostază
angelică, apoi din noapte şi soare, în ipostază demonică şi îi promite să o facă stăpâna mărilor şi a cerului. Ea îl
refuză, deoarece se teme de moarte şi este incapabilă de sacrificiu. Îi cere lui sacrificiul suprem, să devină muritor, iar
el acceptă.
Partea a doua cuprinde idila dintre fata numită acum Cătălina şi Cătălin, ,,viclean copil de casă...Băiat din
flori...Dar îndrazneţ cu ochii” Cei doi devin exponenţi ai aceleiaşi lumi inferioare, simbolizând omul comun. Legătura
dintre ei se stabileşte rapid şi se desfăşoară sub forma unui ritual de vânătoare, completat cu jocul privirii, al
îmbrăţişării şi al sărutului. Cătălin îi propune un destin comun ,,Hai, ş-om fugi în lume” în care toţi sunt asemeni lor.
Partea a treia cuprinde zborul intergalactic al Luceafărului către Demiurg, rugăciunea, refuzul Demiurgului
şi eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul devine Hyperion (cel care zboară deasupra) şi cere să fie dezlegat
de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute ,,O oră de iubire”. Demiurgul ironizează usturător condiţia
umană ,, Dar piară oamenii cu toţi/ S-ar naşte iarăşi oameni”, oferindu-i în compensaţie diferite ipostaze ale geniului:
filozoful, poetul, geniul militar, dar şi argumentul infidelităţii fetei.
În ultima parte, imaginarul poetic tipic eminescian conturează un cadru de iubire nocturn, romantic, în
codru, sub lumina lunii. Cătălin îşi schimbă radical gândirea şi limbajul, iar Cătălina încredinţează Luceafărului
destinul ei aflat sub semnul norocului. Ultima replică a Luceafărului are caracter filozofic ,,Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/
Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi
rece.” Geniul de izolează de lumea comună, asumându-şi destinul nepieritor. Ironia se îndreaptă spre omul comun,
ancorat în ,,cercul strâmt”, incapabil să-şi depăşească limitele. Geniul atinge starea de linişte sufletească obţinută prin
detaşarea de frământările lumii.
Elemente înnoitoare ale limbajului poetic pot fi relevate la fiecare nivel al textului poetic.
La nivel lexico-semantic se observă acumularea de cuvinte din diverse registre stilistice care dobândesc
valenţe estetice: arhaisme ,, au fost căzut”, termeni populari ,, arz-o focul” ,,acu-i acu”, regionalisme ,, colo”, crâng”,
dar şi neologisme ,, abis”, ,,genuni” etc.
Sub raport stilistic, se remarcă antiteza dintre omul comun şi cel de geniu, metaforele ,, palate de
mărgean”, ,,cununi de stele” care semnifică iubirea absolută.
În opinia mea, întâlnirea cu poemul ,,Luceafărul” este, pentru orice cititor, o experienţă de viaţă, deoarece
intră într-o lume plăsmuită după propria viziune a poetului. În plus, limbajul figurat presupune un lector iniţiat,
deprins cu descifrarea tainelor ascunse ale textului. Poemul devine, astfel, o alegorie romantică despre locul geniului
în lume, ceea ce înseamnă că întreaga poveste şi personajele sunt transpuse într-o suită de metafore, personificări şi
simboluri.
În concluzie, ,,Luceafărul” rămâne o meditaţie asupra destinului, a condiţiei umane duale. 850 cuvinte