TESTAMENT, TUDOR ARGHEZI

(I. Încadrare în perioadă/ curent cultural/literar/orientare tematică)

Modernismul este curentul cultural manifestat în perioada interbelică, ale cărui

trăsături sunt teoretizate de Eugen Lovinescu și promovate prin intermediul cenaclului și
revistei Sburătorul. Poezia modernistă are următoarele trăsături formale și de fond: -
intelectualizarea emoției, intertextualitatea, preferința pentru anumite teme precum creația
și cunoașterea, crearea unui lirism subiectiv, ca expresie a profunzimilor sufletești (trăsături
de fond);
- ambiguitatea limbajului, prin utilizarea metaforelor, dislocarea sintactică prin care se
modifică topica frazei, iar la nivel prozodic, preferința pentru versul liber.
Tudor Arghezi este un poet interbelic modernist.
Poezia Testament a fost publicată în volumul Cuvinte potrivite din 1927.
Ca specie, este o artă poetică, adică o creație lirică în care se definește poezia și
poetul, menirea artei și a artistului.
Procedee moderniste prin care se remarcă arta poetică sunt: tema creației,
exprimarea relației dintre artist și univers, sincronizarea cu modele din literatura universală
prin apelul la estetica urâtului – bube mucegaiuri și noroi- adâncirea lirismului în subiectiv,
ambiguitatea limbajului realizată în primul rând, prin frecvența metaforei – carte, treaptă,
nume- iar în al doilea rând, prin amestecul registrelor stilistice (hrisov – arhaism, brâncă,
regionalism).
(II. Tema + două idei poetice/imagini, relevante pentru temă)
Creația literară văzută sub două aspecte: ca meșteșug, efort creator al poetului și ca
moștenire, bun spiritual transmis urmașilor. Două motive poetice relevante pentru temă sunt
cel al tatălui poet și cel al fiului spiritual, cititorul. Discursul liric are forma unui monolog
adresat, cele două ipostaze lirice sunt desemnate de pronumele eu, tatăl spiritual, poetul și
tu, fiul, urmașul, iar în final substantivul robul desemnează creatorul, iar substantivul domn,
stăpân se referă la cititor.
(III. Elemente de compoziție)
a) Tipul de lirism

Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea poetică transmisă în mod direct și, la
nivelul expresiei, prin mărcile subiectivității: pronumele personale (ți, te, eu)
adjectivele posesive (mei, mea, vostru, noastră) , verbele la persoana I și a II-a

1
 singular (voi lăsa, să urci, așeaz-, să schimbăm, am ivit, am prefăcut, făcui, am
preschimbat, am luat, am pus, am făcut, grămădii, iscat-am).
b) Titlul poeziei
- sintetic – substantiv nearticulat;
- semantic - are o dublă accepție: una denotativă și alta conotativă. În sens propriu,
cuvântul-titlu desemnează un act juridic în care o persoană își exprimă dorințele care
urmează să-i fie îndeplinite după moarte. Sensul conotativ, cu trimitere la Testamentele
Bibliei, sugerează o moștenire spirituală.
Deși titlul nu apare în poezie, se pot identifica termeni din câmpul lexico-semantic al titlului:
voi lăsa, bunuri, moarte, nume, carte, fiule, urmașilor.
c) Structura
Poezia este alcătuită din șase strofe cu număr inegal de versuri, organizate în patru
secvențe poetice, construite în jurul motivului central, metafora carte.
- Prima secvență definește cartea prin trei metafore: treaptă, hrisov, hotar.
Cartea/creația reprezintă o treaptă pe drumul cunoașterii și însumează experiențele
strămoșilor de-a lungul istoriei.
Cartea este un hrisov, act domnesc care servea ca titlu de proprietate, ca titlu pentru un
privilegiu, poezia fiind un document care atestă transferul valoric de la sapă la condei și de la
brazdă la călimară.
Cartea constituie un hotar, adică un punct de reper cultural cu dublă deschidere: atât spre
trecut, cât și spre viitor.
- A doua secvență descrie sursele cărții:
- existența grea a străbunilor, simbolizată prin metaforele râpi și gropi adânci /Suite de
bătrânii mei pe brânci;
- limbajul popular – Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite/Eu am ivit cuvinte potrivite;
- urâtul – Din bube, mucegaiuri și noroi;
- A treia secvență conturează procesul de creație a cărții.
Cartea/poezie este creată într-un timp îndelungat, în mii de săptămâni;
Cartea/poezie se naște prin frământare, adică prin transformare/prelucrare/distilare – Din
bube, mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și prețuri noi.
Cartea /poezie presupune îmbinarea inspirației, slova de foc, cu slova făurită, munca,
meșteșugul.
- A patra secvență evidențiează rolul cărții.

2
Cartea/poezie produce catharsis-ul, adică purificarea prin artă: Întinsă leneșă pe
canapea/Domnița suferă în cartea mea.
Cartea/poezie oferă relaxare: Și leagăne, urmașilor stăpâni.
Nu în ultimul rând, poezia are rol vindicativ: Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/Si izbăveşte-
ncet pedesitor.
d) Limbajul

Sursele expresivității se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic, Tudor Arghezi fiind
renumit pentru înnoirile lexicale.
La nivel stilistic se remarcă:
- Epitetul rar: seara răzvrătită, Durerea noastră surdă şi amară, dulcea lui putere, torcând
ușure, Dumnezeu de piatră.
- comparația inedită: Pe care ascultând-o a jucat/Stăpânul, ca un ţap înjunghiat; ...ramurei
obscure... /Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi; Împărechiate-n carte se mărită,/Ca fierul
cald îmbrăţişat în cleşte;
- metafora: treaptă, hrisov, hotar, vioară, cuvinte potrivite;
- oximoronul: Veninul strâns l-am preschimbat în miere;
La nivel prozodic:
- elementele moderne: strofe cu număr inegal de versuri, cu metrică și ritm variabile se
combină cu elementele tradiționale. Rima ține de vechile convenții, fiind împerecheată.
La nivel lexico-semantic:
- elemente de noutate la nivelul lexicului: cuvinte nepoetice, arhaisme: hrisovul, slovă;
regionalisme: brâncă, sarică, plăvani, odraslă; serii antonimice: zdrenţe - muguri şi coroane;
venin-miere; bube, mucegaiuri şi noroi - Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Concluzie
Așadar, poezia este o moșterire spirituală, creată prin îmbinarea inspirației cu munca,
într-un proces temporal îndelungat, sursa ei fiind viața grea a strămoșilor, limbajul popular și
urâtul, iar rolul acesteia este multiplu: catharsis, destindere, răzbunare.
Nici un meșteșug nu este mai frumos și mai bogat , mai dureros și mai gingaș totodată ca
meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor. (Tudor Arghezi, Scrisoare cu tibișir).