Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Arghezi traversează mai multe epoci literare și orientări estetice, dar lirica lui e
reprezentativă, în primul rând, pentru perioada dintre cele două războaie mondiale. Ov.
Crohmălniceanu afirma că “Arghezi a deschis principalele drumuri ale poeziei româneşti
interbelice”.
Volumul ”Flori de mucigai” este inspirat din experienţa trăită, câteva luni, de Arghezi,
între zidurile închisorii Văcăreşti, din motive politice. Lumea pe care o cunoaște aici, e o
lume decăzută, lipsită de speranţă, conturată în poezii precum „Galere”, „Ion Ion”, „Cina”,
„Cântec mut”. Ea şi-a păstrat totuşi un strop de umanitate care o face să-şi dezvăluie o
anume frumuseţe, Arghezi considerând că „pretutindeni şi în toate este
poezie”. Urâtul din lume se poate deci transfigura artistic, transformându-se
în frumosul artei.
Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „Stihurile” au fost
scrise „cu unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un
părete de firidă goală / Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este
imaginea închisorii, a izolării, întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o
expresie a imaginarului temniţei. „Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate
şi metafore ale condiţiei umane, dar infățișează, mai ales, condiţia artistului,
accentuând ideea de tristeţe.
Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/ De
sete de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica urâtului” este ilustrată şi
prin simbolul gropii, o altă metaforă a condiţiei umane.
În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai există: „Când mi s-a tocit
unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am
cunoscut”. Desacralizarea este o altă caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie
poeziei moderne. Perturbarea topică din versul „Sau nu o mai am cunoscut” şi
folosirea unor termeni consideraţi de tradiţia literară „nepoetici”(precum, de pildă,
„mucigai”) sunt constante ale poeziei moderne, ilustrând apetitul lui Arghezi pentru
inovare în limbajul poetic.
Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit: „Şi
m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Mâna, motiv central al textului
poetic, prin semnificaţii, devine simbolul actului creator. „Unghiile de la mâna stângă”
sunt o metaforă a inspiraţiei satanice sau doar o expresie a „esteticii urâtului”, a scrisului
„altfel”.
Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei creatorului: „Şi
mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează aici imaginea
poetului damnat, care nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.
Concluzii