LUCIAN BLAGA

EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Lucian Blaga este un poet al cugetării filosofice, cântăreţ al iubirii şi al frumuseţii

plaiurilor mioriţei, în care sunt înfipte adânc rădăcinile poeziei sale, creator de imagini poetice de o
originalitate şi valoare incontestabilă. Lucian Blaga a văzut în poezie una din căile de revelare a
misterelor, prin intermediul intuiţiei exprimând ceva din zonele abisale ale spiritului uman.
Pentru Lucian Blaga realitatea creaţiei este misterul, farmecul, inefabilul, care se cere
permanentizat şi sporit sau potenţat. În multe eseuri poetul exprimă frecvent convingerea că omul
participă la taina veşniciei şi că valoarea existenţei umane vine tocmai de aici, de unde şi datoria
de a adânci prin iubire şi prin faptă această taină. Într-un aforism Lucian Blaga îşi pune întrebarea:
„Este ceva mai plin de neînţeles ca neînţelesul?”. Refuzul paradoxal al cunoaşterii şi conservarea
tainelor din iubire pentru ele se exprimă într-un alt aforism, publicat concomitent cu Poemele
luminii:
Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă
poetică modernă, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia
deschide volumul de debut, Poemele luminii şi are rol de manifest literar. Dacă Arghezi punea în
centrul artei sale poetice problema limbajului şi a „cuvintelor potrivite”, Blaga accentuează
raportul dintre poet şi lume şi dintre poet şi creaţie.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului conform
căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală. Poezia
este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula lirismului
subiectiv, subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale
subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular: eu (care se repetă de cinci ori pe
parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu
ucid, întânlesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.

Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea
cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin ideea
de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.

Primul vers cuprinde o metaforă memorabilă, amplificată în versurile următoare:

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”
Lumea poeziei lui Lucian Blaga, o lume imaginară, un univers interior construit din
aspiraţiile cele mai profunde ale fiinţei, trebuie ocrotită. Din intenţia poetului de a nu strivi, de a
nu ucide, de a nu sugruma şi de a nu lumina necruţător, ci de a păstra o atitudine de înfiorare
discretă, izvorâtă din iubire, se nasc atributele lumii ce devine o „corolă de minuni”, o uriaşă floare
cu neasemuite petale, palpitând de taine şi splendori. În viziunea poetului, universul are o alcătuire
armonioasă, elementele lui cufundându-se într-un substrat nepătruns, „ascuns în adâncimi de
întuneric”, misterios ascuns în taine. Realitatea absolută a lumii este pentru poet o substanţă
magică, este o taină, „sfânt mister”, existent în tot universul (panteism).
Enumerarea atributelor lumii sugerează o ordine crescândă a elementelor de mister cuprins
în ele. Metafora din titlu se amplifică treptat, potenţând ideea de mister prin alte elemente: „taine”,
„vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”, „întunecata zare”, „largi fiori de sfânt
mister”, „taina nopţii”. Într-o reprezentare plastică acestea traduc vibraţiile sufletului poetului.
Cea de-a doua metaforă – „vraja nepătrunsului ascuns // în adâncimi de întuneric” –
completează cu o dimensiune de adâncime viziunea poetului asupra lumii. Sensul metaforei era
implicat în cealaltă corolă şi presupune o rădăcină. Lumea fenomenală, aparentă, are pentru poet
un fond absolut, o substanţă nepieritoare, difuză în toate făpturile ei. Această lume este doar intuită,
accesibilă numai imaginaţiei. Ea nu poate fi cercetată cu privirea scrutătoare a minţii pentru că-i
apare poetului ca o lume interioară, un cosmos aflat într-o penumbră lunară pe care-l descoperă pe
cale afectivă.
Intuirea vieţii cosmice prezente în toate lucrurile, animismul, convingerea că participă la
taina veşniciei şi că valoarea existenţei noastre ce vine de aici exprimă o gândire şi o atitudine pe
care Lucian Blaga le aşează la temelia operei lui poetice.
Poem cu implicaţii filosofice, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, prin confesiune
lirică afirmă superioritatea cunoaşterii poetice intuitive faţă de cea raţională. Este vorba de
cunoaşterea paradisiacă revelată printr-o altă metaforă „lumina mea” şi prin comparaţia dezvoltată
cu razele albe ale lunii care măreşte şi mai mult taina nopţii:
„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină – „
Ambii termeni ai opoziţiei din versurile citate sunt exprimaţi prin aceeaşi metaforă:
lumina. Lumina ca simbol al cunoaşterii exprimă deopotrivă cunoaşterea superficială, pozitivistă,
a altora (cunoaşterea luciferică) şi propria cunoaştere poetică (cunoaşterea paradisiacă). „Lumina
altora” corespunde înţelegerii raţionale în opoziţie cu „lumina mea”, înrudită cu revelaţiile
extraraţionale. Raportul de opoziţie se realizează şi gramatical prin alternanţa pronominală eu –
alţii şi conjuncţia adversativă dar.
Termenul al doilea al antitezei „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” are semnificaţia
cea mai profundă, anticipează şi include în sine întreaga teorie a misterelor adâncite şi minus
cunoaştere. Minus cunoaştere evoluează de la „neînţeles” la „neînţelesuri şi mai mari”. Consecinţa
firească este adâncirea misterului, convertirea lui într-un mister şi mai mare. Prezentul verbelor are
încărcătură stilistică sugerând ideea că ceea ce comunică este un adevăr din totdeauna. Este
prezentul etern, prezentul liric.
Lucian Blaga face din lumină metafora substituţilor absolute ale universului, dându-i un
sens ontologic (o ramură a filosofiei care studiază trăsăturile generale ale existenţei) în raport cu
semnificaţia generală a liricii lui, în locul celui cognitiv. Interpretată ca o sugestie a cunoaşterii,
lumina trebuie raportată şi la concepţia în virtutea căreia adevărurile logice urmau să fie înlocuite
în poezii prin mituri şi simboluri. Este afirmat adevărul conform căruia gândirea mitică în artă prin
intermediul metaforei asigură închiderea în sine a unui mister esenţial.
Lexicul poeziei este în strânsă legătură cu conţinutul ei, semnificaţia tuturor termenilor, a
simbolurilor şi metaforelor contribuind la conturarea imaginii integrale a universului imaginat de
poet, încărcat de „a lumii taină”. Văzând lumea ca pe o splendidă „corolă de minuni” poetul îi va
spori taina, prin opera sa, pentru că sensibilitatea lui metafizică, filosofică, de a gândi, l-a făcut să
caute substitutul ei absolut, să coboare până la geneză. „Corola de minuni a lumii” va rămâne
metafora fundamentală a lui Lucian Blaga, aceea care rezumă şi explică universul poeziei sale,
lărgind necontenit aria ei şi sporindu-i densitatea printr-o sensibilitate acută la concretul universal
imediat.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă
deoarce se pune problema relaţiei dintre poet şi lume şi, mai ales, dintre poet şi creaţie. Creaţia are
rolul unui intermediar între eu şi lume. Actul poetic nu trebuie să reducă misterele lumii ci să le dea
o nouă semnificaţie, să le transforme în poezie prin intermediul cuvântului. La Blaga, ca şi la
ceilalţi scriitori moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu numeşte lucrurile, ci le sugerează, nu
explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.
Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia: versurile au măsuri diferite, se
anulează rima, folosindu-se versul liber.