Comedia este specia genului dramatic în versuri sau în proză, care provoacă râsul prin

surprinderea moravurilor sociale, a unor tipuri umane sau a unor situaţii neaşteptate, având un
final fericit şi, deseori un rol moralizator. Conflictul comic presupune contrastul dintre aparenţă
şi esenţă. Personajele comediei sunt inferioare în privinţa însuşirilor morale, a capacităţilor
intelectuale sau a statutului social.

Reprezentată pe scenă în 1884, comedia O scrisoare pierdută este a treia dintre cele
patru scrise de Ion Luca Caragiale, fiind o capodoperă a genului dramatic. Piesa este o comedie
de moravuri în care sunt satirizate aspecte ale societăţii contemporane autorului, fiind inspirată
de farsa electorală din anul 1883. Ca specie a genului dramatic, comedia este destinată
reprezentării scenice, dovadă fiind lista cu Persoanele de la începutul piesei şi didascaliile,
singurele intervenţii directe ale autorului în piesă. Piesa este structurată în patru acte alcătuite
din scene, fiind construit sub forma schimbului de replici între personaje. Principalul mod de
expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăui intenţiile, sentimentele, opiniile. Prin
dialog se prezintă evoluţia acţiunii dramatice, se definesc relaţiile dintre personaje şi se
realizează caracterizarea directă sau indirectă.

Titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă. Pretinsa luptă pentru
putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument al şantajului politic
„o scrisoare pierdută”, pretext dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” indică atât
banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.

Tema comediei o constituie prezentarea vieţii social-politice dintr-un oraş de provincie

în circumstanţele tensionate ale alegerii unui deputat, eveniment care antrenează energiile şi
capacităţile celor angajaţi, într-un fel sau altul, în farsa electorală.

O scrisoare pierdută este o comedie în patru acte, primele trei urmărind o acumulare
gradată de tensiuni şi conflicte, iar al patrulea anulând toată agitaţia şi panica stârnite în jurul
scrisorii pierdute. În construcţia piesei, se remarcă trei elemente care subliniază arta de
dramaturg a lui Caragiale: piesa începe după consumarea momentului intrigii (pierderea
scrisorii), găsindu-l pe Tipătescu într-o stare de agitaţie şi nervozitate; nu există propriu-zis o
acţiune, totul se derulează în jurul scrisorii, adică a pretextului; chiar dacă începutul şi finalul
piesei nu sunt simetrice, piesa are o arhitectură circulară, în sensul că atmosfera destinsă din final
reface situaţia iniţială a personajelor, aceea de dinaintea pierderii scrisorii, ca şi cum nu s-ar fi
întâmplat nimic.

Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea
ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Întreaga acţiune se
desfăşoară în „capitala unui judeţ de munte”, la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada
campaniei electorale, într-un interval de trei zile.

Personajele din comedii au trăsături care înlesnesc încadrarea lor în diferite tipuri.
Caragiale este considerat cel mai mare creator de tipuri din literatura română. Ele aparţin viziunii
clasice pentru că se încadrează într-o tipologie comică, având o dominantă de caracter şi un
repertotiu fix de trăsături. În comedia O scrisoare pierdută se întâlnesc următoarele clase
tipologice: tipul încornoratului (Zaharia Trahanache), tipul primului-amorez şi al donjuanului
(Ştefan Tipătescu), tipul cochetei şi al adulterinei (Zoe), tipul politic şi al demagogului
(Tipătescu, Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache), tipul cetăţeanului
(Cetăţeanul turmentat), tipul funcţionarului (Pristanda), tipul confidentului (Pristanda, Tipătescu,
Brânzovenescu), tipul raisonerului (Pristanda). Un alt mijloc de caracterizare este onomastica.
Numele personajelor sugerează trăsătura lor dominantă.

Ştefan Tipătescu este prezentat încă din lista cu Persoanele de la începutul piesei în
funcţia de prefect al judeţului. La adăpostul autorităţii politice, îşi foloseşte avantajele în
propriile lui interese. În acelaşi timp, el întruchipează în comedie tipul donjuanului, al primului
amorez. Prietenul cel mai bun al lui Zaharia Trahanache, Tipătescu o iubeşte pe soţia acestuia,
Zoe, femeia cochetă, încă din momentul în care ea se căsătoreşte cu neica Zaharia, după cum
observă cu naivitate soţul: „pentru mine să vie să bănuiască cineva pe Joiţica, ori pe amicul
Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri, de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate
de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi niciun minut n-
am găsit la omul acesta măcar atâtica rău.”

În comparaţie cu celelalte personaje, Tipătescu este cel mai puţin marcat comic, fiind
spre deosebire de toţi ceilalţi un om instruit, educat, dar cu toate acestea impulsiv, după cum îl
caracterizează în mod direct şi Trahanache: „E iute! N-are cumpăt. Aminteri bun băiat, deştept,
cu carte, dar iute, nu face pentru un prefect.” În fond, Tipătescu trăieşte o dramă. De dragul unei
femei pe care este nevoit să o împartă cu altcineva, sacrifică o carieră promiţătoare la Bucureşti,
aşa cum remarcă acelaşi Trahanache: „Credeţi d-voastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar
fi dus director la Bucreşti, dacă nu stăruiam eu şi cu Joiţica... şi la drept vorbind, Joiţica a
stăruit mai mult...”

Disperat de pierderea scrisorii, el aplică o bine susţinută tactică de atac împotriva lui
Caţavencu, încălcând chiar legea. Abuzul de putere este principala sa armă: îi dă mână liberă lui
Pristanda, controlează scrisorile de la telegraf şi dispune să nu fie transmis niciun mesaj fără
ştirea lui, îi oferă lui Caţavencu diferite posturi importante, pentru ca apoi, la refuzul acestuia şi
conştient că alegerile sunt o farsă, să cedeze. Pus în situaţia de a se apăra, Tipătescu dovedeşte o
bună ştiinţă a disimulării: când Trahanache îi aduce vestea existenţei scrisorii, se preface a nu şti
nimic; în faţa lui Farfuridi şi Brânzovenescu ia poză de victimă a propriei sale sensibilităţi pentru
partid, iar în relaţia cu Nae Caţavencu este perfid şi violent. Personajul nu are ambiţii politice,
postul de prefect oferindu-i o stare de suficienţă, tulburată doar de pierderea scrisorii.

Zoe, în schimb, în ciuda văicărelilor, a leşinurilor, dar şi faptului că este considerată o

damă „simţitoare”, este în realitate o femeie voluntară, stăpână pe sine, care ştie foarte bine ce
vrea şi care îi manipulează pe toţi în funcţie de propriile dorinţe. Spre deosbire de amantul ei, ea
nu cade pradă disperării, ci încearcă să rezolve situaţia cu Caţavencu cât mai repede posibil, deşi
face paradă de iubirea pentru Tipătescu şi de sacrificiile ei pentru el, în fapte ea nu a jertfit
altceva decât o fidelitate conjugală stânjenitoare, sacrificiul fiind făcut de fapt de Tipătescu.

Dincolo de aparenţe, în cuplul pe care Zoe îl formează cu Tipătescu, ea reprezintă

raţiunea, puterea şi deţine de fapt controlul asupra relaţiei. Fiind „un om căruia îi place să joace
pe faţă”, după cum el însuşi mărturiseşte, Tipătescu refuză iniţial compromisul politic şi îi
propune Zoei o soluţie disperată, arătându-se pregătit să renunţe la tot pentru ea: „Să fugim
împreună...” Ea intervine însă energic şi refuză „nebunia”, deoarece nu doreşte să renunţe la
poziţia sa de primă doamnă a oraşului. De aceea îi răspunde ferm prefectului: „Eşti nebun? Dar
Zaharia? Dar poziţia ta? Dar scandalul şi mai mare care s-ar aprinde pe urmele noastre?...”
Izbucnirea scandalului o îngrozeşte mai tare decât pierderea bărbatului iubit: „Cum or să-şi
smulgă toţi gazeta, cum or să mă sfâşie, cum or să râză!... O săptămână, o lună, un an de zile n-
au să mai vorbească decât de aventura asta... În orăşelul acesta, unde bărbaţii şi femeile şi
copiii nu au altă petrecere decât bârfirea, fie chiar fără motiv... dar încă având motiv... şi ce
motiv, Fănică! Ce vuiet!... ce scandal! Ce cronică infernală!” Replica ei la întrebarea lui
Tiptescu ascunde o ironie amară: „Zoe! Zoe! Mă iubeşti? / Te iubesc, dar scapă-mă”.

În confruntarea dintre cei doi în ceea ce priveşte susţinerea candidaturii lui Caţavencu,
prefectul este cel care cedează până la urmă de dragul Zoei: „În sfârşit, dacă vrei tu... fie!...
Întâmplă-se orice s-ar întâmpla... Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoii, eşti candidatul lui
nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!... Poimâine eşti deputat!...” Crispată, încordată, pe
parcursul întregii comedii, Zoe devine, la sfârşitul piesei, generoasă, fermecătoare, spunându-i
lui Caţavencu: „Eu sunt o femeie bună... am să ţi-o dovedesc. Acum sunt fericită... Puţin îmi
pasă dacă ai vrut să-mi faci rău şi n-ai putut. Nu ţi-a ajutat Dumnezeu pentru că eşti rău; şi
pentru că eu voi să-mi ajute totdeauna, am să fiu bună ca şi până acuma.”

Finalul comediei aduce împăcarea tuturor. Odată ce intră în posesia scrisorii, Zoe
devine triumfătoare, se comportă ca o doamnă, îşi recapătă superioritatea la care renunţase
pentru scurt timp, face promisiuni pentru Caţavencu („Fii zelos, asta nu-i cea din urmă
Cameră!”), în timp ce Tipătescu se retrage ca şi mai înainte în umbra ei.Deşi nu sunt sancţionate
prin comicul de limbaj, personajele „cu carte” sunt ironizate pentru legătura extraconjugală,
semnificative în acest sens fiind numele lor de alint, Fănică şi Joiţica.

Lumea eroilor lui Caragiale actioneaza dupa principiul ,,Scopul scuza mijloacele”.
Cuplul Zoe-Tipatescu traieste fara mustrari de constiinta, preocupandu-se doar de pastrarea
aparentelor, a imaginii publice, pentru ca lumea orasului de provinicie are o singura pasiune,
barfa, devenita un inamic de temut pentru Zoe, pe care farsa electorala o pune astfel in pericol.
Interventiile ei dezvaluie alta fateta a universului caragialian: puterea pe care o are femeia
voluntara. Cocheta actioneaza pentru propria salvare, conduce din umbra si toti ii recunosc
pozitia. Astfel, imoralitatea casnica ( triunghiul conjugal vechi de opt ani are deja un aspect
casnic) se imbina cu cea politica in comedia ,,O scrisoare pierduta” de I.L. Caragiale.