ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

CAMIL PETRESCU

Dacă romanul este un exerciţiu literar în care te foloseşti de povestire pentru a exprima
altceva, scrisul lui Camil Petrescu răspunde perfect acestei afirmaţii. Romanele scriitorului
constituie un capitol important în istoria romanului românesc, deşi a publicat numai trei romane:
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război; Patul lui Procust; Un om între oameni.

Exista o pare unanima ca alaturi de rebreanu si hH. Papadad-Bengescu , C. Petrescu

esteun ctitor al romanului modern romanesc. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
a fost considerat de la inceput unul dintre cele mai bune romande de analiza psihologica. Se stie
ca adevarul psihologic nu are valoare artistica decat daca sporeste complexitatea operei literare,
iar romanul lui Petrescu tocmai prin asta se distinge.

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război inregistreaza atitudinea lui C Petrescu
fataa de razboi, eveniment de covarsatoare importanta pe plan istoric si moral. Literatura de
razboi e conceputa de el in mod original prin punerea problemelor de constiinta ridicate de razboi.
E deci ocazia unui sondaj moral, iar in literatura un prilej de a cultiva acesta tema din curiozitate
si necesitate de a cunoaste. C. Petrescu ajunge la concluzia ca literatura care exagereaza
masacrul, falsifica si exagereaza realitatea , fiind dusmana adevarului. Adevarata calee e acea a
evocarii unor drame de constiinta, drama interiara a individului, evitandu-se dramatismul
exterior, care, de multe ori , e neconform cu realitatea.
Romanul e o incercare de cunoastere, de patrundere in constiinta lui Stefan Ghoerghidiu,
pana la fenomenele originale, ultime, pentru a descoperii adevarul. Romanul e scris la persoana I
pentru a demonstra ca nu se poate cunoaste decat ceea ce se petrece in propriia constiinta. „Eu
nu pot vorbi onest decât la persoana I”. Este vorba de un concret psihologic, trăit de viaţa
introspectă, cu minuţiozitatea microscopului lucid, tenace, autentic. Este o modalitate modernă,
contemporană.
Cele doua parti ale romanului care evoca dragostea si razboiul se unifica prin arta lui
Petrescu., in primul rand analitica, o analiza pshilogica caracterizata prin „exactitatea aproape
stiintifica in despicare complexelor sufletesti”
Desi tehnica sfideaza caracterizarea clasica, Gheorghidiu e un personaj viu, care traieste
in planul fictiunii cu sufletul lui pasionat, cu inteligenta lui patrunzatoare., neintels si nefericit.
Primul capitol ne introduce în atmosfera specifică de bivuac (tabără militară), la vechea
frontieră sudică de pe Carpaţi, unde asistăm la o discuţie pe marginea unui fapt divers din presa
bucureşteană: achitarea unui soţ care şi-a ucis soţia pentru adulter. Argumentele pro şi contra
aduse în discuţie sunt scânteia care declanşează povestirea dramei sublocotenentului Gheorghidiu.
De aici ne întoarcem la antecedentele acestei drame de conştiinţă, eroul povestindu-şi viaţa. Fiu al
unui profesor universitar, el studiază filosofia, se îndrăgosteşte de o colegă şi se căsătoreşte cu ea.
Discuţiile cu Ela despre teoriile filosofice fac parte din averea spirituală a ambilor tineri şi, pentru
cititor, sunt o iniţiere neforţată în diversitatea lumii conceptelor fundamentale.
La început dragostea este foarte puternică. Un unchi bogat dar de o avariţie balzaciană îi
lasă o moştenire, pe neaşteptate, pe care însă, eroul e silit să o împartă cu mama, cu unchiul care îl
implică într-o combinaţie comercială cu Tănase Vasilescu, Lumânararul. Străin de facerile
unchiului, de maşinaţiile lui infecte dar ajungând să le cunoască, la un moment dat se retrage şi se
dedică exclusiv vieţii universitare. Averea rămasă îi dă totuşi posibilitatea de a trăi pe picior mare.
Viaţa mondenă, lipsită de orice griji materiale, o transformă treptat pe Ela. Ea este
dominată tot mai mult de instinctul de proprietate şi o îndepărtează de soţul ei. O petrecere de
familie, discuţia filosofică, excursia la Odobeşti, mersul la curse, plimbarea la şosea sunt
amănunte tipice ale existenţei Elei.
Dându-şi seama de înstrăinarea Elei, soţul trăieşte drama geloziei, urmărită cu
minuţiozitate. Încearcă rupturi dar nu reuşeşte să le facă definitive deoarece iubirea se întoarce
mereu, ca anotimpurile, la Ela. Înţelegând, în fine, ce urmăreşte Ela, el se reîntoarce dezgustat pe
front.
Războiul se declară în zorii zilei următoare. Se descrie înaintarea trupelor româneşti, în
Transilvania, în primele zile ale războiului. Camil Petrescu însuşi a fost ofiţer în acest timp şi a
păstrat carnetele de front care i-au folosit la construirea romanului. Experienţa sa de front a fost
cumplită, soldându-se cu consecinţe tragice.
Aici romanul devine un fel de document autentic. O întreagă epocă istorică se conturează
cu pregnanţă lucidă, ca într-un film istoric. Secvenţele sunt scurte şi rapide. Urmează retragerea,
deruta, redate cu o extraordinară forţă de evocare, fără nici un ton liric, nelalocul lui aici. În
această retragere apocaliptică, Ştefan este rănit şi evacuat într-un spital din ţară. Întors la Ela îşi dă
seama de răceala ei dar o iartă (aşa cum Gelu Ruscanu îi iartă pe toţi în finalul piesei Jocul
ielelor) şi o abandonează definitiv. El înţelege că experienţa războiului este deasupra dramei şi
frământărilor lui individuale. Drama personală i se pare cu totul nesemnificativă.
În prima parte toate eforturile eroului sunt îndreptate în direcţia descoperirii adevărului cu
privire la Ela, dar ele se dovedesc zadarnice întrucât eroul nu ajunge la nici o certitudine, totul
fiind doar supoziţie.
Partea a doua este o soluţionare şi o explicare a primei părţi. Autorul intenţiona să
continue romanul cu un al doilea volum intitulat „Plicul negru” care ar fi zugrăvit luptele din
Moldova şi dezastrul refugiului la Iaşi. Dacă partea întâi este mai mult fabulaţie, partea a doua se
menţine în câmpul experienţei directe, izvorâte din propriile trăiri, strictul contact cu războiul.
Această parte vine să lămurească drama sufletească a lui Gheorghidiu, să-i aducă o rezolvare, să-l
scoată din impas, să estompeze drama, să o reducă la proporţiile reale în comparaţie cu marea
dramă a războiului. Însuşi eroul îşi dă seama cât de mult şi-a exagerat propria-i dramă şi se
desparte cu relativă uşurinţă de tot trecutul, ancorat în ambianţa Elei.
Eroul era într-un fel un filosof care şi-a dat seama de neimportanţa unui sentiment
individual, în comparaţie cu destinul omului pus în faţa războiului, a legilor lui aspre şi optează
pentru o atitudine gravă în faţa vieţii. Gheorghidiu trăieşte o adevărată febră, o nelinişte continuă,
pe care o notează, o surprinde pe viu, în dinamica ei interioară. Cititorul rămâne nedumerit dacă
Ela îl înşeală într-adevăr sau e numai o fiinţă mondenă dar necoruptă.
Ştim că figura intelectualului este personajul fundamental al scrierilor lui Camil Petrescu,
aflat într-un permanent conflict cu lumea contemporană lui. Şi romanul acesta se încadrează în
problematica geniului aflat în imposibilitatea de a face compromis cu epoca şi semenii lui.
Această lume exterioară este zugrăvită uşor caricatural ca şi la Caragiale sau în scrisoarea lui
Eminescu: Nae Gheorghidiu, fauna parlamentară, Tănase Vasilescu Lumânărarul.
Romanul este în primul rând o operă epică de analiză, de cunoaştere, de introspecţie. El
corespunde, în mare măsură, teoriei substanţialismului (veyi opera filoyofică a lui C. Petrescu
’’Doctrina substanţei’’)