INIMA MAMEI

Prelucrare după povestea lui Alexandru Mitru

Trăia odată dragii mei…într-o cetate săracă dintre nişte munţi înalţi o femei sărmană, o
văduvă care-şi creştea singură cu greu cei doi copii: un băieţel pe nume Voinicel şi o
fetiţă pe nume Hărnicuţa.
Deşi trăiau în lipsuri şi nevoi ,
mama avea şi o mulţumire
căci copiii ei erau cuminţi,
ascultători şi o iubeau nespus
de mult.

Într-o zi, pe uliţele de piatră

ale cetăţii răsună tropotul unei
caleşti atât de împodobite cum
nu se mai văzuse prin părţile
acelea. Era toată din aur,
bătută cu diamante, trasă de
12 cai negri. În urma caleştii
veneau călări cete de slujitori,
îmbrăcaţi în zale aurite şi
înarmaţi până în dinţi, iar
înăuntrul se lăfăia pe perne o
boieroaică bătrână şi grasă
care privea cu ochi răi spre
trecătorii de pe uliţe. O asemenea caleaşcă şi o asemenea boieroaică nu se mai pomeniseră pe
meleagurile acelea.
Oamenii se fereau din
calea ei, înspăimântaţi, iar
caleaşca se opri chiar în faţa
căsuţei văduvei.
Copii se jucau cântând
în grădiniţă, în vreme ce mama
îi veghea cu dragoste lucrand
pentru ei hăinuţe.
Boieroaica coborî,
foşnind din mătăsuri,
în clinchet de podoabe
şi grăi cu mândrie către mamă:
 -Eu sunt Bogăţia! Sunt cea mai puternică împărăteasă. Averile mele sunt nemăsurate şi cei
ce mă slujesc sunt nenumăraţi. Am auzit despre copiii tăi cât sunt de buni şi de cuminţi şi am venit
să-ţi cer să mi-i dai ca să-i fac
fericiţi şi să fii şi tu fericită!
Mama simţi în inima ei
primejdia, îşi luă copiii în
braţe şi răspunse:

- Nu şi-i dau!...Bogăţia ta

e strânsă din jaf şi din războaie
şi nu aduce fericire, ci numai
lacrimi. Fericirea mea stă în
muncă şi în cuminţenia
copiilor mei şi noi nu avem
nevoie de tine!
Atunci împărăteasa cea rea s-a
mâniat şi pe cât era de urâtă,
pe-atât s-a făcut încă odată de
urâtă. S-a înnegrit la chip şi de
atâta ură nici nu mai putea
vorbi. A scos doar o batistăde mătase şi a fluturat-o în vânt. Din ea s-au răspândit miresme
ameţitoare care au adormit-o numai decât pe mamă. Oştenii îmbrăcaţi în zale de aur s-au repezit, i-
au smuls copiii din braţe, dispărând apoi cu toţii pe drumul ce ieşea din cetate.

Când s-a deşteptat din somn biata mamă, ia copiii de unde nu-s. De-atâta spaimă şi atâta
jale, nu ştia ce să mai facă. Plângea, mai-mai să i se stingă luminile ochilor! Pe urmă şi-a dat seama
ea că, aşa slabă şi neajutorată cum era, va trebui să pornească să-şi scape copiii. Şi, luând în mână
un toiag, pe spate un sac cu merinde, n-a mai stat nici o clipă pe gânduri şi a plecat la drum,
căutându-şi copilaşii, întrebând pe fiecare dacă nu i-a văzut. Dar oamenii răspundeau că nu şi
clătinau amărâţi din cap.

A mers ea aşa, străbătând câmpii întinse şi văi, trecând prin păduri şi peste ape mari,timp
îndelungat până s-a făcut iarnă. Viscolul bătea cu sălbăticie şi aducea cu sine vârtejuri albe de
zăpadă. Nimeni nu mai umbla peste dealuri în afară de mama. Oamenii şi animalele se ascundeau în
adăposturi. Numai ea mergea înainte, fără odihnă cu trupu-i firav îngheţat.

Într-un miez de noapte ajunse la poalele unui munte drept ca un perete şi înalt, încât abia i se
vedea vârful. Mama se agăţă de stâncile acoperite de gheaţă, îşi zgârie mâinile şi picioarele, dar
urcă, urcă până sus.
 Acolo, pe un ciot
de stâncă sta încruntat un
vultur pleşuv, cu ciocul ascuţit.
Cu glasul slab îl rugă să-i arate
drumul spre castelul Bogăţiei, ca
să-şi scape din ghearele ei
copilaşii răpiţi. Vulturul cel
pleşuv, care se numea Frigul, se
învoi să-i arate drumul doar dacă-
i dă în schimb părul ei lung şi
moale ca mătasea, de culoarea
spicului degrâu, ca să-şi
învelească ţeasta lui pleşuvă
şi trupul îngheţat.

Mama nici n-a stat pe gânduri şi

după ce i-a dat cosiţele ei
frumoase a plecat îndată pe drumul arătat de el. Coborî cu greu muntele, alunecă pe stânci, se
cufundă în nămeţi albi ,îndură frigul cel fără asemănare din munţii stăpâniţi de vulturul pleşuv, şi
merse, merse fărăoprire…
Merindele de mult i se sfârşiseră şi altele nu se găseau în ţinutul acela de piatră şi gheaţă.
Era sleită de foame şi abia se mai târa când, într-un miez de ziuă ajunse la o păduredeasă prin care
abia-şi putea croi drum, tufişurile încâlcite rupându-i veşmintele şi sângerându-i faţa.

De prin desişuri se vedeau

sticlind ochii fiarelor sălbatice
şi se auzeau urletele lor de
foame… Deodată îi ieşi înainte
un lup mare, cenuşiu, stăpânul
acelei păduri întunecate.
Sărmana mamă, sfâşiată de
foame şi de trudă îi ceru şi lui
să-i arate calea careduce la
castelul Bogăţiei. Lupul cel
mare, care se numea Foamea,
îi ceru în schimb dinţii ei cei
albi şi frumoşi ca nişte
mărgăritare. Auzind mama
dorinţa lupului, fără să mai
stea pegânduri, îi dădu dinţii şi
porni cu grăbire pe calea pe
care i-o arătă.
  Ajunsă aici, descoperi un ţinut
secetos unde picioarele i se
îngropau adânc în nisip,
căldura o frigea şi nicăieri nu
se găsea nici o picătură de apă.
Izvoarele secaseră în ţinutul
acela, iar stăpânul acelui loc,
un broscoi mare, numit Setea,
cu pielea verde, brăzdată
cucreţuri şi cu ochii bulbucaţi
cât nişte străchini i-a cerut şi el
unghiile ei trandafirii în
schimbul informaţiei despre
castelul Bogăţiei. Mama, fără a
spune un cuvânt, după ce-şi dă
unghiile broscoiului porneşte
iar la drum.

Trecuse timp îndelungat şi suferinţe fără seaman îndurase de când îşi tot căuta copiii.
Îmbătrânise biata şi se gârbovise. Simţea că dacă drumul va mai ţine mult, se va sfârşi înainte de
vreme. Când, iată, într-un asfinţit, văzu ridicându-se pe o culme un castel măreţ, cu totul şi cu totul
de aur şi porţile de aramă. Numai că pe cât era de mândru castelul acela, pe atât ieşeau din curţile
sale nişte mirosuri ce înecau răsuflarea. Şi mama îşi aminti că un asemenea miros de putreziciune
avea şi batista pe care i-o fluturase în obraz Bogăţia, atunci când îi răpise copiii. Ştiu deci că aici şi
nu altundeva este palatul Bogăţiei!
Bătu în poartă şi aşteptă… Nu răspundea nimeni, în afară de ecoul prelung al munţilor.
Mama bătu iar şi iar… întreaga zi… Numai când răsări luna porţile se deschiseră şi o
arătare, jumătate om, jumătate câine se înfăţişă înaintea ei. Mama nu se uită la el cât era de urât şi-i
căzu la picioare cerându-i milă pentru copilaşii ei. Doar că paznicul ce sta în faţa ei se numea Fără
Milă şi rămase neclintit, fără să facă altceva decât să râdă de ea şi să o batjocorească, spunându-i că
Voinicel va pleca la război peste trei zile, iar Hărnicuţa este roabă în cămările împărătesei.
Trei zile plânse mama şi se rugă la porţile palatului. Şi din lacrimile ei fierbinţi izvorî acolo
un pârâiaş limpede, ce curgea, susurând încet la vale. În cea de-a treia zi, paznicul deschise porţile
de aramă şi-i spuse mamei:
-Împărăteasa îţi trimite vorbă că se învoieşte să mai întârzie plecarea feciorilor la război,
dacă tu îi vei da inima ta de mamă. Căci inima de mamă este mai de preţ decât toate avuţiile şi
împărăţiile. O dai?
-O dau! Răspunse mama. Numai
să nu plece la război.

Şi în dureri neînchipuite, mama

îşi smulse inima din piept şi i-o
dădu. Doar că totul nu fusese
decât o înşelăciune, ca să poată
răpi inima mamei, avuţie fără
pereche între
comorileîmpărăţiei. Iar băiatul
tot urma să plece la război. De
bucurie că i-a izbândit
înşelăciunea,împărăteasa
porunci să se azvârle inima
mamei între comori şi oaspeţii
să vină la petrecere. 

Numai că atunci, din toată durerea şi din toată dragostea aceea de mamă, inima sfâşiată
prinse să răspândească o fierbinţeală care topi toate lacătele şi un parfum care risipi toate farmecele
şi vrăjile prin care împărăteasa ţinea în robie pe copiii văduvei dimpreună cu alte fete şi flăcăi. Ei
ieşiră din cămările în care erau închişi şi înţeleseră de ce erau în acel loc. Voinicel şiHărnicuţa care
până atunci nu avuseseră niciodată voie să se poată vedea, se întâlniră şi se aşezară să-şi mai
povestească unul altuia la umbra unui copăcel de trandafir care crescuse chiar pe locul unde mama
lor îşi dăduse inima. La poalele lui curgea izvorul cel de lacrimi al mamei.
Se făcuse noapte. Fratele şi
sora adormiră pe nesimţite,
gândind la măicuţa lor. Adia
un vânt uşor. Florile şi
frunzele trandafirului se
legănau. Florile mângâiau
obrajii şi părul celor doi fraţi,
iar frunzele foşneau şi
şopteau. Răsărit din inima
mamei, copăcelul
povesteadespre jertfa ei fără
preţ.
 Copiii se deşteptară şi,
împreună cu fii răpiţi ai
tuturor mamelor de pe
pământ, dărâmară toate
urmele acelei împărăţii, până
ce numai rămase din cetatea
de aur decât un pământ bun
pentru arat. În cele din urmă,
o ceată de feciori, în frunte
cu Voinicel, plecă la luptă
împotriva Frigului, Foamei şi
Setei şi ca să caute apă vie să
îi dea mamei înapoi viaţa.
După drumul lung şi
obositor, după lupte grele în
care le-au răpus pe cele trei
dihănii, feciorii s-au întors
întristaţi, căci apă vie n-au
găsit.

 Stând Voinicel împreună cu sora sa, Hărnicuţa, lângă copăcelul cel drag cu trandafiri,
simţiră că li se închide ochii şi pe când copăcelul îi mângâia şi îi răcorea, copiii auziră din
noucuvintele mamei lor:
- Dragii mei copiii! Nu fiţi
mâhniţi că nu aţi găsit apă
vie, căci ea este chiar în
faptele voastre. Inima mea
nu mai sângerează dacă voi
trăiţi în pace, dacă Frigul,
Foamea şi Setea au pierit.
Voi să munciţi, să vă
ridicaţi o cetate puternică în
care să trăiţi împreună, în
pace şi belşug!

 Când s-au trezit, după

cuvântul mamei, au înălţat o
cetate nouă, iar trandafirul cel
roşu, răsărit din inima mamei,
a rămas în mijlocul cetăţii celei
noi, zidită din muncă
neîntreruptă ca o pildă pentru
toţi.