Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Camil Petrescu –particularități ale textului

Camil Petrescu este considerat întemeietorul romanului românesc modern și este un autor care aparține
perioadei interbelice a literaturii române. Talentul scriitorului s-a remarcat în toate genurile literare: liric, epic și
dramatic.
Romanul modern de tip proustian promovat de Camil Petrescu impune un nou univers epic, o altă
perspectivă narativă și un nou tip de personaj, o conștiință lucidă, analitică, intelectualul, inadaptatul
superior, introspecția. Camil Petrescu pledează pentru o estetică a autenticității în romanul psihologic Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război, apărut în anul 1930.
Romanul interbelic de analiză, cultivat de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban,
Mircea Eliade, Mihail Sebastian, pune accent, prin utilizarea unor tehnici ale analizei psihologice și, adesea, a
unei perspective narative subiective, pe descrierea stărilor sufletești, a problemelor de conștiință sau chiar a
zonelor obscure ale inconștientului, în psihologia abisală.
Roman modern de analiză psihologică, redactat la persoana I, din perspectiva subiectivă a
protagonistului, Ultima noapte de dragoste,... are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul
prezent și subiectiv, fluxul conștiinței, memoria involuntară (naratorul prezintă experiențele așa cum i le
dictează memoria) , luciditatea (auto)analizei și autenticitatea, definită ca identificarea actului de creație
cu realitatea vremii. Autorul preferă perspectiva subiectivă, a narațiunii la persoana I (Eram însurat de
doi ani și jumătate cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală), în care naratorul devine
personaj (Ștefan Gheorghidiu devine prototipul intelectualului lucid). Confesiunea personajului aduce
textului literar autenticitate, (Îmi petreceam timpul spionându-i prieteniile, urmărind-o... Era o suferință
de neînchipuit.) evenimentele relatate fiind inspirate din viața scriitorului. Camil Petrescu consideră că
rolul său este de a reda realitatea însăși: ,,Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I.”
Roman psihologic prin temă, conflict interior, protagonist (o conștiință problematizată) și prin utilizarea unor
tehnici moderne ale analizei psihologice, (introspecție, monolog interior, fluxul conștiinței) romanul lui Camil
Petrescu este apreciat de critica vremii drept o monografie a îndoielii( C. Ciopraga). Este roman psihologic și
deoarece universul fictiv se concentrează asupra evenimentelor din planul conștiinței, trăirile,
interpretările evenimentelor sunt mai importante decât întâmplările concrete, construcția subiectului nu
mai respectă ordinea cronologică, ci preferă analiza și confesiunea.
Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ștefan Gheorghidiu, care
trăiește două experiențe fundamentale: iubirea și războiul. Narațiunea la pers.I, cu focalizare exclusiv internă,
presupune existența unui narator implicat (identitatea dintre planul naratorului și al personajului).
(Viziunea despre lume a scriitorului, transferată personajului narator Ștefan Gheorghidiu, este viziunea unui
spirit reflexiv cu preocupări filozofice și literare, ceea ce dă naștere unei proze analitice de factură subiectivă.
Accentul cade pe factorul psihologic, pe înregistrarea și analiza ecoului pe care evenimentele exterioare îl au în
conștiința personajului, epicul fiind diminuat.
Așadar, pentru Camil Petrescu, actul de creație este un act de cunoaștere și nu de invenție, iar scriitorul
descrie realitatea propriei conștiințe. În plan stilistic, autenticitatea se reflectă în grija pentru exprimarea
„exactă”, cu sinceritate, a trăirii unor experiențe de viață „adevărate”(prin confesiune, analiză și autoanaliză
lucidă) și în refuzul scrisului frumos (anticalofilism).)
Tema principală a romanului este una psihologică, tipic subiectivă, și anume drama intelectualului
însetat de absolut. Textul narativ se compune din două părți precizate în titlu, care indică celelalte teme ale
romanului și, în același timp, cele două experiențe fundamentale de cunoaștere trăite de protagonist: dragostea
și războiul. Dacă prima parte reprezintă rememorarea iubirii matrimoniale eșuate dintre Ștefan Gheorghidiu și
Ela, partea a doua, construită sub forma jurnalului de campanie a lui Gheorghidiu, urmărește experiența de pe
front, în timpul Primului Război Mondial.
O secvență aparte pentru descrierea în retrospectivă a poveștii de dragoste dintre Gheorghidiu și Ela
apare în incipitul romanului. Scena constituie intriga romanului, iar reprezentativă pentru aceasta este fraza prin
care debutează abrupt cel de-al doilea capitol „Diagonalele unui testament”: „Eram însurat de doi ani și jumătate
cu o colegă de la Universitate și bănuiam că mă înșală”. În cazul lui Gheorghidiu, student la Filozofie, iubirea se
naște dintr-o întâmplare, devine cu timpul obișnuință, pentru a se transforma, în cele din urmă, într-o obsesie.
Astfel, chiar dacă se află pe front, prin procedeul memoriei involuntare, Ștefan retrăiește povestea de iubire
dintre el și soția sa. În această scenă Ștefan își reamintește povestea lui profundă de iubire, aducând-o în prezent.
Tânărul, pe atunci student la Filosofie, se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere : ,,Ne luasem din
dragoste, fiind săraci amândoi” . Dragostea bărbatului se naște din admirație pentru femeia care reprezenta
universul său existențial, și alături de care își dorește o viață liniștită prin trăirea unei iubiri perfecte. După
căsătorie, cei doi soți trăiesc modest, dar sunt fericiți. Aceeași scenă surprinde modul în care echilibrul tinerei
familii este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o primește la moartea unchiului său avar, Tache. Ela
este atrasă de viața mondenă, la care noul statut social îi oferă acces. Din acest moment, povestea de dragoste
dintre Ștefan și Ela se constituie într-o adevărată „monografie a îndoielii”.
 O altă secvență aparte pentru ilustrarea temei romanului apare în reprezentarea unor momente de pe
front. Astfel, a doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezintă războiul care pune în umbră
experiența iubirii. Frontul înseamnă haos, mizerie, măsuri absurde, învălmășeală, dezordine, soldați care mor de
frică, soldați care încearcă cu disperare să se salveze, comandanți dezorientați, minți bulversate: ,,Nu pot gândi
nimic ... acuma nici nu îmi vine să alerg ... căci în afară de tunurile care trag când suntem culcați, altele pândesc
clipa când ne ridicăm”. Gheorghidiu observă că în aceste momente omul își pierde toată esența umană, se
dezumanizează, se simte anulat în iureșul colectiv. În fața dramei războiului, conflictul său cu Ela i se pare acum
ridicol. Este curajos, înfruntă cele mai mari pericole și își asumă moartea fără nicio ezitare, realizând că iubirea
își pierde valoarea, fiind anulată atât din minte cât și din suflet. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu” ilustrează absurdul războiului și tragismul confruntării cu moartea. Eroismul este înlocuit de spaima
de moarte, omul mai păstrează doar instinctul de supraviețuire și automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în
noi”. Experiențele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator față de restul existenței sale, iar
drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a iubirii.
În romanul lui Camil Petrescu, conflictul este interior și se produce în conștiința personajului narator,
care trăiește stări și sentimente contradictorii în ceea ce o privește pe soția sa, Ela. Îndoiala asupra fidelității Elei
dă naștere unui conflict interior amplu, iar evenimentele și întâmplările aparent inocente capătă, în conștiința lui,
dimensiunile unei adevărate catastrofe pasionale. Ștefan este măcinat de gelozie, crezând că Ela îl înșală. El nu
poate înțelege că lumea mondenă poate percepe iubirea altfel decât el. Lumea nouă în care se regăsește Ela îi
acutizează stările de suferință interioară, determinâdu-l să ia decizii pripite în ceea ce privește viața sa, alegând
războiul ca punct de ieșire dintr-o situație dificilă. Frontul este cel care îl determină pe Gheorghidiu să aibă o
reflecție asupra vieții sale interioare, ajungând la concluzia că starea de iubire este nesemnificativă, ținând de
ridicolul existenței umane. Discursul epic aduce în prim-plan ipostaza unui personaj reflexiv, frământat. Acest
conflict interior este generat de raporturile pe care protagonistul le are cu realitatea înconjurătoare. Lumea
modernă pe care eroul o disprețuiește și față de care ține să se detașeze reprezintă principalul motiv al rupturii
dintre Ștefan și Ela, soția sa. Așadar conflictul interior trăit de protagonist se produce din cauza discrepanței
dintre aspirațiile lui Gheorghidiu și realitatea lumii înconjurătoare.
Pe plan exterior se pune în evidență un conflict între membrii familiei care luptă pentru moștenire. De
asemenea, un conflict exterior apare între cei doi membri ai cuplului Ela și Ștefan, aducând în prim-plan două
moduri de a percepe viața și iubirea. Un alt conflict apare în relația personajului cu societatea, accentuând
același orgoliu al respingerii și plasându-l în categoria inadaptaților social, dar și între imaginea reală și cea
idealizată a războiului.
Un element de structură reprezentativ pentru tema romanului este acțiunea. În primăvara anului 1916,
Ștefan Gheorghidiu, tânăr sublocotenent de infanterie, se afla concentrat pe Valea Prahovei. La popota ofițerilor,
el asista la o discuție despre dragoste și fidelitate, pornind de la un fapt divers aflat din presă: un bărbat care și-a
ucis soția infidela a fost achitat la tribunal. Această discuție declanșeaza memoria afectiva a protagonistului,
trezindu-i amintirile legate de cei doi ani și jumatate de căsnicie cu Ela. Tânărul, pe atunci student la Filozofie,
se căsătorește din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o matușă. După căsătorie, cei doi soți
trăiesc modest, dar sunt fericiti. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moștenire pe care Gheorghidiu o
primește de la unchiul său avar, Tache. Din momentul primirii moștenirii, Ela se simte atrasă de viața mondenă
la care noul statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei
moment culminant are loc cu ocazia excursiei de la Odobești. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă
o atenție exagerată unui anume domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant.
Dupa o serie de separări și regăsiri, Ela si Ștefan se împacă. Înrolat pe frontul romanesc, Gheorghidiu cere o
permisie, ca să verifice dacă soția lui îl înșală, fapt nerealizat din cauza izbucnirii războiului.
A doua experiență în planul cunoașterii existențiale o reprezinta războiul, ale cărui atrocități pun definitiv
în umbră drama iubirii. Rănit și spitalizat, Gheorghidiu se întoarce acasă, la București și hotărăște să o
părăsească pe Ela, lăsându-i ei cea mai mare parte a averii.
Titlul romanului surprinde prin amploare și evidențiază cele două teme – a iubirii și a războiului
devenite doua experiențe majore ale cunoașterii, cu care se confruntă protagonistul. Acesta poate fi
considerat o metaforă a timpului psihologic, a modului în care timpul obiectiv și evenimentele exterioare sunt
asimilate în prezentul conștiinței. Substantivul „noapte” repetat în titlu sugerează incertitudinea, nesiguranța,
îndoiala lui Ștefan privind fidelitatea soției, respectiv absurdul, necunoscutul, tragismul războiului. De asemenea,
titlul exprimă trăirea în conștiință și abolirea principiului cronologic, deoarece noaptea retrăirii presupune dilatări
și comprimări temporale, redând transformarea conștiinței personajului-narator care prezintă lumea și pe sine în
două momente esențiale ale existenței sale: iubirea și războiul. Cuvintele „ultima” și „prima” sunt frontierele
temporale ale unor epoci diferite fundamental prin viziune și trăire, marcând momentele de accent ale
transformării sale. Cele două nopți prezintă cele două etape de evoluție a personajului, dar care nu sunt singurele,
pentru că el este dispus sufletește de a trăi alte existențe reprezentate sugestiv prin cuvintele ,,ultima” și ,,întâia”.
,, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, psihologic, ce impresionează prin unicitatea
perspectivei narative, a memoria afective, dar și prin autenticitatea trăirii.