MODERNISMUL

Conceptul de modernism reprezintă cheia de bolta a teoriei estetice lovinesciene. Mentorul unei
noi generaţii de scriitori care se afirmă în perioada interbelică, Eugen Lovinescu defineşte
modernismul ca sincronism şi diferenţiere. În virtutea unui “spirit al veacului”(totalitate de condiţii
materiale şi morale, configuratoare ale vieţii popoarelor europene într-o epoca dată), există o lege a
sincronismului, la baza căreia stă imitaţia, care dictează integrarea naţiunilor în aceeaşi formulă de
civilizaţie, impusă de naţiunea cea mai evoluată. Principiul diferenţierii, ca element esenţial al
talentului, « presupune existenţa originalităţii, dar şi efortul de separare faţă de stilul trecutului ». În
plan liric, modernismul continuă acţiunea de esenţializare începută în simbolism, introduce alte tehnici
poetice, lărgeşte sfera de inspiraţie, propune noi atitudini lirice. În plan epic, apariţia romanului “Ion”,
de Liviu Rebreanu, reprezintă, potrivit opiniei lui Lovinescu, un moment de maturizare a prozei
romaneşti. Însă, o adevarată sincronizare a prozei interbelice cu literatura europeană se va produce în
anii ‘30 prin romanele scrise de Hortensia-Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade. Modelul
epic romanesc e cel oferit de Andre Gide sau Marcel Proust, pentru care esenţială este problematica
intelectualului, perspectiva subiectivă, introspecţia.
Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu teoretizează romanul modern, de tip
proustian, şi respinge romanul de tip tradiţional în conferinţa “Noua structură şi opera lui Marcel
Proust”. Proza lui reprezintă izbânda subiectivismului, a reflecţiei asupra evenimentului, afirmând cu
convingere: ”Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”. Convins că “Filosofia, ştiinţa şi arta formează
coordonatele spiritualităţii moderne”, îşi construieşte universul epic pe structuri şi concepte din
filozofia lui Bergson (durata interioară , intuiţionismul), a lui Husserl(fenomenologia, primatul
conştiinţei asupra existenţei), ca şi pe formule narative din proza lui Marcel Proust (naraţiune
homodiegetică, memoria involuntară, personajul indeterminat).
Ceea ce dă unitate operei lui Camil Petrescu este aspiraţia spre autenticitate. Romanele sale impun
o nouă formulă epică, neavând propriu-zis un subiect, iar trăsăturile personajelor se dezvăluie prin
alcătuirea unor adevărate “dosare de existenţă”.Tematica romanului susţine substanţialitatea. Actul de
creaţie e un act de cunoaştere , nu de invenţie, iar romanul se construieşte pe o idee sau pe o pasiune
aducând în prim-plan probleme de conştiinţă : dragostea, moartea, cunoaşterea, adevărul, creaţia.
Astfel , putem afirma că romanul camilpetrescian este un unul de observaţie a vieţii interioare, de
analiză psihologică, iar creatorul descrie realitatea în măsura în care a cunoscut-o printr-o experienţă
directă. Un astfel de roman este şi „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, publicat în
1930 şi scris sub forma unei confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Prin monolog
interior, personajul analizează, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri,
sentimente, reflecţii) şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane).
Titlul indică temele romanului, cele două „experienţe definitive” ce nu pot „lipsi din
întregul sufletesc” al protagonistului : dragostea şi războiul , ca forme ale cunoaşterii. Dacă prima
parte, în întregime ficţională, cuprinde rememorarea poveştii de dragoste dintre Ştefan şi Ela, partea a
doua este jurnalul eroului aflat pe frontul primului război mondial, jurnal de campanie al autorului ce
conferă textului autenticitate.
Deşi distincte, cele două părţi ale romanului sunt unificate de prezenţa unei singure
conştiinţe precum şi de un artificiu compoziţional: relatarea unei scene de la popota ofiţerilor din
regimentul XX, în cadrul căruia Gheorghidiu se află concentrat ca sublocotenent. Scena este ulterioară
evenimentelor care se vor nara în prima parte, dar are tocmai rostul de a stabili o ordine a planurilor
povestirii şi de a le unifica.
În ceea ce priveşte structura interioară a romanului, se poate vorbi de descrierea monografică a unei
iubiri în toate fazele ei, de geneză, de stabilizare şi de declin. Sentimentul e permanent minat de
luciditatea cu care se disecă faptele, înmulţind argumentele pentru infidelitatea femeii. Acest plan,
subiectiv, este prezent în ambele părţi ale romanului.
Al doilea plan, obiectiv, este fundalul pe care se desfăşoară o lume, un întreg univers în
care se consumă experienţe. Cele două planuri se dezvoltă paralel , iar uneori interferează.
Scena de la popotă şi capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, în care eroul „se
raportează la el însuşi sau la întreg universul, la lumea din jur”, se constituie ca nuclee de structură ,
ele dând unitate suprapunerilor de imagini semnificative. Incipitul şi finalul romanului sunt marcate de
aceeaşi stare de incertitudine : „Eram însurat de doi ani cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că
mă înşală”. La sfârşit, în ciuda aşa-ziselor certitudini întărite de scrisoarea anonimă, eroul se
îndoieşte : „şi totuşi, îmi trece prin minte, ca un nor de întrebare…Dar dacă nu e adevărat că mă
înşală?” Ceea ce intervine în plus este indiferenţa, oboseala. Eroul a trecut prin experienţa războiului;
viaţa nu trebuie irosită în frământări mărunte: „ Dar nu, sunt obosit şi mi-e indiferent chiar dacă e
nevinovată”.
Primul plan , cel subiectiv, se realizează la început ca la Proust, prin memoria involuntară
ce reînvie fapte trecute, dar la Camil Petrescu, cea care selecţionează faptele este conştiinţa. Retrăirea
explică şi sistematizează fapte care vor conduce la opţiunea finală. Ela şi Ştefan se cunosc din anii
studenţiei, iar sentimentul se naşte din admiraţie, duioşie şi, cum eroul însuşi mărturiseşte, din
orgoliu : „eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu
a constituit baza viitoarei mele iubiri”.Căsătoria e liniştită o vreme , mai ales pentru că cei doi duc o
existenţă modestă, dar moştenirea le schimbă cursul existenţei, lansându-i în viaţa mondenă.
Gheorghidiu va reflecta asupra existenţei lui individuale, asupra conflictului cu el însuşi, afectul şi
intelectul vor fi într-o permanentă luptă. Îşi rememorează experienţa conjugală, trăirile sunt puternice
şi faptele deosebite. Gheorghidiu e un inadaptat şi până la urmă, un învins. Aşa cum afirmă G.
Călinescu „el e un filosof într-o lume de neştiutori de carte cinici, şi aceşti neştiutori de carte îl
păcălesc şi îi fură o bună parte din moştenire”. Discuţia de la popota ofiţerilor pune în evidenţă poziţia
inadaptatului Gheorghidiu care încearcă să nu-şi divulge sentimentele, dar luciditatea lui învinge
frământarea interioară; tăios, el explică şi explicând se situează, riscând, deasupra celorlalţi.
Confruntarea îl izolează pe Ştefan, care , iritat de spiritele înguste şi cutremurat de suferinţă, emite o
astfel de judecată: „Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Riposta lui
Gheorghidiu concentrează sensul pasiunii lui şi „conjuncţia ei cu inteligenţa”. Eroul lui Camil Petrescu
este născut din frământări, scepticism , tensiune intelectuală, etică umană. El caută , ca toţi eroii
romancierului, certitudini, pentru că ei trăiesc, o singură dată, un mare sentiment : „Simţeam că femeia
aceasta e a mea în exemplar unic; aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul
lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi vrem să pierim la fel, amândoi…”
În partea a doua a romanului, frământarea şi nesiguranţa continuă. Înconjurat de flăcările
războiului, eroul trăieşte aceeaşi îndoială chinuitoare: „Dar m-a iubit? Surâd pentru mine singur…I se
cuvine să recunosc că nu m-a înşelat decât când am devenit bogat”. Încearcă la un moment dat un
sentiment de zadarnică frământare în faţa grozăviei morţii : „Bucuriile şi minciunile lor sunt puerile
faţă de oamenii aceştia, dintre care unii vor muri, peste zece, cincisprezece minute, alţii mâine,
poimâine, săptămâna viitoare”.Astfel , raportată la drama colectivă a războiului , drama individuală a
iubirii pare nesemnificativă . Romanul de dragoste se încheie cu aceeaşi incertitudine şi cu portretul
spiritual al soţiei , care nu mai are nimic din farmecul fascinant al femeii de altădată: „Vorbeşte mult ,
platitudini încălecate, asociate la întâmplare”.
 Planul obiectiv al romanului constituie fundalul pe care se desfăşoară drama lui Ştefan
Gheorghidiu, fundal concentrat pe două relaţii: moştenirea şi războiul. Moştenirea generează conflictul
cu o seamă de personaje, mai ales cu familia. La masa de la unchiul Tache, îl va înfrunta pe bătrânul
avar şi pe Nae Gheorghidiu, într-o scenă şi un decor balzaciene. O tagmă de negustori înfăţişează
lumea ca pe un imens hipodrom în care toţi joacă şi câştigă la întâmplare. Împrejurările moştenirii i-o
dezvăluie pe Ela într-o nouă lumină. Intervenţia ei energică pentru obţinerea averii i-o revelează
vulgară.
Cât priveşte problema războiului, aceasta este dezbătută în prima parte a cărţii în aşa fel
încât să justifice psihologic numeroasele motive care vor interveni în „jurnalul de front”, cum a fost
considerată cea de a doua parte. Camil Petrescu va diagnostica , prin război, societatea contemporană
lui. Războiul apare, în roman, aşa cum l-a trăit , din perspectiva combatantului, lipsit de orice act de
eroism .Viziunea este personală şi face din roman „tot ce s-a scris mai subtil, mai frumos despre
război” (G. Călinescu).Autorul mărturiseşte că nu descrie nicio luptă, ci viaţa interioară a individului
care participă la război. „Ştiu că voi muri, dar mă întreb dacă voi putea îndura fizic rana care-mi va
sfâşia trupul”. Războiul e cumplit, nu are nimic înălţător în el , dimpotrivă , ucide orice urmă de
umanitate. Relevant e capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Fragmentul cultivă
apocalipticul. Războiul e monstruos, totul devine halucinant, fiecare îşi aşteaptă ora fatală.Verbele la
prezent şi utilizarea persoanei a doua singular proiectează cititorul în mijlocul evenimentelor pentru ca
trăirea să fie intensă , definitivă.
Drama războiului îl va determina pe protagonist să reevalueze drama iubirii. Asumarea
acestei tragice experienţe îl va determina să se retragă din tumultul iubirii. Calităţile fizice şi
intelectuale ale personajelor trebuie să le situeze acolo unde merită, în ierarhia socială .Aşa credea şi
Stendhal, aşa credea şi Camil Petrescu, dar la ambii scriitori, eroii sfârşesc totuşi ca învinşi. Ştefan
Gheorghidiu face parte din „familia sufletelor tari”. Revolta lui izvorăşte din setea de cunoaştere şi din
credinţa că nu există salvare fără curajul adevărului.
Aşadar tema şi viziunea despre lume a scriitorului sunt bine reliefate în cele două părţi
simetrice ale romanului. Aceasta nu se datorează doar unui echilibru compoziţional desăvârşit , ci şi
faptului că cele două părţi sunt cele două mari experienţe legate de „ultima noapte” şi „prima noapte”.
„Partea a doua rezolvă pe cea dintâi din perspectiva unei experienţe totale, tragedia colectivă”. Tot ce
în prima parte era minciună, falsitate, trăiri deşarte este privit dintr-o altă perspectivă în partea a doua.
Aici meditaţia devine gravă , pentru că viaţa şi moartea sunt puse faţă în faţă.
Ştefan Gheorghidiu este un inadaptat superior, „un cavaler”; însuşi titlul romanului
aminteşte de poemele cavalereşti, iar Gheorghidiu pleacă la război din motive de pură onoare şi din
sete de cunoaştere.