Particularitati de constructie a unui text narativ apartinand lui Camil

Petrescu

Cea mai amplã specie a genului epic in prozá, cu o acțiune diversificatà sub
raporturilor planurilor narative si al personajelor, romanul a cunoscut o serie de forme si de
manifestări in literatura română. Afirmandu-se plenar in perioada interbelica, romanul
românesc a adoptat diferite modalitati estetice, de la clasic la modern, de la roman realist la
roman mitologic, alegoric.

Sub imperiul directiilor impuse prozei românești de câtre Eugen Lovinescu in studiul
Creația obiectivã, problema intelectualului va deveni o ipotezà de gândire si de lucru pentru
scriitorii români. Fascinația intelectualului in litearaturá va avea astfel douà consecințe:
romanul superior, ca scriiturà elevatà si personajul intelectual (profund cultivat).

Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război ilustreazà intr-un mod
clar ambele consecințe. Camil Petrescu, teoretician al romanului prin studiul Noua structurà
si operà a lui Marcel Proust, constientizeazà necesitatea „,sincronizärii" literaturii cu filosofia
si cu stiinta, find convins cà scriitorul descrie realitatea propriei conștiințe, actul de creatie
find "un act de cunoaștere, de descoperire si nu de inventie". Cunoaștem, spune Camil
Petrescu, doar „räsfrângându-ne in noi insine".

(I. Evidentierea a douà trasâturi care fac posibilà incadrarea textului narativ studiat
intr-un curent cultural/literar)

Primul roman al lui Camil Petrescu aparține literaturii autenticitatii si ilustreazà

estetica modernismului, un roman realist psihologic.

Un prim argument este reprezentat de viziunea despre lume a scriitorului articulatà

personajului narator (Stefan Gheorghidiu), care este viziunea unui reflexiv cu preocupâri
filozofice si literare. Accentul cade pe factorul psihologic,iar epicul este diminuat. Se
genereazà astfel o formulà epicà nouà în care teatrul actiunii se deplaseazà din afara
,,inäuntrul constiintei personajului" (Nicolae Manolescu). Prozatorul renuntá la semnificația
evenimentului exterior (idee preluatà posibil de la Stendhal), considerându-se mai important
ecoul pe care acesta il are in constiinta individului.

Un al doilea argument este reprezentat de mutarea vietii românesti pe alte

coordonate ce dà naștere astfel unei proze analitice de facturá subiectivã, caracterizatà de
substantialitate, autenticitate, naratiune-homodiegetica si viziune internã (,,...eu nu pot vorbi
onest decat la persoana I" - Teze si antiteze). Neavând propriu-zis un subiect, romanul
urmäreste fluxul constiintei personajului narator: „Devenirea psihicá, miscarea, inlocuiese in
proza modernã staticul. Timpul este subiectiv, iar romanul inseamnã experientã interioarä" -
Noua structurá si operá a lui Marcel Proust.
(II. Prezentarea modului in care tema se reflecta in textul narativ, prin comentarea
a douà secvente narative)

Romanul reflectă condiția/problematica intelectualului proiectată pe fundalul citadin al

capitalei, societate dominată de afacerism, mediocritate și lipsă de moralitate, apoi în mediul
dramatic al Primului Război Mondial. Anunțate din titlu, temele operei sunt iubirea și
războiul, pentru a ilustra convingerea autorului că numai în dragoste și în fața morții omul se
manifestă în toată autenticitatea lui. Cele două părți ale romanului prezintă cele două etape
în evoluția psihologică a personajului principal (inițial, consideră dragostea o „experiență
definitivă” fără de care omul nu e complet. Însetat de absolut, Gheorghidiu trăiește naufragiul
iubirii ca pe un eșec în cunoaștere căci, autoiluzionat, eroul aplică realității tipare ideale.
Pentru a se regăsi, își canalizează atenția asupra războiului, considerându-l o experiență
capitală/decisivă, care pune omul față în față cu adevăruri de dincolo de el.

O scenă ilustrativă pentru viziunea subiectivă a romanului este cea din capitolul al
patrulea, Asta-i rochia albastră. Se evocă întâlnirea de la chioșcul de la ziare dintre cei doi,
după prima despărțire în urma neînțelegerilor sentimentale. Se surprind analitic stânjeneala
din gesturile simple și dorința fiecăruia de a nu-l lăsa pe celălalt să-i citească în inimă,
prelungirea plimbării timp de vreo două ore în jurul casei mătușii Elei. Romancierul nu
marchează limpede și de la început importanța scenei, ba chiar pare a dori să o ascundă,
abătând atenția cititorului de la semnificația ei: zi ca oricare alta, loc banal din cotidianul
parcă mort, gesturi mărunte și schimb de fraze ce nu anunță ceva revelatoriu. Totuși,
deodată, țâșnește revelația: “Simțeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, așa
ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii (...) și aveam să pierim la
fel amândoi”. Scena reflectă astfel concepția idealistă asupra iubirii (crez enunțat încă din
primul capitol), demonstrând că personajul e în etapa de dependență emoțională față de
ființa cu care își contopise deplin sufletul (fapt poetizat aici prin fraze ce amintesc de stilul
proustian).

Pe de altă parte, capitolul Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu (punctul culminant
al naraţiunii din partea a doua a romanului) ilustrează concepția lui Camil Petrecu despre
război și despre romanul de război. Sub influența propriei experiențe de combatant, dar și a
unor scriitori precum Stendhal, el oferă o viziune anti-idilică în numele autenticităţii, al
demascării adevărului crud, polemizând cu toată literatura tradiţională care idealizează
patriotismul individual sau colectiv. Camil Petrescu îi împrumută eroului jurnalul său de
campanie și oferă, astfel, o imagine demitizată, grotesc-tragică a frontului, în care detaliile
(aspecte neglijabile și neglijate de proza anterioară) sunt mai autentice și mai traumatizante
decât planul complet al bătăliei. Capacitatea personajului-narator de a se dedubla, ca
subiect trăitor şi obiect al autoanalizei lucide, relevă trăirea autentică și în planul frontului:
„Nu pot gândi nimic. Creierul parcă mi s-a zemuit, nervii, de atâta încordare, s-au rupt ca
nişte sfori putrede…”. Scenele sunt reflectate in stil anticalofil, redand senzații organice ale
chinului psihologic, si prin prelungire între timpul exterior şi cel interior, al
conştiinţei/psihologic: „Cum s-a terminat o ruptură, corpul tot, o clipă sleit, îşi înjumătăţeşte
răsuflarea şi se încordează iar, sec, în aşteptarea celeilalte explozii, ca un bolnav de
tetanos…”
(III. Analiza, la alegere, a douà componente de compozitie si de limbaj,
semnificative pentru textul narativ studiat, din seria: actiune, conflict, perspectivã
narativã, relatii temporale si spatiale)

Componentele de structurà si de limbaj sunt semnificative pentru particularitätile

textului narativ camilpetrescian. Structural, romanul se realizeazà din interferenta a douà
planuri narative, care, la rândul lor sunt „,supraetajate" Planul constiintei personajului-narator
dezväluie o realitate interioarà care-finteazã in- duratà subieetiva: in acest plan, alterneazà
palierul narativ (al evenimentelor rememorate din care se constitue „anotimpurile" povestii de
iubire) cu cel analitic, in care sunt „radiografiate" stári de constiintà, se analizeazà
„patologia" geloziei, se formuleazà aforistic sau eseistic judecâtii de valoare. Al doilea plan
narativ este cel al realitatii obiective, imediate, centrat mai intâi pe existenta societâtii
bucurestene (mediul studentesc, lumea oamenilor de afaceri, a vietii politice si a celei
moderne), apoi pe viziunea demitizatà a rázboiului. Realitatea observatà este dublatà de
reflectii ale eului-constiintà, denotarea minutioasà a reactiilor interioare. Notele intrapaginale
adauga un plan auctorial care sporeste expresia de autenticitate. Raportul dintre cele douâ
planuri principale este conflictual, fiindca tiparul de idealitate pe care se structurează
eul-constiinta e in antitezà cu realul. Pendularea personajului narator intre cel douá planuri
genereazà modernitatea acestei structuri contrapunctice.

In plus, conflictul psihologic (ratiune/pasiune) conduce initial la o crizà de

valori. Apoi, ¡si aflà rezolvarea: iubirea isi pierde rangul de iubire absolutà de
„,monodeism", sfärsind in , obosealà si indiferentä". Cel de-al doilea conflict insã,
conflict exterior de ordin moral cu famila, cu societatea, cu lumea, isi va gási o
târzie rezolvare in hotárârea eroului de a dezerta. Aceastà optiune consemnatà in
Patul lui Procust poate fi motivatá prin refuzul omului superior de a abdica de la
paradigma idealurilor sale care nu au niciun punct de sprijin in realitatea mediocrã,
refuzul intelectualului orgolios de a se lasa redus la starea de animal haituit in
invalmáseala unui rázboi care nu este al lui.

In concluzie, particularitäfile de constructie a textului narativ dovedesc deschiderea

drumului romanului modern. Situarea scriitorului in mijlocul lumii evocate a generat un nou
tip de discurs. Evenimentele si personajele nu apar decat másura in care naratorul
homodiegetic in cunostinfà de ele sau si le aminteste, iar cititorii le descopera in același timp
cu el, adesea fragmentar, incomplet sau in ipostaze care vor fi ulterior constrazise.