Sunteți pe pagina 1din 6

Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi

de Camil Petrescu
1. 2. 3. 4. 5. 6. Trasaturile prozei modern Tema romanului Perspectiva narativa Constructia personajelor Concluzii Raportul dintre timpul chronologic si cel psihologic

1)Personalitate complexa a literaturii romane interbelice, Camil Petrescu este creatorul unui univers fascinant, nelinistit si marcat de tensiunea ideilor. Diversitatea preocuparilor sale si a directiilor de creatie argumenteaza vocatia literara si aspiratia spre totalitate. Cele doua romane (Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi si Patul lui Procust) dezbat epic aceeasi tensiune a cunoasterii, fie in relatie cu societatea, fie in procesul comunicarii interumane. Prozatorul reface traseul constiintei, al intelegerii de sine prin iubire, cunoastere, arta, creatie. Preocupat de teoretizarea actului creator, Camil Petrescu adauga explicatii, argument cu privire la tehnica narativa, fie integrate in structura romanului, fie grupate in articole, studii, interviuri. In acest sens edificator este articolul intitulat Noua structura si opera lui Marcel Proust. Pentru scriitorul roman, Proust este un reper al literaturii analitice si un model de tehnica narativa. Proza traditional I se pare calofila si supusa dogmei caracterului. Romancierul de tip classic se autoiluzioneaza cu performanta ubicuitatii (omniprezenta, omnipotenta, omniscient). El crede astfel ca se poate situa concomitant in mai multe perspective epice si nu doar in aceea a propriului eu cum ar fi normal. Toate acestea contrazic idealul autenticitatii. Prozatorul modern n-are voie sa scrie decat la persoana I, deci despre o experienta traita nemijlocit. Mai pledeaza pentru memoria afectiva, involuntara, si pentru inserarea documentului frust asa cum este in opera. Autenticitatea, cea mai importanta trasatura a operei modern, revine in mod obsesiv in formularile teoretice. In Teze si antiteze autorul nota: Eu nu pot vorbi onest decat la persoana I, iar in Patul lui Procust scriitorul era definit ca un om care exprima in scris, cu o liminara sinceritate, ceea ce a gandit, ceea ce i s-a intamplat in viata lui si celor pe care i-a cunoscut. Adevarul e mai presus de stil, iar anticalofilia decurge firesc dintr-o asemenea conceptie. Nicolae Manolescu, in Arca lui Noe, statueaza doua principia care stau la baza prozei camilpetresciene: renuntarea la ierarhia de semnificatie, a evenimentelor exterioare si cultivarea evenimentului comun, banal, cotidian. Consecinta acestora este coborarea vietii romanesti de pe scena pe strada. Camil Petrescu deteatralizeaza astfel romanul, renuntand la atitudinea care marca in romanul realist obiectiv

vorbirea si gesturile personajelor. Asadar, Camil Petrescu instituie o adevarata tiranie a subiectivitatii, cu alte cuvinte o perceptive a exterioritatii doar prin raportare la sine. Nu realitatea exterioara intereseaza acum, ci impactul eu asupra unei constiinte lucide, dilematice, aflate in situatii existential de exceptie: dragostea si moartea. 2)Cele doua nopti simbolice din titlu reprezinta doua experiente umane esentiale, care determina existent a doua parti in structura romanului. Prima parte relateaza iubirea dintre Stefan Gheorghidiu si sotia sa, Ela, iar a doua parte este jurnalul eroului prins in valtoarea razboiului. Titlul apare astfel ca motiv anticipativ. La nivelul structurii se pot identifica doua planuri de organizare a substantei epice si analitice. Planul social prezinta societatea romaneasca in contextul razboiului, iar planul psihologic traverseaza textul la nivel compozitional, cartea fiind o opera de analiza, cunoastere si de critica sociala. Structura interioara a romanului prezinta monographic o iubire de la geneza sentimentului la o comunicare spirituala si afectiva a doua individualitati, pana cand luciditatea si suspiciunea mineaza sentimentul, ducand la stingerea si risipirea acestuia. Aparent separate, cele doua nopti sugerate prin titlul romanului traseaza o dubla experienta existential iubirea si moartea. Marturisirea autorului In fata mortii si in dragoste omul apare in autenticitatea lui justifica cele doua ipostaze ale eroului. Noaptea de dragoste este povestea unei iubiri concepute ca sentiment total, dar si ca problema de cunoastere, ca tensiunea spre absolute, poveste scrisa din perspective unui personaj masculine, care rememoreaza un episode ata pentru a se elibera, cat si pentru a-si define propria personalitate. Noaptea de razboi reprezinta al doilea traseu existential al personajului, aflat, ca ofiter, pe frontal Primului Razboi Mondial. Viziunea asupra razboiului este cea a combatantului lucid, inclinat spre analiza sis pre surprinderea simptomelor sociale care au favorizat conflagratia (razboi in care sunt unite mai multe state). Luptele, putinele acte de eroism, constituie doar fundalul, pentru ca prin prim plan se afla constiinta mutilata a eroului. 3)Unitatea romanului este asigurata de prezenta unei singure constiinte care nareaza la persoana I si se autodefineste o data cu evolutia epica a fictiunii. De la popota ofiterilor din care Gheorghidiu este concentrate ca tanar sublocotenent, scena ulterioara, evenimente narrate in prima parte, se sugereaza o tehnica moderna, proustiana. Memoria involuntara reface intr-o ampla paranteza povestea de dragoste, iar luciditatea eroului cauta motivatii, explicatii, sensuri, intr-un effort dramatic de intelegere si clarificare. Naratiunea la persoana I plaseaza eul liric in centrul relatarii, respecta unitatea perspectivei si introduce o maniera fireasca de povestiri. La Camil Petrescu literatura este data de faptele banale, grotesti sau absurd, intervenite pe parcurs, fapte care determina evolutii imprevizibile, dar credibile.

Fara a declara ca scrie un roman, Gheorghidiu relateaza o experienta existential importanta. Accentul narativ se deplaseaza insa spre lumea interioara. Frazele au deseori caracter filosofic, speculativ, o valoare generala receptata de cititorul avizat. Dragostea, ca tema literara, presupune si neimplinirea, absenta, incertitudinea, iar scriitorii interbelici au adaugat placerea superioara a introspectiei. Pe parcursul romanului se observa o predispozitie pentru starile difuze ale eroului, de sondare pana in zonele adanci ale subconstientului. Monologul interior este folosit ca mod de exprimare a starilor launtrice, de reflectare a existentei individuale. Realitatea este fie cea bucuresteana, fie cea a frontului. Prima vizeaza mai multe aspecte: social, politic si economic. A doua, a frontului, intra in antiteza cu cea bucuresteana, sub raportul impactului pe care il are asupra individului. De asemenea, este folosita tehnica jurnalului. Personajul vrea sa se elibereze astfel de tot ce a trait pentru a o putea lua de la capat. In acest context, cronologia evenimentelor nu centreaza in mod absolute actiunea. Tehnica dominant ramane aceea a memoriei involuntare. Naratorul isi povesteste experientele asa cum i le actualizeaza memoria, fara un plan prestabilit. Se intelege ca jurnalul, in acceptia pe care i-o da Camil Petrescu, nu e luat ca simpla conventie literara, ci ca experienta de maxima intensitate intelectuala a personajului narator. 4)Iubirea este o situatie limita, care ofera posibilitatea evidentierii spiritului. De aceea, iubirea conditioneaza existent eroilor lui Camil Petrescu, acestia cladindu-si personalitatea in functie de ea. Personajele sale se caracterizeaza, in primul rand, printr-o angajare erotica totala. In cele mai multe cazuri apare o forma cu totul particulara, aproape rasturnata a erosului gelozia care nu anuleaza semnificatia sentimentului:traind iubirea, eroii vor sa descopere semnificatia ultima a existentei si isi traiesc anticipat moartea. Legarea eroticii de resorturile ultime ale vietii moartea poate fi verificata permanent. Iubirea devine teme doar daca poarta masca neimplinirii, absentei, departarii. Pentru Stefan Gheorghidiu, iubirea nu poate fi traita in absenta constiintei, ea presupune, implicit, interpretare continua. De aceea, eroului ii repugna sentimentalismul: In afara de constiinta, totul e bestialitate. Narata din perspectiva personajului masculine, povestea de dragoste nu este o incercare de salvare a iubirii, ci o incercare de definire a propriei personalitati, care il pune pe individ in dezacord cu o intreaga lume. Termenii care compun o paradigma a iubirii in opera lui Camil Petrescu sunt: a intelege, a interpreta, a analiza, vorbe proprii planului cognitive, nu celui afectiv. Stefan Gheorghidiu este inzestrat cu numeroase trasaturi: superior, moral celorlalti prin aspiratie catre ideal, iubire, perfectiune o dominant a personajului care vizeaza absolutul, ideea, esenta; o constiinta incapabila de compromisuri; introspectiv, lucid, constient de suprematia luciditatii: Marii voluptosi si cei care traiesc intens viata sunt neaaparat si ultralucizi. Gheorghidiu este un adaptat superior, societatea fiind pentru el un veritabil pat al lui Procust, hipersensibil, care amplifica senzatia unui gest, a unei priviri sau a unui cuvant pana la proportiile unei catastrofe, aflat in permanenta cautare de certitudini, obsedat de absolut, dar invins de el, victim a propriului

ideal, dominat de orgoliul singuratatii, prin urmare un om care traieste drama inflexivitatii constiintei sale. Eroul incearca sa descompuna mecanismul iubirii, fara insa a rezolva si existent ei, care se epuizeaza prin uzaj social. In viziunea lui Stefan Gheorghiudiu, o iubire mare e mai curand un proces de autosugestie. Este sedus de posibilitatea interpretarii fiecarui dat care este in felul acesta asumat. Dar el traieste si reversal medaliei: dominat de orgoliul interpretarii, Stefan Gheorghidiu poate fi distrus de propria analiza ce ajunge sa denaturize realitatea si chiar sa o inlocuiasca: Eu jucasem totul pe aceasta femeie si trebuie sa trag acum toate consecintele care se impuneau: desfiintarea mea ca personalitate. Aceasta este explicatia gestului supreme din finalul romanului: daruirea trecutului insemna si anularea lui, caci interpretarea, care initial facuse posibila cristalizarea, distruge acum, o data cu obiectul, chiar si constiinta generatoare. Doua episoade sunt relevante pentru configurarea profilului acestei constiinte ce se zbate intre certitudine si indoiala, obsedata de fascinatia obsolutului, care ii da si orgoliul singuratatii: excursia de la Odobesti si intalnirea de la Campulung. Desi posterioara in realitatea temporal fata de momentul Odobesti, intalnirea de la Campulung devine pretextul care deschide ampla paranteza a amintirilor pe care le sintetizeaza intr-o fraza rece: Eram insurat de doi ani si jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma inseala. De la inceput se dezvolta o logica a incertitudinii si a probabilitatii, sugerata in text prin verbul banuiam. Acest episode reprezinta un eveniment marcant, o actiune a carei importanta depaseste pertinenta in ceea ce priveste situatia initiala. Episodul este prefigurat de chinuitoarea rascolire provocata de refuzul comandantului batalionului de a-I acorda o permisie la Campulung. Motivatia acestei stari este vaga la inceput, dar intregul demers al eroului este pus sub semnul durerii, al deznadejdei. Stefan Gheorghidiu se angajeaza total in iubire, definind-o in termini de viata si de moarte: Trebuie sa stie ca si iubirea are riscurile ei. Caci acei care se iubesc au drept de viata si de moarte unul asupra celuilalt. Distrugand conventia tip a romanului realist, traditional, si introducand persoana I care anuleaza natura fictive a personajului, Camil Petrescu orienteaza naratiunea spre falsul unei confidente cu aspect sinuos. Temporalitatea e reprezentata in derularea ei subiectiva. De aceea afectivitatea structureaza amintirile. Timpul este astfel eliberat de chronologic si nu mai are aspectul ascendant, ci apar situatii imprevizibile, iar amintirea urmeaza firul semnificatiilor. Mostenirea unchiului Tache schimba decisive existent cuplului. Ela incepe sa se instraineze in mod traumatizant pentru barbatul orgolios, care se simte comparat cu altii, relativizat in imaginea celui care este obiectul posesiei si subiectul analizei. Portretul celorlalte personaje din roman se realizeaza ca exercitiu psihologic al naratorului personaj, ce retine cateva detalii fizice si cateva aprecieri morale. Dispretul fata de Grigoriade, personajul essential in episodul excursiei la Odobesti, este tradat si de lipsa de contur a

portretului. Personajul e doar o umbra, venit de prin cabaretele Parisului, initial chiar fara nume. Inainte de a nota acest episode in relatia cu Ela, naratorul isi analizeaza starea, subliniind ca orice experienta esentiala este traita in planul constiintei si devine intranzitiva. Este evident ca nu realitatea exterioara intereseaza, ci impactul ei asupra unei constiine convulsionate de indoieli. Episodul de la Odobesti surprinde procesul de metamorfozare al Elei, de la femeia mea la o straina in oglinzile paralele ale interpretarii. Prin urmare, accentual se deplaseaza de la fapte si intamplari catre senzatii nuantate, trairi puse sub lupa constiintei, disecate cu maxima luciditate. A fi inselat nu inseamna pentru Gheorghidiu un act decisive. Efectul gesturilor pe care personajul are impresia ca fiinta iubita trebuie sa le faca exclusiv pentru el este devastator. Prin contrast cu Stefan Gheorghidiu, Ela este o expresie a mediocritatii si a superficialitatii. Cata vreme ea este detasata de vulgaritate se afla deasupra celorlalte femei prin imaginea pastrata in mintea lui Stefan Gheorghidiu, fiind mentinuta intr-un anonimat superior si misterior. In momentul coborarii de pe soclu se amesteca cu societatea mediocre, frivola, artificializata prin convetiente si este numita Ela. Astfel, ea devine un exponent al banalului, al vulgarului. 5)Un element de modernitate este finalul deschis: I-am scris ca-I las absolute tot ce e in casa, de la obiecte de prt la carti, de la lucruri personale la mintiri. Adica tot trecutului. Aceasta demonstreaza ca personajul vrea sa se elibereze de tot trecutul, pentru a putea lua totul de la capat. Tendinta modernista de a lasa cititorul nelamurit, de a-l sili sa gandeasca, de a putea reflect ape baza unei opera, avand la dispozitie o serie de conexiuni, isi are ca punct de plecare proza Virginiei Woolf: Sentimentul ca nu exista raspuns, ca privita cinstit viata punea intrebari dupa intrebari care trebuie lasate sa rasune in continuare dupa ce se termina povestirea. 6)Scriitorul si teoreticianul romanului, Mario Vargas Llosa, considera ca: Exista un timp cronologic si un altul psihologic. Primul exista obiectiv, idependent de subiectivitatea noastra si este cel pe care il masuram dupa miscarea astrelor in spatiu si dupa diversele pozitii ocupate intre ele de planete, acel timp ce roade din noi de cum ne nastem pe lume, pana cand disparem si stapaneste curba fatalica a vietii tuturor existentelor. Dar mai este si un timp psihologic, de care suntem constienti in functie de ce facem sau nu facem si care graviteaza intr-un fel foarte diferit in emotiile noastre. Aceasta afirmatie ilustreaza trasaturile romanului Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, roman de analiza psihologica, modern, de tip subiectiv, ce are drept caracteristici unicitatea perspectivei narrative, timpul present si subiectiv, fluxul constiintei, memoria afectiva, naratiunea la persoana I, luciditatea analizei, dar si autenticitatea definite ca identificare a actului de creatie cu realitatea vietii, cu experienta nepervertita, cu trairea febrila. Titlul cartii reprezinta o metafora pentru timpul psihologic, pentru modul in care timpul chronologic obiectiv si evenimentele exterioare sunt percepute la nivelul constiintei. Substantivul noapte exprima trairea in constiinta si abolirea principiului chronologic, deoarece noaptea

retrairii presupune dilatari si comprimari temporal, redand transformarea constiintei personajului narator, care prezinta lumea si pe sine in doua moment esentiale ale existentei sale: iubirea si razboiul. Cuvintele ultima si prima sunt frontierele temporal ale unor epoci diferite fundamental, prin viziune si traire, marcand momentele importante ale transformarii personajului. Noaptea constiintei e legatura dintre cele doua parti ale romanului, data de trairea in constiinta a timpului psihologic. Romanul debuteaza printr-un artificiu compozitional: actiunea primului capitol, La Piatra Craiului, in munte, este posterioara intamplarilor relatate in restul Cartii Intai. Chiar daca este vorba de un roman modern, in incipit sunt fixate cu precizie realista coordonatele spatiotemporale. Protagonistul, si in acelasi timp naratorul, Stefan Gheorghidiu, este concentrat pe Valea Prahovei si, in asteptarea intrarii Romaniei in Primul Razboi Mondial, asista, la popota ofiterilor, la o discutie despre dragoste si fidelitate. Acest fapt declanseaza memoria afectiva a protagonistului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani si jumatate de casnicie cu Ela. Episodul discutiei de la popota, adica un eveniment exterior, declanseaza, intocmai ca la Proust, rememorarea unor intamplari sau stari traite intr-un timp pierdut, un timp psihologic, dar, spre deosebire de memoriei involuntare proustiene, in cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic si analizate in mod lucid, fiind vorba de memoria voluntara. La Proust, personajul narator retraieste trecutul, la Camil Petrescu acesta analizeaza si interpreteaza trecutul. Evenimentele istorice (razboiul timpul chronologic) sunt puse in umbra de evenimentele personale (iubirea lui Gheorghidiu pentru Ela timpul psihologic). Povestea de dragoste pe care personajul narator o analizeaza pana la cele mai mici detalii devine mult mai importanta pentru el decat conflagratia mondiala la care participa si care exista indifferent de subiectivitatea noastra. Ultimul capitol, Comunicat apocrif (atribuit altui autor decat celui adevarat), este ilustrativ pentru devenirea interioara a protagonistului. Titlul acestui capitol poate fi interpretat in dublu sens: pe de o parte, se refera la comunicatele contradictorii care sosesc de pe front, pe de alta parte, titlul trimite in maniera metaforica la scrisoarea anonima pe care o primeste protagonistul la intoarcerea din razboi si in care i se dezvaluie ca sotia il inseala. Stefan nu mai verifica, insa, autenticitatea acestei scrisori, pentru ca a oboist sa se mai indoiasca sis a mai caute certitudini. Ranit si spitalizat, Gheorghidiu revine acasa, dar se simte detasat de tot ce il legase de Ela. Prin renuntarea la trecut, el se elibereaza de drama erotica. Finalul nu rezolva, insa, misterul cartii, dar evolutia personajului, prin analiza in noaptea constiintei, ilustreaza modul in care tipul psihologic graviteaza intr-un fel foarte diferit in emotiile noastre, asa cum afirma Mario Vargas Llosa.